Visa flori. O grădină fermecătoare, plină de boboci proaspeți, plini de sevă, plutea în jurul ei. Era perfectă, curată și ordonată, iar marginile ei, parcă trase cu rigla, decupau gazonul bine tuns.
Culorile se amestecau unele cu altele, nuanțe de alb și roz, de galben și verde argintat, în pasteluri moi și delicate care străluceau cu o subtilă eleganță în razele soarelui.
Parfumul lor aducea alinare, atrăgând un stol de fluturi încântători care zburau de colo-colo și curiozitatea unei singure păsări colibri scânteietoare. Nu era nici urmă de buruiană care să-i altereze perfecțiunea și fiece floare era intactă și desăvârșită, cu zeci de boboci care-și așteptau rândul să se deschidă.
Totul era rodul mâinilor ei. Înconjură stratul cu un sentiment de mândrie și satisfacție. Întorsese pământul și îl hrănise, plănuise, selectase și așezase fiecare plantă, exact la locul potrivit. Grădina era atât de perfect pe potriva viziunii ei, că părea desprinsă dintr-o fotografie.
Îi trebuiseră ani să planifice, să trudească și să creeze. Dar acum tot ce dorise să realizeze era acolo, înflorind la picioarele ei.
Însă, exact sub ochii ei, crescu o tulpină, ascuțită și verde, înghesuindu-le pe celelalte, distrugând simetria. „Nu are ce căuta aici“, se gândi ea, mai curând iritată decât surprinsă să o vadă ieșind din pământ, crescând și desfăcându-și frunzele.
„O dalie?“ Nu plantase dalii acolo. Locul lor era în spate. Plantase în mod deliberat trei dalii roz înalte la capătul stratului, exact la trei palme distanță una de alta.
Nedumerită, lăsă capul în jos, studiind-o, în timp ce tulpinile creșteau și se îngroșau, iar bobocii se umflau, plini de viață. Fascinant, atât de fascinant și de neașteptat.
Chiar când începu să zâmbească, auzi – simți? – o șoaptă deasupra pielii, un murmur traversându-i mintea. „Nu stă bine acolo. Nu. Trebuie îndepărtată. Va crește și va crește, până nu mai rămâne nimic.“
O trecură fiorii. Aerul din preajmă se răci brusc, căpătând un iz de umezeală grea, iar către soarele încântător se îndreptau nori negri.
Simțea un fel de groază în pântec. „Nu o lăsa să crească. Va suge viața din tot ce ai clădit.“
Așa era. Desigur, așa era. Nu avea de ce să crească acolo, împingându-le pe celelalte deoparte, schimbând ordinea.
Va trebui să o smulgă, să-i găsească un alt loc. Să reorganizeze totul, tocmai când crezuse că terminase. Și ia uite, se gândi ea, văzând cum se formează bobocii, apoi se deschid și își desfac petalele albastre. Nu era deloc culoarea care trebuia. Prea îndrăzneață, prea întunecată, prea strălucitoare.
Era frumoasă; nu putea să nege. De fapt, nu mai văzuse niciodată un exemplar mai frumos. Părea atât de puternică, de vie. Deja era aproape la fel de înaltă ca ea, cu florile la fel de mari ca farfuriile în care servea cina.
„Minte. Minte.“
Șoapta aceea, oarecum feminină, oarecum furioasă, se strecura în mintea ei adormită. Scânci puțin, răsucindu-se agitată în patul rece.
„Omoar-o! Omoar-o. Grăbește-te, până nu este prea târziu.“
Nu, nu putea omorî ceva atât de frumos, atât de viu, atât de însuflețit. Ceea ce nu însemna că putea să o lase pur și simplu acolo, unde nu-i era locul, stricând restul stratului.
Toată munca aceea, pregătirea, planificarea, iar acum asta. Va trebui să planifice un alt strat și să-l aranjeze. Suspinând, se întinse, trecându-și degetele peste petalele acelea albastre îndrăznețe. Va fi nevoie de multă muncă, va avea multă bătaie de cap, dar…
— Mami.
