Avea o mașină plină de bagaje, o servietă ticsită cu notițe și schițe, un câine extrem de nefericit care își exprima deja părerea cu privire la mutare, vomitând pe bancheta din spate, și doi băieți care se certau amarnic.
Trăsese deja pe dreapta ca să se ocupe de cățel și de banchetă și, în ciuda aerului rece de ianuarie, deschisese ferestrele larg. Parker, câinele lor Boston Terrier, stătea întins pe podea, cu o privire jalnică.
Nu știa de ce se certau băieții și, de vreme ce nu se ajunsese încă la lovituri, îi lăsă în pace. Erau, știa asta, la fel de intimidați ca și Parker în privința mutării.
Îi dezrădăcinase. Și indiferent cât de grijuliu ar fi săpat, șocul tot exista. Acum erau pe punctul de a fi transplantați cu toții. Credea că vor prospera. Trebuia să creadă asta sau i-ar fi fost la fel de rău ca și câinelui familiei.
— Îți urăsc mațele alea murdare și puturoase! declară Gavin, care avea opt ani.
— Îți urăsc fundul ăla mare și prost, replică Luke, în vârstă de șase ani.
— Urăsc urechile tale urâte de elefant!
— Urăsc toată mutra aia a ta urâtă!
Stella oftă și dădu radioul mai tare.
Așteptă până ajunseră la pilonii de cărămidă care flancau aleea de acces către proprietatea Harper. Se apropie, ieși de pe șosea, apoi opri mașina. Pentru moment stătu pur și simplu acolo, în timp ce insultele se auzeau din ce în ce mai tare pe bancheta din spate. Parker o privi circumspect, apoi sări să amușineze aerul prin fereastra deschisă.
Închise radioul și rămase așezată. Vocile din spatele ei începură să scadă în intensitate și după ce, în cele din urmă, șoptiră aspru „Te urăsc cu totul“, se făcu liniște.
— Uite ce mă gândesc eu, spuse ea, pe un ton normal, de conversație banală. Ar trebui să-i tragem o păcăleală doamnei Harper.
Gavin se împinse în centura de siguranță.
— Ce fel de păcăleală?
— O păcăleală bună. Nu sunt sigură că putem s-o punem la cale. E foarte deșteaptă, asta-i clar. Așa că va trebui să fim cât se poate de șmecheri.
— Pot să fiu șmecher, o asigură Luke și, aruncând o privire în oglinda retrovizoare, văzu că obrajii, care i se îmbujoraseră pe parcursul războielii începeau să-și recapete culoarea obișnuită.
— Bine, atunci iată care-i planul.
Se întoarse ca să-i poată vedea pe amândoi. Fu izbită, așa cum se întâmpla deseori, de amestecul interesant dintre ea și Kevin, care se reflecta pe chipurile celor doi. Ochii ei albaștri pe chipul lui Luke, ochii verzi-cenușii ai lui Kevin pe figura lui Gavin. Gura ei la Gavin, gura lui Kevin la Luke. Tenul ei – bietul copil – la Luke și părul blond al lui Kevin la Gavin. Se opri, făcu o pauză, observă că fiii ei erau amândoi extrem de atenți.
— Nu, nu știu. Scutură din cap cu regret. Probabil că nu e o idee bună.
Se auzi un cor de rugăminți, proteste și o grămadă de sărituri pe banchetă, ceea ce îl făcu pe Parker să latre entuziasmat.
— OK, OK, ridică ea mâinile în aer.
— Uite cum vom face. Vom merge cu mașina până la casă și ne oprim la ușă. Când intrăm și o veți cunoaște pe doamna Harper… chestia asta trebuie să fie foarte șmecheră și foarte isteață.
— Putem s-o facem, strigă Gavin.
— Ei bine, când se va întâmpla asta, trebuie să vă prefaceți că sunteți... va fi greu, dar cred că puteți s-o faceți. Trebuie să vă prefaceți că sunteți niște băieți politicoși, cuminți și cu maniere.
— Putem s-o facem, putem...
