Mașina lui Hayley Phillips fumega, iar cureaua de transmisie era pe punctul de a ceda. Îi mulțumea lui Dumnezeu că radioul încă mergea, așa că îl porni, ascultând Dixie Chicks cu sonorul la maximum. Îi dădea energie.
Tot avutul ei era înghesuit în vechiul Pontiac Grandville, care era mai bătrân decât ea, și mult mai temperamental. Nu că ar fi avut prea multe în momentul acela. Vânduse tot ce se putea vinde. Nu avea rost să fie sentimentală. Banii te duceau mai departe decât sentimentele.
Nu era săracă lipită. Ce economisise avea s-o ajute să treacă prin perioadele grele, iar dacă acestea urmau să fie mai lungi decât anticipase, avea să câștige alți bani. Nu era ca și cum ar fi mers fără nici o țintă. Știa exact încotro se îndrepta. Însă nu știa ce se va întâmpla când va ajunge acolo.
Dar era în regulă. Dacă ai ști totul, nu ai mai fi niciodată surprins.
Poate că era obosită și poate că forțase rabla de mașină să meargă mai departe decât voia să meargă în ziua respectivă. Însă dacă ele două ar mai fi rezistat doar câțiva kilometri, ar fi putut să-și tragă sufletul.
Nu se aștepta să fie dată afară. Dar, ei bine, dacă așa avea să se întâmple, va face ce trebuia făcut din acel punct încolo.
Îi plăcea cum arăta zona, în special de când făcuse ocolul nodului de autostrăzi care înconjurau orașul Memphis. Pe marginea aceasta de nord, dincolo de oraș, pământul se ondula un pic și văzuse bucăți din râu și falezele abrupte care coborau către acesta. Erau case frumoase – întinderea ordonată a suburbiilor care se răsfirau la periferia orașului, iar acum trecea pe lângă cele mai mari și mai bogate. Erau mulți copaci mari seculari și, în ciuda câtorva ziduri de piatră sau cărămidă, locul părea prietenos.
Bineînțeles că i-ar fi prins bine un prieten.
Când văzu indicatorul „În Grădină“, încetini. Îi era teamă să oprească, teamă că vechiul Pontiac avea să-și dea duhul dacă o făcea. Dar încetini suficient pentru a arunca o privire la clădirile principale, la spațiul pe care îl făceau vizibil luminile de siguranță. Apoi respiră des și încet de multe ori, continuând să conducă. „Aproape am ajuns.“ Își planificase ce avea să spună, dar se tot răzgândea. Fiecare nouă abordare dădea naștere la zeci de scene diferite, pe care le repeta în minte. Timpul trecuse mai ușor astfel, dar lucrurile nu se legau.
Poate că unii ar putea spune că faptul că se tot răzgândea era unul din aspectele problemei ei. Dar ea nu era de aceeași părere. Dacă nu te răzgândeai, ce rost mai avea să ai o părere? Lui Hayley i se părea că întâlnise prea mulți oameni care se cramponau de o singură modalitate de gândire, și cum ai fi putut spune că astfel foloseai mintea pe care ți-o dăduse Dumnezeu?
În timp ce se îndrepta către alee, mașina începu să se opintească și să icnească.
— Haide, haide. Încă un pic. Dacă aș fi fost atentă, ți-aș fi pus benzină la ultima benzinărie pe lângă care am trecut.
Apoi se opri, pe jumătate înăuntru, pe jumătate în afara intrării, între stâlpii de cărămidă.
Bătu iritată cu palma în volan, dar era o lovitură ușoară, cu jumătate de inimă. La urma urmelor, era numai vina ei. Și poate că era un lucru bun. Era mai greu să o dea afară, dacă mașina nu avea benzină și bloca drumul.
Își deschise poșeta și scoase o perie să-și aranjeze părul. După numeroase experimente, revenise la castaniul ei original, de culoarea scoarței de stejar. Cel puțin pentru moment. Era bucuroasă că se tunsese și se aranjase înainte de a porni la drum. Îi plăcea cum cădeau șuvițele mai lungi din lateral și alura naturală a tunsorii bob simple, cu șuvițe de diferite lungimi.
