Prefaţă

Cu ceva ani în urmă, într-o perioadă când cercetătorii care studiau istoria comunismului românesc şi a Securităţii erau solidari în suferinţa lor, a păşit în biroul pe care îl împărţeam cu un prieten un tânăr polonez care îşi anunţase în prealabil vizita în Bucureşti. Nu era timid, dar nici expansiv. Mai degrabă extrem de atent cu cei din jur. Vorbea limba română, era un bun cunoscător al istoriei comunismului românesc şi dornic să afle felul în care noi, colegii din Bucureşti, ne desfăşuram munca. Îmi aduc aminte că la prima noastră întâlnire i-am pus mai multe întrebări despre Polonia decât el mie despre România, întrebări la care mi-a răspuns cu acurateţea cercetătorului atent la detalii şi interesat de găsirea unor explicaţii potrivite, judicioase.

Odată cu trecerea anilor m-am împrietenit cu Adam Burakowski, căci despre autorul acestei cărţi este vorba. Tânărul polonez a devenit între timp un specialist consacrat în istoria comunismului din Europa Centrală şi de Est. De asemenea, Burakowski este un excelent cunoscător al istoriei serviciilor secrete din fostele ţări comuniste europene, dedicând timp preţios cercetării arhivelor poliţiilor politice din aceste ţări. Urmăreşte permanent şi îndeaproape reformele care au loc în cadrul acestor structuri şi nu ezită să critice, să interpreteze sau să aprecieze evoluţiile acestor reforme. Nu în ultimul rând, ca orice intelectual responsabil, Burakowski practică activismul social, fiind prezent în temele mari de dezbatere ale societăţii civile poloneze, teme cu care ne-am obişnuit deja şi noi, românii: deschiderea arhivelor comunismului şi ale serviciilor secrete comuniste, lustraţia, reforma din lumea politică, din Biserică şi din administraţie, precum şi lupta anticorupţie. De câteva ori, el a devenit prezent şi în societatea românească cu luări de poziţie pe care le consider corecte la adresa scenei noastre politice. Cu alte cuvinte, Adam Burakowski a devenit o voce respectată. Pentru că scrie şi vorbeşte temeinic, aşa cum şi-a construit cariera.

Cu siguranţă, unul dintre motivele care m-au determinat să-i fiu alături a fost faptul că se angajează cu plăcere în proiecte ambiţioase apelând de fiecare dată la argumente ştiinţifice. Dictatura lui Nicolae Ceauşescu este unul dintre acestea, un volum dedicat integral comunismului românesc din perioada lui Ceauşescu. Cartea apare la mai bine de două decenii după dispariţia dictatorului, completează scrieri apărute deja şi care au un subiect similar, dar iese în evidenţă din mai multe motive. În primul rând, pentru că ne împărtăşeşte nouă, românilor, perspectiva cercetătorului neromân. Adam Burakowski intră în categoria istoricilor străini, veniţi sau nu din ţări cu experienţe comuniste, care semnează cărţi de referinţă despre comunismul românesc. Din fericire, această categorie începe să se lărgească, iar produsele pe care le oferă le completează pe cele ale scriitorilor români.

