Încheiere

Prăbuşirea dramatică a regimului şi sfârşitul tragicomic al cuplului dictatorial dau naştere unei întrebări: de ce tocmai în România a apărut un astfel de sistem, de ce tocmai aici anumite fenomene care în alte ţări n-au fost atât de supărătoare pentru populaţie au căpătat forme atât de radicale? La începutul anilor ’90, în diferite publicaţii era exagerată în rău, cu sau fără intenţie, imaginea standardului de viaţă din România comunistă, erau exagerate în plus crimele, indiscutabile, săvârşite de conducere. Începutul simbolic al acestei tendinţe l-au constituit relatările neverosimile despre sutele de mii de victime de la Timişoara şi apoi absurda acuzare a lui Ceauşescu de genocid. Un număr atât de mare de informaţii false a fost de natură să îngreuneze pentru mult timp studiile asupra istoriei anilor 1965-1989.

Cu toate acestea, problema rămâne actuală, pentru că sistemul creat de Ceauşescu a fost într-adevăr, din mai multe puncte de vedere, ieşit din comun în comparaţie cu celelalte ţări ale blocului sovietic. Nu putem vorbi însă aici, lucru care se face adeseori, despre caracterul absolut aparte al acestuia – Ceauşescu de fapt n-a creat un sistem novator, ci de foarte multe ori el a copiat soluţiile aplicate în alte părţi. Dar intensitatea anumitor fenomene, în special a celor împovărătoare pentru populaţie, a fost în România mai mare decât în celelalte ţări ale blocului sovietic.

La întrebarea: de ce tocmai în România, dictatura comunistă a căpătat acest aspect şi nu altul? există câteva răspunsuri posibile. Unii indică faptul că Nicolae Ceauşescu pur şi simplu a ştiut să exploateze cu dibăcie anumite trăsături ale caracterului naţional al românilor: înclinaţia pentru formele de guvernare autoritare şi necesitatea de a avea conducători puternici. Ca arhetip este dat întotdeauna numele intens mitologizat al lui Vlad Ţepeş sau al corespondentului său literar – Dracula. Dar această interpretare este totuşi greşită. În tradiţia politică românească au existat neîndoielnic perioade de despotism, dar acestea sunt legate de stăpânirea străină, cea turcă. Elitele statului independent au depus eforturi uriaşe pentru a depăşi acest trecut. Regatul României nu a fost, fireşte, lipsit de elemente patologice, dar principala lui problemă a constituit-o nu excesul de autoritarism, ci corupţia şi lipsa posibilităţii de a asigura avansul social, lucruri zugrăvite printre altele în operele şi în vicisitudinile vieţii scriitorilor naţionali Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale. După primul război mondial, această problemă s-a profilat cu şi mai multă pregnanţă, dar regimul politic în România a rămas în continuare democratic. Lovitura de stat înfăptuită de regele Carol al II-lea a fost grotescă, la fel ca şi regimul său. Prima dictatură din istoria statului, rezultat al unei simple întâmplări, a fost guvernul lui Ion Antonescu. Dar era vreme de război – aşa încât acest regim cu greu ar putea fi considerat reprezentativ pentru tradiţia politică românească în întregul ei. Dacă există ceva care ar putea fi considerat un caracter naţional, în cazul României acesta ar merge în direcţia corupţiei şi nu a dictaturii. Cel puţin aşa arată lucrurile din punct de vedere practic.

