Totul era perfect. Muncea până târziu, însă în mare era vorba de planificare în aceasta etapă. Și nimic nu-i plăcea mai mult Stellei decât să facă planuri, decât dacă era vorba de aranjarea lucrurilor. Avea o viziune asupra lucrurilor în capul ei, asupra felului în care ar trebui să fie ele.
Pentru unii, acest fapt ar putea părea un defect. Tendința de a organiza și de a proiecta, de a-ți fixa viziunea asupra lucrurilor, chiar și atunci când – mai ales atunci când – ceilalți nu percepeau perspectiva de ansamblu.
Însă ea nu vedea lucrurile așa.
Viața era mai calmă atunci când totul se afla la locul potrivit.
Așa fusese viața ei – se asigurase că așa va fi – până la moartea lui Kevin. Copilăria ei fusese un labirint de contradicții, de confuzii și iritări. Într-un mod cât se poate de real, își pierduse tatăl la vârsta de trei ani, când divorțul îi divizase familia.
Singurul lucru pe care și-l amintea cu claritate în legătură cu mutarea ei din Memphis era că plânsese după tatăl ei.
Din acel punct încolo părea că ea și mama ei planificaseră totul, de la culoarea vopselei de pe pereți, până la finanțe și la modul în care aveau să-și petreacă sărbătorile și vacanțele. Totul.
Aceiași oameni ar putea să spună că asta s-a întâmplat cu două femei încăpățânate care locuiau în aceeași casă, dar Stella știa că lucrurile stăteau altfel. În vreme ce ea era practică și organizată, mama ei era împrăștiată și spontană, ceea ce explica cele patru căsătorii și cele trei logodne rupte.
Mamei ei îi plăceau lucrurile stridente, zgomotoase și idilele sălbatice. Stella prefera lucrurile liniștite, așezate, și care necesitau implicare.
Ceea ce nu însemna că nu era romantică; era doar rezonabilă cu privire la acest aspect.
Când se îndrăgostise de Kevin, fusese atât cumpătată, cât și romantică. El era cald, blând și stabil. Voiau aceleași lucruri: casă, familie și un viitor împreună. O făcuse fericită, o făcuse să se simtă în siguranță și prețuită. Și, Doamne, îi era dor de el.
Se întreba ce ar crede despre venirea ei aici și despre faptul că a luat-o de la capăt în acest loc. Ar fi avut încredere în ea, întotdeauna crezuse în ea.
El fusese punctul ei de sprijin într-un mod cât se poate de real. Punctul care îi conferise o bază solidă, pe care să clădească după o copilărie plină de greutăți și nemulțumire.
Apoi destinul îndepărtase acel punct de sprijin din viața ei. Își pierduse temelia, iubirea, prietenul cel mai apropiat și singura persoană din lume care-i putea iubi copiii la fel de mult ca și ea. Fuseseră momente, multe momente, în primele luni după moartea lui Kevin, când era disperată că nu-și va mai găsi vreodată echilibrul.
Acum, ea era acel punct de sprijin pentru copiii ei, și avea să facă tot ce trebuia pentru a le oferi o viață bună.
După ce-și puse băieții la culcare și aprinse focul în cameră – în mod sigur avea să aibă un șemineu în viitoarea ei casă – se așeză pe pat cu laptopul.
Nu era cea mai fericită modalitate de a lucra, dar nu-i venea să o roage pe Roz să o lase să transforme unul dintre dormitoare în birou.
Încă.
Se putea descurca așa pentru moment. De fapt, era confortabil și, pentru ea, relaxant, să parcurgă ce avea de făcut pentru a doua zi, stând pe acel pat vechi.
Avea o listă cu telefoane pe care intenționa să le dea furnizorilor, cu reorganizarea accesoriilor din grădină și a plantelor de interior. Un nou sistem de stabilire a prețurilor, bazat pe culori, care trebuia implementat. Un nou program de facturare de instalat.
Trebuia să vorbească cu Roz despre angajații sezonieri – cine, câți, responsabilități individuale și de grup.
