Introducere

Prezenta lucrare este consacrată dictaturii lui Nicolae Ceauşescu. Ea îşi propune să analizeze perioada cuprinsă între momentul când acest activist de partid a ajuns la putere (22 martie 1965) şi căderea lui (22 decembrie 1989). Am împărţit această perioadă în trei etape: creşterea, stagnarea şi căderea. Ca elemente de cezură internă am adoptat următoarele evenimente: Congresul al XI-lea al Partidului Comunist Român din 1974, ocazie cu care s-a găsit soluţia juridică în măsură să-i garanteze lui Ceauşescu autoritate deplină în toate domeniile de activitate ale partidului şi statului; apoi apariţia la Kremlin a echipei lui Mihail Gorbaciov, începutul simbolic al sfârşitului pentru regimurile comuniste din Europa de Est şi, implicit, pentru dictatorul român.

Conceptul de dictatură pe care îl utilizăm aici este în acord cu definiţia filosofului britanic Roger Scruton:

 

[...] termenul „dictatură” defineşte regimul în care o persoană, o instituţie a statului, o facţiune politică sau un partid concentrează în mâinile sale întreaga putere politică şi are dreptul să ceară supunere de la toţi ceilalţi cetăţeni1.

 

În lumina acestei definiţii, „dictatura lui Ceauşescu” înseamnă deci concentrarea întregii puteri nu în mâinile partidului sau ale vreunui grup de decizie restrâns, la fel ca în majoritatea ţărilor comuniste din vremea aceea, ci în mâna unui singur om. Şi, cu toate că soluţia formală care sancţiona o atare situaţie a fost adoptată abia în 1974, nu încape nici o îndoială că, încă din prima clipă în care a devenit conducătorul Partidului Comunist Român, Ceauşescu a făcut în aşa fel încât să-şi elimine cât mai repede concurenţii, apoi persoanele care formulau vreo îndoială de orice fel în legătură cu linia adoptată. În acest sens putem vorbi de dictatură încă din anul 1965, deşi în mod formal ea n-a fost instituită decât aproape un deceniu mai târziu.

Istoria dictaturii lui Ceauşescu a constituit obiectul de studiu al multor cercetători, politologi şi sociologi. Cu toate acestea, perioada guvernării comuniste în România încă n-a fost suficient analizată. Printre studiile referitoare la întreaga perioadă a regimului Ceauşescu trebuie să enumerăm lucrările istoricului britanic Dennis Deletant2, ale politologului român Vladimir Tismăneanu3, ale istoricului şi pitorescului politician român Adrian Cioroianu4, ale istoricului român Ion Petcu5, ale jurnalistului german Thomas Kunze6 şi ale istoricului ceh Miroslav Tejchman7. În afara acestor monografii trebuie să mai menţionăm două cronologii8 şi alte câteva monografii biografice consacrate unor personalităţi ale sistemului comunist9. Mai există o serie întreagă de monografii interesante referitoare la diferite aspecte punctuale ale dictaturii. Relativ bine reprezentate din punctul de vedere al cercetării ştiinţifice sunt începutul epocii Ceauşescu şi evenimentele din 1968. Din lucrările referitoare la această problematică putem menţiona cartea istoricului român Mihai Retegan10 şi pe cea a jurnaliştilor francezi Pierre Accoce şi Daniel Pouget, care încă din anii ’70 au descris activitatea serviciilor române de spionaj şi politica externă românească11. N-au fost zgârcit prezentate nici evenimentele din anul 1977 – moment de răscruce pentru echipa lui Ceauşescu, mai ales din punctul de vedere al disidenţilor de la vremea respectivă. Din perioada ulterioară, respectiv până în 1989, doar unele probleme au beneficiat de monografii mai cuprinzătoare.

Există numeroase lucrări referitoare la fiecare problemă din întreaga perioadă a cârmuirii lui Nicolae Ceauşescu. În primul rând este vorba de serviciile speciale comuniste, Securitatea, căreia i-au fost consacrate multe lucrări elaborate la un nivel mai mult sau mai puţin profesionist. Printre acestea se remarcă în mod deosebit cărţile lui Marius Oprea12, Cristian Troncotă13 şi lucrarea rezultată din colaborarea lui Stejărel Olaru cu Georg Herbstritt14. Interesante sunt de asemenea amintirile ofiţerului de spionaj refugiat în Occident Ion Mihai Pacepa15, deşi acestea trebuie abordate cu deosebită prudenţă, printre altele pentru că el îşi face cunoscute opiniile şi în legătură cu teme politice de actualitate. O anumită valoare au şi lucrările lui Mihai Pelin, care a recunoscut că a fost informator al serviciilor speciale comuniste16. O prezentare pe scurt a istoriei Securităţii a propus şi Dennis Deletant, despre care am amintit deja, într-o lucrare colectivă editată de Institutul Memoriei Naţionale din Varşovia17.

Relativ puţin cercetat este domeniul politicii externe promovate de Ceauşescu. Există câteva monografii bune referitoare la relaţiile României cu Statele Unite18. Mult mai rău se prezintă situaţia lucrărilor referitoare la relaţiile României cu ţările din blocul sovietic19. Celelalte direcţii ale politicii externe nu beneficiază decât de abordări vagi. Cel mai puţin cercetat a fost probabil domeniul istoriei economice a epocii Ceauşescu. Puţinele lucrări consacrate acestei tematici tratează în principiu doar partea finală a perioadei la care ne referim20.

Alte aspecte din istoria României comuniste constituie tema unor monografii interesante. Bine reprezentată din acest punct de vedere este viaţa culturală a epocii, dar există şi câteva lucrări valoroase referitoare la societate şi la viaţa cotidiană21. În schimb, cultul lui Ceauşescu şi propaganda comunistă oficială22 sunt destul de sărace în studii, dacă luăm în considerare condiţiile istorice.

Cu totul altfel arată situaţia cercetării în cazul revoluţiei din decembrie 1989. Viziunea acestor evenimente influenţează şi astăzi viaţa politică şi de aceea cercetările privind prăbuşirea dictaturii lui Ceauşescu sunt mai avansate decât cele referitoare la alte perioade ale aceleiaşi dictaturi. Cele mai multe evenimente au fost reconstituite cu o exactitate mergând până la minut, s-au dat răspunsuri la multe întrebări, dar rămân în continuare deschise anumite probleme. Lucrări pe tema revoluţiei au apărut multe şi de valori diferite. Dintre ele trebuie menţionate contribuţiile membrilor Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 198923, ale lui Marius Mioc24, care a luat parte la revoluţie, ale purtătorului de cuvânt al Ministerului Apărării Naţionale din anii ’90, Alex Mihai Stoenescu25, ale istoricului în emigraţie Radu Portocală26, apoi cele scrise de doi militari, Constantin Sava şi Constantin Monac27, ale istoricului Stelian Tănase28 şi ale jurnalistei Ruxandra Cesereanu29, care a făcut un bilanţ al situaţiei cercetărilor şi discuţiilor în legătură cu toate aceste evenimente.

