i
Doi foşti amanţi ai lui Molly Lane stăteau în faţa capelei crematoriului, cu spatele spre frigul de februarie. Cuvintele fuseseră deja rostite, dar le mai articulară o dată:
— Nici nu şi-a dat seama ce-a păţit.
— Când şi-a dat, era prea târziu.
— Ce rapid s-a instalat boala!
— Sărmana Molly.
— Mmm.
Sărmana Molly. Începuse cu un gâdilat înăuntrul braţului, când îl ridicase ca să oprească un taxi, la ieşirea din restaurantul Dorchester Grill, o senzaţie care n-a mai dispărut. După numai câteva săptămâni trebuise să facă eforturi ca să-şi amintească numele lucrurilor. Pentru cuvinte ca parlament, chimie, elice se mai putea arăta indulgentă, dar nu şi pentru pat, cremă, oglindă. După dispariţia temporară a cuvintelor acanthus şi bresaiola ceruse sfatul medicului, aşteptându-se să-i fie risipite temerile. În loc de asta, fusese trimisă la analize şi, într-un sens, nu se mai întorsese niciodată. Ce repede devenise năbădăioasa Molly prizoniera bolnavă a soţului ei posesiv şi morocănos, George! Molly, criticul restaurantelor, splendidul fotograf şi omul de spirit, grădinarul îndrăzneţ iubit de ministrul de Externe, cea care executa încă perfect roata ţiganului la patruzeci şi şase de ani! Repeziciunea cu care se scufundase în marasmul nebuniei şi al suferinţei devenise un subiect de bârfă generală: pierderea controlului asupra funcţiilor trupeşti şi, odată cu asta, pierderea totală a simţului umorului, pe urmă refugierea într-o lume nebuloasă, întreruptă de izbucniri de violenţă fără noimă sau de ţipete abia înăbuşite.
Apariţia lui George, care tocmai ieşea din capelă, îi făcu pe cei doi să se îndepărteze cu câţiva paşi în susul potecii cu prundiş, prin care răzbătea iarba. Pătrunseră într-un aranjament de straturi ovale de trandafiri, definite de o plăcuţă: „Grădina Amintirii“. Toate tufele fuseseră retezate nemilos la câţiva centimetri deasupra pământului îngheţat bocnă, o metodă ce-i repugnase totdeauna lui Molly. Petecul de gazon era presărat cu chiştoace strivite, acela fiind locul unde lumea aştepta să se termine serviciul funerar precedent şi să se golească capela. Plimbându-se agale în sus şi în jos pe cărare, cei doi amici reluară o conversaţie purtată, sub diverse forme, de multe ori, dar care le aducea mai multă alinare decât dacă ar fi cântat imnul „Pelerinul“.
Clive Linley o cunoscuse primul pe Molly, în 1968, când erau amândoi studenţi şi împărţeau un cămin haotic, în perpetuă restructurare, din Valea Sănătăţii.
— Ce moarte groaznică.
Urmărea cum se risipeşte, plutind în aer, aburul propriei răsuflări. Se spunea că astăzi, în centrul Londrei, temperatura coborâse la minus unsprezece grade. Minus unsprezece! Ceva nu era în regulă cu lumea, ceva de care nu putea fi învinovăţit nici Atotputernicul, nici absenţa Sa. Prima nesupunere a Omului, Izgonirea, o siluetă ce se prăbuşeşte, un oboi, nouă note, zece note. Clive era înzestrat cu o perfectă ureche muzicală internă şi auzi notele picurând pe rând, pornind de la sol. N-avea nevoie să le însemneze. Îşi urmă firul gândului:
— Vreau să zic, să mori aşa, fără să-ţi dai seama, ca un animal! Să fii redus la asta, umilit, să nu te poţi pregăti deloc, măcar să-ţi iei adio! Boala i s-a insinuat în trup şi brusc…
Ridică din umeri. Ajunseseră la capătul peluzei călcate în picioare şi făcură cale întoarsă.
— Ar fi preferat să-şi ia singură viaţa, decât să sfârşească aşa cum a sfârşit, comentă Vernon Halliday. Acesta trăise cu Molly în 1974, la Paris, unde avusese prima lui slujbă la agenţia Reuters, în vreme ce Molly colabora cu una-alta la Vogue.