O făcea să pară relaxată, degajată. Încrezătoare.
Se dădu cu ruj, îndepărtând gloss-ul.
— OK. Hai să-i dăm drumul.
Ieși din mașină, își aruncă poșeta pe umăr, apoi porni pe aleea lungă. Aveai nevoie de bani – vechi sau noi – ca să ridici o casă așa departe de șosea. Cea în care crescuse fusese atât de aproape, că oamenii care treceau cu mașina pe alături puteau practic întinde mâna să bată palma cu ea.
Dar nu-i păsa. Fusese o casă drăguță. O casă bună și o parte din ea regreta că trebuise să o vândă. Însă căsuța aceea de lângă Little Rock reprezenta trecutul. Iar ea se îndrepta către viitor.
La jumătatea drumului, se opri pe alee. Clipi. Nu era doar o casă, hotărî ea, rămânând cu gura căscată. Era un conac. Simpla ei dimensiune te copleșea – mai văzuse căsoaie de-astea, dar nimic comparabil cu aceasta. Era cea mai frumoasă casă pe care o văzuse vreodată, și nu în paginile vreunei reviste. Era Tara și Manderley laolaltă. Grațioasă și feminină, și puternică.
Luminile scânteiau la ferestre și inundau gazonul. Ca și când i-ar fi urat bun venit. Nu ar fi drăguț?
Chiar dacă nu era așa, chiar dacă aveau s-o alunge iar, avusese măcar șansa de a o vedea. Era suficient ca să merite drumul.
Merse înainte, inspirând mirosul serii, al pinilor și al fumului de lemne. Își încrucișă degetele pe breteaua poșetei ca să-i țină noroc și se îndreptă direct către ușile de la parter.
Ridicând unul dintre ciocanele de bronz, bătu ferm de trei ori. Înăuntru, Stella coborî scările cu Parker. Era rândul ei să-l scoată la plimbare. Strigă:
— Răspund eu.
Parker lătra deja când ea deschise ușa.
Văzu o fată cu păr castaniu drept, cu o coafură modernă asimetrică, un chip cu linii ascuțite, dominat de niște ochi albaștri imenși, de culoarea oului de măcăleandru. Zâmbi, dezvăluind o ușoară supraocluzie și se aplecă să-l mângâie pe Parker când acesta începu să-i amușineze pantofii.
Spuse:
— Bună.
— Bună.
De unde dracu’ apăruse? se întrebă Stella. Nu era nicio mașină parcată afară.
Fata părea a avea în jur de doisprezece ani. Și era vizibil însărcinată.
— O caut pe Rosalind Ashby. Rosalind Harper Ashby, se corectă ea. E acasă?
— Da. E sus. Intră.
— Mulțumesc. Eu sunt Hayley. Întinse mâna. Hayley Phillips. Sunt verișoara doamnei Ashby, într-un fel complicat, tipic sudist.
— Stella Rothchild. De ce nu intri să iei loc? Mă duc să o găsesc pe Roz.
— Ar fi grozav.
Răsucindu-și capul înainte și înapoi, Hayley încercă să nu scape nimic din cele din jur, în timp ce Stella o conduse în salon.
— Ooo! Pur și simplu nu-ți rămâne altceva de zis.
— La fel am făcut și eu prima dată când am ajuns aici. Dorești ceva? Ceva de băut?
— Sunt în regulă. Ar trebui probabil să aștept până...
Rămase în picioare, îndreptându-se către șemineu. Era ca într-o emisiune TV sau ca la cinema.
— Spune-mi, lucrezi în această casă? Ești, cum ar veni, menajera?
— Nu, lucrez în pepiniera lui Roz. Sunt managerul pepinierei. Mă duc să o aduc pe Roz. Ar trebui să iei loc.
— E OK.
Hayley își frecă burta rotundă.
— Am tot stat jos.
— Mă întorc imediat.
Urmată de Parker, Stella ieși în fugă.
Urcă scările în grabă, luând-o către aripa unde locuia Roz. Nu fusese acolo decât o singură dată, când David îi făcuse marele tur al casei, însă merse după sunetele televizorului și o găsi pe Roz în camera de zi.