O altă interpretare, mult mai serioasă, atrage atenţia asupra neobişnuitei popularităţi a atracţiei pentru autoritarism din gândirea politică românească. Într-adevăr, elemente de acest tip pot fi găsite într-un foarte mare număr de lucrări ale filosofilor, poeţilor şi scriitorilor români. Cât timp a existat o clasă conducătoare compusă din reprezentanţi ai marelui capital şi ai proprietarilor funciari (şi merită să remarcăm aici că, de-a lungul celor circa o sută de ani de existenţă a unei Românii moderne, puterea a fost exercitată de câteva mari dinastii de politicieni), această clasă n-a permis libera exprimare a adepţilor unor idei fanatice – Eminescu n-a ocupat niciodată vreo funcţie importantă. Dar intelectualitatea românească a sprijinit masiv ideile autoritare şi totalitare. Comunismul, printre altele şi din cauză că nega cuceririle teritoriale româneşti, nu s-a bucurat de sprijin printre intelectuali, care, în marea lor majoritate, şi-ai îndreptat atenţia spre naţionalismul mistic. Dacă în perioada interbelică PCR număra câteva sute de persoane (aproape numai cele mai declasate elemente ale lumpenproletariatului, al cărui reprezentant tipic a fost Ceauşescu), Garda de Fier putea conta pe sprijinul celor mai eminente inteligenţe, al unor persoane care mai târziu au făcut o uluitoare carieră mondială (Emil Cioran, Mircea Eliade), precum şi pe marea masă a intelectualilor. În perioada interbelică PCR nu avea în rândurile sale decât doi intelectuali (Herbert Zilber şi Lucreţiu Pătrăşcanu), dar şi aceştia erau figuri secundare. Autoritarismul de coloratură naţionalistă era ideea cea mai populară în cercurile intelectuale din perioada interbelică.

Comunismul impus de sovietici a dus la eliminarea de la putere, apoi la exterminarea elitelor tradiţionale care respingeau extremismul. Singurul reprezentant al acestor elite care a supravieţuit epocii comuniste a fost Corneliu Coposu. După 1989, el a jucat un rol foarte important, dar înainte n-a avut nici o influenţă asupra vieţii intelectuale şi politice a ţării. Elitele fuseseră înlocuite de o mână de activişti comunişti interbelici; ei erau sprijiniţi de ofiţeri sovietici şi se bazau pe oameni interesaţi să avanseze repede. Această stare de lucruri a durat cam până la jumătatea anilor ’60, când consilierii sovietici au fost retraşi, la nivelul mediu al administraţiei au apărut masiv oameni pregătiţi deja în şcolile comuniste, iar în viaţa oficială a ţării a fost permis accesul inclusiv al reprezentanţilor intelectualităţii interbelice eliberaţi din închisori.

În această configuraţie, acceptarea liniei naţionaliste a lui Ceauşescu a fost generală. În ultima perioadă, când condiţiile de viaţă s-au înrăutăţit şi a crescut nemulţumirea socială, intelectualitatea românească n-a fost în stare să elaboreze un model unitar de opoziţie, nici în interiorul partidului, nici în afara lui. Lipsa criticii lăsa impresia acceptării, ceea ce a dat posibilitatea autorităţilor să se cufunde tot mai mult în naţional-bolşevism. PCR a realizat în mod pervers anumite scopuri pe care şi le propuneau Zelea Codreanu şi Garda de Fier. Ca exemplu, putem cita aici postulatul creării unui stat naţional unitar – Ceauşescu şi-a vândut evreii statului Israel, realizând astfel un lucru pe care n-a reuşit să-l ducă la bun sfârşit nici Codreanu, nici Antonescu, creând o Românie fără evrei. Cineva care s-ar fi identificat cu idealurile Gărzii de Fier nu-l putea condamna pe Ceauşescu. Constantin Noica, filosoful român cel mai renumit care trăia în ţară, n-a combătut sistemul. Elevilor săi, el s-a străduit (cu rezultate destul de modeste) să le distragă atenţia de la situaţia politică curentă, unele din lucrările sale, neîndoielnic excepţionale, fiind consacrate căutării „spiritului românesc” şi stigmatizării trăsăturillor negative ale Occidentului. Emigranţii – şi în primul rând Cioran şi Eliade – s-au abţinut mult timp să aducă orice fel de critică la adresa lui Ceauşescu, chiar şi când acesta a dispus dărâmarea părţii istorice a Bucureştiului. Moştenirea Gărzii de Fier a împiedicat eficient orice opoziţie a intelectualilor români faţă de nebuneştile idei ale autorităţilor. În Apus, Ceauşescu era blamat de intelectualii poststalinişti de factura lui Sartre (care în acelaşi timp lăuda regimul lui Fidel Castro), dar acest curent n-a fost niciodată popular în sânul intelectualităţii româneşti (poate cu excepţia lui Eugen Ionescu), ceea ce slăbea şi mai mult ideologia opoziţiei.

