i

În timpul unei atipice perioade mai relaxate, dimineaţa, lui Vernon îi trecu prin cap gândul că poate nici nu exista. Timp de treizeci de secunde şezuse la masa lui de scris, pipăindu-şi atent scăfârlia cu buricele degetelor şi îngrijorându-se. De la sosirea la redacţie avusese discuţii separate şi intense cu patruzeci de oameni. Nu stătuse la taclale: în toate cazurile, cu două excepţii, luase hotărâri, stabilise priorităţi, atribuise sarcini, alesese, exprimase păreri care nu aveau cum să nu fie luate drept ordine. Exersarea autorităţii nu-i ascuţise simţurile, ca altădată; dimpotrivă, Vernon se simţea infinit de diluat: nu era altceva decât suma tuturor persoanelor care-l ascultaseră, şi când era singur nu însemna nimic. Când căuta, în solitudine, un gând, nu se găsea cine să-l gândească. Fotoliul său era gol, iar el, fin diluat, se întindea în toată clădirea, de la secţia metropolitană de la etajul şase, unde avea să intervină curând pentru a împiedica concedierea unui subaltern cu vechi state de serviciu, dar care nu avea habar de ortografie, până la subsol, unde cotizaţia pentru parcare îi determinase pe redactorii seniori să declare război şi pe un redactor-şef adjunct să ameninţe cu demisia. Fotoliul lui Vernon era gol, fiindcă el se afla în acelaşi timp la Ierusalim, în Camera Comunelor, la Cape Town şi Manila, împrăştiat pe tot globul, ca praful; era la TV şi la radio, la un dineu cu nişte episcopi, ţinea un discurs pentru cei din industria petrolului sau un seminar cu specialiştii din Uniunea Europeană. În scurtele momente petrecute în singurătate parcă se stingea lampa. Iar bezna ce se aşternea nu împresura şi nu deranja pe nimeni. Nu putea spune sigur nici că absenţa era a sa.

Sentimentul absenţei luase proporţii după funeraliile lui Molly. Punea tot mai mult stăpânire pe el. Azi-noapte se trezise lângă soţia lui adormită şi trebuise să-şi pipăie faţa ca să se asigure că mai este o entitate fizică.

Dacă şi-ar fi luat la o parte câţiva colegi mai vârstnici, la cantină, şi le-ar fi făcut confidenţe despre starea în care se afla, pe Vernon l-ar fi alarmat lipsa lor de reacţie. I se dusese vestea că este un om fără asperităţi, fără virtuţi sau vicii, o persoană ce nu exista cu adevărat. În cadrul categoriei sale profesionale, era venerat ca o non-entitate. Calea prin care devenise directorul publicaţiei The Judge era una dintre minunatele legende ale jurnalismului, greu de exagerat şi des repovestită în barurile din City. Cu ani în urmă, Vernon fusese adjunctul harnic şi lipsit de personalitate a doi redactori-şefi extrem de buni, în care calitate îşi dovedise talentul înnăscut de a nu-şi face nici duşmani, nici aliaţi. Când se îmbolnăvise corespondentul de la Washington, lui Vernon i se trasase sarcina să-l suplinească. În a treia sa lună dincolo de ocean, la un dineu în onoarea ambasadorului german, un reprezentant al Congresului îl confundase cu un reporter de la Washington Post şi-i vânduse un pont despre o abatere a Preşedintelui – un implant total de păr, plătit din banii contribuabililor. Toată lumea era de acord că scandalul „Capgate“ – poveste ce dominase politica internă americană timp de aproape o săptămână – fusese declanşat de Vernon Halliday de la The Judge.

Între timp, la Londra, cei doi buni redactori căzuseră pe rând victime ale cumplitelor şi sângeroaselor bătălii cu un consiliu de administraţie ultrabăgăreţ. Întoarcerea acasă coincisese cu realinierea bruscă a intereselor proprietarilor. Scena era împânzită de membrele retezate şi trupurile ciopârţite ale titanilor reduşi la scară. Jack Mobey, înlocuitorul numit chiar de consiliu, nu reuşise să oprească scufundarea venerabilului cotidian pe piaţa presei. Nu mai rămăsese decât Vernon.