Și încă nu reușise să dea de designerul peisagist. Teoretic, tipul ar fi trebuit să-și găsească timp să răspundă la un telefon în interval de o săptămână. Tastă „Logan Kitridge“, subliniind numele.
Aruncă o privire la ceas, amintindu-și că ar fi mai bine să-și încheie ziua de muncă cu un somn bun.
Închise laptopul, apoi îl așeză pe masă și-l puse la încărcat. Chiar avea nevoie de un birou acasă. Își parcurse rutina obișnuită de dinainte de culcare, demachindu-se cu meticulozitate, studiindu-și fața fără machiaj în oglindă, pentru a vedea dacă nu cumva Timpul Pervers mai strecurase vreun rid nou în ziua respectivă. Își aplică crema de ochi, crema de buze, crema de noapte hidratantă, care erau toate aliniate pe masă, în funcție de momentul în care erau utilizate. După ce își mai întinse puțină cremă pe mâini, petrecu câteva minute căutând fire albe. Timpul Pervers putea fi viclean.
Își dorea să fi fost mai drăguță. Ar fi vrut ca trăsăturile ei să fie mai obișnuite, părul drept și să aibă o culoare rezonabilă. Îl vopsise o dată castaniu și fusese un dezastru. Așa că trebuia să se mulțumească cu...
Se surprinse fredonând și se încruntă la propria imagine în oglindă. Ce cântec era acela? Ce ciudat că-i rămăsese în cap, când nici măcar nu știa ce era.
Apoi își dădu seama că nu-i rămăsese în minte. Îl auzise. Un cântec îngânat de o voce blândă, visătoare. Venea din camera băieților.
Întrebându-se ce Dumnezeu făcea Roz, cântându-le băieților la unsprezece noaptea, Stella se îndreptă către ușa care făcea legătura între camere.
O deschise, iar cântecul încetă. În lumina subtilă a lămpii de veghe cu Harry Potter, își văzu fiii în pat.
— Roz? șopti ea, pășind înăuntru.
O trecură fiorii.
De ce era atât de rece aici? Se mișcă rapid și fără zgomot către ușile de la terasă, le verifică și descoperi că erau închise bine, la fel ca și ferestrele. „Și ușa din hol“, se gândi ea, încruntându-se din nou.
Ar fi putut jura că a auzit ceva, că a simțit ceva, dar răcoarea dispăruse deja și nu se mai auzi nici un sunet în cameră, în afară de respirația egală a fiilor ei.
Îi înveli mai bine, la fel cum făcea în fiecare noapte și îi sărută cu blândețe pe creștet.
Apoi plecă, lăsând ușile dintre camere deschise.
Până dimineață uită de cele întâmplate. Luke nu-și găsea cămașa norocoasă, iar Gavin se luase la trântă cu Parker în timpul plimbării de dinainte de școală și trebuia să-i schimbe cămașa. Drept urmare, abia avu timp să-și bea cafeaua și să mănânce brioșa pe care i-o vârâse David pe gât.
— Poți să-i spui lui Roz că am plecat devreme? Vreau să termin cu zona de la intrare înainte să deschidem la zece.
— A plecat cu o oră în urmă.
— Cu o oră în urmă? Stella se uită la ceas. Să țină pasul cu Roz devenise misiunea personală a Stellei și deocamdată dădea greș. Doarme vreodată?
— Cu ea, cine se trezește de dimineață nu numai că ajunge departe, ci are timp să facă și cumpărături.
— Scuză-mă, trebuie să fug.
Alergă către ușă, apoi se opri.
— David, e totul OK cu copiii? Mi-ai spune dacă nu, așa-i?
— Absolut, ne distrăm de minune. Astăzi, după școală, o să exersăm „ce să faci și ce să nu faci“, apoi vom vedea câte năzbâtii putem face ca să ne consumăm energia. Apoi vom trece la chestii inflamabile.
— Mulțumesc. Sunt liniștită acum. Se aplecă să îl mângâie pe Parker încă o dată. Să fii cu ochii și pe amicul ăsta, îi spuse ea.