Nici puţin numeroşii intelectuali de partid nu s-au încumetat să-şi critice conducătorul. Prioritate absolută are în acest sens Dumitru Popescu „Dumnezeu”, de un cinism extrem, mare amator de lux şi de putere pentru putere. Nu se dădea în vânt după Ceauşescu, dar ştia foarte bine că orice încercare de împotrivire este în primul rând lipsită de sens (exemplul lui Pârvulescu a demonstrat că nimeni nu sprijină un eventual disident), iar în al doilea rând absolut nerentabilă pentru că ar însemna să-şi ia adio de la bani şi de la poziţie. Din 1981 rectorul Academiei de partid „Ştefan Gheorghiu”, Popescu „Dumnezeu” a exercitat o mare influenţă asupra formării cadrelor tinere, promovând cu certitudine comportamentul oportunist. Puţin numeroşii disidenţi de partid care, după multiple îndemnuri primite din diferite direcţii, s-au hotărât în cele din urmă să publice „Scrisoarea celor şase” nu erau de fapt decât nişte veterani stalinişti. Şi de altfel nici nu aveau ceva de oferit – programul lor consta exclusiv în apelul la încetarea anumitor acţiuni negative. La fel de mizeră era, din punct de vedere intelectual, şi echipa lui Iliescu, care s-a limitat doar la câteva sloganuri socialiste. Membrul ei cel mai abil din punct de vedere intelectual – ministrul Culturii Andrei Pleşu (care era de altfel un elev al lui Noica) – a rezistat în guvern mai puţin de doi ani, după care a trecut într-o aprigă opoziţie.

Slăbiciunea ideologică a intelectualilor, faptul că erau îmbibaţi de spiritul totalitar, indiferent că era vorba de simpatii pentru Garda de Fier sau pentru stalinism, a constituit de fapt un element foarte important care i-a permis lui Ceauşescu să-şi realizeze fără oprelişti chiar şi cele mai nebuneşti idei. Dictatorul nu avea nici o idee coerentă, ci doar imaginaţii ceţoase şi fantasmagorice despre „România anului 2000” sau „societatea socialistă multilateral dezvoltată”. Oponenţii săi din interiorul partidului nu le aveau însă nici măcar pe acestea, fiind în plus compromişi prin trecutul lor stalinist. Cei mai renumiţi intelectuali, dacă formulau anumite idei, acestea erau de natură naţionalistă şi totalitară – cu alte cuvinte, nu foarte diferite de ale lui Ceauşescu. Încercările de a crea o platformă mai largă în jurul conceptului de drepturile omului, a căror iniţiativă a venit din partea unor persoane ca Paul Goma sau Vasile Paraschiv, s-au încheiat cu un fiasco total.

În celelalte ţări comuniste situaţia era diferită. În Iugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria şi, până la un anumit punct, în Bulgaria, Partidul Comunist a fost mai deschis din punct de vedere intelectual, în anumite perioade putându-se desfăşura în aceste ţări discuţii ideologice de partid. În schimb în Polonia, până în 1968, partidul a fost destul de viu din punct de vedere intelectual (desigur, nu vorbind obiectiv, ci prin comparaţie cu România), după această dată rolul de partener de discuţie fiind preluat de intelectuali – mai întâi din afara partidului, iar apoi din opoziţie. În România n-au existat niciodată discuţii ideologice. Ştefan Foriş şi Lucreţiu Pătrăşcanu au fost ucişi pur şi simplu. Ana Pauker, Teohari Georgescu şi Vasile Luca au fost eliminaţi în urma unor pseudodiscuţii care constaseră de facto în aducerea la cunoştinţa tuturor a unor denunţuri. O soartă asemănătoare au avut şi Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu. Nici cu Dej n-a discutat nimeni, nici înainte de moarte, nici după – Dej a fost blamat, dar el n-a constituit tema vreunei reflecţii mai profunde (cu excepţia a două cărţi scrise de Marin Preda – al doilea volum al Moromeţilor şi Cel mai iubit dintre pământeni, apreciate de altfel pentru valoarea lor literară şi nu pentru conţinutul politic). Cam la fel s-a încheiat şi capitolul Drăghici, aflat în legătură cu precedentul. Încercarea lui Constantin Pârvulescu de a declanşa o discuţie – singura de-a lungul întregii istorii a comunismului românesc – a fost întreruptă de intervenţia ofiţerilor de Securitate, care nu s-au consultat cu nimeni înainte de a lua decizia trecerii la acţiune. Nici cu Ceauşescu n-a discutat nimeni. Totul s-a limitat la a-i prezenta nişte acuze stupide.