Acum şedea la birou, masându-şi, gânditor, ţeasta. Constatase, în ultimul timp, că învăţase să trăiască şi cu non-existenţa. Nu putea jeli prea multă vreme dispariţia a ceva – el însuşi – de care nu-şi mai amintea. Toate astea îl îngrijorau, dar neliniştea era deja veche de câteva zile. Apăruse, însă, şi un simptom fiziologic. Îi afecta toată partea dreaptă a capului, craniu şi creier deopotrivă – o senzaţie imposibil de descris în cuvinte. Sau poate că era vorba de întreruperea bruscă a unei senzaţii ce fusese atât de constantă şi de familiară, încât el nici nu ştiuse de ea – ca un zgomot de care devii conştient abia când a încetat. Ştia exact când începuse: seara trecută, când se ridicase de la cină. Dimineaţa, la deşteptare, era tot acolo, continuă şi inefabilă, nici frig, nici apăsare, nici plutire, dar ceva între ele. Poate cel mai nimerit cuvânt era mort. Emisfera dreaptă a capului său murise. Atâţia cunoscuţi de-ai săi răposaseră, încât în zăpăceala de acum începea să mediteze la propriu-i sfârşit ca la ceva banal: agitaţia înmormântării sau a incinerării, o undă de tristeţe ridicându-se şi apoi aplatizându-se în timp ce viaţa îşi vedea de drum. Poate că şi murise deja. Sau poate – şi era aproape convins de asta – nu-i trebuiau decât câteva lovituri zdravene de ciocan în respectiva parte a capului. Deschise sertarul biroului, în care găsi o riglă de metal, uitată acolo de Mobey, al patrulea redactor succesiv care nu izbutise să stăvilească vertiginoasa prăbuşire a tirajului. Vernon Halliday se lupta din răsputeri să nu devină cel de-al cincilea. Ridicase rigla în aer, la câţiva inci deasupra urechii drepte, când se auzi o bătaie în uşa oricum deschisă. Intră Jean, secretara, iar Vernon se văzu obligat să transforme lovitura într-un scărpinat dubitativ.

— Planul ediţiei. Douăzeci de minute.

Desprinse o foaie şi i-o întinse, lăsând restul pe masa de conferinţe, înainte de a bate în retragere.

Vernon parcurse repede materialele. La rubrica „Internaţional“, Dibben scria despre „Triumful lui Garmony la Washington“. Era musai să fie un articol ostil, sau cel puţin sceptic. Dacă era cu adevărat vorba de un triumf, n-avea ce căuta pe prima pagină. În secţiunea domestică, în sfârşit, un reportaj al redactorului de ştiinţă despre o maşină anti-gravitaţională inventată la o universitate din Ţara Galilor. Un subiect ce stârnea curiozitatea, iar Vernon făcuse presiuni să se publice, închipuindu-şi că era o şmecherie pe care să ţi-o legi sub tălpile pantofilor. De fapt, se dovedise a fi vorba de o maşinărie ce cântărea patru tone, consuma nouă milioane de volţi şi tot nu funcţiona. Oricum, aveau să publice articolul la subsolul paginii întâi. Tot la intern mai era „Cvartet pentru pian“: o pianistă născuse patru gemeni. Adjunctul său, împreună cu cei de la „Reportaje“ şi cu toată secţia „Interne“ se certau cu el pe chestia asta, camuflându-şi nazurile sub masca realismului. Cvadrupleţii nu mai sunt mare scofală în zilele noastre, spuneau, şi, în plus, nimeni nu auzise de mamă, care, pe deasupra, era lipsită de sex-appeal şi nu voia să stea de vorbă cu presa. Vernon avusese ultimul cuvânt. Luna trecută, cotaţia medie ABC fusese cu şapte sute de puncte sub cea din luna precedentă. Lui The Judge i se apropia sorocul. Vernon nu renunţase la ideea de a publica un reportaj despre nişte fraţi siamezi lipiţi în regiunea şoldului – nedespărţibili prin operaţie, întrucât unul avea inima slabă – care obţinuseră o slujbă în administraţia locală. „Dacă vrem să salvăm gazeta“ – îi plăcea să spună la şedinţa de redacţie matinală – „trebuie să ne murdărim toţi pe mâini“. Îl aprobau cu toţii din cap, dar nimeni nu era de acord. Din punctul de vedere al vechii gărzi, al „grămăticilor“, The Judge trebuia să reziste sau să piară numai prin probitatea lui intelectuală. Se simţeau în siguranţă când îşi anunţau opinia, fiindcă nici unul dintre angajaţii ziarului, cu excepţia predecesorilor lui Vernon, nu fusese vreodată disponibilizat.

