iv

Avionul său ateriză pe aeroportul Schipol cu două ore întârziere. Clive luă trenul până la Gara Centrală, iar de acolo merse pe jos până la hotel, în lumina moale, plumburie, a după-amiezii. Trecând peste Pod îşi aminti, deodată, ce oraş calm şi civilizat era Amsterdamul. Făcu un ocol considerabil spre vest, din plăcerea de a se plimba pe Brouwersgracht. La urma urmei, nu ducea în mână decât o valiză foarte uşoară. Ce reconfortant era să curgă apa chiar prin mijlocul străzii! Ce loc tolerant, primitor, lipsit de prejudecăţi: splendidele depozite din cărămidă şi bârne cioplite, convertite în apartamente de bun gust, modestele poduri tip Van Gogh, mobilierul stradal discret, olandezii cu înfăţişare inteligentă, sportivă, pe bicicletele lor, la spate cu copii cu căpşoare turtite. Până şi prăvăliaşii aveau morgă de profesori, iar gunoierii păreau instrumentişti de jazz. Nu există metropolă mai raţional ordonată. Mergând agale, se gândea la Vernon şi la simfonie. Era oare ruinată opera lui, sau numai imperfectă? Poate nu atât imperfectă, cât ceţoasă, într-un chip numai de el înţeles. Frustrată, de o manieră distrugătoare, de momentul ei de măreţie. Îl îngrozea ideea premierei. Acum putea recunoaşte faţă de sine însuşi, cu toată sinceritatea chinuitoare, că, punând la punct diferitele aranjamente în numele lui Vernon, el, Clive, nu făcea decât să se ţină de cuvânt. Dorinţa de împăcare a lui Vernon, faptul că insistase să vină la Amsterdam nu erau, desigur, decât rodul unei coincidenţe, al unei coincidenţe providenţiale. Undeva, în fundul inimii lui negre de supărare şi descumpănite, Vernon se resemnase cu soarta sa. Se hotărâse să se pună la cheremul lui Clive.

Cu aceste reflecţii, Clive ajunse la hotel, unde află că recepţia din seara aceea va începe la şapte şi jumătate. Din cameră îşi sună omul de contact, pe bunul domn doctor, ca să rediscute aranjamentele şi, pentru ultima oară, simptomele: o comportare bizară, imprevizibilă şi extrem de antisocială, pierderea completă a uzului raţiunii. Tendinţă de autodistrugere, iluzii de omnipotenţă. O personalitate dezintegrată. Discutară şi problemele premedicaţiei. Cum să se administreze somniferul? I se propuse un pahar de şampanie, ceea ce i se păru lui Clive a fi în ton cu caracterul festiv al ocaziei.

Repetiţia avea să mai dureze două ore, aşa că, lăsând banii într-un plic, la recepţie, Clive îl rugă pe uşier să-i cheme un taxi în faţa hotelului şi, după numai câteva minute, se găsea la intrarea artiştilor, după colţ de Concertgebouw. Trecu pe lângă portar şi împinse uşile batante ce dădeau spre scări şi în acel moment îi ajunseră la ureche acordurile orchestrei. Finalul. Nu putea fi altceva. Urcând scările, corecta deja în minte pasajul; acum ar trebui să se audă cornul francez, nu clarinetele, iar punctările timpanelor erau prea moi. E muzica mea. Parcă se simţea chemat de cornurile vânătorilor, chemat înapoi în sinele lui adevărat. Cum de putuse uita? Iuţi pasul. Auzea acum ceea ce scrisese. Se îndrepta spre o reprezentare a lui însuşi. Toate nopţile acelea de muncă solitară. Nesuferitele de ziare. Allen Crags. De ce-şi risipise timpul toată după-amiaza, de ce amânase momentul? Îi trebui un efort de voinţă ca să n-o ia la fugă pe coridorul curbat ce împrejmuia auditorium-ul. Împinse o uşă şi se opri.