La TV era un film vechi, alb-negru. Nu că Roz s-ar fi uitat la el. Stătea la un birou antic, în niște blugi lăbărțați și un hanorac, schițând ceva pe un bloc notes. Era desculță și, spre surpriza Stellei, avea unghiile de la picioare date cu o ojă de un roz bombon strălucitor.
Bătu în tocul ușii.
— Hmm? Oh, Stella, bun. Tocmai schițam o idee care mi-a venit legat de o grădină pentru mlădițe, pe care să o facem pe partea de nord a pepinierei. M-am gândit că i-ar putea inspira pe clienți. Vino să arunci o privire.
— Cu mare plăcere, dar te așteaptă cineva jos. Hayley Phillips. Zice că e verișoară cu tine.
— Hayley? se încruntă Roz.
— Nu am nici o verișoară cu numele ăsta. Oare să am?
— E tânără. Pare adolescentă. Drăguță. Păr castaniu, ochi albaștri, mai înaltă decât mine. E însărcinată.
— Ei, pentru Dumnezeu. Roz își frecă ceafa. Phillips. Phillips. Sora bunicii primului meu soț – sau poate că era verișoara – s-a căsătorit cu un Phillips. Cred.
— Ei bine, a zis că sunteți verișoare într-un fel complicat, tipic sudist.
— Phillips.
Închise ochii, bătu cu degetul în centrul frunții, ca și când ar fi vrut să-și trezească memoria.
— Trebuie să fie fata lui Wayne Phillips. A murit anul trecut. Ei bine, ar fi mai bine să merg să văd despre ce e vorba. Se ridică. Ți-ai pus băieții la culcare?
— Da, adineauri.
— Atunci, hai cu mine.
— Nu crezi că ar trebui…
— Ești o tipă cu capul pe umeri. Așa că, hai, ia-ți capul cu tine și vino.
Stella îl luă pe Parker în brațe și, sperând că îl va ține vezica, coborî cu Roz.
Hayley se întoarse când intrară.
— Cred că este absolut cea mai nemaipomenită încăpere. Te face să te simți confortabil și special, pur și simplu pentru că te afli aici. Eu sunt Hayley. Fiica lui Wayne Phillips. Tata era rudă cu primul dumneavoastră soț, din partea mamei lui. Mi-ați trimis un bilet de condoleanțe foarte cald la moartea lui, anul trecut.
— Mi-aduc aminte. L-am întâlnit o dată. Mi-a plăcut de el.
— Și mie. Îmi pare rău că am venit așa, fără să sun sau să vă cer permisiunea și nu am vrut să ajung aici atât de târziu. Am avut niște probleme cu mașina mai devreme.
— E în regulă. Stai jos, Hayley. În ce lună ești?
— Merg pe șase. Copilul trebuie să se nască la sfârșitul lui mai. Trebuie, de asemenea, să-mi cer scuze pentru faptul că am rămas fără benzină chiar în fața aleii.
— Ne ocupăm noi de asta. Ți-e foame, Hayley? Vrei ceva de mâncare?
— Nu, doamnă, sunt bine. M-am oprit să mănânc mai devreme. Am uitat să hrănesc mașina. Am bani. Nu vreau să credeți că-s falită sau că am venit aici să cer de pomană.
— E bine de știut. Atunci ar trebui să servim niște ceai. Este o noapte răcoroasă. Un ceai fierbinte ar prinde bine.
— Dacă nu e prea mare deranjul. Și dacă aveți decofeinizat. Se bătu peste burtă. Cel mai greu e să te lași de cofeină când ești însărcinată.
— O să mă asigur că e fără. Nu durează mult.
— Mulțumesc, Stella.
Roz se întoarse iarăși la Hayley, în timp ce Stella ieși.
— Așadar, ai bătut drumul cu mașina de la... Little Rock, nu-i așa?
— Așa e. Îmi place să conduc. Îmi place și mai mult când mașina nu face fițe, dar trebuie să te descurci cum poți. Își drese vocea. Sper că vă merge bine, verișoară Rosalind.
— Îmi merge foarte bine. Ție? Tu și copilul sunteți bine?