Fața lui Luke făcu tot felul de grimase.
— Hei!
— Iar eu trebuie să mă prefac că nu sunt deloc surprinsă că am lângă mine doi băieți cuminți și manierați. Credeți că ne va reuși lucrul acesta?
— Poate că n-o să ne placă aici, mormăi Gavin.
Vina se amestecă ușor cu starea de agitație.
— Poate că n-o să ne placă, poate c-o să ne placă. Va trebui să vedem.
— Aș prefera să locuim cu bunicul și cu Nana Jo în casa lor.
Gurița lui Luke tremură, făcând-o pe Stella să i se strângă inima.
— Nu putem face asta?
— Chiar nu putem. Putem să-i vizităm. De multe ori. Și ei ne vor putea vizita. Acum că vom locui aici, îi putem vedea oricând. Chestia asta trebuie să fie o aventură, vă amintiți? Dacă încercăm, încercăm cu adevărat, și dacă nu vom fi fericiți, vom încerca altceva.
— Oamenii vorbesc într-un fel caraghios aici, se plânse Gavin.
— Nu, e doar diferit.
— Și nu e zăpadă. Cum vom putea să facem oameni de zăpadă și să ne dăm cu sania, dacă nu e nici o amărâtă de zăpadă?
— M-ai prins aici, dar vor fi alte lucruri de făcut.
Petrecuse oare ultimul Crăciun cu zăpadă? De ce nu se gândise la aspectul ăsta până acum?
Își împinse bărbia în față.
— Dacă e rea, eu nu stau.
— De acord.
Stella porni mașina, trase adânc aer în piept și înaintă pe alee. Câteva momente mai târziu, îl auzi pe Luke mirându-se.
— E mare.
Fără îndoială, medită Stella, întrebându-se cum vedeau copiii ei casa. Oare simpla dimensiune a structurii cu trei etaje îi copleșea, sau observau detaliile? Piatra gălbuie, extrem de palidă, coloanele maiestuoase, farmecul intrării, care era acoperită cu o scară dublă, ducând către cel de-al doilea etaj și încântătoarea terasă circulară a acesteia?
Sau vedeau pur și simplu ansamblul, care era de trei ori mai mare decât căsuța lor din Southfield.
— Este foarte veche, le spuse ea. Are peste o sută cincizeci de ani. Iar familia doamnei Harper a locuit aici dintotdeauna.
— Și ea are o sută cincizeci de ani? vru să știe Luke și primi în schimb o împunsătură cu cotul de la fratele său.
— Prostule, ar fi moartă dacă ar fi așa și s-ar târî viermii pe ea, peste tot...
— Trebuie să vă reamintesc că băieții politicoși, manierați și cuminți nu-și fac frații „proști“. Vedeți gazonul acela mare? Nu-i așa că lui Parker o să-i placă teribil să fie plimbat pe aici? Și aveți atât de mult loc de joacă. Dar trebuie să nu intrați în grădini și pe straturile de flori la fel ca acasă. În Michigan, se corectă ea. Și va trebui sa o întrebăm pe doamna Harper unde aveți voie să mergeți.
— Ce copaci mari!
— Foarte mari.
— Acela este un platan și pun pariu că e și mai bătrân decât casa.
Făcu manevre în parcare, admirând poziția arțarului roșu japonez și a cedrului auriu, asortat cu azalee, în interiorul insulei.
Micșoră lesa lui Parker, cu mâini mult mai sigure decât pulsul inimii ei.
— Gavin, ia-l pe Parker. O să mai luăm din lucruri după ce intrăm în casă să o cunoaștem pe doamna Harper.
— Are voie să facă pe șefa cu noi? întrebă el.
— Da. Trista și îngrozitoarea soartă a copiilor este să asculte de adulți. Și ea îmi plătește salariul, deci e și șefa mea. Așa că are dreptul să facă pe șefa și cu mine. Suntem cu toții în aceeași barcă.
Gavin luă lesa lui Parker când ieșiră din mașină.
— Nu-mi place de ea.