Soseau deja primii editori ai secţiunilor, cu adjuncţii lor, când Jean îi făcu semn cu mâna, din uşă, să ridice telefonul. Probabil că era ceva important, fiindcă buzele lui Jean morfoleau un nume. George Lane, spuneau buzele ei.

Vernon se întoarse cu spatele la cei din încăpere, amintindu-şi cum, la înmormântare, evitase să se apropie de Lane.

— George. Înmormântarea m-a mişcat profund. Intenţionam să-ţi scriu o…

— Bine, bine. A apărut ceva nou. Cred că ar fi bine să vezi cu ochii tăi.

— Ce anume?

— Fotografii.

— Le poţi trimite prin curierul pe bicicletă?

— Nici nu se discută, Vernon. E ceva senzaţional. Nu poţi veni tu?

Dispreţul pe care-l nutrea Vernon faţă de George Lane nu i se datora în totalitate lui Molly. Lane deţinea 1,5% din The Judge şi investise bani în relansarea ce pricinuise prăbuşirea lui Jack Mobey şi ascensiunea lui Vernon. George şi-l considera pe Vernon îndatorat. De asemenea, George era total străin de ziaristică, ceea ce-l încuraja să creadă că redactorul unui cotidian naţional îşi putea părăsi redacţia la unsprezece şi treizeci dimineaţa, pentru a hoinări prin Londra centrală, până la Holland Park.

— În momentul ăsta, zise Vernon, sunt extrem de ocupat.

— Dar nu înţelegi că-ţi fac un hatâr nemaipomenit? Pentru un pont ca ăsta, The Judge ar putea comite şi o crimă.

— Aş putea trece pe la tine diseară, după nouă.

— E bine şi aşa. Ne vedem diseară, zise, supărat, George, şi închise.

Deja toate scaunele din jurul mesei pentru conferinţe, în afară de unul, fuseseră ocupate, iar când Vernon se aşeză în scaunul liber, murmurul conversaţiei se domoli. Îşi atinse tâmpla cu vârfurile degetelor. Acum, că era înconjurat de semeni, în vâltoarea muncii, absenţa interioară nu-l mai deranja. Avea în faţă, deschisă, ediţia de ieri a ziarului. Întrebă, în liniştea aproape desăvârşită:

— Cine a redactat articolul despre mediul înconjurător?

— Pat Redpath.

— La ziarul nostru, „de sperat“ nu se poate folosi ca locuţiune adverbială, în orice caz, nu într-un articol de fond. Iar „nimeni“ se acordă cu un verb la singular. Pot spera că toată lumea înţelege atâta lucru?

Vernon simţi aprobarea celor din jurul mesei. „Grămăticilor“ le plăceau observaţiile de acest gen. Împreună, aveau să conducă ziarul pe ultimul lui drum, dar cu sintaxa impecabilă.

Odată epuizate observaţiile menite să-i înveselească pe colaboratori, Vernon expuse problemele în viteză. Una dintre puţinele sale inovaţii de succes fusese scurtarea şedinţei zilnice de redacţie de la patruzeci la numai cincisprezece minute, cu ajutorul câtorva reguli impuse cu modestie: nu mai mult de cinci minute pentru autopsierea numărului precedent; răul făcut este bun făcut; fără bancuri sau glume de tot soiul – el nu obişnuia să spună bancuri, deci n-avea nimeni voie s-o facă. Trecu la paginile de politică internaţională şi se încruntă:

— O expoziţie de fragmente de ceramică la Ankara? Asta-i ştire? Şi încă în opt sute de cuvinte? Pur şi simplu nu înţeleg, Frank.

Frank Dibben, redactor adjunct pentru paginile internaţionale, îi explică, poate cu o umbră de ironie:

— Păi, vezi tu, Vernon, e vorba de o fundamentală schimbare de paradigmă în modul cum înţelegem impactul vechiului Imperiu Persan asupra…

— Schimbările de paradigmă şi hârburile nu sunt ştiri, Frank.