— Nu-i așa că e drăguță? murmură ea. Este atât de albastră.
— Mami, trezește-te.
— Ce?
Se smulse din vis, alungând somnul când îl văzu pe Luke în genunchi în pat lângă ea.
Doamne, era groaznic de frig în cameră.
— Luke?
Trase instinctiv pilota peste el.
— Ce s-a întâmplat?
— Mi-e rău de la burtică.
— Au. Se ridică, punând automat o mână pe fruntea lui să vadă dacă nu avea febră. „Călduț“, se gândi. Doare?
Clătină din cap. Văzu lucirea din ochii lui, semn că aproape îi dădeau lacrimile.
— Mi-e rău. Pot să dorm cu tine?
— OK. Trase din nou așternuturile. Întinde-te și învelește-te bine, puiule. Nu știu de ce e așa de rece aici. O să-ți iau temperatura, doar așa, să vedem.
Își lipi buzele de fruntea lui, în timp ce el se cuibărea în perna ei. Era clar un pic călduț.
Aprinse veioza de pe noptieră și se ridică din pat să aducă termometrul din baie.
— Hai să vedem dacă îți ghicesc gândurile. Îl mângâie pe păr, așezându-i termometrul lângă ureche. Ți-a fost rău când te-ai băgat în pat?
— Nu-u, era...
Corpul i se încordă și scoase un mic geamăt.
Știa că avea să vomite înainte ca el să-și dea seama. Cu viteza tipică mamelor, îl luă în brațe și dădu fuga la baie. Ajunseră în ultima clipă și murmură, mângâindu-l și frământându-se, când îl vedea în starea aceea.
Apoi își întoarse fețișoara palidă către ea.
— Am fomitat.
— Știu, puiule. Îmi pare rău. O să ne simțim mai bine în curând.
Îi dădu puțină apă, îi răcori fața cu un prosop, apoi îl duse înapoi în pat. Ciudat, se gândi ea, acum era bine în cameră.
— Nu-mi mai e rău de la burtică.
— Asta e bine.
Îi luă totuși temperatura – 37.2, nu era prea rău – și aduse coșul de gunoi la marginea patului.
— Te doare undeva?
— Nu-u, dar nu-mi place să fomit. Am un gust rău în gât după aia. Și mi se mai mișcă un dinte și poate că dacă fomit iarăși, o să cadă și îl pierd și nu mai am ce să pun sub pernă.
— Nu-ți face griji de-asta. Sigur o să găsești dintele ca să-l poți pune sub pernă, ca și pe celălalt. Acum, o să cobor să-ți aduc niște suc. Stai aici și mă întorc într-o clipă. Bine?
— Bine.
— Dacă ți se face iar rău, încearcă să folosești ăsta. Așeză coșul lângă el în pat. Mă întorc imediat, puiule.
Ieși în grabă, coborând scările în fugă, în cămașa de noapte. Unul dintre dezavantajele unei case foarte mari, își dădu ea seama, e acela că bucătăria e la un kilometru distanță de dormitoare.
O să cumpere un mic frigider, ca acela pe care îl avea în camera de cămin, la colegiu, și o să-l pună în camera de zi de sus.
Febră mică, se gândi ea, grăbindu-se să intre în bucătărie. Probabil că va fi mai bine mâine. Dacă nu, va suna doctorul.
Ochi sucul, umplu un pahar mare cu gheață, apucă o sticlă de apă și dădu fuga sus.
— Primesc suc, îl auzi pe Luke spunând în timp ce înainta pe hol, îndreptându-se spre cameră.
— Pentru că mi-a fost rău. Deși mă simt mai bine, am voie să beau suc. Îți dau și ție, dacă vrei.
— Mulțumesc, dragule, dar…
Când intră în cameră, văzu că Luke nu privea către ușă, ci stătea cu capul pe perne. Iar în încăpere era din nou frig, atât de frig, încât își văzu aburul propriei respirații.