— Asta îmi place la tine, Gavin. Stella îi ciufuli părul cârlionțat. Totdeauna gândești pozitiv. Hai să-i dăm drumul.
Îl luă de mână și pe Luke, strângându-i ușor pe fiecare dintre ei. Porniră toți patru către intrarea acoperită.
Ușile duble, vopsite cu aceeași culoare albă, pură și lucioasă ca și streașina, se deschiseră brusc.
— În sfârșit.
David întinse mâinile.
— Bărbați! Acum nu mai sunt în minoritate aici.
— Gavin, Luke, acesta este domnul... îmi pare rău, David, nu îți știu numele de familie.
— Wentworth. Dar hai să rămânem la David. Se aplecă și îl privi pe Parker, care lătra, direct în ochi.
— Care-i problema ta, amice?
Drept răspuns, Parker își puse labele din față pe genunchii lui David și îl linse entuziasmat pe față.
— Așa mai merge. Haideți înăuntru. Roz o să vină imediat, e sus, vorbește la telefon; jupuiește un furnizor în legătură cu o livrare.
Pășiră în foaierul larg, unde băieții rămaseră nemișcați, privind în jur.
— Foarte luxos, nu?
— Seamănă cu o biserică?
— Nuu.
David zâmbi către Luke.
— Are niște părți mai elegante, dar nu e decât o casă. O să facem un tur, dar eu cred că aveți nevoie de niște ciocolată caldă ca să vă reveniți după călătoria lungă.
— David face o ciocolata caldă minunată. Roz începu să coboare scările elegante care împărțeau foaierul. Era îmbrăcată în haine de lucru, ca și în ziua precedentă. Cu multă frișcă.
— Doamnă Harper, băieții mei, Gavin și Luke.
— Sunt foarte încântată să vă cunosc.
Gavin îi întinse mâna.
— Acesta este Parker, e câinele nostru. Are un an și jumătate.
— Și e foarte arătos. Parker.
Roz mângâie prietenește câinele.
— Eu sunt Luke. Am șase ani și sunt în clasa întâi. Pot să-mi scriu numele.
— Nu e adevărat, replică Gavin cu un dezgust frățesc. Nu poate decât cu litere de tipar.
— De undeva trebuie să începi. Mă bucur foarte mult să te cunosc, Luke. Sper că vă veți simți cu toții confortabil aici.
— Nu pari foarte bătrână, comentă Luke, ceea ce îl făcu pe David să pufnească în râs.
— Hei, mulțumesc. Nici eu nu mă simt foarte bătrână în cea mai mare parte a timpului.
Simțind că i se face rău, Stella se forță să zâmbească.
— Le-am spus băieților cât de veche e casa și că familia ta a locuit mereu aici. Luke e puțin confuz.
— Eu nu locuiesc aici de când s-a făcut casa. Ce-ar fi să servim ciocolata aceea caldă, David? Vom sta în bucătărie ca să ne cunoaștem.
— El e soțul tău? întrebă Gavin. Cum se face că aveți nume de familie diferite?
— Nu vrea să se căsătorească cu mine, îi spuse David, în timp ce-i conducea de-a lungul holului. Nu face decât să-mi frângă inimioara tristă.
— Glumește. David are grijă de casă și cam de tot ce e pe aici. Locuiește aici.
— E și șefa ta? Luke îl trase de mână pe David. Mama spune că ea e șefa tuturor.
— O las să creadă asta.
Îi conduse în bucătăria cu blaturi de granit și lemn de cireș și o atmosferă caldă. Sub o fereastră largă era așezată o banchetă cu perne de piele de culoarea safirului.
În ghivecele albastre, așezate de-a lungul blatului, creșteau plante aromatice. Vasele de cupru străluceau.
— Acesta este domeniul meu, le spuse David. Eu sunt șeful aici, ca să știți. Îți place să gătești, Stella?
— Nu știu dacă „place“ e cuvântul potrivit, dar știu că nu mă pot descurca cu nimic care să merite o bucătărie precum aceasta.
Două frigidere Sub-Zero, aragazul, care semăna cu cele din restaurante, cuptoare duble și blaturi imense.