— Cu creierul mort, în ghearele lui George, zise Clive.
George – tristul şi bogatul editor care o adorase şi pe care, spre marea surpriză a tuturor, ea nu-l părăsise, chiar dacă îl tratase ca pe ultimul om. Cei doi îşi îndreptară privirile spre locul unde stătea George, în faţa intrării, primind condoleanţele unui grup cernit. Moartea soţiei sale îl salvase de la dispreţul general. Parcă se mai înălţase cu doi, trei centimetri, i se îndreptase spatele, timbrul vocii se apropiase de bas, un nou simţ al demnităţii îi îngustase ochii rugători şi lacomi. Refuzând să o interneze la azil, George o îngrijise el însuşi pe Molly. Mai mult, în primele zile, când lumea încă mai dorea s-o vadă, îi triase vizitele. Ale lui Clive şi Vernon fuseseră strict raţionalizate, întrucât considera că aceştia îi stârneau nervozitatea şi că, după vizitele lor, cădea în depresie, din cauza condiţiei umilitoare în care fusese văzută. Un alt mascul important, ministrul de Externe, era şi el nedorit. Lumea începuse să murmure, câteva aluzii subtile se strecuraseră în două, trei rubrici de bârfă mondenă. Pe urmă nu mai contase, deoarece se răspândise vestea că Molly era oribil de schimbată; prietenii n-au mai dorit să vină în vizită, chiar se bucurau de piedicile lui George. Lui Clive şi lui Vernon le cădea bine, totuşi, să-l deteste în continuare.
Când făcură din nou stânga-mprejur, sună telefonul mobil din buzunarul lui Vernon. Acesta se scuză şi păşi într-o parte, lăsându-şi amicul să-şi continue singur plimbarea. Clive îşi strânse pardesiul pe corp şi încetini pasul. Mulţimea în haine de doliu din faţa crematoriului ajunsese cam la două sute de capete. Nu peste mult timp se va considera o impoliteţe să nu te duci şi să-i spui câteva cuvinte simţite lui George. Fusese a lui în cele din urmă, când nu-şi mai putuse recunoaşte nici propria-i faţă în oglindă. Nu o putuse opri să aibă aventuri, dar în final ea îi aparţinuse în totalitate. Clive aproape că nu-şi mai simţea picioarele îngheţate şi, cum bătea cu tălpile pământul, ritmul îi reaminti de silueta în cădere aranjată pe zece note: ritardando, un corn englez, şi, crescând dulce în fundal, contrapunctic, violoncele reflectate în oglindă. Cu chipul ei, de asemenea. Final. Tot ce-şi dorea acum era puţină căldură, liniştea din studioul său, pianul, partitura neterminată şi să desăvârşească bucata. Îl auzi pe Vernon spunând în încheierea convorbirii:
— Bine. Rescrie articolul şi pune-l în pagina patru. Vin şi eu peste vreo două ceasuri.
Pe urmă i se adresă lui Clive:
— Afurisitul de Israel. E cazul să ne ducem şi noi.
— Presupun că da.
În loc să se îndrepte spre George, însă, mai dădură o tură pe gazon, doar veniseră să o petreacă pe ultimul drum pe Molly.
Cu un vizibil efort de concentrare, Vernon îşi alungă din minte problemele redacţiei.
— Grozavă femeie a mai fost. Aminteşte-ţi de masa de biliard.
În 1978, un grup de amici închiriaseră, de Crăciun, o casă mare în Scoţia. Molly şi bărbatul cu care era combinată atunci, un QC1 pe nume Brady, înscenaseră, pe o masă de biliard nefolosită, un tableau vivant cu Adam şi Eva, el în izmene în formă de Y, ea în sutien şi chiloţei, cu un fragment de tac servind drept şarpe şi o bilă roşie în loc de mărul pierzaniei. Versiunea circulată, însă, cea care apăruse într-un necrolog şi pe care mulţi dintre cei prezenţi şi-o aminteau ca atare, era că Molly „dansase goală, în Ajunul Crăciunului, pe o masă de biliard, într-un castel, undeva în Scoţia“.
