Memphis, Tennessee
August 1892
Nu avea în plan să dea naștere unui copil din flori. Când își dădu seama că purta în pântece pruncul amantului ei, șocul și panica se transformară iute în furie.
Existau căi de a ieși din această situație, desigur. O femeie cu statutul ei avea portițe de scăpare. Dar îi era frică de ei, de cei care făceau avorturi, aproape la fel de mult cum se temea de ceea ce creștea, nedorit, în ea. Amanta unui bărbat precum Reginald Harper nu-și putea permite să rămână însărcinată.
Era amanta lui de aproape doi ani și o întreținea bine. O, știa că avea și pe altele – inclusiv o nevastă –, dar nu era treaba ei.
Era încă tânără și frumoasă. Iar tinerețea și frumusețea puteau fi scoase la mezat. Făcea asta de aproape un deceniu, cu neînduplecare, în minte și în suflet. Și profitase de ele, le rafinase cu grația și farmecul pe care le deprinsese privindu-le și imitându-le pe doamnele alese care vizitau casa somptuoasă de lângă râu, unde muncise mama sa.
Avea un dram de educație. Dar, mai mult decât să studieze cărți și muzică, învățase arta flirtului.
Se vânduse pe bani pentru întâia oară la cincisprezece ani și, odată cu monedele primite, pusese la păstrare și cunoștințele deprinse. Dar nu prostituția era scopul ei, nu mai mult decât lucrul în casă sau povara zilnică a muncii în fabrică. Știa care e diferența dintre târfă și amantă. Cea dintâi oferea scurte partide de sex, la rece, pentru câțiva bănuți, și era uitată înainte ca bărbatul să-și încheie nasturii de la prohab.
Dar amanta – o amantă deșteaptă și de succes – oferea romantism, sofisticare, conversație, bună dispoziție, laolaltă cu marfa dintre picioare. Era o tovarășă, un umăr pe care puteai plânge, o fantezie sexuală. O amantă ambițioasă știa să nu ceară nimic și să câștige mult.
Amelia Ellen Conner avea ambiții. Și le împlinise. Pe cele mai multe dintre ele.
Îl alesese pe Reginald cu mare grijă. Nu era arătos, și nici foarte deștept. Dar era, după cum o asigurau cercetările ei, foarte bogat și foarte infidel slăbuței și cumsecadei sale soții, care era stăpâna din Harper House.
Avea o femeie în Natchez și se spunea că mai ținea una în New Orleans. Își mai putea permite încă una, așa că Amelia își puse în minte să-l cucerească. Îi făcu ochi dulci și obținu ce-și dorise.
La douăzeci și patru de ani, locuia într-o casă drăguță în South Main și avea trei servitori. Garderoba îi era plină de haine frumoase, iar caseta de bijuterii strălucea.
Era adevărat că nu era primită de doamnele alese pe care le invidia cândva, dar exista o jumătate de lume mondenă în care o femeie cu statutul ei era bine-venită. În care era invidiată. Organiza petreceri generoase. Călătorea. Trăia.
Apoi, la nici un an și ceva după ce Reginald o instalase în casa aceea drăguță, lumea ei, clădită cu șiretenie și abilitate, se prăbușise.
I-ar fi ascuns faptul până în clipa în care și-ar fi făcut curaj să viziteze cartierul felinarelor roșii, punând capăt poveștii. Dar o surprinsese într-un moment când îi era extrem de rău și îi scrutase chipul cu ochii aceia ai lui întunecați și pătrunzători.
Și își dăduse seama.
Nu numai că fusese încântat, dar îi interzisese cu desăvârșire să întrerupă sarcina. Spre uluirea ei, îi cumpărase o brățară cu safire pentru a sărbători evenimentul.
Ea nu așteptase copilul, însă el, da.
Astfel că începuse să se gândească în ce fel i-ar putea fi de folos copilul. Fiind mama pruncului lui Reginald Harper – fie el și din flori – avea să fie întreținută pentru totdeauna. Era posibil să-și piardă interesul de a împărți patul cu ea când nu avea să mai fie în floarea tinereții, iar frumusețea ei va păli, însă îi va întreține, și pe ea, și pe copil. Soția lui nu-i dăruise un fiu. Însă ea probabil că avea să o facă. O va face.