— Nemaipomenit. Sănătoși tun, așa a zis doctorul. Și mă simt bine. Simt că mă fac mare cât casa, dar nu mă deranjează, sau nu prea mult. Într-un fel, e interesant. Ăă, copiii, fiii dumneavoastră? Sunt bine?
— Da. Sunt adulți acum. Harper, fiul meu cel mai mare, locuiește aici, în casa de oaspeți. Lucrează cu mine la pepinieră.
— Am văzut-o – pepiniera – când am intrat cu mașina. Hayley se surprinse frecându-și mâinile de blugi, pe coapse, și se forță să se oprească. Pare atât de mare, mai mare decât mă așteptam. Trebuie să fiți foarte mândră.
— Sunt. Ce faci în Little Rock?
— Am lucrat într-o librărie, ajutam la conducerea magazinului până să plec. O mică librărie independentă și o cafenea.
— La conducere? La vârsta ta?
— Am douăzeci și patru de ani. Știu că nu arăt, spuse ea cu o umbră de zâmbet. Nu mă deranjează. Dar vă pot arăta permisul de conducere. Am fost la facultate, cu o bursă parțială. Îmi merge mintea. Verile, am lucrat acolo pe parcursul liceului și al facultății. Inițial am primit slujba pentru că tata era prieten cu patronul. Dar după aceea mi-am câștigat poziția.
— Ai spus că ai condus magazinul. Nu mai lucrezi acolo acum.
— Nu.
Asculta, se gândi Hayley. Punea întrebările potrivite. Asta era ceva.
— Mi-am dat demisia cu vreo două săptămâni în urmă. Dar am o scrisoare de recomandare de la patron. Mă hotărâsem să părăsesc Little Rock.
— Pare dificil să pleci de-acasă și să lași o slujbă de care te simți sigură.
— Mi s-a părut că e lucrul potrivit pentru mine.
Își îndreptă privirea către Stella care împingea măsuța de ceai pe roți.
— Este exact ca în filme. Știu că spunând asta par a fi o țărăncuță sau ceva de genul ăsta, dar nu mă pot abține.
Stella râse.
— Exact la același lucru m-am gândit și eu în timp ce o încărcam. Am făcut ceai de mușețel.
— Mulțumesc. Stella, Hayley tocmai îmi spunea că a plecat de acasă și că a renunțat la slujbă. Sper că ne va spune de ce crede că acesta e momentul potrivit pentru a face două mișcări atât de radicale.
— Nu sunt radicale, o corectă Hayley.
— Sunt doar mari. Și le-am făcut pentru copilul meu. Ei bine, pentru amândoi. Probabil că v-ați prins că nu sunt căsătorită.
— Familia ta nu te susține? întrebă Stella.
— Mama a plecat pe când aveam vreo cinci ani. Poate că nu vă aduceți aminte de asta, îi spuse ea lui Roz. Sau ați fost prea politicoasă ca să aduceți vorba. Tata a murit anul trecut. Mi-au rămas niște unchi și mătuși, două bunici și veri. Unii sunt încă în zona Little Rock. Opiniile sunt... amestecate cu privire la situația mea actuală. Mulțumesc, adăugă ea, după ce Roz turnă în cești și îi oferi și ei una.
— Ei bine, chestia este că am fost groaznic de tristă când s-a dus tata. L-a lovit o mașină, în timp ce traversa strada. Unul dintre accidentele acelea pe care nu le poți înțelege niciodată, și care par pur și simplu nedrepte. Nu am avut timp să mă pregătesc pentru asta. Presupun că niciodată nu ai suficient timp pentru așa ceva. Dar pur și simplu s-a dus, într-un minut.
Bău ceai și simți că o întremează până în măduva oaselor, dându-și seama abia atunci cât era de obosită.
— Eram tristă, furioasă și singură. Și apoi a apărut tipul ăsta. Nu a fost o aventură de o noapte sau ceva de genul. Ne plăceam. Venea la librărie, flirta cu mine. Iar eu îi răspundeam la flirturi. Când eram singură, mă consola. Era drăguț. În fine, dintr-una am dat-o în alta. E student la Drept. Apoi s-a întors la școală și, la câteva săptămâni, am aflat că sunt însărcinată. Nu știam ce să fac. Cum să-i spun. Lui sau oricui. Am mai amânat-o câteva săptămâni. Nu știam ce să fac.