— Grozavă femeie, repetă Clive.
Se uitase drept la el când se prefăcuse că muşcă din măr, îi zâmbise obscen, mestecând în gol, cu o mână pe şoldul scos în afară, ca o parodie de music-hall a unei curviştine. Se gândise că-i lansează un semnal, fiindcă nu-l mai slăbea din ochi şi, într-adevăr, în aprilie erau din nou împreună. Se mutase în studioul lui din South Kensington, petrecând la el întreaga vară. Era pe timpul când rubrica ei despre restaurante începea să se impună, când apărea la televiziune ca să critice ghidul Michelin, denunţându-l ca pe un „kitsch al gastronomiei“. Fusese şi vremea primului lui succes, Variaţiunile pentru orchestră de la Festival Hall. A doua aventură. Ea, probabil, nu se schimbase, dar el, da. În zece ani învăţase suficient ca să se lase educat. Clive făcuse dintotdeauna lucrurile pe fugă. Ea îl învăţase furtişagul în relaţiile sexuale, necesitatea de a rămâne nemişcat uneori. Stai culcat şi nemişcat, uite aşa, priveşte-mă, dar priveşte-mă cu adevărat. Suntem o bombă cu explozie întârziată. El avea aproape treizeci de ani, după standardele de azi ajunsese târziu la sexul adevărat. Când ea reuşise să-şi găsească o locuinţă şi îşi făcuse bagajele, el o ceru în căsătorie. Îl sărutase, citându-i la ureche: Ca să nu o piardă, s-a-nsurat cu ea/Iar acum femeia să plece nu mai vrea. Ceea ce se dovedise a fi absolut corect, fiindcă niciodată singurătatea nu-i produsese mai multă fericire decât după plecarea ei, când compusese Trei cântece de toamnă în mai puţin de o lună.
— Ai învăţat vreodată ceva de la ea? se interesă, brusc, Clive.
Pe la mijlocul anilor optzeci, Vernon luase şi el o a doua îmbucătură, într-o vacanţă petrecută pe un domeniu din Umbria. Pe atunci era corespondent la Roma al ziarului pe care-l edita acum, şi era însurat.
— Niciodată nu-mi amintesc partidele de sex, răspunse el, după ce chibzuise îndelung. Sunt sigur că n-avea pereche. Îmi aduc, totuşi, aminte că m-a învăţat multe despre porcini, cum se culeg, cum se gătesc.
Clive socoti răspunsul lui Vernon evaziv şi decise să se abţină de la confidenţe. Aruncă o privire înspre intrarea capelei. Acum nu mai aveau nici o scuză să nu se apropie. Spre propria-i surprindere, se auzi declarând cu tărie:
— Ştii, cred că ar fi trebuit s-o iau de nevastă. Aş fi sufocat-o cu o pernă sau ceva asemănător, când a început s-o macine boala, ca s-o scutesc de compătimirea celorlalţi.
Vernon râdea, împingându-şi prietenul de cot, ca să se îndepărteze amândoi de Grădina Amintirii.
— Uşor de spus. Te şi văd compunând imnuri de cântat în biserică pentru farisei, ca tipa aia, cum o cheamă, sufrageta?
— Ethel Smyth. Aş fi făcut o treabă mult mai bună decât ea.
Prietenii lui Molly, din care era constituită îndoliata adunare, ar fi preferat să nu vină la crematoriu, dar George le spusese clar că nu se va ţine nici o slujbă de pomenire. N-avea nici un chef să-i asculte pe cei trei foşti amanţi comparându-şi în public notiţele de la amvonul bisericii St Martin sau al bisericii St James, sau schimbând priviri pline de înţeles în timp ce el îşi rostea propriul discurs. Apropiindu-se, Clive şi Vernon auziră rumoarea familiară a unei cocktail-party. Nici urmă de tăvi cu pahare de şampanie, nici urmă de pereţi de restaurant care să facă sunetul să reverbereze, dar altminteri te-ai fi putut crede la un nou vernisaj, la o gală prilejuită de lansarea unei noi reviste. Ce de mai feţe pe care Clive nu le văzuse niciodată ziua şi care arătau îngrozitor, ca nişte cadavre ce săriseră în picioare, să ureze bun venit celor morţi de curând! Înviorat de micul acces de mizantropie, se strecură agil prin aglomeraţie, făcu pe surdul la auzul numelui său strigat de cineva, îşi smulse cotul când fu prins de el şi înaintă hotărât spre locul unde George se întreţinea cu două femei şi cu un bătrân smochinit, cu pălărie fedora şi cu baston.