În ultimele zile reci de iarnă și la începutul primăverii, își duse sarcina planificându-și viitorul.
Apoi se întâmplă ceva straniu. Simți copilul mișcându-se înăuntrul ei. Ca niște fluturări și întinderi, lovituri jucăușe. Copilul pe care nu îl dorise deveni al ei.
Crescu înăuntrul ei ca o floare pe care doar ea o putea vedea, o putea simți, o putea cunoaște. Și, odată cu el, o uriașă și puternică dragoste.
Înflori de-a lungul arșiței lipicioase a verii și, pentru întâia oară în viața ei, îi fu dat să cunoască o pasiune pentru altceva decât ea însăși și propriul confort. Copilul, fiul ei, avea nevoie de ea. Avea să-l protejeze cu toate forțele.
Odihnindu-și mâinile pe burta rotundă, supraveghea aranjarea camerei copilului. Pereți de un verde pal și perdele albe de dantelă. Căluțul-balansoar era importat din Paris, iar leagănul era făcut manual în Italia.
Aranjă hăinuțele în garderobul miniatural. Dantelă irlandeză și bretonă, mătăsuri franțuzești. Toate erau splendid brodate cu monograma copilului. Avea să se numească James Reginald Conner.
Urma să aibă un fiu. În sfârșit, ceva al ei. În sfârșit, cineva pe care să-l iubească. Vor călători împreună, ea și frumosul ei băiat. Îi va arăta lumea. Va merge la cele mai bune școli. Era mândria, bucuria și sufletul ei. Iar dacă de-a lungul acelei veri umede Reginald vizita din ce în ce mai rar casa din South Main, era cât se poate de bine.
Nu era decât un bărbat. În pântecul ei creștea un fiu. Nu avea să mai fie nicicând singură. Când începu să simtă durerile facerii, nu se temu câtuși de puțin. De-a lungul orelor în care îndură durerea asudând, nu avu în minte decât un singur lucru. James al ei. Fiul ei. Copilul ei.
Ochii i se încețoșară de epuizare, iar căldura, un monstru viu, era parcă mai rea decât durerea.
Văzu că doctorul schimbă priviri cu moașa. Priviri îndârjite, încruntate. Dar era tânără, era sănătoasă și avea să ducă treaba la bun sfârșit.
Nu mai era timp; orele se scurgeau unele după altele, iar lampa cu gaz arunca umbre pâlpâitoare în încăpere. Auzi, prin valurile de epuizare, un scâncet firav.
— Fiul meu. Lacrimile îi șiroiau pe față. Fiul meu.
Moașa o împiedică să se ridice, murmurând fără încetare:
— Liniștește-te acum. Bea puțin. Odihnește-te.
Sorbi să-și ude gâtul încins și gustă laudanum. Înainte de a apuca să protesteze, începu să se scufunde, tot mai adânc. Departe de tot.
Când se trezi, camera era slab luminată, iar draperiile acopereau în întregime ferestrele. Când începu să se miște, doctorul se ridică de pe scaun și se apropie să-i ridice mâna pentru a-i lua pulsul.
— Fiul meu. Copilul meu. Vreau să-mi văd copilul.
— O să trimit pe cineva să vă aducă niște supă. Ați dormit vreme îndelungată.
— Fiul meu. Trebuie să-i fie foame. Aduceți-mi-l.
— Doamnă. Doctorul stătea pe marginea patului. Ochii lui păreau stinși, plini de neliniște. Îmi pare rău. Copilul s-a născut mort.
Inima îi fu cuprinsă de o senzație îngrozitoare, străpunsă de junghiuri fierbinți de durere și de teamă.
— L-am auzit plângând. Mă mințiți! De ce îmi spuneți un lucru atât de îngrozitor?
— Nu a plâns deloc.
Îi luă mâinile, cu blândețe.
— Ați avut un travaliu lung și dificil. Către final ați delirat. Doamnă, îmi pare rău. Ați născut o fetiță, moartă.
Nu-i venea să creadă. Țipă, și urlă, și plânse, și fu sedată, iar când se trezi o luă de la capăt.
Nu dorise copilul. Iar apoi acesta fusese tot ceea ce-și dorea. Durerea ei era dincolo de cuvinte, dincolo de rațiune. Suferința îi luă mințile.