Logan Kitridge era în criză de timp. Ploaia îi încetinise proiectul personal, obligându-l să amâne anumite elemente de finețe pentru a-și îndeplini sarcinile profesionale.
Nu-i păsa prea mult, considera că meseria de peisagist era o muncă în continuă dezvoltare. Niciodată nu se termina, nu trebuia să se termine. Și atunci când lucrai cu Natura, Natura era șeful. Era superficială și șmecheră și mereu fascinantă.
Trebuia să fii permanent la pândă, gata să te îndoi, să fii dispus să faci compromisuri și să te adaptezi la capriciile ei. Să faci planuri absolute era un exercițiu frustrant și, în opinia lui, existau suficiente alte lucruri care să te frustreze.
De vreme ce Natura îi dăruise o zi bună, senină, o folosea pentru a se ocupa de proiectul său personal, ceea ce însemna că trebuia să lucreze singur – îi plăcea mai mult asta, în orice caz – și să își facă timp pentru a trece pe la locul de muncă pentru a-i verifica pe cei doi oameni din echipa lui.
Însemna că trebuia să treacă pe acasă pe la Roz, să ia copacii pe care îi marcase pentru uzul său personal, să-i ducă la el acasă și să-i planteze înainte de amiază.
Sau înainte de ora unu, două cel mai târziu.
Ei bine, o să vadă cum va merge. Singurul lucru pentru care nu-și putea face timp era noul manager, tipa pe care Roz o angajase. Nu înțelegea de ce Roz angajase un manager, în primul rând, și de ce Dumnezeu trebuia să fie cineva din nord. I se părea că Rosalind Harper știa cum să-și conducă afacerea foarte bine, și nu avea nevoie de o străină, care vorbea repede și care punea bețe în roate sistemului.
Îi plăcea să lucreze cu Roz. Era o femeie care își vedea de ale ei și care nu-și băga nasul în treaba lui mai mult decât trebuia. Îi plăcea enorm să muncească, la fel ca și lui, și avea un instinct pentru asta. Așa că atunci când făcea o sugestie, aveai tendința să o asculți și să o cântărești.
Plătea bine și nu te bătea la cap cu fiecare detaliu.
Era sigur că această doamnă manager avea să-i pună bețe în roate. Nu-i lăsa ea deja mesaje cu vocea aia rece de tipă din nord, cu privire la time management, sisteme de facturare și inventarul echipamentelor?
Nu-i păsa deloc de genul ăsta de lucruri și n-avea de gând să înceapă să o facă acum.
El și Roz aveau un sistem, la naiba. Unul care ducea treburile la bun sfârșit și făcea clientul fericit. De ce să te joci cu succesul?
Își conduse camioneta prin parcare, trecu printre movilele de nisip și făcu turul zonei de încărcare.
Deja pusese ochii pe ceea ce dorea și le etichetase – însă înainte de a le încărca, avea să mai arunce o privire în jur. Plus că mai erau vreo câțiva arbori tineri de conifere pe câmp și vreo doi arbuști de cucută în zona produselor ambalate și învelite în pânză, pe care credea că-i putea folosi.
Harper îi altoise câteva sălcii și niște bujori. Vor fi gata de plantat în primăvara aceasta, laolaltă cu diverse ghivece de răsaduri și plante etajate, cu care îl ajutase Roz.
Trecu printre rândurile de copaci, apoi se întoarse și dădu înapoi. Nu era bine, se gândi el. Nimic nu era la locul său, totul era schimbat. Unde erau copacii lui? Unde dracu’ erau rododendronii și dafinul de munte pe care îi etichetase? Unde era afurisita aia de magnolie?
Se uită la o salcie, apoi începu să caute pe îndelete, pas cu pas, prin întreaga secțiune.
Totul era diferit, copacii și arbuștii nu mai erau așezați în ceea ce considera a fi un aranjament interesant, eclectic, pe tipuri și specii, ci erau așezați ca recruții în armată, conchise el. Puși în ordine alfabetică, pentru Dumnezeu! În latină chiar.
Arbuștii erau așezați deoparte și organizați în aceeași manieră de arhivă.