În limba polonă, despre dictatura lui Ceauşescu a scris de fapt numai Józef Darski30, însă, din mai multe puncte de vedere, cartea lui nu mai e de actualitate – imediat după editarea ei au ieşit la iveală fapte noi şi au fost date publicităţii documente descoperite între timp. S-ar mai putea apela însă şi la manualul doamnei Małgorzata Willaume, care analizează istoria României de-a lungul secolului XX31. Sumare trimiteri la istoria comunismului din România mai pot fi găsite şi în lucrările unor cercetători care s-au ocupat de istoria R.P. Polone.

Pe piaţa cărţii din Polonia au apărut două titluri româneşti care ating într-un fel şi problemele dictaturii lui Ceauşescu şi care poartă semnăturile lui Pavel Câmpeanu32, respectiv Lucian Boia33. Amândouă se caracterizează printr-un conţinut de înalt nivel, dar, din păcate, nu sunt cărţi cu specific istoric sau politologic. Prima are mai degrabă un caracter polemic şi se ocupă în principal de perioada anterioară celui de-al doilea război mondial. În schimb, a doua este o descriere a conştiinţei naţionale şi a culturii româneşti, astfel încât epoca lui Nicolae Ceauşescu este analizată doar din acest punct de vedere.

În principiu, se poate afirma că istoria comunismului românesc mai ascunde multe secrete şi că o parte din problemele importante, în general, nu au fost cercetate sau au fost analizate doar în mod superficial. Principala cauză a acestei stări de fapt o constituie accesul dificil la sursele de informaţie. În România, istoricilor nu le este permis accesul la documente care în celelalte ţări din fostul bloc sovietic sunt publice. Este vorba în primul rând de arhiva Secretariatului CC al Partidului Comunist Român, care se află în Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC) din Bucureşti. În momentul de faţă (a doua jumătate a anului 2007) cercetătorilor nu le este permis accesul decât la arhivele (şi aşa incomplete) ale primei jumătăţi a anilor ’70. Şi mai rău se prezintă lucrurile cu arhivele MAE al României – în principiu istoricii au acces la documentele emise până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. În plus, procedurile în vigoare în cazul ambelor arhive îngreunează foarte mult munca de cercetare, mai ales când e vorba de cercetători străini. Această situaţie urma să se îmbunătăţească odată cu numirea în 2005 a lui Marius Oprea, adept al libertăţii accesului la sursele de informare, ca director al Arhivelor Statului, dar această tentativă de schimbare a fost blocată de oamenii vechiului sistem şi totul s-a încheiat cu un scandal34. Cu toate acestea, unii cercetători au reuşit să ajungă la anumite materiale din arhivele respective şi le-au publicat.

Ceva mai bine arată situaţia documentelor fostei Securităţi. Întrucât importanţa lor politică este incomparabil mai mare decât a altor materiale emise de regimul comunist, presiunea socială exercitată în favoarea liberalizării accesului la arhive a fost mai puternică. În temeiul unei legi din decembrie 1999, a fost creat Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), care avea misiunea de a prelua colecţiile de documente care se aflau în arhivele Serviciului Român de Informaţii (SRI). Dar problema n-a fost rezolvată cu adevărat nici până astăzi, deşi s-a făcut un mare pas înainte în acest domeniu. Oricum, Arhivele Securităţii se vor deschide tot mai mult, măcar ca efect al luptei politice de zi cu zi.

În această situaţie au căpătat o mare importanţă pentru cercetători amintirile martorilor evenimentelor respective. Şi-au publicat amintirile: activişti comunişti, ofiţeri superiori din armată şi Securitate, diplomaţi străini acreditaţi la Bucureşti, membri ai „curţii” lui Ceauşescu şi, în sfârşit, persoane care pot fi încadrate în categoria „simpli cetăţeni” (în cea mai marte parte intelectuali). Presa românească din vremea comunistă nu constituie un material documentar prea important, întrucât sarcina ei principală era crearea cultului personalităţii lui Ceauşescu şi tocmai din această cauză ea aduce puţine informaţii despre situaţia politică şi economică a României.

Pentru această lucrare am utilizat şi un material informativ care nu a mai fost introdus niciodată până acum în circuitul ştiinţific: este vorba de rapoartele Ambasadei Republicii Populare Polone (RPP) la Bucureşti din anii 1965-1989, care în momentul actual se găsesc în Arhivele Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Polone (A MSZ RP). Aceste rapoarte au fost întocmite pe baza unor materiale accesibile oricui, a unor informaţii destinate exclusiv diplomaţilor din ţările socialiste şi, în sfârşit, a discuţiilor cu reprezentanţi ai autorităţilor române, ai administraţiei de partid şi de stat, respectiv ai intelectualităţii bucureştene. Uneori am reprodus diferite glume şi informaţii neverificate, dar întotdeauna acest lucru a fost menţionat în mod explicit. Trebuie să mai adăugăm, de asemenea, că de-a lungul întregii perioade aflate în discuţie activitatea ambasadei a fost foarte apreciată la nivelul centralei de la Varşovia35. Documentele care provin de la A MSZ RP au fost utilizate în prezenta lucrare ca surse de informaţie de prim rang, mai ales în ceea ce priveşte istoria economică a comunismului românesc. În legătură cu partea referitoare la evenimentele din august 1968 au fost utilizate documente similare provenind de la Ambasada Cehoslovaciei la Bucureşti, care sunt păstrate actualmente în Arhivele Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Cehe.

 

Încă din perioada când se afla la cârma partidului şi a ţării, Nicolae Ceauşescu era perceput ca un eveniment printre conducătorii comunişti din Europa Centrală şi de Est. La început România era o excepţie datorită poziţiei speciale pe care o ocupa în cadrul blocului sovietic şi acest lucru era legat în principal de relaţiile sale internaţionale. Cu timpul însă ţara a alunecat treptat spre o formă de dictatură în exercitarea puterii conjugată cu un cult al personalităţii tot mai radical şi cu un naţionalism din ce în ce mai agresiv. La care, mai târziu, s-au adăugat nivelul de trai scăzut până la dramatism şi tendinţa spre autarhie. Ceauşescu s-a remarcat cel mai mult în 1989, când, spre deosebire de omologii săi din celelalte ţări, nu s-a putut hotărî să accepte o pensie de lux, fiind în cele din urmă împuşcat de noile autorităţi. Această imagine stereotipă conţine multe elemente adevărate, dar trebuie totuşi să prezentăm situaţia mai amănunţit.

Prin ce se deosebea regimul lui Nicolae Ceauşescu de al altor şefi de stat din celelalte ţări europene comuniste? După părerea cunoscutului cercetător polono-american Bartłomiej Kamiński, „cele mai importante diferenţe între ţările comuniste au fost rezultatul strategiilor aplicate de comunişti în scopul de a confirma legitimitatea statutului lor de for conducător”36. Afirmaţia pare întemeiată şi merită cercetat în acest sens cazul României, mergând pe aceeaşi metodă de lucru.

În martie 1965, când Ceauşescu a ocupat funcţia de secretar general al partidului, puterea comunistă se legitima utilizând mai multe argumente. În primul rând, se bucura încă de actualitate o tradiţie de sorginte stalinistă, potrivit căreia comunismul se justifica pe baza sloganului dreptăţii sociale şi al dictaturii alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare. Acest lucru şi-a găsit expresia în numele oficial al ţării – Republica Populară Română – şi al partidului – Partidul Muncitoresc Român (PMR). În acelaşi timp, se făcea simţit tot mai clar argumentul naţionalist al legitimării, care avea în plus o dimensiune inexistentă în celelalte ţări ale Tratatului de la Varşovia: atitudinea antisovietică. Manifestarea cea mai cunoscută a acestei linii a fost „declaraţia din aprilie” (1964), denumită neoficial şi „declaraţia de independenţă”.

