iii

Lui Molly îi plăcea să spună că ceea ce aprecia cu deosebire la casa lui Clive era faptul că el locuia în ea de atât de multă vreme. În 1970, când majoritatea celor de o vârstă cu el încă trăiau în odăi închiriate şi mai aveau câţiva ani buni până să-şi cumpere primele apartamente igrasioase, la subsolul imobilelor, Clive moştenise de la un unchi bogat şi fără copii o gigantică vilă ornamentată cu stuc, care cuprindea un atelier de pictură cu două niveluri, construit în acest scop la etajele trei şi patru, ale cărui geamuri arcuite, vaste, dădeau spre nord, înspre o îngrămădeală de acoperişuri povârnite. În spiritul epocii şi al tinereţii sale – avea, pe atunci, douăzeci şi unu de ani – pusese să se zugrăvească în purpuriu exteriorul şi umpluse interiorul cu prieteni – cu precădere muzicieni. Trecuseră prin studio şi niscaiva oameni celebri. John Lennon şi Yoko Ono petrecuseră o săptămână la el. Jimi Hendrix dormise o noapte şi provocase, mai mult ca sigur, un incendiu ce distrusese balustrada scărilor. Pe măsură ce se consuma deceniul, casa devenea tot mai liniştită. Amicii continuau să vină, dar nu rămâneau decât o zi sau două şi nu mai dormea nimeni pe podea. Stucul îşi recăpătă culoarea crem, Vernon fusese chiriaş timp de un an, Molly îşi petrecuse acolo o vară, un pian fusese urcat până sus, în studio, se construiseră rafturi de cărţi, în locul carpetelor roase fuseseră întinse covoare orientale şi casa se umpluse cu piese disparate de mobilier victorian. Cu excepţia câtorva saltele vechi, foarte puţine obiecte au fost aruncate, ceea ce-i plăcuse, probabil, lui Molly, pentru că locuinţa devenise istoria unei vieţi acum mature, istoria preschimbării gusturilor, istoria pasiunilor stinse, a unei crescânde bunăstări. Primele tacâmuri comercializate de magazinul Woolworth mai împărţeau sertarul din bucătărie cu setul de argintărie veche. Uleiuri de pictori impresionişti englezi şi danezi atârnau pe perete în vecinătatea unor afişe îngălbenite ce dădeau seama de primele succese ale lui Clive sau anunţau faimoase concerte rock – The Beatles la Stadionul Shea, Bob Dylan pe Isle of Wight, Rolling Stones la Altamont. Câteva afişe erau mai valoroase decât tablourile.

La începutul anilor ’80, aceasta fusese locuinţa unui compozitor cu dare de mână, încă tânăr – Clive scrisese deja partitura muzicală pentru filmul de succes al lui Dave Spieler, Crăciun pe Lună, – şi o anumită demnitate (îşi spunea el în momentele de bună dispoziţie) părea că se prelinge din umbritele tavane înalte pe uriaşele sofale umflate şi pe toate chestiile – nu chiar vechituri, nici chiar antichităţi – cumpărate de pe Lots Road. Impresia de seriozitate devenise şi mai accentuată când o menajeră destoinică începuse să rânduiască totul. Nu-chiar-vechiturile fuseseră curăţate de praf şi ceruite, arătând a mobilă stil. Plecă şi ultimul chiriaş, iar peste casă se înstăpâni tăcerea caracteristică locurilor unde se munceşte. Timp de câţiva ani, Clive trecu rapid prin două căsătorii nebinecuvântate cu prunci, din care scăpă nevătămat. Cele trei femei pe care le cunoscuse de aproape locuiau în străinătate. Iubita lui din acea epocă, Susie Marcellan, trăia la New York, iar când venea la Londra, nu zăbovea prea mult. Anii şi multele succese îi strâmtaseră lui Clive făgaşul vieţii, până mai rămăsese doar esenţialul; îşi apăra intimitatea nu chiar cu îndârjire, dar cu o desăvârşită tactică a evaziunii. În acele zile, autorii de profile jurnalistice şi fotoreporterii nu erau invitaţi niciodată să-i calce pragul şi trecuse vremea când Clive trebuia să fure o oră, două, între petreceri sau întâlniri cu iubite sau prieteni, ca să compună brusc nişte prime măsuri îndrăzneţe sau chiar o melodie completă. Politica uşilor deschise aparţinea istoriei.

Dar lui Vernon îi făcea încă plăcere să-l viziteze, ţinând seama de faptul că se maturizase, parţial, aici, iar casa îi deştepta numai amintiri dragi: fete simpatice, seri însufleţite de folosirea cumpătată a drogurilor, nopţi de trudă în dormitorul mic din spate. În epoca maşinii de scris şi a copiilor la indigo. Chiar şi acum, ieşind din taxi şi urcând treptele până la intrare, retrăi – dar numai fulgurant – o senzaţie pe care n-o mai avusese de mult: de autentică anticipare, un sentiment că ceva are să se întâmple.

Când Clive îi deschise uşa, Vernon nu percepu nici un indiciu imediat de derută sau criză. Prietenii se îmbrăţişară în hol.

— Avem şampanie în frigider.

