v

Cam pe la cinci după-amiază, multor redactori de jurnale care licitaseră şi ele fotografiile făcute de Molly le pică fisa că ziarul lui Vernon suferea din pricină că nu mai putea ţine pasul cu secolul. Aşa cum îşi lămurea cititorii editorialul dintr-o gazetă onorabilă, vineri dimineaţa: „Se pare că redactorului-şef de la The Judge i-a scăpat din vedere faptul că deceniul în care trăim e altfel decât precedentul. În urmă cu un deceniu, cuvântul de ordine a fost autopromovarea, iar lăcomia şi ipocrizia erau adevăruri necosmetizate. Azi trăim într-o eră a raţiunii, mai tolerantă şi mai omenoasă, în care preferinţele personale – nepericuloase – ale indivizilor, chiar dacă sunt figuri publice, nu sunt decât treaba respectivilor indivizi. Iar acolo unde nu există nici o urmă vizibilă de interes public, revolutele meserii ale şantajistului şi vigilentului atoateştiutor nu-şi mai au locul. Deşi ziarul nostru nu doreşte să conteste sensibilitatea morală a puricelui comun, nu poate să nu fie de acord cu observaţiile făcute ieri de…“ etc.

Titlurile de pe prima pagină foloseau, în proporţie aproape egală, cuvintele „şantajist“ şi „purice“ şi majoritatea ziarelor scoseseră de la naftalină o fotografie a lui Vernon, cam ameţit, într-un smoching bine boţit, la un banchet dat de Asociaţia Presei. Vineri după-amiază, două mii de membri ai Alianţei Roz a Travestiţilor mărşăluiră, pe tocuri înalte, spre sediul ziarului The Judge, fluturând exemplare ale acestuia cu discreditata primă pagină şi intonând un cântecel într-un falsetto batjocoritor. Cam în acelaşi timp, partidul de guvernământ se folosi de ocazie pentru a obţine din partea parlamentului un strivitor vot de încredere în ministrul de Externe. Dintr-o dată, primul-ministru simţi un imbold să ia cuvântul în public în apărarea vechiului său prieten. Peste weekend se ajunse la consensul că The Judge sărise peste cal, că era un ziar de scandal dezgustător, că Julian Garmony era un tip de treabă, iar Vernon Halliday („Puricele“) un pizmaş abject, al cărui cap se cerea oferit urgent pe tipsie. În ediţiile de duminică, secţiunile dedicate stilului de viaţă făceau portretul-robot al „soţiei-suporter“, care, pe lângă faptul că avea o carieră personală, lupta pentru cauza soţului. Editorialele se concentrară asupra celor câteva detalii neglijate din discursul doamnei Garmony, cum ar fi „iubirea e o forţă mai mare decât nemernicia“. În redacţia lui The Judge, veteranii erau bucuroşi că li se consemnaseră rezervele, iar cei mai mulţi jurnalişti considerau că Grant McDonald indicase calea de urmat, când fusese auzit spunând, la bufet, că de vreme ce nimeni nu ţinuse seama de presentimentele lui, făcuse tot ce-i stătuse în putinţă ca să rămână fidel ziarului. Până luni, toţi îşi aduseră aminte că avuseseră presentimente, dar că încercaseră să rămână leali.

Chestiunea era ceva mai complexă pentru manageriatul ziarului – adunarea acţionarilor se întruni de urgenţă luni după-amiaza. De fapt, era de-a dreptul penibil. Cum să demită un redactor-şef căruia îi dăduseră un vot de încredere unanim abia miercurea trecută?

În cele din urmă, după două ceasuri de cotituri şi retractări, lui George Lane îi veni o idee:

— Ştiţi ce zic eu, n-a fost o greşeală că s-au cumpărat fotografiile. De fapt, mi s-a spus că a făcut o afacere foarte bună. Nu, greşeala lui Halliday a fost că nu a scos poza de pe prima pagină în momentul când a asistat la conferinţa de presă a lui Rose Garmony. Avea tot timpul să întoarcă foaia. Fotografia urma să fie publicată doar în ultima ediţie. A fost o mare eroare că i-a dat lumină verde. Vineri, ziarul nostru s-a făcut de râs. Ar fi trebuit să simtă din ce parte bate vântul şi să scoată materialul. Dacă vreţi părerea mea, a fost dovada unei incapacităţi grave de gândire gazetărească.