— E foarte frig, hai să plecăm, auzi Clive o voce strigând, dar pentru moment nimeni nu se putea sustrage forţei centripete a evenimentului social. Se pierduse deja de Vernon, tras într-o parte de proprietarul unui canal de televiziune.
Iată-l pe Clive strângând, în sfârşit, mâna lui George şi spunându-i, cu o notă de rezonabilă sinceritate:
— Slujba a fost foarte reuşită.
— Îţi mulţumesc că ai venit.
Moartea lui Molly îl înnobilase. Seriozitatea rezervată nu era, de fapt, deloc stilul său, care fusese întotdeauna unul dur şi în acelaşi timp rugător: dornic să facă impresie bună, dar incapabil de a considera prietenia un lucru firesc. Povara celor putred de bogaţi.
— Vai, scuză-mă, adăugă George, fă cunoştinţă cu surorile Finch, Vera şi Mini, care o ştiau pe Molly încă de la Boston. Clive Linley.
Strângeri de mână.
— Sunteţi compozitorul? se interesă Vera sau Mini.
— Da.
— Mă simt onorată, domnule Linley. Nepoţica mea de unsprezece ani v-a studiat sonatina pentru examenul de violină şi i-a plăcut foarte mult.
— O informaţie extrem de măgulitoare pentru mine.
Gândul că muzica îi era cântată de copii îi producea o tristeţe incomensurabilă.
— Iar domnul, reluă George, tot din State, este Hart Pullman.
— Hart Pullman. În sfârşit, ne cunoaştem. Vă amintiţi, v-am pus poeziile pe muzică de jazz.
Pullman era poetul Beat, ultimul supravieţuitor al generaţiei lui Kerouac. Un bărbat mic de statură, ca o şopârlă pe care atârna pielea, căruia-i venea greu să-şi răsucească gâtul ca să se uite în sus, la Clive.
— Zilele astea nu-mi mai amintesc nimic, nici un afurisit de lucru, zise, îndatoritor, poetul, cu vocea piţigăiată, ca un fel de ciripit. Dar dacă spuneţi că mi-aţi pus poemele pe muzică, aşa trebuie să fie.
— Totuşi, vă amintiţi de Molly, insistă Clive.
— De cine? (Timp de două secunde, faţa lui Pullman rămase imobilă, după care el chicoti şi-l ciupi de Clive de braţ cu degetele lungi şi albe.) Bineînţeles, spuse, cu vocea-i de Bugs Bunny, Molly şi cu mine ne cunoşteam încă din ’65, din East Village. Dacă-mi amintesc de Molly? Oh, boy.
Clive îşi ascunse neliniştea cu care făcu, mental, operaţiunile aritmetice. În luna iunie a anului menţionat, Molly împlinise abia şaisprezece ani. De ce nu pomenise niciodată de Pullman? Iscodi, neutru:
— Presupun că se afla acolo în vacanţă?
— Îhî. A participat la sindrofia mea de Bobotează. Ce mai fetişcană, nu, George?
Viol statutar, deci. Cu trei ani înainte de el. Nu suflase nici o vorbuliţă despre acest Hart Pullman. Şi nu venise ea la premiera piesei Furie? Nu-i întovărăşise după spectacol la restaurant? Nu mai ştia. Nu-şi mai amintea nici un afurisit de lucru.
George îi întorsese spatele, ca să discute cu surorile americane. Spunându-şi că nu avea nimic de pierdut, Clive îşi puse mâna pavăză la gură şi se aplecă să-i şoptească lui Pullman la ureche:
— Târâtură mincinoasă ce eşti, sunt sigur că nu te-ai culcat cu ea. Nu s-ar fi coborât atât de jos.