Ajunsese, aşa cum intenţionase, în stalurile aflate deasupra şi în spatele orchestrei, în spatele instrumentelor de percuţie, de fapt. Nu putea fi văzut de instrumentişti, dar dirijorul era drept în faţă. Giulio Bo, însă, ţinea ochii închişi. Ridicat pe vârfuri, aplecat înainte, îşi întinsese braţul drept către orchestră şi, cu degetele răşchirate, vibrânde, făcea, delicat, să se nască temperatul sunet de trombon care acum elibera, dulce, înţelept, conspirativ, prima versiune completă a melodiei, acea „Nessun dorma“ a sfârşitului de veac, firul melodic fredonat de Clive, ieri, detectivilor, pentru care fusese pregătit să o sacrifice pe hoinara anonimă. Şi pe bună dreptate. În vreme ce sunetele creşteau în intensitate şi violoniştii îşi pregăteau arcuşurile, gata să emită primele şoapte complementare ale sinuoaselor şi lunecoaselor lor armonii, Clive se lăsă domol într-un fotoliu şi avu senzaţia că se tot duce, de parcă ar fi leşinat. Acum urzeala sonoră se îndesa, tot mai multe instrumente lăsându-se momite de conspiraţia trombonului, disonanţa se răspândea ca o molimă, ţăndări mici şi dure – variaţiile ce nu duceau nicăieri – erau aruncate la suprafaţă ca nişte scântei ce se ciocneau uneori pentru a produce cele dintâi prefigurări ale zidului galopant de sunet, ale acelui tsunami ce începea deja să crească şi în curând va mătura totul în cale, înainte de a se sfărâma de malul de stâncă al tonicei cheia sol. Dar, înainte ca asta să se întâmple, dirijorul bătu cu bagheta în pupitru, orchestra se opri, şovăielnic şi cu regret. Bo aşteptă să se stingă şi sunetul ultimului instrument, după care întinse ambele braţe în direcţia lui Clive şi strigă:

— Maestro, bun venit!

Capetele tuturor instrumentiştilor din British Symphony Orchestra se răsuciră spre Clive, acum ridicat în picioare. În timp ce cobora spre scenă, arcuşurile bătură în trepiedele pentru note. O trompetă intonă, isteţ, un citat de patru note din Concertul în Re Major, al lui Clive, nu al lui Haydn. Ah, să fii în Europa continentală, să fii un maestro! Ce fericire! Îl strânse în braţe pe Giulio, dădu mâna cu concertmaestrul, le arătă muzicienilor cât îi preţuieşte cu un surâs, o mică plecăciune şi mâinile ridicate ca şi cum s-ar fi predat, modest; pe urmă se răsuci din nou spre dirijor şi-i susură ceva la ureche. Clive nu avea de gând să vorbească astăzi cu orchestra despre compoziţia sa. O va face mâine dimineaţă, când toată lumea va fi în formă. Deocamdată, era fericit să se lase pe spate şi să asculte. Făcu corecţia privitoare la cornul francez şi la piano-ul timpanelor.

— Da, zise Giulio repede, am observat.

Când se întoarse la fotoliul său, Clive observă ce feţe solemne aveau muzicienii. Lucraseră toată ziua, fără răgaz. Fără îndoială că recepţia de la hotel le va mai ridica moralul. Repetiţia continuă cu rafinarea de către Bo a pasajului pe care tocmai îl auzise. Dirijorul ascultă una câte una diferitele secţiuni ale orchestrei şi ceru ajustări la, printre altele, legato-uri. De unde stătea, Clive încercă să nu-şi lase atenţia captivată de detaliile tehnice. Deocamdată nu conta decât muzica, miraculoasa preschimbare a gândului în sunet. Se ghemui în faţă, închise pleoapele, concentrându-se asupra fiecărui fragment reluat de Bo. I se întâmpla lui Clive să lucreze atât de intens la o piesă, încât să piardă din vedere scopul final – de a crea plăcere simultan senzuală şi abstractă, de a traduce în vibraţii atmosferice nonlimbajul ale cărui înţelesuri rămâneau perpetuu intangibile, chinuitor suspendate într-un punct în care emoţia şi intelectul fuzionau. Unele secvenţe de note nu-i aminteau de nimic altceva decât de efortul recent de a le scrie. Bo perfecţiona acum pasajul următor, nu atât un diminuendo, cât o reducere şi o distanţare, iar muzica îi sugeră lui Clive dezordinea din propriul său studio, dimineaţa, în lumina aurorei, îi aduse aminte de gândurile nutrite cu privire la sine însuşi, pe care nu îndrăznise să le formuleze. Genialitate. Fusese într-adevăr atât de idiot încât să gândească în astfel de termeni? Dar fără îndoială că trebuia să existe măcar un moment unic de autodefinire, şi tot fără îndoială acel moment trebuia să i se pară absurd.

