ii

În graba plecării la serviciu, Mandy lăsase deschisă uşa garderobei, într-un unghi care-i îngăduia oglinzii să-l umilească pe Vernon cu o imagine verticală, îngustată, a propriei lui fiinţe: rezemat în perne, ţinând cana cu ceai, pe care i-o adusese ea, în echilibru pe burtă, cu faţa nebărbierită, alb-albastră în penumbra dormitorului, cu scrisori, reclame şi foi de ziar risipite în jur – o imagine extrem de grăitoare a şomajului. Inactivitate. Brusc, înţelese adevăratul sens al acestui cuvânt, folosit des în rubricile economice. Avea în faţă multe ore de inactivitate în dimineaţa asta de marţi, timp suficient ca să rumege umilinţele şi nedreptăţile acumulate de pe urma demiterii sale de ieri. Bunăoară, modul ciudat în care mesajul de concediere îi fusese lăsat pe birou de un subaltern nevinovat, aceeaşi corectoare dislexică ce nu mai contenea cu suspinatul, pe care o salvase cândva de la concediere. Pe urmă, scrisoarea însăşi, prin care i se cerea, politicos, demisia, oferindu-i-se în schimb salariul pe un an. Conţinea şi o referinţă oblică la termenii contractului, prin care, presupunea, directorii îi reaminteau, fără s-o spună clar, că dacă refuza să demisioneze şi-i forţa să-l concedieze, nici vorbă nu mai putea fi de vreo remuneraţie. Scrisoarea se încheia cu binevoitoarea observaţie că, în orice caz, începând cu ziua respectivă, înceta să mai fie angajat la ziar şi că direcţiunea dorea să-l felicite pentru modul strălucit în care-şi îndeplinise funcţia de redactor-şef; de asemenea, îi urau succes în ceea ce va întreprinde în viitor. Şi cu asta, basta. Nu mai trebuia decât să-şi strângă lucrurile personale din birou şi să-şi ia tălpăşiţa, cu sau fără o sumă formată din şase cifre.

În scrisoarea de demisie pe care o prezentase, Vernon atrăsese atenţia că tirajul crescuse cu mai bine de o sută de mii de exemplare. Îl duruse până şi să scrie suma, să caligrafieze zerourile. Când intrase la secretară şi-i înmânase plicul, i se păruse că Jean se fereşte să-l privească în ochi. Toată clădirea era straniu de tăcută când se întorsese să-şi strângă lucruşoarele din birou. Instinctul său de slujbaş îi şoptea că aflaseră cu toţii. Lăsă uşa deschisă, în caz că simţea vreunul nevoia să vină să-i vorbească din solidaritate umană, călcând pe cărarea bătătorită a prieteniei. Ceea ce avea de luat cu el încăpea lesne în servietă: o fotografie înrămată cu Mandy şi copiii, câteva scrisori pornografice de la Dana, pe hârtie cu antetul Camerei Comunelor. Se părea că n-avea să treacă nimeni pe la el ca să-şi exprime simpatia şi indignarea. Nici un grup gălăgios de colegi în cămaşă, care să-l plesnească cu palmele pe spate la plecare, în stilul consacrat. Foarte bine, atunci adio. O sună pe Jean la interfon, rugând-o să-l anunţe pe şofer că pleacă imediat. Ea îl sună la rândul ei, să-l informeze că nu mai avea nici un şofer la dispoziţie.

Îşi puse pardesiul, luă servieta şi ieşi în biroul secretarei. Jean găsise ceva urgent de rezolvat, aşa că nu întâlni pe nimeni, nici un suflet, pe tot drumul până la lift. Singura persoană care-i spuse cheerio redactorului-şef fu portarul de jos, aşezat la masa lui, şi tot el îl informă pe Vernon cine-i fusese numit succesor. Domnul Dibben, domnule. Înclinând fracţional capul, Vernon reuşi să dea impresia că este în cunoştinţă de cauză. Când ieşi din Judge House, ploua. Ridică un braţ ca să oprească un taxi, dar îşi aminti imediat că avea prea puţini bani la el. Luă, aşadar, metroul şi merse după aceea pe jos încă o jumătate de milă, prin ploaie, până acasă. Ajuns, se duse aţă la sticla de whisky, iar la sosirea lui Mandy se certă cu ea groaznic, cu toate că ea nu încercase decât să-i ofere un dram de alinare.