Astăzi încă nu există un biograf consacrat al lui Nicolae Ceauşescu. Nu este locul aici să analizăm motivele, dar pot spune că nu cred în teoria potrivit căreia Ceauşescu încă face parte din prezentul nostru, acesta fiind motivul pentru care intelectualii români nu au cum să fie preocupaţi de personalitatea acestuia. În acelaşi timp, nu pot să nu observ că particularităţile dictaturii ceauşiste şi personalitatea dictatorului în sine le oferă autorilor străini destule motive pentru un astfel de demers. Să ne oprim doar la câţiva dintre cei care au scris în ultimii ani pe această temă. De exemplu, pentru Thomas Kunze, autor al unui volum biografic – incomplet, este adevărat – despre ultimul şef de stat comunist român, Ceauşescu a fost ultimul mare dictator din Europa secolului nostru, iar lipsa unei lucrări de acest gen, crede Kunze, ar putea fi explicată de impactul pe care îl mai poate avea „coşmarul Ceauşescu” în rândul istoricilor români. Peter Siani-Davies, autorul englez care semnează o amplă lucrare despre evenimentele din decembrie 1989 petrecute în România, vine cu argumente similare: cu excepţia lui Dracula, Ceauşescu rămâne singurul român cunoscut aproape în întreaga lume. El devine interesant pentru omenire pentru că, aşa cum Stalin întruchipează terorile comunismului sovietic, Ceauşescu reprezintă acelaşi lucru pentru Europa de Est. Britanicul Dennis Deletant, devenit în ultimele două decenii unul dintre cei mai respectaţi autori străini în mediul cultural românesc, cu lucrări de referinţă despre România comunistă şi Securitate, descrie cum Ceauşescu şi predecesorul lui, Gheorghe Gheorghiu-Dej, au dovedit lumii că sunt profesionişti ai terorii. Toate acestea par să fie motive suficiente pentru a dedica timp şi energie studiului perioadei regimului comunist din România şi al celor doi lideri de partid.

Alături de Siani-Davies, Deletant, Kunze şi alţii se aşază acum Adam Burakowski, care a prins în adolescenţa sa ultimele spasme ale comunismului polonez. Pentru istoricul polonez, Ceauşescu şi sistemul său nu au fost inovatori, cele mai multe dintre soluţii şi elementele de bază regăsindu-se şi în alte ţări foste comuniste. Spectaculos şi dramatic rămâne felul în care Ceauşescu a reuşit să intensifice fenomenele ce se regăseau mai mult sau mai puţin în toate ţările comuniste din Europa, spune Burakowski.

În al doilea rând, prin truda autorului care se respectă, Adam Burakowski oferă cititorului interesat informaţii noi, publicând documente de arhivă care le-au lipsit cercetătorilor până în acest moment. Este vorba despre documente diplomatice poloneze, confidenţiale sau secrete, note verbale sau telegrame trimise la Varşovia de diplomaţii polonezi aflaţi în misiune la Bucureşti. De cele mai multe ori, aceste documente foarte importante s-au dovedit, aşa cum mărturiseşte şi autorul, surse de informare pertinente. De-a lungul regimului ceauşist, Ambasada Republicii Populare Polone la Bucureşti a informat Varşovia permanent despre situaţia politică, economică şi socială, oferind o gamă largă de date. Un exemplu în acest sens este demonstraţia studenţilor din Bucureşti din 24 decembrie 1968, eveniment foarte puţin cunoscut astăzi, care aproape că nu se regăseşte în arhivele româneşti, dar care este descris în detaliu într-o notă întocmită de lucrătorii Ambasadei RPR la Bucureşti şi publicată de Adam Burakowski.

Am ţinut să adaug acest amănunt referitor la eforturile de documentare ale autorului pentru că ne-am obişnuit deja să ne plângem de faptul că în special studiile despre comunismul târziu şi poliţia politică din România au întâmpinat dificultăţi în documentare. Din fericire, în ultimii ani arhivele comunismului şi Securităţii au început să fie accesibile. Demersurile istoricilor şi cercetătorilor români ajung astfel să fie completate de munca autorilor străini.