Acum se auzi din nou trombonul şi încâlcitul, pe jumătate înăbuşitul crescendo care erupse în sfârşit în afirmarea finală a melodiei, un tutti carnavalesc, asurzitor. Dar de o lipsă fatală de variaţie. Clive îşi îngropă faţa în palme. Îngrijorarea sa avusese temei. Atâta frumuseţe risipită. Înainte de plecarea la Manchester, se despărţise de ultimele pagini în forma în care se aflau. Nu avusese încotro. Acum însă nu-şi mai amintea ce schimbare rafinată intenţionase să introducă. Acesta ar fi trebuit să fie momentul de afirmare triumfătoare al simfoniei, împreunarea a tot ceea ce era omenesc şi fericit, înainte de catastrofă. Dar în prezentarea de acum, ca o banală repetiţie fortissimo, nu era decât un pasaj bombastic, nu era decât degradare, ba mai rău, era un vid – un vid pe care nu-l putea umple decât răzbunarea.

Pentru că se termina timpul alocat repetiţiei, Bo îngădui orchestrei să cânte până la sfârşit. Clive se ghemui în fotoliu. Totul îi suna altfel acum. Tema trebuia să se dizolve într-un talaz de disonanţă şi volumul să se amplifice – dar sunetul rezultat era absurd, ca şi cum douăzeci de orchestre ar fi încercat să se pună de acord în la major. Nici urmă de disonanţă. Practic, toate instrumentele scoteau aceeaşi notă. Un bâzâit. Un cimpoi gigantic ce trebuia dus la reparat. Nu auzea nimic altceva decât nota la, pasată de la un instrument la altul, de la o secţiune de orchestră la alta. Dintr-o dată talentul lui Clive de a imagina acorduri perfecte deveni o cauză a suferinţei. Nota la era un burghiu ce-i sfredelea creierul. Simţea nevoia să fugă din sala de concerte, dar se afla direct în raza de vedere a lui Giulio şi se îngrozea numai la gândul consecinţelor pe care le-ar fi avut părăsirea auditorium-ului înainte de terminarea repetiţiei. Aşa că se mulţumi să se afunde şi mai adânc în fotoliu, îşi îngropă faţa în căuşul palmelor, într-o atitudine de concentrare profundă şi suferi până la sfârşit, până la pasajul final cu cele patru bare de tăcere.

Conveniseră că se va întoarce la hotel în Rolls-ul dirijorului, care aştepta la intrarea artiştilor, dar cum Bo mai avea unele lucruri de pus la punct cu orchestra, Clive putu petrece câteva minute singur, în întunericul de afară, de lângă Concertgebouw. Se amestecă în mulţimea de pe Van Baerlestraat. Iubitorii de muzică soseau deja la concertul din seara asta. Schubert. (Lumea nu se săturase încă de sifiliticul de Schubert?) Se opri la un colţ de stradă, ca să inspire aerul dulce de Amsterdam, care parcă avea o vagă aromă de fum de havană şi de ketchup. Îşi cunoştea destul de bine partitura, ştia câte note la conţinea, cum trebuia să sune, de fapt, secţiunea respectivă. Tocmai trăise o halucinaţie auditivă, o iluzie – sau, poate, o deziluzie. Absenţa variaţiei îi distrusese capodopera, şi acum ştia mai clar decât oricând – dacă era posibil aşa ceva – care-i fuseseră intenţiile originale. Ceea ce-l anima nu mai era furia, sau ura, sau dezgustul – nici măcar obligaţia de a se ţine de cuvânt. Ceea ce avea de gând să facă era corect din punct de vedere contractual, avea inevitabilitatea amorală a geometriei pure, iar el nu se simţea deloc afectat.