Și toate micile detalii care făceau ca spațiul de lucru serios să pară intim, observă ea ușurată. Căminul de cărămidă, în care mocnea un foc plăcut, bufetul cu porțelanuri vechi, plin de sticlărie antică, bulbii de lalele și zambile care înfloreau pe o masă pentru tranșat carne.
— Trăiesc ca să gătesc. Trebuie să vă spun că e cât se poate de frustrant să-mi irosesc talentele considerabile pe Roz. Dacă ar fi după ea, ar mânca numai cereale reci, iar Harper apare rareori pe-aici.
— Harper este fiul meu cel mare. Locuiește în casa de oaspeți. O să-l vedeți uneori.
— Este omul de știință nebun.
David scoase un ibric și bucăți de ciocolată.
— Face monștri, ca Frankenstein?
În timp ce puse întrebarea, Luke își strecură iar mâna în mâna mamei lui.
— Frankenstein este o invenție, îi aminti Stella. Fiul doamnei Harper lucrează cu plantele.
— Poate că într-o bună zi o să facă una colosală care vorbește.
Încântat, Gavin se dădu mai aproape de David.
— Nuuu.
— „Sunt mai multe lucruri în cer și pe pământ, Horatio.“ Adu taburetul acela aici, tinere prieten, și o să poți privi maestrul făcând cea mai bună ciocolată caldă din lume.
— Știu că probabil vrei să te apuci de treabă în scurt timp, îi spuse Stella lui Roz. Am câteva notițe și schițe la care am lucrat aseară, pe care aș vrea să ți le arăt la un moment dat.
— Ești pusă pe treabă.
— Nerăbdătoare.
Aruncă o privire spre Luke, care se desprinse de ea și plecă să i se alăture fratelui său, care stătea pe taburet.
— Am o întâlnire în dimineața aceasta cu directorul școlii. Băieții ar trebui să poată începe de mâine. Mă gândeam că pot să întreb la secretariatul școlii de niște recomandări pentru a găsi pe cineva care să aibă grijă de ei înainte și după școală, apoi…
— Hei, David amesteca ciocolata și laptele în ibric. Sunt bărbații mei de-acum. Mă gândeam că o să-și petreacă timpul cu mine; îmi vor ține companie și îi voi pune să muncească, ca pe niște sclavi, când nu sunt la școală.
— Nu mi-aș permite să te rog să...
— Am putea sta cu David, glăsui Gavin. Ar fi OK.
— Nu...
— Desigur. Depinde... David vorbi relaxat, în timp ce adăuga zahăr în ibric. Dacă nu le place PlayStation, nu facem afacerea. Am și eu standardele mele.
— Îmi place PlayStation, spuse Luke.
— De fapt, trebuie să fie înnebuniți după PlayStation.
— Sunt! Sunt! săriră ei la unison pe taburet. Îmi place la nebunie PlayStation.
— Stella, până termină ei aici, ce-ar fi să aducem o parte din lucruri de la mașină?
— Sigur, ne întoarcem imediat. Parker...
— Câinele e în regulă, spuse David.
— Bine, mă întorc imediat atunci.
Roz așteptă până ajunseră la ușa din față.
— David e nemaipomenit cu copiii.
— Se vede.
Se surprinse răsucindu-și brățara ceasului și se controlă.
— Doar că nu aș vrea să se simtă dator. O să-l plătesc desigur, dar...
— Veți discuta voi acest lucru. Voiam doar să-ți spun, ca de la mamă la mamă, că poți să ai încredere în el în ceea ce privește copiii. Îi va distra și va avea grijă de ei. Ei bine, nu poți fi sigură că îi va ține departe de șotii. De probleme serioase, da, dar nu de cele obișnuite.
— Ar trebui să aibă superputeri ca să reușească asta.
— Practic, a crescut în casa asta. E ca și când ar fi cel de-al patrulea fiu al meu.
— Ar fi extraordinar de ușor în felul acesta. Nu voi fi nevoită să-i târăsc până la o bonă.