La puţin timp după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, legitimarea de tip „dreptate socială” a început să piardă tot mai mult din importanţa pe care o avea înainte. Au fost schimbate atât numele partidului, cât şi cel al statului, iar noile denumiri subliniau două lucruri. În primul rând, încheierea etapei de „construire a socialismului” prin schimbarea denumirii statului în „Republica Socialistă”, iar în al doilea rând, indicarea scopului, „construirea comunismului”, prin noua denumire a partidului ca Partidul Comunist Român (PCR). Această a doua schimbare reprezintă de fapt revenirea la numele tradiţional al partidului din perioada interbelică, aceasta trebuind să semnifice, în afară de indicaţia referitoare la ţelul urmărit, respectiv „construirea comunismului”, şi o subliniere a continuităţii mişcării muncitoreşti din România. În mod paradoxal, faptul că în perioada interbelică PCR nu era în principiu decât o agentură sovietică nu a împiedicat, în 1965, revenirea la această denumire, însă de data aceasta sub sloganuri naţionaliste. După părerea cercetătoarei americane Katherine Verdery:

 

[...] dacă a existat în România lui Ceauşescu o ideologie care să prezinte o potenţială forţă de hegemonie, aceea a fost ideologia naţionalistă. Practic toţi românii acceptau şi încă acceptă [1989] importanţa ideii naţionale, însoţită de ideea unificării universului social37.

 

Unul dintre elementele constitutive ale naţionalismului, aşa cum era el promovat de comuniştii români, era atitudinea antisovietică, prin distanţarea limitată faţă de politica Kremlinului. Iniţial totul era motivat în primul rând prin argumente economice (independenţa faţă de directivele CAER şi ale Uniunii Sovietice care impuneau României o formulă de dezvoltare dezavantajoasă, după părerea şefilor de la Bucureşti), dar curând această atitudine a devenit unul dintre elementele fundamentale în legitimarea pe criterii naţionaliste a puterii. Fără îndoială, un rol important l-a jucat în această privinţă istoria. Încă de la apariţia concepţiei naţionale moderne a statului român, în secolul al XIX-lea, un element inseparabil al acesteia era trăsătura antislavă şi antirusească. La închegarea unei asemenea concepţii au contribuit factori de tot felul, dar printre cei mai importanţi putem enumera anexarea Basarabiei de către Rusia, adoptarea alfabetului latin în Principatele Române şi tendinţa de apropiere faţă de Occident (Orientul, asociat cu ideea de înapoiere şi ignoranţă, era identificat în principal cu Imperiul Ţarist şi cu cel Otoman), experienţa foarte neplăcută a alianţei cu Rusia din timpul primului război mondial (este vorba mai ales de faptul că ruşii au pus mâna pe tezaurul regal al României şi nu l-au mai restituit; când armata germană a ocupat Bucureştiul, tezaurul a fost transportat în Rusia, cu care, la momentul respectiv, România era aliată) şi, în cele din urmă, faptul că Uniunea Sovietică nu a recunoscut integralitatea teritorială a României, ci a ocupat Basarabia şi nordul Bucovinei în înţelegere cu Germania hitleristă. N-a fost lipsită de importanţă nici perioada stalinistă, cu promovarea insistentă a culturii sovietice în prima parte a epocii Dej. Trăsătura antirusească era un element constitutiv atât de important al gândirii naţionale româneşti, încât practic nu se putea imagina desfăşurarea unei propagande naţionaliste în absenţa accentelor antiruseşti. Pe toată durata epocii Ceauşescu, propaganda antisovietică limitată îşi găsea expresia în creaţii literare, artistice (iar începând cu anii ’60, inclusiv în cele care se adresau tineretului) şi ştiinţifice – au apărut lucrări de istorie în care se demonstra că Basarabia este teritoriu românesc sau se făceau trimiteri la Pactul Ribbentrop-Molotov, ceea ce în celelalte ţări comuniste era de neconceput.

La toate acestea au condus interesele economice şi politice ale Bucureştiului (şi chiar ale Moscovei, până la un punct), interese care puneau accent pe întărirea autonomiei în interiorul blocului sovietic. Motivele antisovietice au început să se remarce treptat dintre celelalte teme ale propagandei oficiale. Primul punct culminant al acestui proces a fost anul 1968. Mai întâi, în aprilie a fost mustrat şi îndepărtat fostul şef al serviciilor de Securitate Alexandru Drăghici, care a încercat să se apere utilizând argumente internaţionaliste care, în contextul respectiv, au fost interpretate ca fiind de fapt prosovietice.

Apoi s-a înregistrat cel mai mare triumf al lui Ceauşescu – cuvântarea de la balconul CC din ziua de 21 august 1968. Acest eveniment a constituit nu numai o subliniere explicită şi clară a liniei antisovietice, ci şi începutul unei noi etape în cariera conducătorului român. Dintr-odată el a devenit un om de stat recunoscut în toată lumea drept acela care a adresat o provocare Kremlinului. Şi în acest fel, pe baza naţionalismului şi a politicii antisovietice, a apărut cel de-al treilea element de susţinere a legitimităţii echipei lui Ceauşescu: renumele internaţional. Timp de mai mulţi ani, dictatorul român a putut fi văzut alături de cei mai importanţi lideri mondiali, ceea ce i-a întărit poziţia atât în ţară, cât şi pe arena internaţională. Dar odată cu trecerea timpului Ceauşescu a abuzat tot mai mult de acest mod de a-şi câştiga legitimitatea, ceea ce, în cele din urmă, i-a provocat căderea. Îmbătrânit, conducătorul a ajuns să creadă în propria propagandă, nefiind în stare să conştientizeze că nu mai e cel care fusese în a doua jumătate a anilor ’60. Ceauşescu şi-a construit cu perseverenţă o imagine de conducător responsabil de care ţin seamă până şi cele mai importante personalităţi din lume, iar până în 1977 acest portret era în concordanţă cu realitatea. Însă în anii următori, printre altele din cauza prăbuşirii economiei, poziţia dictatorului român pe arena internaţională a slăbit, dar el trăia în continuare cu iluzia că nu s-a schimbat nimic, ceea ce a făcut posibilă continuarea aceleiaşi propagande pentru scopuri de politică internă.