Își găsi copacii și, fierbând de mânie, îi încărcă în camionetă. Mormăind pentru sine, decise să se îndrepte către câmp și să scoată copacii pe care îi dorea de acolo. Vor fi mai în siguranță acasă la el. Evident.
Dar mai întâi avea să o caute pe Roz și să îndrepte lucrurile.
Cocoțată pe o scară, înarmată cu o găleată cu apă, cu săpun și o cârpă, Stella atacă raftul de sus de pe care luase lucrurile. „Să-l curăț bine“, hotărî, ea și va fi gata pentru noua expunere pe care o punea la cale. Și-l imagina plin cu ghivece decorative, aranjate pe culori, printre care ar fi răspândit câteva răsaduri. Va adăuga și alte accesorii, cum ar fi suluri de funie de rafie, picurătoare decorative, pietre de grădină și bile de sticlă, și o să iasă ceva.
La punctul de achiziții, toate acestea vor impulsiona vânzările.
Mută produsele de îmbunătățire a solului, îngrășămintele și insecticidele pe peretele lateral. Acestea erau elemente de bază, nu necesitau strategii de impulsionare. Clienții aveau să revină aici pentru produse de acest gen, trecând de clopoțeii de vânt pe care urma să-i atârne, de bancă și de jardiniera de beton pe care intenționa să o aducă. Laolaltă cu celelalte schimbări, lucrurile se vor lega, atrăgând clienții în secțiunea plantelor de interior, dincolo de ghivecele din curte, de mobila de grădină, toate acestea înainte de a ajunge la răsaduri.
Dat fiind că mai avea încă o oră și jumătate până la deschidere, și dacă putea să-l convingă pe Harper să o ajute cu lucrurile grele, avea să termine.
Auzi zgomot de pași venind din spate și-și suflă părul din ochi.
— Fac progrese, începu ea. Știu că nu arată în nici un fel încă, dar...
Se opri când îl văzu.
Chiar și stând pe scară, se simțea foarte scundă. Probabil că avea cam 1,95. Robust și musculos, cu niște blugi tociți, cu pete decolorate pe o coapsă, care îi veneau ca turnați. Purta o cămașă din flanelă, peste un tricou alb și o pereche de cizme atât de uzate, încât se întrebă de ce nu i se făcea milă de ele să le ofere o înmormântare decentă.
Părul lui lung, cârlionțat și neîngrijit, avea aceeași culoare la care încercase ea să ajungă atunci când și-l vopsise pe al ei.
N-ar fi zis că e arătos – întreaga lui ființă emana asprime și neînduplecare. Gura încleștată, obrajii trași, nasul ascuțit, expresia ochilor. Erau verzi, dar nu cum fuseseră ai lui Kevin. Erau schimbători și adânci și păreau a arde cu intensitate sub linia bine conturată a sprâncenelor.
Nu, n-ar fi spus că e arătos, dar te frapa, cu silueta lui masivă și aspră. Genul de asprime care te făcea să te gândești că în orice clipă din el s-ar putea desprinde un pumn de oțel, care l-ar vătăma mai curând pe el însuși decât pe cel lovit.
Zâmbi, dar se întrebă unde era Roz sau Harper. Sau cineva.
— Îmi pare rău, nu e deschis încă în dimineața aceasta. Pot să vă ajut cu ceva?
Oh, recunoștea vocea aceea, vocea aceea rece, care îi lăsase mesaje iritante cu privire la planurile organizaționale, funcționale și la obiectivele de producție.
Se aștepta să arate așa cum suna – o greșeala obișnuită, presupuse el. Nu vedeai prea multă răceală, dacă te uitai la părul acela roșcat sălbatic, pe care încerca să-l controleze cu un batic stupid, sau dacă te uitai la ochii ei mari, albaștri și speriați.
— Mi-ai mutat copacii.
— Poftim?
— Să nu mai faci asta vreodată.
— Nu știu despre ce vorbiți.
Ținând strâns găleata – pentru orice eventualitate –, coborî de pe scară.
— Ați comandat niște copaci? Dacă îmi spuneți cum vă cheamă, o să mă uit după comanda dumneavoastră. Implementăm un nou sistem, așa că..