Clive înhăţă o sticlă şi două pahare, iar Vernon urcă scările în urma lui. Aerul din casă părea stătut şi Vernon îşi spuse că, probabil, Clive nu ieşise de o zi sau două. O uşă întredeschisă îi îngădui să vadă dezordinea înfiorătoare din dormitor. Clive o ruga deseori pe menajeră să sară peste încăperea în care se afla, dacă era cufundat în lucru. Starea studioului confirmă impresia lui Vernon. Duşumeaua era ninsă cu foi de manuscris, în jurul pianului şi al tastaturii mini-computerului pe care-şi desăvârşea Clive orchestrarea erau răspândite farfurii şi ceşti murdare, pahare soioase. Aerul era închis şi umed, ca şi cum ar fi fost respirat de mai multe ori.

— Scuză dezordinea.

Împreună, măturară cărţile şi partiturile de pe fotolii, aşezându-se pe ele ca să bea şampanie şi să stea de vorbă. Clive îi povesti lui Vernon despre întâlnirea cu Garmony, la incinerarea lui Molly.

— Şi ministrul de Externe chiar a spus „cară-te-n mă-ta de aici“? întrebă Vernon. Am fi putut folosi asta la cronica mondenă.

— Absolut. Mă străduiesc să nu stau în calea nimănui.

De vreme ce se aflau la subiectul Garmony, Vernon îi făcu prietenului său un rezumat al celor două convorbiri avute dimineaţa cu George Lane. Era exact tipul de istorioară care-i stârnea interesul lui Clive, dar el nu manifestă nici o curiozitate în legătură cu fotografiile sau cu hotărârea judecătorească ce interzicea publicarea lor, părând că ascultă numai cu o ureche. Vernon nici nu terminase bine de povestit, şi Clive era deja în picioare. Umplu din nou paharele. Tăcerea care anunţa schimbarea subiectului era apăsătoare. Clive îşi aşeză undeva paharul şi se duse până în celălalt capăt al studioului, apoi se întoarse, masându-şi uşor dosul palmei stângi.

— M-am gândit la Molly, vorbi el în cele din urmă. La cum s-a dus, cât de repede, cât de neajutorată, la cum n-ar fi vrut să moară aşa cum a murit. Lucruri pe care le-am mai discutat.

Făcu o pauză. Vernon aşteptă, sorbind din pahar.

— Uite cam cum stau lucrurile. De câtăva vreme, am şi eu un motiv să mă sperii… (Ridică vocea, pentru a-l împiedica pe Vernon să-şi exprime îngrijorarea.) Sper să nu fie nimic grav. Ştii cum e, ceva ce te umple de sudori noaptea, iar dimineaţa ţi se pare caraghios. Dar nu despre asta vreau să-ţi vorbesc. Aproape sigur că nu e nimic, dar nu am ce pierde dacă te rog ceva. În ideea că m-aş îmbolnăvi grav, ca Molly, că aş lua-o razna şi aş începe să fac greşeli mari, ştii şi tu, erori de judecată, sau să nu mai cunosc numele lucrurilor, să nu mai ştiu cine sunt, probleme din astea… În cazul acesta, mi-ar plăcea să ştiu că cineva mă poate ajuta să termin… Adică, să mă ajute să mor… Mai ales dacă mă voi pomeni în situaţia de a nu putea hotărî singur, sau de a nu putea acţiona aşa cum am vrut. Aşadar, ceea ce doream să spun… era să te rog, fiind tu cel mai vechi prieten al meu, să mă ajuţi, dacă-ţi dai seama că am ajuns în punctul când acest lucru trebuie făcut. Aşa cum ar fi trebuit s-o ajutăm şi pe Molly, dacă am fi fost în stare…

Clive nu-şi termină fraza, fiind oarecum descumpănit de atitudinea lui Vernon, care îl privea ţintă cu paharul ridicat, parcă încremenit în acţiunea de a bea. Clive îşi drese, sonor, glasul.

— Ştiu că nu e o rugăminte obişnuită. Mai ştiu şi că, în ţara asta, contravine legii şi n-aş vrea – fireşte, în cazul că ai spune da – să te pomeneşti că ai devenit infractor. Dar există metode, se pot găsi locuri şi, dacă s-ar ajunge la asta, aş dori să mă duci într-un astfel de loc cu avionul. Răspundere grea, pe care i-o pot cere numai unui prieten apropiat, ca tine. Tot ce mai am de adăugat este că nu m-a cuprins panica sau ceva de felul acesta. Am chibzuit îndelung.

Pe urmă, întrucât Vernon continua să-l privească fix şi să tacă, mai adăugă:

— Bun, asta era.

Vernon puse jos paharul, se scărpină în creştet şi se ridică în picioare.

— Nu vrei să-mi spui de ce anume te-ai speriat?

— Cu nici un preţ.

Vernon se uită la ceas. Deja întârziase de la întâlnirea cu George. Zise:

— Să fim înţeleşi. Ceea ce-mi ceri nu-i deloc un fleac. Am nevoie de timp de gândire.

Clive aprobă cu o mişcare a capului. Vernon se îndreptă spre uşă şi coborî primul scările. În hol, se îmbrăţişară din nou. Clive deschise uşa şi Vernon ieşi afară, în noapte.

— Va trebui să chibzuiesc serios.

— Sigur că da. Îţi mulţumesc că ai venit.

Ambii bărbaţi erau de acord că, prin natura ei, caracterul ei personal şi lumina în care punea prietenia lor, rugămintea lui Clive crease, pentru moment, o apropiere emoţională stânjenitoare, de care puteau scăpa cel mai uşor despărţindu-se, ceea ce făcură fără a mai rosti vreun cuvânt, Vernon dispărând iute pe stradă, în căutarea unui taxi, iar Clive urcând înapoi scările până la pianul său.