Grant McDonald, secretarul de redacţie, aşezat în dreapta lui Vernon, interveni, blajin:

— Adevărul este că Julie nu ne-a trimis corespondenţa de la Roma. A fost nevoie de o umplutură…

— Să nu se mai întâmple. Pentru azi ce avem?

— Hepatita C.

— Dar materialul de la Associated Press?

— Al nostru este mai interesant, susţinu Dibben.

— Greşeşti. O plictiseală totală. Nici Times Literary Supplement nu l-ar publica.

Continuară să discute conţinutul ediţiei următoare. Pe rând, editorii rezumară articolele din secţiunile lor. Când îi veni rândul, Frank insistă ca ştirea despre succesul lui Garmony să fie principalul articol de pe prima pagină. Vernon îl ascultă răbdător, după care replică:

— Se află la Washington, când ar trebui să fie la Bruxelles. Bate palma cu americanii, fentându-i pe nemţi. Câştig pe termen scurt, dezastru pe termen lung. A fost un ministru de Interne infect, e şi mai deplorabil la Externe, iar dacă ajunge prim-ministru – ceea ce pare tot mai probabil – o să ne ducă pe toţi la sapă de lemn.

— Da, bine, îl aprobă Frank, dulceaţa tonului său ascunzând furia pe care o resimţea în urma mustrării legate de Ankara. Ai spus toate astea în articolul tău de fond, Vernon. Dar ceea ce contează, cred, nu e dacă suntem noi de acord cu acordul, ci dacă el are o semnificaţie importantă.

Vernon se întreba dacă ar putea să se autoconvingă să-l concedieze pe Frank. La urma urmei, cum îşi permitea să poarte un cercel?

— Absolut exact, Frank, zise, cordial. Suntem în Europa. Americanii doresc să fim în Europa. De acum, relaţia specială dintre naţiunile noastre aparţine trecutului. Acordul obţinut de Garmony este total lipsit de importanţă. Articolul va apărea în paginile din interior. Între timp, noi vom continua să-i facem zile fripte lui Garmony.

Îl ascultară apoi pe redactorul de sport, ale cărui pagini fuseseră recent dublate de Vernon, în detrimentul secţiunii dedicate artelor şi cărţilor. Pe urmă, veni la rând Lettice O’Hara, de la secţiunea de reportaje.

—  Vreau să ştiu dacă putem continua cu acţiunea de caritate de la orfelinatul din Ţara Galilor.

— Am citit lista invitaţilor, răspunse Vernon. O mulţime de mari mahări. Dacă o dăm în bară, nu ne putem permite să plătim avocaţii.

Lettice păru uşurată şi se porni să descrie o investigaţie pe care o ordonase, referitoare la un scandal din lumea medicală olandeză.

— Se pare, explică ea, că există doctori care se folosesc de legea eutanasiei pentru a…

Vernon o întrerupse:

— Vreau să public povestea cu gemenii siamezi în ziarul de vineri.

Se auziră bombăneli şi gemete. Dar cine avea să obiecteze mai întâi? Lettice:

— Nici măcar nu avem o fotografie.

— Atunci trimite pe cineva la Middlesbrough după-amiază.

Se aşternu o tăcere posomorâtă, aşa că Vernon continuă:

— Auziţi, lucrează într-o direcţie a departamentului local de igienă, numită „Planuri de viitor“. Visul oricărui redactor.

Editorul pentru probleme interne, Jeremy Ball, luă cuvântul:

— Am vorbit cu ei săptămâna trecută şi era OK. Dar ieri au telefonat. Adică, cealaltă jumătate. Celălalt cap. Spunea că nu doreşte să fie intervievat. Nu-şi vrea poza la ziar.

— Dumnezeule! exclamă Vernon. Dar nu vedeţi? Tocmai asta-i senzaţional! S-au certat! E primul lucru de care este curioasă toată lumea – cum tranşează o dispută?

Lettice avea o mină de înmormântare. Spuse:

— Se pare că există urme de muşcături. Pe ambele feţe.

— Excelent! strigă Vernon. Nici un alt ziar n-a aflat nimic. Vineri, vă rog. Pagina trei. Mergem mai departe. Lettice? Un supliment de şase pagini pentru şahişti? Sincer, nu mă convinge.