În automobil, Bo îi făcu un succint rezumat al muncii de peste zi, îi desluşi care secţiuni se pretau la o interpretare direct de pe partitură şi care erau cele câteva ce trebuiau şlefuite mai mult a doua zi. Deşi perfect conştient de imperfecţiunile operei sale, Clive ar fi dorit ca marele dirijor să-i binecuvânteze simfonia cu un compliment rar, aşa că strecură o întrebare în acest sens:

— Crezi că lucrarea este bine rotunjită? Structural vorbind, adică.

Bo se aplecă înainte şi închise gemuleţul ce-i despărţea de şofer.

— E bine, totul e bine. Dar, între noi fie vorba… (Vocea îi coborî până la şoaptă.) Cred că tânăra de la oboiul doi este foarte frumoasă, dar interpretarea ei mai lasă de dorit. Din fericire, n-ai scris nimic greu pentru ea. E fascinant de frumoasă. Diseară am invitat-o la cină.

În restul scurtului drum cu automobilul, Bo îi povesti despre recentul turneu european făcut de British Symphony Orchestra, care era pe cale să se încheie, iar Clive îşi aminti de ultima dată când lucraseră împreună, la Praga, la o reluare a Dansurilor simfonice ale dervişilor.

— A, da! exclamă Bo, când maşina se opri la hotel şi portarul dădu fuga să-i deschidă portiera. Îmi amintesc. Splendidă lucrare! Inspiraţia din tinereţe, atât de greu de regăsit, nu, Maestro?

Se despărţiră în hol, Bo ca să facă un scurt act de prezenţă la petrecere, Clive ca să recupereze un plic de la recepţie. Află cu această ocazie că Vernon sosise acum o jumătate de oră şi se dusese la o întâlnire. Cocktail-party-ul pentru orchestră, prieteni şi presă se ţinea într-o galerie lungă, cu candelabre, în partea din spate a hotelului. Lângă uşă stătea un chelner cu o tavă, iar Clive luă un pahar pentru sine şi unul pentru Vernon, după care se retrase până într-un colţ neocupat, unde se aşeză lângă geam, pe un scaun cu perniţă, ca să citească instrucţiunile doctorului şi să desfacă un pliculeţ cu praf alb. Din când în când, arunca o privire către intrare. Când îi telefonase Vernon, mai la începutul săptămânii, să-şi ceară iertare că-l turnase la poliţie – am fost un idiot, stresul, ştii, o săptămână de coşmar etc. – şi mai ales când îi propusese să-l însoţească la Amsterdam ca să pecetluiască împăcarea (zicând că are, oricum, şi el ceva treabă pe acolo), Clive îi răspunsese cu o curtoazie plauzibilă, dar mâinile îi tremuraseră când pusese jos receptorul. Îi tremurau şi acum, când răsturnă praful în şampania lui Vernon. O scurtă efervescenţă, apoi lichidul se linişti. Cu vârful degetului mic, Clive şterse dâra de spumă gri formată pe buza paharului. Pe urmă se ridică în picioare, cu câte o cupă în fiecare mână. A lui Vernon în dreapta, a sa în stânga. Era foarte important să ţină minte. Vernon avusese dreptate. Chiar dacă se înşelase.