— Nu trebuie să comand nimic și nu-mi place noul tău sistem. Și ce dracu’ încerci să faci aici? Unde sunt toate lucrurile?
Vocea lui îi părea a aparține unui localnic, iar în ea se putea detecta o nuanță clară de nerăbdare și ostilitate.
— Cred că ar fi mai bine dacă ați reveni după ce deschidem. Programul de iarnă începe la ora zece. Dacă îmi lăsați numele...
Se întinse către tejghea și către telefon.
— Mă numesc Kitridge și ar trebui să știi, dat fiind că mă bați la cap de aproape o săptămână.
— Nu știu... O, Kitridge. Se relaxă parțial. Designerul peisagist. Și nu te-am bătut la cap, spuse ea mai apăsat, când își dădu seama cum stăteau lucrurile. Am încercat să te contactez ca să putem stabili o întâlnire. Nu ai avut decența să îmi răspunzi la telefoane. Sper din toată inima că nu ești la fel de nepoliticos cu clienții, pe cât ești cu colegii.
— Nepoliticos? Soro, nu știi ce-i ăla nepoliticos.
— Am doi fii, ripostă ea. Așa că știu suficient de bine ce înseamnă să fii nepoliticos. Roz m-a angajat să fac puțină ordine în afacerile ei, să-i iau o parte din greutățile legate de sistem de pe umeri, să...
— Sistem?
Privirea lui se întoarse înspre tavan, ca aceea a unui om care se roagă.
— Dumnezeule, întotdeauna vorbești așa?
Ea trase aer adânc în piept ca să se calmeze.
— Domnule Kitridge, am o treabă de făcut. O parte din treaba respectivă este să mă ocup de partea peisagistică a acestei afaceri. Întâmplător, este o dimensiune importantă și profitabilă.
— Ba bine că nu! Și eu mă ocup de ea.
— De asemenea, întâmplător, este extrem de dezorganizată și este condusă ca la circ. Am găsit bucățele de hârtie și comenzi scrise de mână, facturi – dacă le poți numi astfel – întreaga săptămână.
— Și?
— Și, dacă te-ai fi deranjat să îmi răspunzi la telefoane și am fi stabilit o întâlnire, ți-aș fi putut explica în ce fel va funcționa de acum înainte această ramură a afacerii.
— O, chiar așa? Tonul tipic zonei de vest din Tennessee se înmuie, căpătând o nuanță periculoasă. Îmi vei explica, zici.
— Exact. Sistemul pe care îl voi implementa va economisi, în cele din urmă, un timp și un efort considerabile cu ajutorul facturilor și al inventarului care vor fi computerizate, al listelor de clienți și al modelelor, al…
O măsură din cap până în picioare. Avea cam cu vreo treizeci și ceva de centimetri mai mult decât ea și probabil cu vreo treizeci de kilograme peste, dar femeia era bună de gură. Era ceea ce mama lui ar fi numit rea de muscă – drăguță – și se pare că turuia ca o moară stricată.
— Cum dracu’ o să economisesc ceva petrecând jumătate din timp în fața computerului?
— Odată ce datele vor fi introduse, vei economisi timp. În acest punct, se pare că porți toate aceste informații în buzunar sau în cap.
— Și? Dacă sunt în buzunar, le pot găsi. Dacă sunt în cap, le pot găsi și acolo. N-am probleme de memorie.
— Probabil că nu, dar mâine s-ar putea să te calce un camion și să-ți petreci următorii cinci ani în comă. Gura ei drăguță zâmbi glacial. Și atunci ce vom face?
— Dacă aș fi în comă, nu mi-aș mai face griji în privința asta. Haide, coboară.
O apucă de mână și o trase către podea.
— Hei! îngăimă ea. Hei! repetă.
— Vorbim despre afaceri. Deschise ușa și o trase după el. Nu te târăsc într-o peșteră.
— Atunci dă-mi drumul.
Avea mâinile tari ca piatra și la fel de dure, iar picioarele lui, își dădu ea seama în timp ce se îndepărtau de clădire, mâncau pământul cu pași mari și grăbiți, forțând-o să alerge după el.