„Încă un străin“, se gândi ea.
— Și nu ești obișnuită ca lucrurile să meargă ușor.
— Nu, nu sunt.
Auzi hohote de râs din bucătărie.
— Dar vreau ca băieții mei să fie fericiți și cred că este votul decisiv în cazul acesta.
— Minunat sunet, nu-i așa? Mi-era dor de el. Hai să vă aducem lucrurile.
— Trebuie să trasezi niște limite, spuse Stella, în timp ce ieșeau. Unde au voie să meargă băieții, unde nu. Au nevoie de sarcini și de reguli. Sunt obișnuiți cu ele de acasă, din Michigan.
— O să mă gândesc la asta. Deși David – în ciuda faptului că eu sunt șefa voastră, a tuturor – are probabil idei cu privire la acest lucru deja. Și câinele este drăguț, apropo.
Trase două valize din portbagajul mașinii.
— Câinele meu a murit anul trecut și nu am avut puterea să-mi iau altul. E drăguț să ai un câine în preajmă. Are un nume ingenios.
— Parker. De la Peter Parker. Adică...
— Spiderman. Am crescut și eu trei băieți.
— Corect.
Stella apucă o altă valiză și o cutie de carton. Își simți mușchii încordându-se, pe când Roz părea a duce bagajele cu lejeritate.
— Voiam să întreb cine mai locuiește aici, sau ce alți angajați ai.
— Doar David.
— Da? Spunea că este depășit numeric de femei înainte să ajungem.
— Așa e. Suntem David, eu și Mireasa Harper. Roz duse bagajele înăuntru și o apucă pe scări. Ea este fantoma noastră.
— Fantoma?
— Păi, dacă o casă atât de veche ca asta nu ar fi bântuită ar fi păcat, mă gândesc.
— Presupun că este și asta o perspectivă asupra lucrurilor.
Hotărî că Roz se distra, prezentându-i puțină culoare locală nou-venitei. Fantomele făceau parte din folclorul familiei, așa că renunță la idee.
— Puteți să luați aripa de vest. Cred că încăperile pe care vi le-am ales vi se vor potrivi cel mai bine. Eu stau în aripa de est, iar camerele lui David sunt lângă bucătărie. Toată lumea are intimitate suficientă, ceea ce am considerat mereu că este un lucru vital pentru relații sănătoase.
— E cea mai frumoasă casă pe care am văzut-o!
— Este, nu-i așa?
Roz se opri un moment, privind spre ferestrele care dădeau spre grădinile ei.
— Iarna poate fi umezeală și mereu chemăm instalatorul, electricianul sau pe cineva, dar iubesc fiecare centimetru din casă. Unii ar putea crede că e un spațiu irosit pentru o femeie singură.
— E a ta, nu? E casa familiei.
— Este adevărat. Și va rămâne astfel, orice ar fi. Aici veți sta voi. Fiecare camera dă pe terasă, te las pe tine să hotărăști dacă trebuie să o încui pe cea din camera băieților. Am presupus că vor dori să împartă lucrurile la vârsta aceasta, în special într-un loc nou.
— Ai nimerit la țintă.
Stella intră în cameră după Roz.
— O, o să le placă la nebunie. O mulțime de spațiu, multă lumină.
Lăsă cutia de carton jos și valiza pe unul dintre paturile duble.
— Sunt antichități.
Își trecu degetele pe deasupra comodei de dimensiuni potrivite pentru un copil.
— Sunt îngrozită.
— Mobila trebuie folosită, iar piesele bune trebuie respectate.
— Credeți-mă că le voi spune.
„Doamne, te rog, să nu strice nimic.“
— Tu vei sta alături, baia e încăperea de legătură. Roz gesticulă, aplecându-și capul. M-am gândit că, cel puțin la început, vei dori să fii aproape de ei.
— Perfect.
