vi

A doua zi, redactorul-şef prezida o şedinţă lâncedă cu seniorii redacţiei. Tony Montano se aşezase lateral, pe post de observator tăcut.

— E timpul să înfiinţăm rubrici permanente. Sunt mai ieftine şi toate celelalte ziare le practică. Ştiţi, angajăm o persoană cu inteligenţă puţină, până la medie, de obicei de sex feminin, care să scrie despre… ăăă… mai nimic. Aţi văzut chestii de-astea cât cuprinde. Se duce la o petrecere şi nu-şi aminteşte nici un nume. Douăsprezece mii de cuvinte.

— Un soi de contemplare a buricului, sugeră Jeremy Ball.

— Nu tocmai. „Contemplare“ e prea intelectual. Mai curând „trăncăneală despre buric“.

— „Nu ştie să pornească videorecorderul.“ „Am curul prea mare?“ (Replici furnizate de îndatoritoarea Lettice.)

— Aşa, aşa. Mai ziceţi, că-mi place.

Redactorul îşi flutură degetele în aer, ca să le extragă celorlalţi ideile din cap.

— Ăăă… cumpărarea unui cobai.

— Mahmureala gazdei.

— Primul fir cărunt de păr pubian.

— Întotdeauna nimereşte la supermarket căruciorul cu roata prost centrată.

— Excelent! Îmi place! Harvey? Grant?

— Hm, pierde mereu pixuri. Unde-or fi ele?

— Ehm, nu-şi poate ţine vârful limbii afară din caria molarului.

— Strălucit, zise Frank. Vă mulţumesc tuturor. Continuăm, în acelaşi stil, şi mâine.