— Un minut. Ia uite-te acolo. Arătă spre zona de copaci și de arbuști, în timp ce ea se lupta să-și calmeze respirația.
— Ce-i cu asta?
— Sunt toate amestecate.
— Cu siguranță nu e așa, am petrecut aproape o întreagă zi în zona asta, și febra musculară stă dovadă în acest sens. Sunt aranjați în mod coerent, astfel încât, dacă un client caută un copac ornamental, el sau un membru al personalului să poată găsi unul potrivit. Dacă clientul caută un arbust care înflorește primăvara sau...
— Sunt toți aliniați! Ce ai folosit? Un poloboc de tâmplar? Oamenii vin aici, acum. Cum pot să-și dea seama în ce fel funcționează diverse specimene?
— Asta-i treaba ta și a personalului. Suntem aici să ajutăm și să direcționăm clienții către diverse posibilități, ca și pentru a le îndeplini dorințele, dacă sunt mai clar definite. Dacă se plimbă de colo-colo, încercând să găsească o amărâtă de hortensie…
— S-ar putea să dea peste o spirea sau o camelie, pe care o vor dori, de asemenea.
Avea dreptate, așa că îi luă opinia în considerare. Nu era idioată.
— Sau s-ar putea să plece cu mâinile goale pentru că nu au găsit cu ușurință lucrul după care veniseră din capul locului. Niște angajați atenți și bine pregătiți ar trebui să fie capabili să îndrume clientul și să exploreze împreună cu acesta. Fiecare dintre cele două alternative are argumentele sale pro și contra, dar, întâmplător, îmi place aceasta mai mult. Și eu am cuvântul final. Acum. Ea făcu un pas înapoi. Dacă ai timp, trebuie să...
— Nu am!
Și se îndreptă cu pași mari spre camioneta lui.
— Așteaptă! alergă ea după el. Trebuie să vorbim despre noile ordine de achiziții și despre sistemul de facturare.
— Trimite-mi un nenorocit de e-mail. Se pare că este pe stilul tău.
— Nu vreau să-ți trimit un nenorocit de memo. Și ce faci cu copacii aceia?
— Îi duc acasă.
Deschise ușa camionetei și urcă.
— Cum adică îi duci acasă? Nu am hârtii pentru copacii aceștia.
— Hei, nici eu. După ce trânti ușa, lăsă fereastra în jos de-un deget. Ferește-te, Roșcato! N-aș vrea să te calc pe degetele de la picioare.
— Ascultă, nu poți să pleci cu produsele din stoc oricând ai chef.
— Du-te și raportează-i lui Roz. Dacă e încă șefă. Altfel, poate că ar fi mai bine să chemi poliția.
Ambală motorul și, când ea păși înapoi, dădu în spate. Apoi demară, lăsând-o să privească lung în urma lui.
Cu obrajii roșii de furie, Stella mărșălui înapoi către clădire. Așa ar merita, se gândi ea, să cheme poliția. Își ridică brusc capul, cu ochii scăpărând, și o văzu pe Roz deschizând ușa.
— Acela era camionul lui Logan?
— Lucrează cu clienții?
— Sigur, de ce?
— Ești foarte norocoasă că nu ai fost dată în judecată. Dă buzna și nu auzi decât reproșuri de la el, mormăi Stella, trecând pe lângă Roz și intrând în încăpere. Nu-i place asta, nu-i place aia, nu-i place nimic, din câte pot să-mi dau seama. Și după aceea pleacă cu camionul încărcat de copaci și arbuști.
Roz, gânditoare, își frecă lobul urechii.
— Are și el toanele lui.
— Toane? N-am văzut decât o dispoziție, și nu mi-a plăcut.
Își smulse baticul din păr și-l aruncă pe tejghea.
— Te-a enervat, nu-i așa?
— Ca naiba. Încerc să fac lucrurile pentru care m-ai angajat, Roz.
— Știu. Și, deocamdată, nu cred că am făcut vreun comentariu sau că m-am plâns, astfel încât cuvintele tale sa fie justificate.