— A plecat, spuse Luke.
Simți un fior rece dansându-i pe șira spinării, și nu era de la frig.
— Cine a plecat?
— Doamna.
Ochii lui somnoroși licăriră o clipă când văzu sucul.
— A stat cu mine cât ai fost tu jos.
— Ce doamnă, Luke? Doamna Roz? Hayley?
— Nu-u. Doamna care vine și cântă. E drăguță. Pot să beau tot sucul?
— Poți să bei un pic.
Mâinile îi tremurau ușor în timp ce turna.
— Unde ai văzut-o?
— Chiar aici.
Arătă către pat, apoi apucă paharul cu ambele mâini și bău.
— Are gust bun.
— Ai mai văzut-o?
— Îhîîî. Uneori mă trezesc și e acolo. Cântă cântecul cu dili-dili.
„Lavanda e albastră, dili dili. Lavanda e verde.“ Ăsta era cântecul pe care îl auzise și ea, își dădu seama Stella cu o teamă care-i amorți trupul. Cântecul pe care se surprinsese singură fredonându-l.
— A… „Nu, nu-l speria“, se avertiză ea. Cum arată?
— E drăguță, cred. Are părul galben. Cred că este un înger, o doamnă-înger? Mai știi povestea cu îngerul de pază?
— Îngerul păzitor.
— Dar nu are aripi. Gavin zice că poate e vrăjitoare, dar una bună, ca în Harry Potter!
Gâtul i se uscă la fel ca iasca.
— Și Gavin a văzut-o?
— Da, când vine să cânte.
Îi înapoie paharul Stellei, frecându-se la ochi. Burtica mea e mai bine acum, dar mi-e somn. Pot să rămân în patul tău?
— Bineînțeles.
Dar înainte de a se băga în pat lângă el, Stella aprinse lumina din baie. Aruncă o privire în camera unde era Gavin, luptându-se să-și înfrângă pornirea de a-l lua din patul lui pentru a-l duce într-al ei.
Lăsând ușile dintre cele două camere larg deschise, se întoarse în camera ei.
Stinse veioza de pe noptieră, apoi se strecură în pat alături de fiul ei. Și, trăgându-l aproape, îl ținu în brațe în timp ce dormea.
Părea a fi bine a doua zi dimineața. Era vioi și jucăuș, și îi spuse voios lui David, în timp ce luau micul dejun, că vomitase și primise suc.
Se gândi să nu-l trimită la școală, dar nu avea febră și, judecând după pofta lui de mâncare, nici probleme cu stomacul.
— Nu se văd efecte secundare, comentă David, când băieții alergară sus să-și ia cărțile.
— Tu, pe de altă parte, pari a fi avut o noapte grea.
Îi mai turnă o ceașcă de cafea.
— Așa e. Și nu numai pentru că i-a fost rău lui Luke. După ce a „fomitat“, s-a liniștit și a dormit ca un bebeluș. Dar înainte să se liniștească mi-a spus ceva care m-a ținut trează aproape toată noaptea.
David își puse coatele pe tejgheaua din centrul bucătăriei, aplecându-se în față.
— Spune-i tot lui tati.
— Zice că... Se uită în jur, trăgând cu urechea să audă când coborau băieții. E o doamnă cu păr galben care intră în camera lui noaptea și îi cântă.
— O.
Apucă spălătoarea și începu să șteargă blatul.
— Nu spune „o“ cu zâmbetul acela prostesc abia schițat.
— Hei, țin să te anunț că așa zâmbesc eu când mă amuz. Nu e nimic prostesc în el.
— David.
— Stella, spuse el, cu aceeași încruntătură severă. Ți-a spus Roz că avem o fantomă, nu-i așa?
— A pomenit ceva. Dar am o singură mică problemă cu asta. Nu exista ceea ce se cheamă fantome.
— Atunci, ce e? În fiecare seară se strecoară o blondă în casă, se duce în camera băieților și se pune pe cântat? E mai plauzibil așa?