Nu avusese intenţia să plece chiar în clipa aceea – ar fi dorit să audă replica lui Pullman – dar chiar atunci două grupuri gălăgioase se iviră din dreapta şi din stânga, unul ca să spună condoleanţe lui George, celălalt ca să-l linguşească pe poet, şi, în vârtejul rearanjării poziţiilor, pomenindu-se singur, Clive îşi luă tălpăşiţa. Hart Pullman şi Molly adolescentă. Îngreţoşat, îşi croi drum cu coatele prin mulţime şi, ajuns într-un loc gol, se opri acolo, din fericire nebăgat în seamă, privindu-şi pe rând prietenii şi cunoştinţele adâncite în discuţii. Avea senzaţia că era singura persoană prezentă căreia îi era cu adevărat dor de Molly. Poate că dacă ar fi luat-o de nevastă s-ar fi purtat mai penibil decât George, n-ar fi tolerat nici măcar această adunare funebră. N-ar fi arătat răbdare nici pentru neputinţa ei. Să-i scuture în palmă, din recipientul pătrat de plastic maroniu, treizeci de pilule de somn. Mistria şi mortarul, un păhărel de scotch. Trei linguri de vâscozitate alb-gălbuie. L-ar fi privit în ochi în timp ce le înghiţea, ca şi când ar fi ştiut. El şi-ar fi pus mâna stângă sub bărbia ei, ca o cupă, să prindă substanţa ce picura. Ar fi ţinut-o în braţe până ar fi adormit şi după aceea toată noaptea.
Nimănui altcuiva nu-i era dor de ea. Îşi mută privirea de la un membru al adunării cernite la altul, mulţi ajunşi la propria lui vârstă, la vârsta lui Molly, cu o diferenţă de un an sau doi. Ce prosperi, ce influenţi, cât de bine le mersese tuturor sub o guvernare pe care o dispreţuiseră timp de şaptesprezece ani! Ca să vorbim despre generaţia mea. Atâta energie, atâta noroc. Nutriţi în perioada de stabilizare de după război cu laptele şi sucul de fructe ale statului, susţinuţi apoi de prosperitatea şovăielnică, inocentă, a părinţilor, pentru a se maturiza în epoca augustană a lipsei de şomaj, a noilor universităţi, a romanelor broşate cu coperte lucitoare, a rockand-roll-ului, a idealurilor realizabile. Când le-a căzut scara de sub picioare, când statul şi-a tras sfârcul sânului de la gura lor, devenind ţinta batjocurii, ei deja erau bine înfipţi, în siguranţă şi pregătiţi să-şi formeze una sau alta: opinia, gustul, averea.
Auzi o femeie strigând voios:
— Nu-mi mai simt mâinile şi picioarele, prin urmare plec!
Întorcându-se, observă că în spatele lui se găsea un tânăr care tocmai intenţiona să-l bată pe umăr. Între douăzeci şi treizeci de ani, chel sau ras pe cap, îmbrăcat într-un costum gri, fără palton.
— Domnule Linley. Regret că trebuie să vă întrerup meditaţia, zise tânărul, retrăgându-şi mâna.
Clive crezu că era un muzician sau cineva care dorea să-i solicite un autograf şi-şi lăsă faţa să îmbrace masca răbdării.
— Nu face nimic.
— Voiam să vă rog, dacă aveţi timp, să veniţi şi să discutaţi câteva minute cu domnul ministru de Externe. Doreşte mult să vă cunoască.
Clive îşi ţuguie buzele. Nu ţinea să-i fie prezentat lui Julian Garmony, dar nici să se simtă prost, jignindu-l. Nici o scăpare.
— Conduceţi-mă la dânsul, îi ceru tânărului şi fu dus pe lângă grupuri de prieteni, dintre care unii, ghicind încotro se îndrepta, încercară să-l abată de la ţintă:
— Hei, Linley! Nu discutăm cu inamicul!