Al patrulea şi ultimul pilon al strategiei de legitimare a regimului Ceauşescu a fost succesul economic în legătură cu care era utilizată sintagma societate socialistă multilateral dezvoltată. În primul deceniu al epocii Ceauşescu, nivelul de trai al populaţiei nu se deosebea prea mult de nivelul de trai din celelalte ţări comuniste, ba chiar în multe privinţe era mai ridicat (mai ales în ceea ce priveşte accesibilitatea bunurilor de consum şi, la început, libertatea de a călători în Occident). Dar, cu timpul, economia românească a început să dea tot mai multe semne de slăbiciune. Primul simptom resimţit de populaţie a fost lipsa mărfurilor de pe piaţă – ceea ce, mai târziu, va ajunge o regulă. În 1977, echipa de la guvernare a trăit un adevărat şoc în legătură cu evenimente de tipul: apariţia opoziţiei (chiar aşa, firavă cum a fost), incapacitatea administraţiei locale de a gestiona criza provocată de cutremurul din martie şi neaşteptata grevă a minerilor din Valea Jiului. Toate acestea l-au obligat pe Ceauşescu să întreprindă anumite schimbări. Dar reformele economice începute în anul următor n-au avut efectele scontate – dimpotrivă, au provocat un adevărat haos, complicând şi mai mult problemele existente. Cu toate acestea, s-a continuat aceeaşi propagandă care trâmbiţa succesul economic.

Situaţia de-a dreptul catastrofală din economia ţării şi nivelul de trai al populaţiei – ajuns la limita disperării în anii ’80 – n-au fost de natură să provoace decât corecţii nesemnificative în politica propagandistică a regimului, fără să schimbe însă nimic semnificativ în principiile fundamentale de funcţionare. La vremea respectivă se făcea mult caz de măreţele înfăptuiri ale socialismului: clădiri, noul centru civic al Bucureştiului, alte şi alte fabrici (care nu numai că erau depăşite moral, ci nu-şi puteau atinge nici măcar propria capacitate de producţie din cauza lipsurilor cronice în aprovizionarea cu materii prime şi materiale). În aprilie 1989 a fost declarată cu surle şi trâmbiţe achitarea în întregime a datoriilor externe. Spre deosebire de celelalte echipe de conducere din ţările comuniste, conducătorii români nu s-au chinuit să ascundă problema creditelor, ci au folosit-o ca pe un atu propagandistic. Deşi era conştient că situaţia economică a ţării este dezastruoasă – iar stenogramele şedinţelor Comitetului Politic Executiv sunt o dovadă indiscutabilă în acest sens –, Ceauşescu n-a recunoscut niciodată acest lucru.

Regimul dictatorului român se legitima aşadar pe forţa a patru argumente: naţionalismul, atitudinea antisovietică, recunoaşterea internaţională şi succesul economic. În comparaţie cu celelalte ţări din blocul sovietic (cu excepţia, desigur, a Coreei de Nord sau Albaniei), toate cele patru argumente ale legitimării regimului lui Ceauşescu au fost împinse până la forme foarte radicale. În probleme de naţionalism, Ceauşescu n-a fost întrecut decât de Jivkov – persecutarea turcilor din Bulgaria în anii ’80 a fost mai drastică decât ceea ce li s-a întâmplat maghiarilor din România. Atitudinea antisovietică absentă în celelalte ţări contrasta în primul rând cu situaţia din Bulgaria, unde atitudinea prorusă era unul dintre elementele cele mai importante ale tradiţiei naţionale şi era exploatat în corelaţie cu naţionalismul pentru legitimarea echipei conducătoare.

Succesul economiei era un argument utilizat şi în alte ţări, în primul rând în Ungaria, unde el constituia de fapt elementul fundamental în legitimarea echipei lui Kádár. Dar nicăieri nu s-a ajuns la o contradicţie atât de dramatică între sloganurile trâmbiţate („Epoca de aur”) şi realitate. Spre sfârşitul anilor ’80 România era cea mai săracă ţară din blocul sovietic, iar populaţia trebuia să investească tot mai mult timp pentru procurarea produselor de bază. Nivelul de trai urma să scadă şi mai mult din cauza haosului administrativ şi a obligativităţii prezenţei populaţiei active la tot mai frecventele mitinguri şi manifestaţii, ceea ce însemna de fapt din partea statului un furt sistematic al timpului liber de care dispunea cetăţeanul. Katherine Verdery numea acest proces „etatizarea timpului”, definindu-l ca „rezultatul comun intenţionat al proiectului urmărit de echipa de guvernanţi, al consecinţelor neintenţionate ale acţiunilor întreprinse cu scopul rezolvării altor probleme şi al trăsăturilor structurale ale socialismului românesc ca ordine socială sui generis”38. „Etatizarea timpului”, unul dintre cele mai supărătoare efecte ale politicii economice promovate de echipa lui Ceauşescu în ceea ce priveşte calitatea vieţii, a constituit factorul care a scos în evidenţă statul român prin contrast cu celelalte ţări ale blocului sovietic, unde tendinţe de această natură existau, fără îndoială, dar n-au căpătat forme atât de drastice.

Alte aspecte care diferenţiau sistemul românesc de situaţia existentă în celelalte ţări comuniste au fost comentate într-o lucrare intitulată Ceauşescu. Anii numărătorii inverse, scrisă de sociologul şi politologul Pavel Câmpeanu, care într-o anumită perioadă a fost şi activist al Partidului Comunist. Merită să ne referim la câteva dintre afirmaţiile lui. Foarte importantă pare a fi, spre exemplu, prima din tezele prezentate de el:

 

Printre conducătorii ţărilor staliniste din zonă, Ceauşescu a fost singurul care nu a dobândit funcţia supremă într-o situaţie de criză, ci în una de relativă relaxare a tensiunilor sociale, economice şi politice, deci într-o situaţie care indică o tendinţă prevalentă spre consolidarea, şi nu spre slăbirea regimului. Circumstanţele nu îi cereau să salveze regimul, ci doar să continue consolidarea lui39.

 

Salvarea sistemului în cazul lui Kádár sau al lui Gomułka presupunea concesii în favoarea societăţii, presupunea o anumită liberalizare. Nimic asemănător nu s-a întâmplat însă în cazul lui Ceauşescu – el a preluat puterea într-un moment când sistemul era stabil, iar liberalizarea începută de Gheorghiu-Dej îşi îndeplinise deja misiunea şi nu mai era necesară. Noul conducător a continuat însă această linie numai cu scopul de a o utiliza împotriva celor mai apropiaţi colaboratori ai lui Dej. Lipsa vreunei ameninţări interne imediate a făcut posibilă o consolidare a sistemului fără a fi nevoie să se recurgă la sprijinul social. Ceauşescu nu s-a adresat societăţii decât în momentul în care a apărut pericolul real (cel puţin în optica autorităţilor române) al intervenţiei sovietice, adică în august 1968. Entuziasmul general din acel moment a fost exploatat în scopuri propagandistice timp de mulţi ani după ce evenimentele respective se consumaseră. Într-un moment critic, în decembrie 1989, Ceauşescu a încercat să repete formula de succes, dar aceasta a degenerat în farsă, iar apoi în tragedie în primul rând pentru el însuşi.

De mare importanţă sunt observaţiile lui Câmpeanu şi în ceea ce priveşte cultul personalităţii:

 

Dacă pentru un deţinător al acestui tip de putere utilitatea propriului cult constă în obţinerea, consolidarea sau simularea legitimităţii acestei puteri, pentru Ceauşescu instituirea cultului său nu are această utilitate ori nu are iniţial o utilitate politică, ci una psihologică – aceea a propriei satisfacţii. [...] Ceauşescu îşi instaurează cultul în contratimp cu epoca, adică la peste zece ani după ce, ca urmare a morţii lui Stalin, noii conducători stalinişti din estul continentului trecuseră de la vechile, zgomotoasele ritualuri la procedee sensibil mai discrete de personificare a puterii. El se bazează tot mai mult pe un instrument de guvernare a cărui perimare istorică fusese recunoscută chiar de către elita stalinismului european. Prin urmare, cultul lui frenetic nu este doar inutil, ci şi vetust40.