O singură problemă îl mai preocupa acum pe Clive, în timp ce-şi croia pârtie printre instrumentiştii, trepăduşii şi criticii cărora băutura le dezlegase limbile: cum să-l convingă pe Vernon să bea tot paharul înainte de venirea doctorului? Şi să bea acest pahar, nu altul. Poate era mai bine să-l intercepteze la uşă, până nu apuca să se servească de pe tavă. Îi căzură picături de şampanie pe încheietura mâinii în timp ce ocolea grupul gureş al suflătorilor şi trebui să străbată o bună parte din galerie ca să-i evite pe contrabasişti, care păreau gata beţi, câştigaseră concursul cu mânuitorii de timpane. În cele din urmă ajunse în dreptul confreriei mai temperate a viorilor, care permiseseră flautelor şi piculinelor să li se alăture. În grupul ăsta femeile erau ceva mai numeroase şi exercitau un efect liniştitor. Ele se grupaseră în duete sau în trio-uri blând ciripitoare, iar aerul era plăcut îngreunat de parfumurile lor. Într-o parte, trei bărbaţi discutau în şoaptă despre Flaubert. Clive găsi un petec de covor neocupat, de unde vedea bine uşile duble, înalte, ce dădeau spre hol. Mai devreme sau mai târziu, avea să infiripeze cineva un dialog cu el. Mai devreme. Era gunoiul de Lanark, un critic ce-l declarase pe Clive un Gorecki al omului ce-şi pune mintea la contribuţie, ca ulterior să se răzgândească public: Gorecki era un Linley al omului gânditor. De mirare că mai avea tupeul să se apropie.

— A, Linley. Ai un pahar şi pentru mine?

— Nu. Fă-mi plăcerea şi şterge-o.

Cu tot dragul i-ar fi dat lui Lanark băutura din mâna dreaptă. Clive se răsucise pe jumătate, să plece, dar criticul, ameţit, ţinea musai să se distreze.

— Am auzit de ultimul tău op. E adevărat că se numeşte Simfonia mileniului?

— Nu. Numai presa îi spune aşa, răspunse, băţos, Clive.

— Ştiu totul despre ea. Umblă vorba că ţi-ai băgat mâinile până la coate în Beethoven.

— Pleacă dracului de-aici.

— Presupun că numeşti asta prelevare. Sau citare postmodernă. Dar nu era vorba că tu eşti premodern?

— Dacă nu te cari, te pocnesc peste mutra aia cretină.

— În cazul ăsta, mai bine dă-mi mie un pahar şi eliberează-ţi mâna.

Aruncând o privire în jur, să vadă unde ar putea pune cupele, Clive îl zări pe Vernon, apropiindu-se cu faţa numai zâmbet. Din nefericire, aducea şi el două pahare pline.

— Clive!

— Vernon!

— Ah! Lanark mimă admiraţia. Puricele în persoană!

— Uite, zise Clive, ţi-am păstrat un pahar de şampanie.

— Şi eu am un pahar pentru tine.

— Da, numai că…

Amândoi îi întinseră câte o cupă lui Lanark. Vernon i-o oferi pe cea de a doua lui Clive, iar Clive i-o dădu pe a sa lui Vernon.

— Cheers!

Vernon îi făcu un semn cu capul lui Clive, uitându-se la el cu înţeles, apoi se întoarse spre Lanark.

— Ţi-am văzut recent numele pe o listă de tipi foarte distinşi. Jurişti, comandanţi de poliţie, directori executivi, miniştri…

Lanark se îmbujoră de plăcere.

— Zvonurile despre titlul de cavaler sunt total nefondate.

— Ba e sigur că vei fi înnobilat. Datorită unui orfelinat din Ţara Galilor. Cuibul unui grup exclusivist de pedofili. Ai fost filmat pe video, intrând şi ieşind de vreo zece ori. Înainte de a mi se trage şutul în cur, mă gândisem să public un articol, dar nu mă îndoiesc că va înhăţa altcineva subiectul.

Cel puţin zece secunde Lanark rămase rigid, ca în poziţie de drepţi la armată, cu coatele strânse pe lângă corp, cupele de şampanie proiectate în faţă şi un rânjet tâmp îngheţat pe buze. Semnele de avertizare erau o anumită bulbucare şi înceţoşare a ochilor, precum şi o vălurire verticală a gâtului, opusul peristaltismului.