Chiar aşa, cu inamicul. Ce găsise Molly la el? Era un individ cu o înfăţişare stranie: capul mare, cu păr bogat, ondulat, care-i aparţinea în întregime, faţa de o paloare teribilă, buze subţiri, nesenzuale. Îşi croise o carieră în viaţa politică cu ajutorul unui set banal de opinii xenofobe şi punitive. Vernon avusese întotdeauna explicaţii simple pentru legătura dintre ei: un nemernic din sferele înalte, debordând de energie în pat. Dar astfel de bărbaţi se găseau pe toate drumurile. Trebuie să fi fost vorba şi de un talent ascuns, care-l ridicase până la poziţia deţinută acum şi-l împingea, în continuare, să încerce să-i ia locul primului-ministru.
Adjutantul îl conduse pe Clive în interiorul unui grup de oameni aranjaţi în formă de potcoavă în jurul lui Garmony, care părea că ţine un discurs sau istoriseşte o întâmplare. Se întrerupse pentru a-şi strecura mâna în palma lui Clive şi murmură cu intensitate în voce, ca şi cum ar fi fost singuri:
— O, de câţi ani aştept să vă cunosc.
— Încântat de cunoştinţă.
Garmony ridică vocea, în beneficiul celor prezenţi, printre care doi tineri cu înfăţişarea plăcută, deschis necinstită, a reporterilor de la pagina de bârfe mondene. Ministrul oferea un spectacol, folosindu-se de Clive ca de un fel de pretext.
— Soţia mea ştie pe dinafară câteva dintre piesele dumneavoastră pentru pian.
Din nou! Clive căzu pe gânduri. Oare talentul său era chiar atât de domesticit şi blând cum susţineau criticii săi mai tineri, era el un fel de Gorecki2 al oamenilor cultivaţi?
— Probabil că are ureche muzicală, zise.
Nu se mai aflase de multă vreme faţă în faţă cu un politician şi uitase cu desăvârşire de mişcarea perpetuă a ochilor, mereu vigilenţi, mereu în căutarea noilor partizani şi a dezertorilor, a proximităţii vreunei persoane cu rang mai înalt sau a prezenţei vreunei şanse mari, ce nu trebuia ratată.
Garmony îşi rotea acum privirile, asigurându-se că are public.
— Da, a fost strălucitoare. Goldsmith, apoi Guildhall. Avea în faţă o carieră fabuloasă… (Pauză, pentru efectul comic.) Pe urmă m-a cunoscut pe mine şi a optat pentru medicină.
Numai adjutantul şi o femeie, membră a echipei ministrului, chicotiră. Ziarişii nu se arătară impresionaţi. Poate că mai auziseră gluma.
Ochii ministrului de Externe reveniră la Clive.
— Încă ceva. Doream să vă felicit pentru comanda primită. Să compuneţi Simfonia Mileniului. Oare ştiaţi că decizia s-a luat chiar la nivelul Cabinetului?
— Am auzit. Iar dumneavoastră mi-aţi dat votul.
Clive permisese unei nuanţe de oboseală să i se strecoare în glas, dar Garmony reacţionă ca şi cum i s-ar fi mulţumit cu efuziune.
— Păi, a fost cel mai neînsemnat lucru pe care-l puteam face. Câţiva dintre colegii mei l-ar fi preferat pe individul ăsta, starul pop, fost membru al The Beatles. În sfârşit, cum merge? Aproape terminată?
— Aproape.
De o jumătate de oră nu-şi mai simţea extremităţile mădularelor, dar îngheţul ajunse abia acum să i se înfăşoare şi în jurul inimii. Acasă, la căldura din studio, ar fi stat numai în cămaşă şi ar fi lucrat la acordurile finale ale simfoniei, de a cărei primă audiţie îl mai despărţeau numai câteva săptămâni. Încălcase deja două termene şi tânjea după casa lui.
Îi întinse mâna lui Garmony:
— A fost o onoare pentru mine să vă cunosc. Acum, trebuie să plec.
Ministrul, însă, nu-i strânse mâna, ci continuă să vorbească, suprapunându-şi vocea peste a lui, pentru că dorea să mai stoarcă ceva din întâlnirea cu celebrul compozitor.