În asemenea condiţii, chiar şi cea mai iraţională politică n-a întâmpinat greutăţi din partea opoziţiei intelectuale. Un element suplimentar l-a constituit relativa slăbiciune a factorilor sovietici care ar fi putut influenţa evoluţia situaţiei din România. „Geniul Carpaţilor” se temea de Kremlin, dar nu în aceeaşi măsură ca şefii de stat din celelalte ţări comuniste. După cum a demonstrat evoluţia istoriei, Ceauşescu n-a putut fi răsturnat printr-o lovitură de palat instrumentată de Moscova. Conducătorul român a putut astfel să-şi realizeze fără impedimente proiectele. Singura restricţie o constituia propria lui minte, mintea unui om fără educaţie, care provenea dintr-o familie săracă de la ţară şi nu cunoştea o altă viaţă decât cea de partid. Ideile lui economice, aplicate pe spinarea întregii societăţi, erau foarte simple. Când a apărut problema datoriilor tot mai mari, Ceauşescu a dat dispoziţie să fie plătite cu orice preţ. Când i-a venit ideea de a reconstrui centrul Capitalei, a şi trecut la execuţia ei. Pentru el conta numai rezultatul concret, modul în care era realizat rămânând o problemă secundară.

Tocmai în aceasta consta cauza cea mai importantă, după părerea mea, care a făcut ca România să se deosebească de celelalte ţări comuniste. Ceauşescu lua decizii care din punctul lui de vedere păreau raţionale. El a crezut până la capăt în justeţea liniei sale şi era convins că sub guvernarea sa românii, în marea lor majoritate, vor cunoaşte fericirea. În cercul lui de apropiaţi nu s-a găsit nimeni care să-i spună că se înşală. De-a lungul nenumăratelor sale „vizite de lucru” în întreaga ţară, el vedea spectacole regizate cu cea mai mare atenţie, fabrici care lucrau în ritm intens, participa la mitinguri de susţinere – şi credea în ceea ce vedea. Ceauşescu a fost un fanatic şi fanatic a rămas până în ultima clipă. El a murit strigând: „Trăiască Republica Socialistă România, liberă şi independentă!”.

Şi alţi actori ai acestei orori care a fost epoca lui Ceauşescu s-au comportat după părerea lor în mod raţional. Cei mai apropiaţi colaboratori ai dictatorului erau întotdeauna de acord cu el, întreţinându-i astfel ficţiunea în care trăia. Eşaloanele al doilea şi al treilea ale ierarhiei de partid se limitau doar să execute ordinele în schimbul unui nivel de trai relativ ridicat, dar care scădea mereu, şi al sentimentului că lor nu le revine nici o răspundere. Populaţia, înspăimântată de serviciile speciale şi cufundată în atmosfera omniprezentă de neîncredere, nu se revolta şi se lăsa antrenată masiv în sistem.

Dar suma tuturor acestor comportamente raţionale a dus la un rezultat absolut iraţional din cauză că Nicolae Ceauşescu, de care depindeau cele mai multe, acţiona raţional doar din punctul de vedere al propriei sale viziuni sau al propriilor sale complexe. Acestea au fost impuse întregii ţări, pe care au împins-o într-o prăpastie din care România nu va putea ieşi probabil decât peste câteva decenii. Cu siguranţă însă că mult mai mult va dura mitul lui Nicolae Ceauşescu – dictatorul sângeros care a transformat ţara în propria sa moşie, ruptă de restul lumii.