 

Nu avem de unde să ştim la cine se gândea autorul când vorbea despre „elita stalinismului european”, dacă-i avea în vedere pe „umaniştii” occidentali sau mai degrabă pe activiştii comunişti din estul Europei. Dar acest aspect nu este totuşi prea important, de vreme ce cultul personalităţii instituit de Ceauşescu trezea în cel mai bun caz sentimente de milă, pentru că de cele mai multe ori era vorba pur şi simplu de o silă exprimată explicit şi de unii, şi de alţii (Jean-Paul Sartre a protestat chiar în 1977 împotriva persecuţiilor la care era supusă opoziţia politică din România). În celelalte ţări din blocul sovietic, un cult al personalităţii dus până la o scară mai mare a existat doar în Bulgaria şi, până la un anumit punct, în Uniunea Sovietică (Brejnev), respectiv în Ungaria, dar în nici una din aceste ţări el n-a ajuns la manifestări atât de absurde ca în România. Interesant de remarcat e faptul că Nicolae Ceauşescu era atât de legat de acest cult, încât n-a vrut să renunţe la el nici chiar în situaţia în care cultul personalităţii devenise o piedică reală în atingerea ţelurilor sale politice. Şi ne referim aici în primul rând la sfera informaţiilor. Impunând mijloacelor de informare în masă lansarea agresivă a cultului personalităţii, Ceauşescu a dus la pierderea credibilităţii acestora. Şi era vorba în primul rând de televiziune, care (din motive de economie) şi-a tot redus programul de funcţionare în aşa fel încât la sfârşit se ajunsese la doar câteva ore de emisie pe zi, şi acelea aproape în întregime dedicate dictatorului şi soţiei sale. În această situaţie, românii îşi adaptau antenele pentru a primi semnal de la televiziunile maghiară, iugoslavă sau chiar bulgară, făcând astfel ca autorităţilor să le scape din mâini o foarte importantă armă propagandistică41. Cultul personalităţii impus orbeşte a depăşit graniţele absurdului şi în alte domenii – în 1989, în condiţiile atacului masiv declanşat de mass-media, atât în Răsărit, cât şi în Apus, împotriva autorităţilor române, Centrala de la Bucureşti le-a cerut inclusiv agenţilor săi responsabili cu influenţarea mijloacelor de difuzare în masă din Occident să utilizeze sintagma „tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al PCR” de fiecare dată când se refereau la conducător, ceea ce automat îi demasca pe respectivii agenţi, făcând astfel ineficientă orice iniţiativă42.

O altă diferenţă între Ceauşescu şi colegii lui din ţările comuniste, asupra căreia a atras atenţia tot Pavel Câmpeanu, a fost faptul că la un moment dat conducătorul român a început să se sprijine în exercitarea autorităţii în primul rând pe membrii propriei familii, şi nu pe o clică de activişti devotaţi, aşa cum procedau alţii43. În celelalte ţări din blocul sovietic – şi mai ales în Bulgaria – s-au manifestat de asemenea tendinţe de nepotism, dar nicăieri ele n-au căpătat totuşi un caracter atât de radical. Merită să observăm însă că, în momentele cu adevărat critice, Ceauşescu n-a lăsat sarcinile de răspundere corespunzătoare pe seama membrilor familiei sale, ci le-a transferat unor persoane pe care le considera specialiste, ceea ce până la urmă s-a terminat rău pentru el, deoarece oamenii convocaţi în asemenea momente (Iulian Vlad, Ştefan Guşă, Victor Atanasie Stănculescu) l-au trădat.

Câmpeanu atrage atenţia şi asupra diferenţelor ideologice existente între ţările din blocul comunist:

 

În consonanţă cu mitul exacerbat al personajului, fervoarea naţionalistă formează nucleul unei confuze ideologii alternative, de esenţă populistă, care se demarxizează păstrând un jargon cu vagi reminiscenţe pseudomarxiste. Incluzând invocarea aşa-numitului marxism-leninism în ritualul propriului cult, Stalin îşi recunoştea filiaţiunea cu ideologia care îl precedase, pe când cultul lui Ceauşescu îşi improvizează o ideologie ad-hoc – în fapt, devine ideologia acelui regim44.

 

Până la un anumit punct ne putem declara de acord cu această afirmaţie, dar ni se pare totuşi că autorul a supraapreciat coerenţa ideologică din celelalte ţări ale blocului sovietic în anii ’70 şi ’80. Comunismul îşi epuizase puterea de mobilizare, aşa încât peste tot s-a ajuns la hibrizi eclectici, combinaţi de altfel în principal cu un naţionalism militant, la fel ca în România. Aşa că, din acest punct de vedere, Ceauşescu n-a constituit o excepţie.

Se deosebea în schimb, lucru subliniat şi de Câmpeanu45, de vecinul său Tito, a cărui atitudine antisovietică se manifestase şi prin încercarea de a crea un sistem socioeconomic alternativ faţă de URSS, caracterizat prin îmbinarea unor soluţii de tip capitalist cu cele utilizate în comunism. Şi pe plan internaţional Iugoslavia a fost mai activă, deşi România se străduia în fel şi chip s-o ajungă din urmă cel puţin în acest domeniu. Tito a fost unul dintre creatorii mişcării ţărilor nealiniate, ceea ce, indiferent de sensul existenţei unei astfel de organizaţii, însemna că rangul său era mai înalt, iar ambiţiile mai mari decât ale lui Ceauşescu, care s-a străduit doar să oscileze între URSS, China, SUA şi ţările europene, dar fără să creeze o alternativă capabilă să atragă şi alte ţări. Conducătorul român nu dorea să rivalizeze cu nimeni din punct de vedere ideologic, iar acţiunile lui se caracterizau mai degrabă prin pragmatism. Când însă pragmatismul lui a început să dispară, acest lucru s-a întâmplat din cauza hipertrofierii personalităţii sale, şi nu a cine ştie căror ambiţii ideologice. Spre deosebire de majoritatea celorlalţi dictatori (nu numai comunişti), „Geniul Carpaţilor” n-a lansat nici o doctrină personală, fie ea oricât de incoerentă, pentru satisfacerea propriului eu fiindu-i suficientă puterea, respectiv recunoaşterea din partea liderilor mondiali.

Diferenţe foarte interesante între situaţia României şi cea a celorlalte ţări din blocul sovietic a relevat sociologul polonez Jadwiga Staniszkis. Luând ca termen de comparaţie condiţiile economice, ea a prezentat evoluţia relaţiei fiecăreia dintre ţările-satelit cu URSS. Această relaţie a fost unul dintre elementele fundamentale care au influenţat dezvoltarea situaţiei interne (iar România nu a constituit o excepţie din acest punct de vedere) şi tocmai de aceea merită să-i urmărim evoluţia.