Cartea lui Adam Burakowski este despre o dictatură şi un dictator, dar nu numai. Dictatura lui Ceauşescu se consolidează într-un peisaj politic al Europei de la sfârşitul mileniului. Pentru simplul motiv că Ceauşescu a trăit 71 de ani şi a reuşit să se menţină la putere timp de un sfert de veac, istoria dictaturii ceauşiste înseamnă şi o serie întreagă de evenimente politice majore petrecute la nivel internaţional. Apoi, în tot acest răstimp, din momentul preluării puterii de la predecesorul său şi până la execuţia sa, Ceauşescu a văzut cum Uniunea Sovietică îşi schimbă patru conducători, Brejnev, Andropov, Cernenko şi Gorbaciov, în timp ce la conducerea Statelor Unite se perindă şase preşedinţi: Johnson, Nixon, Ford, Carter, Reagan şi Bush senior. La acestea putem adăuga calculele făcute în aceeaşi notă de Pavel Câmpeanu: dictatura lui Ceauşescu a fost cea mai îndelungată din seria dictaturilor româneşti din acelaşi secol, a durat de 12 ori mai mult decât cea a lui Carol al II-lea, de şase ori mai mult decât cea a lui Antonescu şi de două ori mai mult decât cea a lui Gheorghiu-Dej. Aceste cifre, înşiruiri de nume sau statistici arată evidenţa: viaţa şi „opera” lui Ceauşescu poartă o amprentă personală, dar nu pot fi descrise fără să se ţină cont de schimbările politice majore la nivel internaţional. Dictatura lui Nicolae Ceauşescu ne oferă şi această perspectivă de istorie politică, alături de explicaţiile necesare privind felul în care a funcţionat regimul ceauşist folosindu-se frica, manipularea şi falsul naţionalism.

Adam Burakowski preferă precizia pentru că prezintă informaţii verificate, pe care adesea le compară din multiple surse. Volumul său este structurat în patru capitole, „Începutul”, „Consolidarea puterii”, „Stagnarea sistemului” şi „Prăbuşirea”, titlurile fiind sugestive. Primul capitol se axează pe perioada de activitate subterană a comuniştilor din România, venirea lor la putere şi guvernarea lui Gheorghiu-Dej, începutul carierei lui Nicolae Ceauşescu şi alegerea sa în funcţia de secretar general al partidului. Al doilea capitol examinează felul în care Ceauşescu şi-a consolidat puterea, perioada 1965-1971 şi liberalizarea firavă cu care au fost ademeniţi românii – inclusiv momentul de glorie al dictatorului din august 1968 –, precum şi instituirea formală a dictaturii la începutul anilor ’70. Al treilea capitol tratează criza sistemică ce se consolidează în România, trecând prin domenii diverse: economic, politic, al relaţiilor internaţionale şi al structurilor de forţă, autorul prezentând şi o analiză a defecţiunii lui Ion Mihai Pacepa. Ultimul capitol se concentrează asupra etapei finale a crizei, atât cea din societate, cât şi cea din interiorul partidului, autorul prezentând şi contextul mai larg al schimbărilor din 1989 în încercarea de a oferi explicaţii privind evenimentele sângeroase din România.

Aşadar, volumul se prezintă şi ca o analiză comparată de tip istoric şi politic. Tema îşi păstrează importanţa şi actualitatea, iar fiecare apariţie editorială ce are o astfel de temă poate fi considerată serioasă atunci când îi oferă cititorului surse arhivistice inedite şi, implicit, teorii solide privind natura regimului ceauşist din perspectiva politico-ideologică. Pe lângă acest aspect, pe care îl regăsim în cartea lui Burakowski, observăm grija autorului de a scoate în evidenţă felul în care a fost abordată tema în România.

Fără îndoială, cititorul acestei cărţi va fi răsplătit. Volumul are la bază surse bibliografice numeroase, româneşti şi străine, ceea ce demonstrează o abordare atentă deoarece, până la urmă, tema istoriei regimului ceauşist este provocatoare, dar şi anevoioasă, complicată prin capcanele pe care le poate întinde. În faţa acestor capcane, Adam Burakowski nu se grăbeşte, nu aproximează, nu este scriitorul aventurier. Păşind pe un drum deschis deja, la rândul lui deschide alte cărări pentru că – nu-i aşa? – şi acesta este rostul unei scrieri.

Stejărel Olaru