— Atenţie, ţipă Vernon. Înapoi!

Amândoi reuşiră să evite, printr-un salt, jetul arcuit ţâşnit din gura lui Lanark. Brusc, peste toată galeria se aşternu tăcerea. Apoi, cu un prelung, descendent glissando de dezgust, toată secţia de coarde, plus flautele şi piculinele, se văluriră înspre alămuri, lăsându-l pe criticul muzical – cu produsul stomacului său cu tot, cartofi prăjiţi cu maioneză, consumaţi mai devreme pe Oude Hoogstraat – singur şi bine luminat sub un candelabru. Clive şi Vernon fură purtaţi de mulţime, dar, ajunşi în dreptul uşilor, izbutiră să se extragă din grămadă şi să iasă afară, în holul liniştit. Se aşezară pe o banchetă, bându-şi şampania cu înghiţituri mici.

— Mai eficace decât dacă i-ai fi ars una, zise Clive. Ceva adevăr în ce i-ai spus?

— Deloc, din câte ştiu.

— Încă o dată, cheers.

— Cheers. Şi să mă crezi că am vorbit serios. Cu adevărat regret foarte mult că ţi-am trimis poliţia pe cap. A fost un gest de neiertat. Te rog să primeşti scuzele mele umile şi necondiţionate.

— Las-o baltă. Şi mie-mi pare teribil de rău că ţi-ai pierdut slujba şi de toate celelalte. Tu erai cel mai bun.

— O strângere de mână, atunci. Pentru prietenie.

— Pentru prietenie.

Vernon bău până la fund, căscă şi se ridică în picioare.

— Bine. Dacă cinăm împreună, mai întâi mă duc să trag un pui de somn. Mă simt cam dărâmat.

— Ai avut o săptămână infernală. Cred că am să fac şi eu o baie. Ne întâlnim aici peste o oră?

— Prea bine.

Clive îl urmări cu privirea pe Vernon, care se împletici până la recepţie să-şi ia cheia. Un bărbat şi o femeie aflaţi la picioarele impresionantelor scări duble, întâlnind privirea lui Clive, înclinară imperceptibil din cap. După câteva secunde, porniră pe urma lui Vernon pe scări în sus, iar Clive dădu câteva târcoale prin hol. Mai târziu, ceru şi el cheia şi urcă în cameră.

După numai câteva minute, stătea în baie, desculţ, dar altminteri complet îmbrăcat, aplecat peste cadă, încercând să manevreze strălucitorul mecanism placat cu aur care oprea scurgerea. Trebuia ridicat şi răsucit simultan, iar el nu reuşea să prindă mişcarea. Între timp, prin tălpile desculţe, pardoseala de marmură încălzită îi transmitea o senzaţie plăcută de oboseală. Nopţile albe din South Kensington, zăpăceala de la circumscripţie, acoladele de la Concertgebouw; şi el avusese o săptămână infernală. Să moţăie numai un pic înainte de baie. Întors în dormitor, ieşi plutind din pantaloni, îşi descheie cămaşa şi, cu un geamăt de plăcere, îşi dădu drumul în patul gigantic. Cuvertura de satin auriu îi mângâie coapsele şi simţi extazul abandonului sleit de puteri. Toate mergeau ca pe roate. În curând va fi la New York, se va întâlni cu Susie Marcellan şi partea aceea uitată, surghiunită din el va înflori iarăşi. Zăcând acolo, în minunatele valuri de mătase – până şi aerul din costisitoarea cameră era mătăsos – s-ar fi zvârcolit de plăcere anticipată, dacă ar fi fost capabil să-şi mişte picioarele. Dacă punea tot sufletul, dacă reuşea să nu se gândească, măcar o săptămână, la munca sa, poate se putea autoconvinge să se îndrăgostească de Susie. Era soi bun, onestă cât încape, era o camaradă, n-avea să-l abandoneze niciodată. Gândind astfel, se simţi copleşit de o bruscă şi profundă afecţiune faţă de el însuşi, spunându-şi că este exact tipul de om pe care n-ar trebui să-l părăsească nimeni; simţi o lacrimă prelingându-i-se pe obraz şi gâdilându-i lobul urechii. Nu vedea de ce s-ar fi ostenit s-o şteargă. Nici nu era nevoie, pentru că, iată, spre el venea, din colţul celălalt al încăperii, Molly. Molly Lane! Căra după ea un individ. Guriţa obraznică, ochii mari şi negri, o coafură nouă – cu părul scurt şi ondulat – totul părea a fi aşa cum trebuie. Minunată femeie!