Stella îi aruncă o privire îngrozită.
— Nu, bineînțeles că nu. N-am vrut să spun… Doamne, Dumnezeule!
— Ne aflăm în ceea ce aș numi o perioadă de tranziție. Unii nu se adaptează la fel de ușor ca alții. Îmi plac cele mai multe dintre ideile tale, iar altora sunt dispusă să le acord o șansă. Logan e obișnuit să facă lucrurile cum știe el, ceea ce a fost în regulă până acum, căci funcționează.
— A luat produse din stoc. Cum pot să țin un inventar, dacă nu știu ce a luat sau pentru ce este? Am nevoie de hârtii, Roz.
— Îmi imaginez că a luat specimenele pe care le-a etichetat pentru folosul său personal. Dacă a luat altele, anunță-mă. Știu că nu e felul în care faci tu lucrurile, continuă ea, înainte ca Stella să poată vorbi. O să stau de vorbă cu el, Stella, dar s-ar putea să trebuiască să te adaptezi și tu. Nu mai ești în Michigan. Te las să te întorci la treabă.
Și se întoarse la plantele ei. În general, acestea îi provocau mai puține necazuri decât oamenii.
— Roz, știu că pot fi o nesuferită, dar chiar vreau să te ajut să-ți dezvolți afacerea.
— Mi-am dat seama de ambele lucruri deja.
Singură, Stella rămase bosumflată câteva clipe, apoi își luă găleata și se cățără din nou pe scară. Întâlnirea neprogramată îi dăduse programul peste cap.
— Nu-mi place de ea. Logan stătea în salonul lui Roz, cu o bere într-o mână și mustind de resentimente. Face pe șefa, e rigidă, încrezută și isterică.
Văzând că Roz ridică din sprâncene, dădu din umeri.
— OK, nu e isterică, până acum, dar nu retrag restul.
— Mie îmi place, îmi plac energia și entuziasmul ei. Și am nevoie de cineva să se ocupe de detalii, Logan. Ne-am dezvoltat prea mult. Nu-ți cer decât să încercați să vă întâlniți undeva la mijloc.
— Nu cred că ea are o astfel de noțiune. E extremistă. Nu am încredere în femeile extremiste.
— Ai încredere în mine.
Își lăsă capul în bere. Era cât se poate de adevărat. Dacă nu ar fi avut încredere în Roz, nu ar fi venit să muncească pentru ea, indiferent de ce salariu și ce beneficii i-ar fi fluturat pe sub nas.
— O să ne facă să completăm formulare în triplu exemplar și să notăm câți centimetri tăiem din fiecare tufiș.
— Nu cred că o să se ajungă la asta.
Roz își propti picioarele confortabil pe masa de cafea și sorbi din propria bere.
— Dacă a trebuit să angajezi un manager de un fel sau altul, Roz, de ce dracu’ nu ai angajat un localnic? De ce nu ai adus pe cineva care înțelege cum funcționează lucrurile aici?
— Pentru că nu am vrut un localnic. Am vrut-o pe ea. Când vine, o să bem împreună ceva în mod civilizat și o să luăm masa. Nu-mi pasă dacă voi doi nu vă plăceți unul pe celălalt, dar veți învăța să vă înțelegeți.
— Tu ești șefa.
— Asta-i clar.
Îl bătu prietenește pe coapsă.
— Vine și Harper, am reușit să-l conving.
Logan mai rămase puțin pe gânduri.
— Chiar îți place de ea?
— Chiar da. Îmi lipsește compania femeilor, femei care nu sunt proaste și enervante, în orice caz. Ea nu este nici una, nici alta. A avut o perioadă grea, Logan, și-a pierdut bărbatul și e atât de tânără. Știu cum e. Nu a cedat, și nici nu a devenit mai fragilă, așa că da, îmi place de ea.
— Atunci o s-o tolerez, dar numai pentru tine.
— Lingușitorule.
Râzând, Roz se aplecă și îl pupă pe obraz.
— Doar pentru că sunt înnebunit după tine.