Intră în baie. Cada spațioasă, cu picioare antice, era așezată pe o platformă de marmură, în fața ușilor dinspre casă. Puteau fi trase draperii pentru intimitate. Toaleta era așezată într-o nișă înaltă, construită din pin gălbui și avea un lanț pentru a trage apa – „ce-o să se mai distreze băieții cu asta!“
Lângă chiuveta așezată pe un piedestal se afla un aparat de încălzit prosoapele, care era deja drapat cu prosoape pufoase, de culoarea algelor.
Prin ușa care făcea legătura între încăperi, își văzu camera scăldată în lumina de iarnă. Dușumeaua de stejar era acoperită de modele de rizomi.
În fața micului șemineu de marmură albă se afla un spațiu confortabil de relaxare, deasupra căruia era atârnat un tablou cu o grădină înflorită, surprinsă în plină vară.
Drapat în alb delicat și roz pal, patul cu baldachin era împodobit cu un munte de perne de mătase, în culori pastelate, suave. Biroul cu oglindă ovală era de mahon lustruit, la fel ca și măsuța de toaletă fermecător de feminină și șifonierul sculptat.
— Încep să mă simt ca Cenușăreasa la bal.
— Dacă se potrivește pantoful. Roz lăsă jos valizele. Vreau să te simți confortabil și băieții tăi să fie fericiți, pentru că o să te pun să muncești din greu. Am o casă mare, iar David ți-o va arăta la un moment dat. Nu ne vom lovi unii de alții, decât dacă dorim. Își ridică mânecile cămășii, privind în jur. Nu sunt o femeie sociabilă, deși îmi place compania oamenilor pe care îi îndrăgesc. Cred că o să-mi placă de tine, îmi plac deja copiii tăi. Aruncă o privire la ceas. Mă duc să dau pe gât ciocolata aceea caldă – niciodată nu pot să-i rezist – apoi mă apuc de treabă.
— Aș vrea să vin și eu să îți arăt câteva dintre ideile mele mai târziu, în cursul zilei.
— Bine, caută-mă.
Așa și făcu. Deși intenționase să ia copiii cu ea după întâlnirea de la școală, nu o lăsase inima să-i despartă de David.
Gata cu grijile ei cu privire la adaptarea într-o casă nouă cu străini. Părea că aceea care trebuia să se adapteze era ea.
Se îmbrăcă mai adecvat de data aceasta, punându-și niște pantofi rezistenți, lejeri, care făcuseră deja cunoștință cu noroiul, niște blugi tociți de când lumea și un pulover negru. Cu servieta în mână, se îndreptă către intrarea principală a centrului de grădinărit. Aceeași femeie la tejghea, dar de data aceasta se ocupa de un client. Stella remarcă o mică dieffenbachia într-un ghiveci roșu-închis și un cvartet de bambus norocos, legat cu cânepă decorativă, care fusese deja așezat într-o cutie îngustă de carton. O pungă cu pietre și o vază pătrată de sticlă așteptau să fie introduse pe casa de marcat.
Bun.
— Roz este pe aici? întrebă Stella.
— O... Ruby făcu un gest larg. Pe undeva prin zonă.
Dădu din cap către intrarea care se bifurca, aflată în spatele tejghelei.
— O fi luat-o pe acolo?
Ideea păru s-o amuze pe Ruby.
— Nu cred.
— OK, o s-o găsesc. Este foarte nostim, spuse ea adresându-se clientului, făcând un gest către bambus. Nu-ți dă bătăi de cap și e interesant. O s-arate grozav într-un bol.
— Mă gândeam să-l pun pe pervazul din baie. Ceva nostim și drăguț.
— Perfect. Se potrivesc nemaipomenit și ca daruri pentru oaspeți. Sunt mai interesante decât florile obișnuite.
— Nu m-am gândit la asta. Știți, poate că o să mai iau un set...
— N-o să regretați.
Îi zâmbi, apoi se îndreptă către sere, felicitându-se în timp ce înainta. Nu se grăbea să o găsească pe Roz, ceea ce îi dădea ocazia să își bage nasul în lucrurile din jur de una singură, să verifice stocurile, exponatele și locurile cele mai umblate. Și să mai ia niște notițe.