— Ştiţi, de multe ori îmi spun că libertatea artiştilor ca dumneavoastră de a face ceea ce le cere talentul dă un sens muncii mele…
Urmară alte propoziţii în acelaşi stil, pe care Clive le ascultă fără să clipească, nelăsând să i se citească pe faţă nici un semn al neplăcerii lui crescânde. Şi Garmony făcea parte din generaţia sa. Postul important îi erodase capacitatea de a sta de vorbă firesc cu un necunoscut. Poate că tocmai asta îi oferise lui Molly în pat: fiorul impersonalităţii. Un bărbat ale cărui spasme de plăcere sunt reflectate în oglinzi. Dar ea ar fi preferat, fără îndoială, căldura emoţiei autentice. Stai liniştit şi priveşte-mă, priveşte-mă cu adevărat. Poate că era o simplă greşeală – Molly şi Garmony. Oricum, Clive găsea situaţia de acum insuportabilă.
Ministrul de Externe ajunse la concluzia:
— Acestea sunt tradiţiile care ne fac să fim ceea ce suntem.
— Mă întrebam, îi zise Clive fostului ibovnic al lui Molly, dacă sunteţi în continuare susţinătorul pedepsei cu spânzurătoarea.
Garmony suportă bine trecerea bruscă la alt subiect, doar ochii i se făcură mai duri.
— Cred că aproape toată lumea îmi cunoaşte poziţia. Dar, până una-alta, sunt mulţumit să accept punctul de vedere al Parlamentului şi răspunderea colectivă a Cabinetului.
Îşi îndreptase umerii şi-şi activase farmecul personal. Cei doi ziarişti cu blocnotes-uri în mâini se apropiară imperceptibil.
— Ţin minte că spuneaţi într-un discurs că Nelson Mandela e numai bun de spânzurătoare.
Garmony, care urma să efectueze o vizită în Africa de Sud chiar în luna următoare, zâmbi calm. Respectivul discurs fusese dezgropat de curând, nu fără mojicie, de publicaţia lui Vernon.
— Nu cred că e rezonabil să răstigneşti oamenii pe afirmaţiile făcute când erau studenţi cu creierul înfierbântat. (Făcu o pauză ca să chicotească.) Acum aproape treizeci de ani. Pun pariu că şi dumneavoastră aţi spus sau gândit lucruri cât se poate de penibile.
— Nu încape îndoială că da, recunoscu Clive. Tocmai asta doream să scot în evidenţă. Dacă s-ar fi procedat cum doreaţi dumneavoastră, n-aţi mai fi avut şansa de a vă răzgândi acum.
Garmony îşi înclină uşor fruntea, a aprobare.
— Observaţie corectă. Dar, în lumea reală, domnule Linley, nici un sistem de justiţie nu poate ocoli eroarea umană.
După care ministrul de Externe făcu un gest extraordinar, care spulberă teoria lui Clive referitoare la efectele funcţiilor publice şi pe care, retrospectiv, nu putu să nu-l admire. Garmony întinse mâna şi, cu arătătorul şi degetul mare, îl apucă pe Clive de rever, ca să-l tragă mai aproape şi să-i şoptească, neauzit de ceilalţi:
— Chiar la ultima noastră întâlnire, Molly mi-a spus că eşti, că ai fost întotdeauna, impotent.
— Aiurea. Imposibil să fi spus una ca asta.
— Eşti obligat să negi, fireşte. Uite cum stă chestia: putem discuta acest amănunt de faţă cu gentlemenii de acolo, sau nu mă mai plictiseşti şi ne spunem în mod cordial la revedere. Altfel spus, cară-te-n mă-ta de aici.
Garmony rosti aceste cuvinte apăsat şi cu mare viteză şi, de cum termină, îşi îndreptă spatele, radios, îi scutură energic compozitorului mâna şi-i strigă asistentului:
— Domnul Linley a acceptat o invitaţie la cină.
Poate că ultima propoziţie făcea parte dintr-un cod convenit între ei, fiindcă tânărul veni prompt să-l escorteze pe Clive, în timp ce Garmony îi întorcea spatele ca să li se adreseze reporterilor:
— Clive Linley, o mare personalitate. A-ţi face cunoscute divergenţele de opinie şi a rămâne prieteni este esenţa existenţei civilizate, nu credeţi?