— Nu știu ce se întâmplă. Am auzit pe cineva cântând și am simțit...
Își răsuci brățara ceasului, agitată.
— Cu toate acestea, ideea de fantomă e ridicolă. Dar se întâmplă ceva cu băieții mei.
— Îi e teamă de ea?
— Nu. Probabil că acel cântec e doar în închipuirea mea. Iar Luke are șase ani. Poate să-și imagineze orice.
— Pe Gavin l-ai întrebat?
— Nu. Luke a zis că au văzut-o amândoi, dar...
— Și eu am văzut-o.
— O, te rog.
David clăti spălătoarea, o stoarse, apoi o așeză pe marginea chiuvetei la uscat.
— Nu am mai văzut-o din copilărie, dar am zărit-o de câteva ori când rămâneam aici peste noapte. La început m-a băgat în sperieți, dar nu făcea nimic; stătea pur și simplu acolo. Poți să-l întrebi pe Harper. El a văzut-o de o mulțime de ori.
— Bun. Și cine se presupune că ar fi fantoma aceasta fictivă? Ridică mâna să-l oprească, auzind tropote de pași pe scări. Mai târziu.
Încercă să-și scoată povestea din minte și reușea din când în când, în momentele în care era prinsă cu munca. Însă revenea, răsunându-i în cap, precum cântecul de leagăn al fantomei.
Pe la amiază, o lăsă pe Hayley să lucreze la plantarea bulbilor în ghivece și pe Ruby la tejghea și, apucând un clipboard, se îndreptă către sera de altoire.
„Două dintr-o lovitură“, se gândi ea.
Muzica de astăzi era Rachmaninoff. Sau să fi fost Mozart? În orice caz, erau multe instrumente cu coarde și flaute pline de însuflețire. Trecu prin zonele de amenajare, de unelte și de mediile în care erau puse răsadurile, laolaltă cu substanțe de îmbogățire a solului, pentru a dezvolta rădăcini.
Îl găsi pe Harper în capătul îndepărtat, la o masă de lucru, cu o movilă de ghivece de vreo zece centimetri, câțiva cactuși pe post de plante sursă și o tavă cu sol pentru dezvoltarea rădăcinilor. Observă cârligele de haine, elasticele de cauciuc, bucățile de rafie, borcanul cu etanol.
— La ce folosești cactusul de Crăciun?
Continuă să lucreze, folosind cuțitul pentru a tăia o mlădiță din locul în care se îmbinau părțile butașului. Avea mâini frumoase, remarcă ea. Degete lungi, de artist.
— O altoire în despicătură, așadar? Complicat, complicat, dar probabil cea mai potrivită pentru specimenul respectiv datorită tulpinilor plate. Creezi o plantă standard sau un hibrid?
Făcu tăietura verticală în fasciculul vascular, fără a răspunde.
— Mă întreb pentru că – își puse mâna pe umărul lui, iar când el sări, scoțând un strigăt înăbușit, ea se împiedică, lovindu-se de masa din spatele ei.
— Rahat! Dădu drumul cuțitului, vârându-și degetul tăiat în gură. Rahat! spuse din nou, cu degetul în gură, scoțându-și căștile din urechi cu mâna liberă.
— Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău! Cât de tare te-ai tăiat? Dă-mi voie să văd.
— E doar o zgârietură. Își scoase degetul din gură, frecându-l absent de blugii murdari. Nici pe departe la fel de fatală ca infarctul pe care tocmai mi l-ai provocat.
— Lasă-mă să-ți văd degetul. Îl apucă de mână. Ți-a intrat pământ acolo.
Îi văzu privirea alunecând către alcool și își trase mâna din a ei.
— Nici să nu te gândești.
— Păi, ar trebui măcar curățată. Și îmi pare foarte rău. Nu am văzut căștile. Credeam că m-ai auzit.
— E OK. Nu-i mare lucru. Muzica clasică e pentru plante. Dacă ascult prea mult, îmi sticlesc ochii.
— O? Luă căștile, ducând una la ureche. Metallica?