Zăbovi în zona de cultivare a plantelor, studiind progresul răsadurilor și al mlădițelor, tipul materialului săditor și cât de sănătoase erau.
Trecu aproape o oră până ajunse în zona de altoire. Se auzea muzică – The Corrs, se gândi ea – trecând prin ușa deschisă. Aruncă o privire înăuntru. Văzu mese lungi, așezate pe marginile serei și alte două puse una lângă alta în centru. Mirosea a căldură, a silicat de mică și a mușchi de turbă.
Văzu ghivece în care se aflau plante care fuseseră sau erau în curs de a fi altoite. Pe marginea meselor atârnau clipboard-uri, exact ca la spital. Într-un colț era înghesuit un computer, al cărui monitor pulsa în culori ce păreau a se mișca în ritmul muzicii. Scalpeluri, cuțite, clești, bandă de altoit și ceară și alte unelte tipice meseriei erau așezate în tăvițe.
O reperă pe Roz în capătul îndepărtat, stând în spatele unui bărbat așezat pe un taburet. Umerii acestuia erau aplecați în timp ce lucra. Roz își ținea mâinile în șolduri.
— N-are cum să dureze mai mult de o oră, Harper. Locul ăsta îmi aparține și ție la fel de mult ca și mie și trebuie să te întâlnești cu ea să asculți ce are de spus.
— O să vin, o să vin, dar, la naiba, sunt prins cu treabă aici. Tu vrei un manager, așa că las-o să administreze lucrurile. Nu-mi pasă.
— Există o chestie care se numește maniere. În aer se simțea exasperarea. Nu te rog decât să te prefaci timp de o oră, să ai câteva...
Comentariul îi aminti Stellei de propriile cuvinte, adresate fiilor săi. Nu se putu abține să nu râdă, dar se strădui s-o ascundă, tușind, în timp ce înainta pe culoarul îngust.
— Îmi pare rău că vă întrerup, dar... Stella se opri în dreptului unui ghiveci, studiind tulpina altoită și noile frunze. Nu-mi dau seama ce-i aici.
— Dafin.
Fiul lui Roz îi aruncă o privire foarte scurtă.
— Din categoria plantelor perene. Și ați folosit o altoire sub coajă în placaj.
Harper se opri, rotindu-se spre ea pe scaun. Trăsăturile mamei se reflectau pe chipul fiului, cu aceleași oase proeminente și ochi adânci. Părul lui brunet era mult mai lung decât al ei, suficient de lung încât să-l lege la spate cu ceea ce părea a fi o bucată de rafie. Ca și ea, era zvelt și părea a avea picioare lungi și, ca și ea, se îmbrăca fără să îi pese prea mult, în niște blugi uzați și un tricou murdar de pământ, pe care scria Memphis University.
— Te pricepi la altoire?
— Doar noțiunile primare. Am altoit în despicătură o camelie cândva. A rezistat bine. În general mă mulțumesc cu butașii. Eu sunt Stella, îmi pare bine să te cunosc, Harper.
Își șterse mâna pe blugi înainte de a da mâna cu ea.
— Mama spune că o să ne organizezi.
— Ăsta e planul și sper că nu va fi prea dureros pentru nici unul dintre noi. La ce lucrezi aici?
Se apropie de un șir de ghivece acoperite cu pungi curate de plastic, care erau ținute la distanță de planta altoită cu ajutorul a patru țăruși bifurcați.
— Gipsofila – floarea-miresei. Țintesc spre albastru, dar și roz și alb.
— Albastru, culoarea mea preferată. Nu vreau să vă rețin. Speram, îi spuse lui Roz, speram că vom putea găsi un loc unde să ne uităm câteva clipe peste ideile mele.
— În sala plantelor anuale. În birou n-are rost. Harper?
— Bine, OK, ia-o înainte. Vin și eu în cinci minute.
— Harper.
— OK, zece. Dar asta-i oferta mea finală.
Roz îl lovi ușor peste ceafă.
— Nu mă face să vin după tine aici.
— Toca, toca, toca, mormăi el, însă cu un zâmbet pe chip.