Vernon zăcea încolăcit în jurul ceştii de ceai, în timp ce contorul lui mental înregistra insultele şi umilirile. Nu fusese îndeajuns că Frank Dibben se dovedise a fi un trădător, că toţi colegii îl părăsiseră, că toate ziarele strigaseră ura la aflarea veştii că fusese demis; nu fusese suficient că ţara întreagă jubila de bucurie că fusese strivit Puricele, iar Garmony era teafăr şi nevătămat. Pe lângă toate astea, aşezată lângă el pe aşternut, mai era şi cartea poştală veninoasă, mustind de satisfacţia provocată de căderea lui, scrisă de cel mai vechi prieten, scrisă de un om atât de nepătat din punct de vedere moral, încât preferase să privească netulburat cum e violată o femeie, decât să se lase întrerupt din creaţie. Gest absolut odios şi nebun. Un gest de răzbunare. Aşadar, război. Chiar din momentul ăsta. Dă-i bătaie, nu şovăi. Sorbi ultimele picături din cană, ridică receptorul şi formă numărul unui prieten de la New Scotland Yard, un contact din zilele când lucrase la pagina de fapt divers. Cincisprezece minute mai târziu, toate detaliile fuseseră comunicate, fapta fusese săvârşită, dar Vernon rămăsese cufundat în gândurile sale negre. Nu i se dăduse satisfacţie. Se dovedise că de fapt Clive nu încălcase legea. Avea să fie deranjat puţin din treburile lui, atâta tot. Dar lucrurile nu se vor opri aici. Nu se putea să nu existe consecinţe. Vernon mai rumegă subiectul încă o oră, în pat, pe urmă se îmbrăcă în sfârşit, fără să se bărbierească, şi-şi petrecu dimineaţa învârtindu-se prin casă, refuzând să răspundă la telefon. Ca să se consoleze, scoase din geantă ediţia de vineri. Cu adevărat, pagina întâi era de un profesionalism desăvârşit. Toţi ceilalţi se înşelau. Şi restul ziarului era plin de forţă; Lettice O’Hara, cu reportajul din Olanda, îi dădea palpitaţii de mândrie. Într-o bună zi, mai ales dacă Garmony va ajunge prim-ministru şi ţara va zăcea în ruine, lumea va regreta că asmuţise câinii asupra lui Vernon Halliday, lăsându-l fără slujbă.

Dar consolarea fu de scurtă durată, fiindcă se referea la viitor, pe când el trăia acum, în prezent, în prezentul în care fusese concediat. Uite, îşi pierdea vremea acasă în orele de serviciu. Nu cunoştea altă profesiune, iar în a sa n-avea să-l mai angajeze nimeni acum. Căzuse în dizgraţie şi, oricum, era prea bătrân ca s-o ia de la zero. Consolarea dură puţin şi pentru că gândurile îi reveneau, obsesiv, la nesuferita aia de carte poştală, lama aia de cuţit răsucită, sarea presărată pe rană. Pe măsură ce se scurgea ziua, mesajul de la Clive începea să reprezinte toate insultele, mari şi mici, din ultimele douăzeci şi patru de ore. Micuţul răvaş trimis de Clive conţinea, în mod simbolic şi condensat, toată otrava afacerii în care se vârâse – orbirea celor ce-l acuzau, ipocrizia lor şi setea de răzbunare, dar, mai ales, elementul considerat de Vernon a fi cel mai deplorabil păcat omenesc: trădarea de prieten.

Într-o limbă de o varietate idiomatică atât de mare cum este engleza, capcanele ce favorizează interpretarea greşită sunt nenumărate. Printr-o simplă deplasare de accent, un verb devine substantiv, o acţiune, un lucru. A refuza (to refuse), a spune nu la ceea ce crezi tu că e greşit, devine, dintr-un condei, refuse, adică un maldăr insurmontabil de gunoi. Iar propoziţiile erau la fel de ambigue precum cuvintele. Ceea ce Clive gândise joia şi expediase vinerea fusese fraza You deserve to be sacked. Ceea ce Vernon nu putea să nu înţeleagă marţi, în urma concedierii sale, era You deserve to be sacked1. Dacă ar fi primit cartea poştală luni, altfel ar fi citit-o. Asta era partea comică a destinului lor comun: o francare expres le-ar fi făcut amândurora un bine. Pe de altă parte, poate că nu existau alte finaluri, şi în asta consta natura tragediei lor comune. Dacă aşa stăteau lucrurile, amărăciunea lui Vernon nu avea cum să nu se adâncească şi să nu se consolideze cu trecerea timpului, el nu avea cum să nu reflecteze, ca un oportunist, la pactul încheiat nu demult, la înfricoşătoarele responsabilităţi ce-i reveneau din el. Fiindcă era clar; Clive îşi pierduse minţile şi trebuia să facă ceva. Hotărârea era amplificată de sentimentul lui Vernon că, acum când lumea se întorsese împotriva lui, când viaţa îi devenise o ruină, nimeni nu se purta cu el mai rău decât cel mai bun prieten al său – lucru de neiertat. Şi dement. Celor ce nu-şi pot lua gândul de la o nedreptate li se întâmplă uneori să suprapună, în minte, dorinţa de revanşă cu sentimentul unei obligaţii morale. Ceasurile treceau, iar Vernon luă de câteva ori în mână jurnalul, ca să citească şi să recitească articolul despre scandalul medical olandez. Mai târziu, obţinu, telefonic, nişte amănunte suplimentare. Trecură alte ore de trândăvie, în care timp stătu în bucătărie, bând cafea, contemplându-şi planurile spulberate şi întrebându-se dacă n-ar fi bine să-l sune pe Clive şi, sub pretextul că doreşte împăcarea, să se autoinvite la Amsterdam.

 

1.  Deplasarea accentului în frază face ca cele două variante să poată fi înţelese drept: A. Ceea ce meriţi este să fii concediat şi B. Meriţi (meritai) să fii concediat.