Stella intră pe ușă la timp ca să apuce să îl vadă pe Logan luând mâna lui Roz într-a sa și se gândi „O, rahat!“ Se luase la harță, îl insultase și se plânsese de amantul șefei. Cu o groază teribilă în stomac, își îndemnă băieții să meargă înainte, păși înăuntru și-și lipi un zâmbet pe față.
— Sper că nu am întârziat, spuse ea veselă. Am avut o mică criză cu tema. Bună, domnule Kitridge, vreau să ți-i prezint pe fiii mei, acesta este Gavin, iar acesta este Luke.
— Ce faceți?
Păreau a fi mai curând niște copii normali decât copiii cocoloșiți pe care se aștepta să îi producă cineva ca Stella.
— Îmi cade un dinte, îi spuse Luke.
— Da? Ia să ne uităm.
Logan puse berea jos ca să studieze serios dintele pe care Luke îl mișca, atingându-l cu limba.
— Tare. Știi, am niște clești în geanta cu scule. Tragem un pic și l-am scos.
Auzind micul sunet îngrozit care venea din spatele lui, Logan se întoarse, schițând un zâmbet către Stella.
— Domnul Kitridge glumește, îi spuse Stella lui Luke, care era fascinat.
— Dintele o să-ți cadă la momentul potrivit.
— Când o să cadă vine Zâna Măseluță și primesc un dolar.
Logan strânse din buze.
— Un dolar, ha? Bună afacere.
— Iese sânge când îți cade dintele, dar nu mi-e teamă.
— Doamnă Roz, putem să mergem în bucătărie, la David?
Gavin îi aruncă o privire mamei sale.
— Mama a zis că trebuie să vă întrebăm pe dumneavoastră.
— Sigur, dați-i drumul.
— Fără dulciuri, strigă Stella, în timp ce ei ieșeau în goană.
— Logan, de ce nu îi torni un pahar de vin Stellei?
— Mă duc eu să îmi pun vin. Nu te ridica, îi spuse Stella.
Nu era chiar un nesimțit insuportabil, decise ea. Arăta bine după ce se spăla și înțelegea de ce Roz era atrasă de el, dacă îți plăceau tipii supervirili.
— Spuneai că vine și Harper? o întrebă Stella.
— O să apară și el.
Roz făcu un gest cu berea.
— Hai să vedem dacă putem să ne purtăm cum trebuie, să trecem peste treaba asta astfel încât să ne bucurăm de cină fără să ne stricăm digestia. Stella se ocupă de vânzări și producție, de administrarea zilnică a afacerii. Ea va împărți cu mine conducerea personalului, cel puțin momentan, în orice caz, în vreme ce eu și Harper vom conduce sectorul de cultivare a plantelor.
Sorbi din bere, așteptă, deși își cunoștea propriile puteri și nu se aștepta la vreo întrerupere.
— Logan conduce partea de design peisagistic, atât la sediu, cât și în afara acestuia. În această calitate, are întâietate în alegerea stocului și este autorizat să facă orice comenzi speciale, să încheie tranzacții, să facă achiziții sau să închirieze echipamentul necesar, să procure materialul sau specimenele destinate amenajărilor exterioare. Schimbările pe care Stella le-a implementat sau le-a propus deja – și care au fost aprobate de mine – vor rămâne sau vor fi aplicate până în momentul în care voi decide că nu funcționează sau, pur si simplu, dacă nu îmi vor plăcea. E clar până aici?
— Perfect, spuse Stella detașată.
Logan dădu din umeri.
— Ceea ce înseamnă că veți coopera unul cu celălalt, că veți face ce este necesar pentru a munci împreună, astfel încât să funcționați amândoi în zonele pe care le supravegheați. Am construit În Grădină de la zero și pot să o conduc eu însămi, dacă trebuie, dar am ales să nu o fac. Aleg să împart cu voi doi și cu Harper responsabilitățile pe care vi le-am acordat. Certați-vă până nu mai puteți, nu mă deranjează certurile, dar faceți-vă treaba. Își termină berea. Întrebări, comentarii? După un moment de liniște se ridică. Atunci, hai să mâncăm.