Afară, Roz oftă din rărunchi.
— Se plantează aici și trebuie să-l iei cu macaraua ca să-l scoți de acolo. E singurul dintre băieții mei care e interesat de locul ăsta. Austin e reporter și lucrează în Atlanta, Mason e doctor sau va fi curând, își face stagiatura în Nashville.
— Trebuie să fii mândră de ei.
— Sunt, dar îi văd foarte puțin pe fiecare dintre ei. Iar Harper e practic sub nasul meu, dar trebuie să-l vânez ca pe un câine ca să pot purta o conversație cu el. Roz se săltă pe o masă. Ei bine, ce ai să-mi arăți?
— Îți seamănă perfect.
— Așa zic oamenii. Eu nu-l văd decât pe Harper. Băieții tăi sunt cu David?
— N-am putut să-i desprind de el nici cu ranga. Stella își desfăcu servieta. Am redactat niște notițe.
Roz privi la teancul de hârtii, încercând să nu tresară.
— Ai ceva acolo.
— Am făcut niște schițe simple cu privire la felul în care este posibil să schimbăm amenajarea pentru a îmbunătăți vânzările și a evidenția achizițiile celorlalte mărfuri în afară de plante. Aveți o locație extraordinară, un design peisagistic și o semnătură excelentă și o intrare atrăgătoare.
— Simt că urmează un „dar“.
— Dar...
Stella își înmuie buzele.
— Zona de desfacere de la nivelul întâi e un pic dezorganizată. Cu câteva schimbări am putea fluidiza tranziția către cea de-a doua zonă, apoi către principalele sere de plante. Acum, un plan organizațional funcțional…
— Plan organizațional funcțional... O, Doamne.
— Ia-o ușor. O să vezi că nu doare. Este nevoie de un lanț de responsabilități pentru zona funcțională. Asta înseamnă vânzări, producție și cultivarea plantelor. Evident, ești o cultivatoare pricepută, însă în acest punct ai nevoie de mine ca să conduc producția și vânzările. Dacă mărim volumul vânzărilor cum am propus aici...
— Ai făcut diagrame. În vocea lui Roz era cu o urmă de mirare. Și grafice... Subit, mi-e teamă.
— Nu-i așa, nu ți-e, spuse Stella râzând, privind spre chipul lui Roz. Bine, poate puțin. Dar dacă te uiți la graficul acesta, vei vedea că apare managerul pepinierei – adică eu – și tu, care conduci totul. La următorul nivel avem cultivatorul – adică tu și, presupun, Harper; apoi urmează managerul de producție, eu, și managerul de vânzări, tot eu, cel puțin deocamdată. E nevoie să delegi și/sau să angajezi pe cineva care să conducă producția de pe teren. Secțiunea de aici se referă la personal, fișele de post și responsabilități.
— În regulă. Respirând ușor, Roz se frecă pe ceafă. Înainte să-mi forțez ochii să parcurgă toate notițele pe care mi le arăți, dă-mi voie să-ți spun că, deși s-ar putea să angajez alți oameni, Logan, arhitectul meu peisagist, se ocupă destul de bine de producția de pe teren în acest moment. Pot continua să conduc eu însămi producția de plante în ghiveci. Nu am pus bazele acestei afaceri ca să stau degeaba și să-i las pe alții să facă toată treaba.
— Grozav. Atunci în acest punct aș dori să mă întâlnesc cu Logan, ca să ne putem coordona viziunile.
— Ah...
Pe buzele lui Roz înflori un zâmbet slab, ușor ironic.
— Ar trebui să fie interesant.
— Între timp, de vreme ce suntem amândouă aici, ce-ar fi să luăm schițele mele legate de secțiunea de vânzări de la primul sector și să le parcurgem. O să îți dai seama mai bine la ce mă gândesc și va fi mai simplu de explicat.
„Mai simplu?“ se gândi Roz, sărind de pe masă. Credea că nimic nu va fi mai simplu de atunci încolo. Însă cu siguranță n-avea să fie câtuși de puțin plictisitor.