— Da, ăștia-s clasicii mei.
Acum se uita circumspect la clipboardul ei.
— Care e treaba?
— Sper să-mi fac o idee despre ce va fi gata din ce faci aici, pentru a fi inclus în marea deschidere de primăvară de luna viitoare. Și să văd ce chestii sunt în stadiul în care ai dori să fie mutate în sera plantelor pentru butășire.
— O, păi... Se uită în jur. O grămadă de chestii. Probabil. Păstrez datele despre etapele de evoluție a plantelor în calculator.
— Și mai bine. Ai putea să-mi faci o copie? Pe dischetă ar fi perfect.
— Da, bine. Bine, așteaptă.
Își întoarse scaunul către computer.
— Nu trebuie să o faci în clipa asta, când ai altceva de făcut.
— Dacă nu o fac, voi uita probabil.
Cu o viteză pe care o admiră, apăsă tastele cu degetele murdare și găsi ce căuta. Scoase o dischetă și o inseră în unitate.
— Auzi, aș prefera să nu muți nimic de aici în absența mea.
— Sigur.
— Cum se descurcă, ăăă, Hayley?
— E împlinirea rugăciunilor mele.
— Da?
Întinse mâna după o doză de cola și sorbi rapid.
— Nu face chestii grele și nu lucrează pe lângă substanțe toxice, nu-i așa?
— Bineînțeles că nu. Am pus-o să planteze bulbi în containere și cu asta se ocupă acum.
— Poftim.
Îi înmână discheta.
— Mulțumesc, Harper. Îmi face viața mai ușoară. Nu am altoit niciodată un cactus de Crăciun.
Prinse discheta de clipboard. Pot să mă uit?
— Sigur. Vrei să-l faci tu? Te ghidez.
— Mi-ar plăcea foarte mult.
— Îl termin pe ăsta. Vezi, tai o tulpină de cinci, poate șase centimetri, până în punctul în care se îmbină cu celelalte. Am tăiat partea de sus, vreo cinci centimetri, a tulpinii plantei din care facem butaș. Și până să mă tai la deget…
— Scuze.
— Nu e prima dată. Am făcut o despicătură verticală în fasciculul vascular.
— Până aici am văzut.
— De aici încolo, împerechem fâșii din coaja desprinsă de pe ambele părți ale bazei mlădiței, tăind capătul în formă conică și scoțând la vedere miezul plantei.
Degetele lui lungi de artist se mișcau abil și cu răbdare.
— Vezi?
— Mmm. Ai mâini bune pentru așa ceva.
— Le-am descoperit în mod firesc. Mama mi-a arătat cum să altoiesc. Am făcut un cireș ornamental cam când eram de vârsta lui Luke. Acum vom insera mlădița în despicătura tulpinii plantei de bază. Vrem ca țesuturile ambelor plante să intre în contact și să potrivim suprafețele tăiate cât de bine putem. Îmi place să folosesc un spin lung de cactus....
Luă unul din tavă și îl înfipse în zona altoită.
— Curat și organic.
— Îhâm. Nu-mi place să le leg cu rafie pe acestea. Cârligele de rufe mai slabe sunt bune. Exact unde se îmbină, vezi, ca să stea prinse bine, dar nu prea strâns. Mediul de înrădăcinare conține două treimi de sol pentru cactus și o treime nisip fin. Am deja amestecul. Punem noua noastră progenitură în ghiveci și acoperim amestecul cu puțin pietriș fin.
— Ca să stea umedă, dar nu udă.
— Exact. Apoi va trebui să o etichetezi și să o pui undeva la aer, dar nu în plin soare. Cele două plante ar trebui să se unească în câteva zile. Vrei să faci o încercare?
— Da. Se așeză pe taburetul de pe care se ridică el și începu, urmându-i indicațiile cu atenție.
— Ah, David îmi povestea despre legenda casei azi-dimineață.
— E bine.
Privirea lui rămase concentrată asupra mâinilor ei și asupra plantei.