După părerea Jadwigăi Staniszkis:

 

În Europa de Est am avut de-a face cu o secvenţă de trei paşi care s-a repetat ciclic: izolarea politică faţă de Occident; provocarea intenţionată şi silită a unor probleme economice care duc mai întâi la dependenţă, apoi la adâncirea ei (de exemplu, tocmai alocarea impusă a unor factori de producţie); stabilizarea structurilor organizatorice în măsură să execute politica de dependenţă46.

 

Doamna Staniszkis a observat patru astfel de cicluri. După părerea ei, România a făcut notă discordantă încă de la început în comparaţie cu celelalte ţări ale blocului sovietic:

 

Modelul de exploatare specific primului ciclu al dependenţei, constând în valorificarea – spre interesul Uniunii Sovietice – a rezervelor sale locale, a permis României să iasă din perioada stalinistă fără un bagaj atât de mare (comparativ cu alte ţări) de structuri impuse, împovărătoare pentru echilibrul economiei47.

 

Întrucât în acest ciclu cele mai importante instituţii, întreprinderile mixte sovieto-române, aşa-numitele sovromuri, nu fuseseră integrate în economia naţională, lichidarea lor după moartea lui Stalin a făcut posibilă recăpătarea rapidă a autonomiei economice faţă de centru.

Cel de-al doilea ciclu, iniţiat de Hruşciov, care s-a folosit de CAER (şi aşa inactiv până în momentul respectiv) ca de un instrument, presupunea împărţirea economiilor socialiste în două categorii: „industriale” şi „agrare”. România fusese clasată în cea de-a doua categorie şi de aici a luat naştere revolta împotriva unei astfel de clasificări. Misiunea echipei lui Dej a fost cu atât mai uşoară cu cât economia românească nu fusese transformată atât de mult ca în celelalte ţări comuniste şi, în plus, gradul ei de dependenţă faţă de economia Uniunii Sovietice era cu mult mai redus. Răspunsul Bucureştiului la iniţiativa sovietică a fost încercarea de a realiza un model autarhic de industrializare, dar preluând totuşi soluţiile staliniste. Aşa încât Ceauşescu a realizat ceea ce nu reuşiseră să facă în România Sovietele: a transformat într-atât economia naţională, încât a făcut-o dependentă de materiile prime naturale din import şi în primul rând de petrol.

Al treilea ciclu, în anii ’70, a constat în aparenta deschidere faţă de Occident în primul rând prin atragerea unor credite şi achiziţia de tehnologie. În acest caz România a urmat acelaşi parcurs ca şi celelalte ţări comuniste. Iată ce scrie doamna Staniszkis pe această temă:

 

Mijloacele financiare occidentale nu funcţionau ca un capital şi, în consecinţă, nu au dus la transformarea structurii economice dezechilibrate a statelor respective (în acord cu logica echilibrului dintre cerere şi ofertă). Ca urmare, în anii ’70 a crescut dependenţa faţă de Occident (prin datorii şi import cooperativ), iar „insulele de modernitate”, care se bazau pe tehnologia importată, erau izolate de celelalte ramuri ale industriei sau agriculturii ce nu erau dotate cu noua tehnologie48.

 

Aceasta a fost şi experienţa românească. În plus, competitivitatea tot mai scăzută a producţiei naţionale a obligat echipa lui Ceauşescu să se reorienteze spre Răsărit pentru a căuta pieţe de desfacere. Către sfârşitul anilor ’70 schimburile României cu ţările din CAER şi în special cu URSS au început să crească rapid, în ciuda tot mai pronunţatei distanţări a Bucureştiului faţă de Moscova pe arena internaţională.

Cele două tendinţe se vor adânci şi mai mult în cursul celui de-al patrulea ciclu, care, după părerea doamnei Staniszkis, a început în anul 1981 şi a constat în pierderea autonomiei în sectoarele strategice şi în presiunile pentru lichidarea deficitului din schimburile comerciale dintre Uniunea Sovietică şi ţările-satelit. Din punct de vedere politic, Ceauşescu se îndepărta tot mai mult de ceilalţi conducători comunişti europeni, în timp ce dependenţa României faţă de URSS creştea, la fel ca şi contactele comerciale reciproce. Spre sfârşitul anilor ’80, Moscova devenise cel mai important partener economic al Bucureştiului, în ciuda încercărilor dramatice ale lui Ceauşescu de a revigora colaborarea cu Lumea a Treia. Echipa care a ajuns la putere după căderea dictatorului a fost în schimb una dintre cele mai pronunţat filoruse (şi conservatoare) din regiune. E suficient să amintim că această echipă s-a adresat autorităţilor de la Moscova pentru a solicita ajutor, ceea ce nu s-a mai întâmplat în Europa de Est din 1968. Nicolae Ceauşescu, cu viziunea lui despre o Românie independentă, bazată pe o economie autarhică, a condus aşadar ţara nu numai spre o catastrofă economică totală, ci şi către o dependenţă strivitoare faţă de Uniunea Sovietică şi, mai târziu, faţă de Rusia.

Toate aspectele, neîndoielnic esenţiale, care deosebeau România lui Ceauşescu de celelalte ţări ale blocului sovietic nu au fost de natură să elimine faptul că în acest caz avem de-a face cu o versiune doar uşor modificată a aceluiaşi fenomen: comunismul est-european. Şi în alte ţări au existat asemenea soluţii instituţionale şi asemenea practici de guvernare. Conducătorul, partidul, serviciile speciale şi înspăimântarea populaţiei, lipsa libertăţii de exprimare şi monopolizarea canalelor de difuzare a informaţiei, îngrădirea posibilităţii de a pleca din ţară – toate acestea constituiau temelia funcţionării statului comunist atât în România, cât şi în celelalte ţări din regiune. Echipa lui Ceauşescu se deosebea de cele din alte ţări, mai ales în anii ’80, în principal prin gradul de intensitate a diferitelor fenomene, deşi e greu să vorbim aici de forme extreme (aşa ceva se petrecea şi se mai petrece şi astăzi în Coreea de Nord), fiind vorba mai degrabă de forme foarte radicale. În ce fel şi de ce în România lui Ceauşescu s-a ajuns tocmai la o practică atât de radicală a comunismului constituie tema principală a prezentei lucrări.

 

Cartea a fost structurată în patru capitole. Primul capitol are ca temă istoria Partidului Comunist Român de la crearea lui, continuând cu preluarea puterii după al doilea război mondial şi perioada guvernării lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, respectiv până la preluarea succesiunii de către Nicolae Ceauşescu. A fost prezentată şi discuţia – nelipsită din activitatea de cercetare istorică – despre felul în care şi motivele pentru care tocmai acest activist a devenit şeful statului român. Ceauşescu nu era unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai predecesorului său, iar alegerea lui a constituit o surpriză atât pentru activiştii de partid, cât şi pentru societate. Al doilea capitol prezintă preluarea treptată a puterii de către Nicolae Ceauşescu. Au fost comentate diferitele etape ale acestui proces: eliminarea concurenţilor, inocularea cultului personalităţii şi, în cele din urmă, instaurarea dictaturii cu ocazia Congresului al XI-lea al PCR din 1974. Capitolul 3 este consacrat perioadei de stagnare a sistemului politic din România. Data convenţională a încheierii acestei perioade este 11 martie 1985 – odată cu alegerea lui Mihail Gorbaciov ca secretar general al CC al PCUS. O atenţie deosebită a fost acordată problemelor economice, întrucât această perioadă s-a caracterizat atât prin prăbuşirea economiei naţionale, cât şi prin importanţa acordată achitării datoriei externe. Capitolul 4 şi ultimul vorbeşte despre căderea lui Ceauşescu şi a sistemului comunist din România. Sfârşitul simbolic al comunismului din România a fost momentul fugii cuplului dictatorial din clădirea CC din data de 22 decembrie 1989, la ora 12.06.