— Și când ai știut?
— M-am gândit că ar trebui să-i spun față în față. Nu mai venise la librărie, cum obișnuia. Așa că m-am dus la colegiu să-l caut. S-a dovedit că se îndrăgostise de o fată. Era un pic stânjenit să-mi spună, dat fiind că se culcase cu mine. Dar nu era ca și când ne-am fi făcut vreo promisiune sau ca și când am fi fost îndrăgostiți. Ne-am plăcut, asta era tot. Și când vorbea despre fata aceea, se aprindea cu totul. Se vedea clar că era înnebunit după ea. Așa că nu i-am spus de copil.
Ezită, apoi luă unul dintre fursecurile pe care Stella le aranjase pe o farfurie.
— Nu pot să rezist la dulciuri. După ce m-am gândit puțin, nu vedeam cu ce ne-ar fi ajutat pe vreunul din noi dacă i-aș fi spus.
— A fost o hotărâre grea, zise Roz.
— Nu știu dacă a fost. Nu știu ce mă așteptam să facă atunci când am mers să-i spun; mă gândeam doar că are dreptul să știe. Nu voiam să mă căsătoresc cu el sau ceva de genul ăsta. Nici măcar nu eram sigură pe-atunci că o să păstrez copilul.
Ronțăi din fursec, în timp ce își frecă încet burta rotundă cu mâna.
— Cred că ăsta este unul dintre motivele pentru care m-am dus acolo, să vorbesc cu el. Nu doar să-i spun, ci să văd ce credea că ar trebui să facem. Dar, stând cu el, ascultându-l cum vorbea întruna despre fata aceea… Se opri, clătinând din cap. Trebuia să mă hotărăsc ce să fac. Dacă i-aș fi spus, nu aș fi reușit decât să-l fac să se simtă prost, iritat sau speriat. I-aș fi stricat viața, când tot ce încercase el să facă fusese să mă ajute să trec peste o perioadă grea.
— Și astfel ai rămas singură, punctă Stella.
— Și dacă i-aș fi spus aș fi fost tot singură. Chestia e că, atunci când m-am hotărât să păstrez copilul, m-am gândit iar să-i spun și i-am întrebat pe niște oameni cum o ducea. Era tot cu fata aceea și discutau despre căsătorie, așa că mă gândesc că am făcut ce trebuia. Totuși, după ce sarcina a început să se vadă, au apărut o mulțime de bârfe și întrebări, o grămadă de priviri și șoapte. Și m-am gândit: avem nevoie de un nou început. Așa că am vândut casa și cam tot ce era în ea. Și iată-mă.
— În căutarea unui nou început, conchise Roz.
— Caut o slujbă. Se opri, umezindu-și buzele. Știu să muncesc. Totodată știu că o mulțime de oameni nu s-ar încumeta să angajeze o femeie însărcinată în aproape șase luni. Membrii familiei, chiar și îndepărtați, care-ți sunt rudă prin alianță, s-ar putea să fie ceva mai indulgenți. Își drese glasul văzând că Roz nu spunea nimic. Am studiat literatura și afacerile la colegiu. Am absolvit cu note mari. Am un dosar de angajare solid. Am bani – nu mulți. Bursa mea parțială nu acoperea toate cheltuielile, iar tata era profesor, așa că nu câștiga prea mult. Dar am suficienți bani să-mi port de grijă, să plătesc chiria, să cumpăr mâncare și să plătesc pentru lucrurile de care are nevoie copilul. Și am nevoie de o slujbă, orice fel de slujbă momentan. Aveți o afacere, aveți casa aceasta. E nevoie de mulți oameni pentru a le face să funcționeze. Vă cer o șansă de a mă număra printre ei.
— Știi ceva despre plante, despre grădinărit?
— Făceam straturi de flori în fiecare an. Lucram cot la cot cu tata în curte. Și ce nu știu, pot învăța. Învăț repede.