— Molly! reuşi Clive să scâncească. Iartă-mă, dar nu mă pot scula.

— Bietul Clive.

— Sunt foarte obosit…

Ea îi puse palma rece pe frunte.

— Dragul meu, eşti un geniu. Simfonia ta este magie pură.

— Ai fost la repetiţie? Nu te-am văzut.

— Erai prea ocupat şi prea important ca să mă observi. Uite, vreau să-ţi fac cunoştinţă cu cineva.

Pe timpuri, Clive îi cunoscuse pe toţi ibovnicii lui Molly, dar pe cel de acum habar nu avea de unde să-l ia.

Pricepută, ca totdeauna, la etichetă, Molly se aplecă deasupră-i şi-i murmură la ureche:

— Vă cunoaşteţi. E Paul Lanark.

— Bineînţeles, el este. Nu l-am recunoscut din cauza bărbii.

— Chestia este, Clivey, drăguţule, că ar vrea un autograf de la tine, dar e prea timid ca să te roage.

Clive era hotărât să facă tot ce dorea Molly şi să alunge stinghereala lui Lanark.

— Ba nu, ba nu, nu mă deranjează deloc.

— Ţi-aş fi teribil de recunoscător, zise Lanark, întinzându-i o coală şi stiloul.

— Pe cinstite, n-are de ce să-ţi fie ruşine să mă rogi.

Clive îşi iscăli cu greutate numele.

— Semnează şi aici, dacă nu te superi.

— Pe cuvântul meu că nu e o problemă.

Efortul de a scrie aproape că-l termină, aşa că trebui să se întindă pe spate. Molly se apropie şi mai mult.

— Dragule, am să-ţi spun ceva ce n-o să-ţi placă, dar după aceea n-o să mai aduc niciodată subiectul pe tapet. Să ştii că aş fi avut mare nevoie de ajutorul tău în ziua aceea, în Districtul Lacurilor.

— O, Doamne! Nu mi-am dat seama că eşti tu, Molly!

— Totdeauna ai dat prioritate muncii tale, şi nu zic că n-ai avut dreptate.

— Da. Nu. Adică, dacă aş fi ştiut că eşti tu, individul ăla cu obrajii supţi ar fi avut de-a face cu mine.

— Nu mă îndoiesc de asta.

Molly îi apucă încheietura cu degetele şi-i proiectă fascicolul unei lanterne în ochi. Ce femeie!

— Mă arde braţul, şopti Clive.

— Sărmanul Clive. Tocmai de aia îţi suflec mâneca, prostuţule. Acuma, Paul vrea să-ţi arate ce crede de fapt despre opera ta, înfigându-ţi un ac colosal în braţ.

Criticul muzical îndeplini întocmai această acţiune, şi pe Clive îl duru. Dar uneori lauda doare. Dacă, însă, Clive învăţase ceva într-o viaţă de onoruri, învăţase cum să accepte un compliment.

— Îţi mulţumesc mult, gâfâi el, într-o şoaptă stinsă. Eşti mult prea amabil. Personal, nu-mi dau cine ştie ce importanţă, dar oricum mă bucur că ţi-a plăcut, zău dacă nu, mii de mulţumiri…

Doctorul olandez şi sora îl văzură pe compozitor ridicând capul şi încercând să schiţeze de pe pernă, înainte de a închide ochii, o foarte modestă plecăciune.