Mişcările de opoziţie şi disidenţa nu se înscriu în sfera tematică a acestei lucrări, motiv pentru care aceste probleme nu apar decât în contextul unei reale influenţe exercitate asupra puterii.

 

În forma în care a fost publicată, această carte reia în cea mai mare parte lucrarea de doctorat scrisă sub îndrumarea prof. Andrzej Paczkowski şi susţinută la Institutul de Studii Politice din cadrul Academiei Poloneze de Ştiinţe în iunie 2007. Pe tot parcursul redactării acestei lucrări numeroase persoane mi-au acordat un ajutor imens şi dezinteresat.

În primul rând aş vrea să-i mulţumesc profesorului meu Andrzej Paczkowski, care mi-a supervizat cercetările şi m-a ajutat să obţin accesul la documente de natură să îmbogăţească semnificativ prezenta lucrare. Îi datorez, de asemenea, recunoştinţă doamnei profesor Jadwiga Staniszkis, care m-a ajutat extraordinar de mult în etapa introductivă de acumulare a materialului documentar. Aş vrea să le mulţumesc şi domnului profesor Wojciech Roszkowski, domnului profesor Jan Kofman, precum şi colegelor şi colegilor din cadrul Institutului pentru Europa Centrală şi de Est al ISP PAN, ale căror valoroase observaţii au constituit un aport semnificativ la conturarea formei finale a acestei cărţi.

Aş dori să le mulţumesc şi celor care se ocupă de studierea Europei Orientale de la Universitatea din Varşovia, unde am învăţat limba română şi am aprofundat problematica legată de situaţia României. Este vorba în special de dr. Jerzy Targalski şi prof. Constantin Geambaşu.

Trebuie să le adresez un cuvânt de mulţumire cu totul special domnului Krzysztof Darewicz şi fiului său, tot Krzysztof, pentru ajutorul nepreţuit pe care mi l-au acordat pe tot timpul şederii mele la Washington, în anul 2003. Aş vrea, de asemenea, să îi adresez mulţumiri speciale doamnei Dorota Leonowicz, care în vara anului 1996 m-a îndemnat să fac prima călătorie din viaţa mea în România, călătorie care mi-a declanşat interesul pentru această ţară.

Doresc să le mulţumesc şi prietenilor mei români care şi-au făcut întotdeauna timp pentru mine, care nu m-au dezamăgit niciodată şi fără ajutorul cărora această carte ar fi mult mai săracă. Este vorba de Stejărel Olaru, Marius Oprea, Nicolae Videnie, Monica Voitovici şi Mihai Preda – tuturor le datorez foarte mult. În plus, aş vrea să le mulţumesc domnului Armand Goşu şi domnului Mircea Munteanu de la Cold War International History Project din Washington.

Şi, în sfârşit, aş vrea să le aduc mulţumiri persoanelor cărora le datorez cel mai mult: soţiei mele Agnieszka, fiicei mele Julia şi fiului meu Antoni. Fără sprijinul lor necontenit nimic n-ar fi fost posibil.

 

1. R. Scruton, A Dictionary of Political Thought, Macmillan, Londra, 1982 (Słownik myśli politycznej, trad. de T. Bieroń, Poznań, 2002, p. 79).

2. D. Deletant, Ceauşescu and the Securitate. Coercion and Dissent in Romania 1965-1989, New York, 1995 [ed. rom. Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţă în România anilor 1965-1989, trad. de G. Ciocâltea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998].

3. V. Tismăneanu, Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism, University of California Press, 2003 [ed. rom. Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, trad. de C. Petrescu şi D. Petrescu, Editura Polirom, Iaşi, 2005].

4. A. Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005.

5. I. Petcu, Ceauşescu, un fanatic al puterii. Biografie neretuşată, Editura Românul, Bucureşti, 1994.

6. T. Kunze, Nicolae Ceauşescu. Eine Biographie, Berlin, 2000 [ed. rom. Nicolae Ceauşescu. O biografie, trad. de A. Teodorescu, Editura Vremea, Bucureşti, 2002].

7. M. Tejchman, Nicolae Ceauşescu. Život a smrt jednoho diktátora, Praga, 2003.

8. C. Păiuşan, D.N. Ion, M. Retegan, Regimul comunist din România. O cronologie politică (1945-1989), Editura Tritonic, Bucureşti, 2002; D.C. Giurescu (coord.), Istoria României în date, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.

9. Membrii CC al PCR 1945-1989. Dicţionar, CNSAS, Bucureşti, 2004; G. Crişan, Piramida puterii, vol. I: Oameni politici şi de stat, generali şi ierarhi din România (23 august 1944 – 22 decembrie 1989), Editura Pro Historia, Bucureşti, 2004; M. Pelin, Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie politică, Editura Elion, Bucureşti, 2003; D. Jela, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001.

10. M. Retegan, In the Shadow of the Prague Spring. Romanian Foreign Policy and the Crisis in Czechoslovakia 1968, Iaşi, Oxford, Portland, 2000 [ed. rom. 1968 – Din primăvară până în toamnă, Editura RAO, Bucureşti, 1998].

11. P. Accoce, D. Pouget, Le Réseau Caraman – Treize Roumains ont fait trembler l’OTAN, Paris, 1972 [ed. rom. Reţeaua Caraman – cei treisprezece români care au zguduit NATO, trad. de M. Pătraşcu, Editura Compania, Bucureşti, 1999].

12. M. Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente, 1949-1989, Editura Polirom, Iaşi, 2002; M. Oprea, Moştenitorii Securităţii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.

13. C. Troncotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România, Editura Elion, Bucureşti, 2003; C. Troncotă, Torţionarii. Istoria instituţiei Securităţii regimului comunist din România (1948-1964), Editura Elion, Bucureşti, 2006.

14. S. Olaru, G. Herbstritt, Stasi şi Securitatea, trad. de V. Buta şi M. Alecu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.

15. I.M. Pacepa, Czerwone horyzonty, prawdziwa historia zbrodni, życia i upadku Nicolae Ceauşescu, trad. de M. Fabianowska, Varşovia, 1990 [ed. rom. Orizonturi roşii: memoriile unui şef al spionajului comunist, trad. de R.G. Toader, New York, 1988; Orizonturi roşii: crimele, corupţia şi moştenirea Ceauşeştilor, trad. de H. Gănescu şi A. Ştefănescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010]; I.M. Pacepa, Moştenirea Kremlinului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993; I.M. Pacepa, Cartea Neagră a Securităţii, vol. I-III, Editura Zin-Omega, Bucureşti, 1999.