— Nu ai prefera să lucrezi într-o librărie? Hayley a gestionat o librărie independentă în orașul natal, îi spuse Roz Stellei.
— Nu dețineți o librărie, remarcă Hayley. Lucrez fără plată primele două săptămâni.
— Cine lucrează pentru mine primește salariu. Peste câteva săptămâni voi angaja ajutoare pentru munca de sezon. Între timp... Stella, îți poate fi de folos?
— Ah... Oare trebuia să se uite la chipul ei fraged și la burta aceea rotundă și să spună nu? Ce responsabilități aveai ca manager?
— Nu eram oficial, cum ar veni, manager. Dar asta făceam dacă stau să mă gândesc. Era o afacere mică, așa că făceam câte puțin din toate. Inventar, achiziții, relații cu clienții, programări, vânzări, publicitate. Doar partea aferentă librăriei. Pentru cafenea exista personal separat.
— Care ai spune că erau punctele tale forte?
Trebui să tragă aer în piept, să-și calmeze nervii. Știa că era vital să fie clară și concisă. Și la fel de vital pentru mândria ei să nu implore.
— Relațiile cu clienții, care erau cheie pentru vânzări. Mă pricep la oameni și nu mă deranjează să le acord timpul suplimentar de care e nevoie pentru a te asigura că primesc ce vor. Dacă clienții sunt fericiți, revin și cumpără. Dacă te străduiești, personalizezi serviciul, câștigi loialitatea clienților.
Stella dădu din cap aprobator.
— Și punctele tale slabe?
— Achizițiile, spuse ea fără ezitare.
— Îmi vine să cumpăr totul, dacă ar fi după mine. Trebuia să-mi amintesc în continuu ai cui erau banii pe care îi cheltuiam. Dar uneori nu mă auzeam.
— Suntem în curs de reorganizare și o oarecare dezvoltare. Mi-ar prinde bine puțin ajutor să pun pe roate noul sistem. Mai avem încă de introdus o mulțime de informații în sistemul informatic – unele dintre ele foarte plictisitoare – de care trebuie să ne ocupăm.
— Mă descurc cu calculatorul. PC și Mac.
— Încercăm pentru două săptămâni, decise Roz. Vei fi plătită, dar vom considera cele două săptămâni drept perioadă de probă pentru toată lumea. Dacă nu merge, voi face tot ce pot ca să te ajut să-ți găsești altă slujbă.
— Mai corect nici nu se poate. Mulțumesc, verișoară Rosalind.
— Doar Roz. Avem niște benzină în șopron. Mă duc să o iau și îți aducem mașina aici ca să-ți poți lua lucrurile din ea și să le urcăm în casă.
— În casă? Aici? Scuturând din cap, Hayley puse ceașca deoparte. Am spus că nu cer de pomană. Apreciez slujba, șansa de a obține slujba. Nu mă aștept să mă și cazați.
— Membrii familiei, chiar și rudele îndepărtate, prin alianță, sunt binevenite aici. Și vom avea ocazia să ne cunoaștem mai bine, să știm dacă ne potrivim.
— Locuiești aici? o întrebă Hayley pe Stella.
— Cu băieții mei – de opt și de șase ani. Sunt sus, dorm.
— Suntem verișoare?
— Nu.
— Mă duc să aduc benzina.
Roz se ridică în picioare și porni.
— O să plătesc chirie, se ridică și Hayley, punându-și instinctiv mâna pe burtă. Plătesc ceea ce se cuvine.
— Îți vom stabili salariul în așa fel încât să compenseze chiria.
Când rămase singură cu Stella, Hayley respiră adânc și lung.
— Credeam că este mai în vârstă. Și mai înfricoșătoare. Deși pun pariu că te poate băga în sperieți ca lumea când e nevoie. Nu poți să ai ce are ea, să păstrezi și să dezvolți totul fără să știi cum să bagi lumea în sperieți.
— Ai dreptate. Și eu pot să fiu înspăimântătoare când vine vorba de muncă.
— Voi ține minte lucrul ăsta. Ah, ești din nord?
— Da, din Michigan.