— Taie o fâșie foarte subțire. Legendă?
— Știi, bu-hu-hu, fantoma.
— O, da, blonda cu ochi triști. Îmi cânta pe când eram copil.
— Haide, Harper.
El ridică din umeri, luând încă o gură de cola.
— Vrei? Înclină doza dintr-o parte în alta. Mai am în frigiderul de-acolo.
— Nu, dar mersi. Vrei să spui că fantoma venea în camera ta și îți cânta.
— Cam până pe la doisprezece, treisprezece ani. La fel s-a întâmplat și cu frații mei. Când am ajuns la pubertate, a încetat să mai vină. Acum trebuie să dai formă conică mlădiței.
Se opri din lucru doar cât să arunce o privire către chipul lui.
— Harper, nu te consideri om de știință?
Îi zâmbi cu ochii aceia căprui oarecum visători.
— Nu prea. O parte din ceea ce fac este știință, iar o altă parte necesită să ai oarecare cunoștințe științifice. Dar, în esență, sunt grădinar.
Marcă două puncte aruncând doza de cola în coșul de gunoi, apoi se aplecă să mai scoată una din frigider.
— Dar dacă întrebi dacă mi se pare că fantomele și știința se bat cap în cap, o să-ți răspund la fel: nu prea. Știința este explorare, e experimentare, e descoperire.
— Nu pot să-ți contrazic definiția. Se întoarse la lucru. Dar…
Desfăcu doza.
— O să faci pe agentul Scully cu mine?
Fu nevoită să râdă.
— Una e ca un băiețel să creadă în fantome și Moș Crăciun și…
— Încerci să spui că nu există Moș Crăciun? Părea îngrozit. Nu e deloc sănătos.
— Dar, continuă ea, ignorându-l, e cu totul altceva atunci când vorbim despre un bărbat în toată firea.
— Pe cine faci tu bărbat în toată firea? Cred că va trebui să-ți poruncesc să pleci din sera mea, Stella.
O bătu pe umăr, transferă pământul, apoi îl îndepărtă cu un gest firesc de pe cămașa ei.
— Am văzut ce am văzut, știu ce știu. Face pur și simplu parte din copilăria mea în casa asta. A fost întotdeauna... o prezență benignă. O făcea pe mama să sufere din când în când.
— Ce vrei să spui prin o făcea să sufere?
— Întreab-o pe mama. Dar nu știu de ce te-ai deranja, având în vedere că oricum nu crezi în fantome.
Zâmbi.
— Ai făcut un altoi bun. Conform folclorului familiei, se presupune că este una dintre miresele Harper, dar nu apare în nici unul dintre tablourile sau pozele pe care le avem. Ridică dintr-un umăr. Poate că a fost o servitoare care a murit aici. Cunoaște bine casa, asta-i clar.
— Luke mi-a spus că a văzut-o.
— Da?
Privirea lui deveni mai pătrunzătoare, în timp ce Stella eticheta ghiveciul.
— Dacă îți faci griji că i-ar putea face rău, lui sau lui Gavin, nu e cazul. Este, cum să-ți zic, maternă.
— Perfect, atunci… O fantomă neidentificată, însă maternă, care bântuie camera fiilor mei noaptea.
După o astfel de conversație, Stella avea nevoie de ceva rațional cu care să-și ocupe mintea. Apucă o lădiță cu panseluțe și niște saschiu cățărător din seră, găsi două jardiniere asimetrice de beton în depozit și le încărcă, laolaltă cu pământ pentru ghivece, într-un cărucior cu platformă. Strânse unelte, mănuși, amestecă niște soluție de bază și transportă totul în față.
Panseluțelor nu le păsa dacă era puțin rece, se gândi ea, așa că dacă avea să dea chiciura peste ele de câteva ori până să se încălzească, nu vor păți nimic. Iar inflorescențele lor vii și culorile diverse vor aduce primăvara direct la intrarea în magazin.