16. Dintre numeroasele lucrări ale lui Pelin, în afară de dicţionarul biografic pe care l-am amintit deja, merită menţionate: M. Pelin, Culisele spionajului românesc. DIE: 1955-1980, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1997, şi încă două lucrări consacrate comunităţilor româneşti din emigraţie şi activităţilor de spionaj legate de acestea: Opisul emigraţiei politice. Destine în 1222 de fişe alcătuite pe baza dosarelor din Arhivele Securităţii, Editura Compania, Bucureşti, 2002; Operaţiunile „Meliţa” şi „Eterul”. Istoria Europei Libere prin documente de Securitate, Editura Compania, Bucureşti, 1999.

17. D. Deletant, „Romania”, [în] A Handbook of the Communist Security Apparatus in East-Central Europe 1944-1989, red. K. Persak, Ł. Kamiński, Varşovia, 2005, pp. 285-328; D. Deletant, „Studiu introductiv”, [în] M. Oprea, Banalitatea răului..., pp. 21-55.

18. J.F. Harrington, B.J. Courtney, Tweaking the Nose of the Russians. Fifty Years of American-Romanian Relations, 1940-1990, New York, 1991 [ed. rom. Relaţii româno-americane 1940-1990, trad. de M. Sadoschi, Editura Institutul European, Iaşi, 2000]; M. Răceanu, Cronologie comentată a relaţiilor româno-americane, Editura Silex, Bucureşti, 2005.

19. Merită amintită lucrarea, destul de slabă de altfel, referitoare la amintirile militarilor: C. Olteanu, A. Duţu, C. Antip, România şi Tratatul de la Varşovia. Istoric. Mărturii. Documente. Cronologie, Editura Pro Historia, Bucureşti, 2005; câteva informaţii aduce şi D. Deletant, M. Ionescu, „Romania and the Warsaw Pact 1955-1989”, Cold War International History Project, Working Paper # 43, aprilie 2004; la relaţiile cu R.P. Polonă se referă I. Constantin, Din istoria Poloniei şi a relaţiilor româno-polone, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2005.

20. Dintre acestea merită amintită: C. Ionete, Criza de sistem a economiei de comandă şi etapa sa explozivă, Editura Expert, Bucureşti, 1993.

21. Printre altele merită menţionate: A. Neculau (coord.), Viaţa cotidiană în comunism, Editura Polirom, Iaşi, 2004; G. Kligman, The Politics of Duplicity. Controlling Reproduction in Ceauşescu’s Romania, Berkeley, 1998 [ed. rom. Politica duplicităţii. Controlul reproducerii în România lui Ceauşescu, trad. de M. Dumitrescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000].

22. Cele mai interesante lucrări: A.U. Gabanyi, The Ceauşescu Cult. Propaganda and Power Policy in Communist Romania, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000 [ed. rom. Cultul lui Ceauşescu, trad. de I. Vamanu, Editura Polirom, Iaşi, 2003]; L. Boia (coord.), Miturile comunismului românesc, Editura Nemira, Bucureşti, 1998; A. Cioroianu, Ce Ceauşescu qui hante les Roumains. Le mythe, les représentations et le culte du Dirigeant dans la Roumanie communiste, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005.

23. Preşedintele ei, Sergiu Nicolaescu, a scris mai multe lucrări, dar adeseori el se repetă şi de aceea e suficient s-o cităm pe ultima: S. Nicolaescu, Lupta pentru putere. Decembrie ’89, Editura ALL, Bucureşti, 2005; Ş. Săndulescu, Decembrie ’89. Lovitura de stat a confiscat revoluţia română, Editura Omega Press, Bucureşti, 1996.

24. Marius Mioc a scris mai multe lucrări despre revoluţia din 1989. Dintre ele putem menţiona: Revoluţia, fără mistere. Începutul revoluţiei române: cazul Lásló Tőkés, Editura Almanahul Banatului, Timişoara, 2002; Revoluţia din Timişoara aşa cum a fost, Editura Brumar, Timişoara, 1997; Revoluţia din 1989 şi minciunile din Jurnalul Naţional. Mitul agenturilor străine. Mitul Securităţii atotputernice, care l-a dat jos pe Ceauşescu, Editura Marineasa, Timişoara, 2005.

25. A.M. Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, vol. 4 (I-II): „Revoluţia din decembrie 1989” – o tragedie românească, Editura RAO, Bucureşti, 2004-2005. Alex Mihai Stoenescu a recunoscut că în anii ’80 a fost colaborator al Securităţii. Vezi A. Simina, „Omul lui Becali şi-a asumat relaţia cu Securitatea”, Evenimentul Zilei, 1 noiembrie 2006.

26. R. Portocală, România. Autopsia unei lovituri de stat – în ţara în care a triumfat minciuna, trad. de I. Cantacuzino, Editura Continent-Agora, Timişoara, 1991.

27. C. Sava, C. Monac, Adevăr despre decembrie 1989. Conspiraţie, diversiune, revoluţie..., Editura Forum, Bucureşti, 1999.

28. S. Tănase, Miracolul revoluţiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999.

29. R. Cesereanu, Decembrie ’89. Deconstrucţia unei revoluţii, Editura Polirom, Iaşi, 2004.

30. J. Darski, Rumunia, historia, współczesność, konflikty narodowe, Varşovia, 1995.

31. M. Willaume, Rumunia, Varşovia, 2004.

32. P. Câmpeanu, Ceauşescu. Lata odliczane wstecz, trad. de H. Mirska-Lasota, Varşovia, 2004 [ed. rom. Ceauşescu. Anii numărătorii inverse, Editura Polirom, Iaşi, 2002].

33. L. Boia, Rumuni. Świadomość, mity, historia, Cracovia, 2003.

34. Pe această temă, vezi „Intelectuali hărţuiţi de Securitate?”, 22, nr. 800, 5-11 iulie 2005.

35. Unul dintre angajaţii Ambasadei RPP la Bucureşti, Łukasz Szymański, a acordat un interviu cotidianului Gazeta Wyborcza: „Rewolucja w posępnym baraku” („Revoluţie în coliba posomorâtă”), Gazeta Wyborcza, 1 decembrie 2004. Szymański nu a fost însă o figură reprezentativă pentru colectivul diplomaţilor polonezi din România, fiind unul dintre cei care au sprijinit activ mişcarea de opoziţie şi disidenţă din această ţară. Ceilalţi angajaţi ai ambasadei poloneze nu s-au angajat în viaţa politică românească.

36. B. Kamiński, The Collapse of State Socialism. The Case of Poland, Princeton, 1991, p. 5.

37. K. Verdery, National Ideology under Socialism. Identity and Cultural Politics in Ceauşescu’s Romania, Berkeley, Los Angeles, Londra, 1995, p. 11.

38. K. Verdery, What Was Socialism and What Comes Next?, Princeton, 1996, p. 41.

39. P. Câmpeanu, Ceauşescu..., pp. 7-8.

40. Ibidem, pp. 8-9.

41. Mai pe larg pe această temă, vezi A. Cioroianu, Pe umerii lui Marx..., pp. 462-466.

42. A.M. Stoenescu, Istoria loviturilor..., vol. 4 (II), p. 108.

43. P. Câmpeanu, Ceauşescu..., p. 9.

44. Ibidem.

45. Ibidem.

46. J. Staniszkis, Ontologia socjalizmu, Varşovia, 1989, p. 41.

47. Ibidem, p. 43.

48. Ibidem, p. 44.