— E departe de aici. Ești doar tu cu băieții tăi?
— Soțul meu a murit cu vreo doi ani și jumătate în urmă.
— E greu. E greu să pierzi pe cineva iubit. Cred că știm toate trei ce înseamnă asta. Cred că te poate împietri dacă nu ai ceva sau pe altcineva pe care să-l iubești. Eu am copilul.
— Știi dacă e băiat sau fată?
— Nu. Era cu spatele când am făcut ecografia.
Începu să-și roadă unghia de la degetul mare, apoi îl strecură în pumn și îl lăsă în jos.
— Cred că ar trebui să ies să iau benzina pe care o aduce Roz.
— Vin cu tine. Ne ocupăm împreună de toate.
Într-o oră o instalară pe Hayley într-una dintre camerele de oaspeți din aripa de vest. Știa că rămăsese cu gura căscată. Știa că se bâlbâia. Dar niciodată nu mai văzuse o încăpere mai frumoasă, niciodată nu se așteptase să se afle în vreuna. Cu atât mai puțin să poată spune că este a ei, chiar și temporar.
Își aranjă lucrurile, trecându-și degetele pe deasupra lemnului strălucitor al biroului, al șifonierului, peste abajururile de sticlă gravată, peste căpătâiul sculptat al patului.
Avea să câștige toate acestea. Era o promisiune pe care și-o făcea, sieși și copilului ei, în timp ce se desfăta cu o baie lungă și caldă. Avea să arate că merita șansa care îi fusese dată, răsplătind-o pe Roz prin muncă și loialitate.
Se pricepea la ambele.
Se uscă, apoi își unse burta și sânii cu ulei. Nu se temea de naștere – știa cum să muncească din greu pentru atingerea unui țel. Dar spera din toată inima că va putea evita vergeturile.
Simți un frison de frig și se strecură rapid în cămașa de noapte. Exact la marginea oglinzii, cu colțul ochiului, surprinse o umbră, o mișcare.
Frecându-și brațele până se încălziră, păși prin dormitor. Nu găsi nimic, iar ușa era închisă, așa cum o lăsase.
„Ruptă de oboseală“, își spuse, frecându-se la ochi. Bătuse cale lungă din trecut și era la un pas de viitor.
Scoase una dintre cărțile pe care le avea în valiză – restul, cele pe care nu o lăsase inima să le vândă, rămăseseră împachetate în portbagajul mașinii – și se strecură în pat.
O deschise unde pusese semnul de carte, pregătindu-se, așa cum făcea în cele mai multe seri, să se bucure de o oră de lectură. Și adormi cu lumina aprinsă, înainte să termine prima pagină.
La rugămintea lui Roz, Stella reveni în camera ei de zi, așezându-se. Roz turnă câte un pahar de vin.
— Impresia ta sinceră? întrebă ea.
— Tânără, deșteaptă, mândră. Cinstită. Ar fi putut urzi o poveste lacrimogenă despre cum a fost trădată de tatăl copilului, cerșind un acoperiș deasupra capului și folosindu-se de sarcină ca scuză pentru tot felul de lucruri. În schimb, și-a asumat responsabilitatea și a cerut de lucru. Cu toate acestea, îi voi verifica referințele.
— Desigur. Părea a nu-i fi teamă deloc în ceea ce privește copilul.
— După ce îi faci, înveți să te temi de toate.
— Adevărul ăsta e.
Roz își trecu degetele prin păr de două ori.
— Voi da câteva telefoane să aflu ceva mai mult despre această ramură a familiei Ashby. Sincer, nu-mi amintesc prea bine. Nu am prea ținut legătura, nici când soțul meu era în viață. Mi-aduc aminte de scandalul stârnit cu prilejul plecării nevestei, care l-a părăsit, lăsându-l cu fetița. Din impresia pe care ne-a făcut-o și mie, și ție, s-a descurcat foarte bine.
— Experiența ei managerială ar putea fi un adevărat atu.
— Încă un manager. Roz, cu un gest pe care Stella îl interpretă ca fiind doar pe jumătate în zeflemea, își aruncă ochii către cer. Roagă-te pentru mine.