După ce poziționă jardinierele, își scoase clipboardul și notă tot ce luase din stoc. Avea să introducă toate informațiile în calculator după ce va termina.
Apoi îngenunche pentru a face ceva ce-i plăcea la nebunie, ceva care o reconforta mereu. Ceva care avea mereu logică. Începu să planteze.
Când termină cu prima, în care puse flori mov și galbene care înviorau griul trist al jardinierei, făcu un pas în spate ca să studieze ce ieșise. Voia ca tovarășa acesteia să fie pe cât posibil imaginea în oglindă a celeilalte.
Terminase pe jumătate când auzi scrâșnet de cauciucuri pe pietrișul de pe alee. Logan, se gândi ea, aruncând o privire și identificându-i camionul. Îl văzu începând să vireze pentru a o lua către zona de materiale, apoi întorcându-se și îndreptându-se către clădire.
Coborî. Cizme uzate, blugi tociți, ochelari de soare cu lentile negre, de băiat rău.
Simți o ușoară mâncărime între omoplați.
— Hei, zise el.
— Bună, Logan.
Stătea acolo, cu degetele mari atârnate în buzunarele din față ale pantalonilor lui de lucru și cu trei zgârieturi proaspete pe antebraț, exact sub mânecile răsfrânte ale cămășii.
— Am venit să iau niște grinzi pentru amenajare și încă niște plastic negru pentru lucrarea lui Dawson.
— Văd că merge treaba acolo.
— Merge, merge. Se apropie, studiind ce făcuse. Arată ca lumea. Mi-ar prinde bine.
— Sunt pentru expunere.
— Poți să faci altele. Dacă-i duc astea coanei Dawson, o să le cumpere cât ai zice pește. Nu te poți plânge că facem vânzare, Roșcato.
— O, bine. Nu-i aparținuseră mai mult de un minut. Lasă-mă măcar să le termin. Spune-i că va trebui să înlocuiască panseluțele astea când dă căldura. Nu rezistă vara. Iar dacă pune plante perene în ele, ar trebui să acopere jardinierele peste iarnă.
— Întâmplător, mai știu și eu câte ceva despre plante.
— Voiam doar să mă asigur că clienta va fi satisfăcută.
Fusese politicos, se gândi ea. Cooperant chiar. Nu venise să-i dea lista cu materiale? Putea măcar să-i răspundă cu aceeași monedă.
— Dacă mai e valabilă propunerea legată de Graceland, pot să-mi iau liber joia viitoare. Rămase cu ochii pe plante, abordând un ton la fel de natural ca un pumn de panseluțe. Dacă poți și tu.
— Joi?
Își pregătise tot felul de scuze în caz că ea avea să aducă vorba despre asta. Avea o grămadă de lucru, vor merge altă dată.
Dar o văzu acolo, stând în genunchi pe pământ, cu părul ăla afurisit învârtejindu-se peste tot, în care se cuibărea soarele. Ochii ăia albaștri și vocea aia detașată din nord.
— Sigur, joi e bine. Vrei să te iau de-aici sau de acasă?
— De aici, dacă se poate. La ce oră îți convine?
— Poate în jur de unu. Așa, voi putea să muncesc dimineața.
— Perfect atunci. Se ridică, își scutură mănușile și le așeză frumos pe cărucior. Dă-mi voie să fac un preț pentru jardinierele astea și să-ți tipăresc comanda. Dacă le refuză, adu-le înapoi.
— N-o să le refuze. Du-te și fă hârtiile. Extrase dintr-un buzunar un bilet împăturit de nenumărate ori. Pentru astea și pentru materialele pe care le am aici. În timpul ăsta eu o să încarc.
— Bun. În regulă.
Se îndreptă către birou. Mâncărimea coborâse dintre umeri exact sub buric.
Nu era o întâlnire, nu era o întâlnire, își reaminti ea sieși. De fapt, nu era nici măcar o ieșire. Era un gest de bunăvoință de ambele părți.
Iar acum, se gândi ea intrând în birou, nici unul din ei nu mai putea da înapoi.