Bilanţ: anii 1975-1985

Cronologie

Perioada de stagnare a sistemului politic din România s-a caracterizat printr-o amplificare a tendinţelor iniţiate anterior. Cele mai importante dintre acestea sunt: criza economică, consolidarea puterii conducătorului, nepotismul şi cultul personalităţii. Pot fi distinse în acest cadru câteva etape.

• 1975-1976: în aceşti doi ani Ceauşescu s-a ocupat mai ales de administrarea statului şi a partidului. Regulile stabilite anterior n-au suferit schimbări prea mari nici în politica internă, nici în cea externă. Întrucât situaţia sociopolitică generală era relativ stabilă, conducătorul n-a observat semnele de criză.
• 1977: un an în cursul căruia autorităţile au suferit eşecuri dureroase. Apariţia opoziţiei politice, ieşirea la iveală a slăbiciunii sistemului în faţa cataclismelor naturale, greva minerilor cu greu ţinută în frâu – toate acestea au făcut ca echipa lui Ceauşescu să piardă mult din legitimarea socială şi internaţională pe care şi-o făurise. Dar echipa de conducere şi-a revenit totuşi din şoc şi a elaborat un program de reforme care au fost puse în practică în anii următori.
• 1978-1981: perioada prăbuşirii totale a economiei naţionale. Reformele, limitate şi neizbutite, n-au fost în măsură să frâneze căderea economiei, care era condusă după principii eronate. Creşterea preţului la energie pe piaţa mondială a constituit o lovitură în urma căreia economia românească nu s-a mai putut redresa. Iniţial s-a încercat reducerea deficitului prin atragerea unor noi credite, dar, în momentul în care băncile occidentale şi-au dat seama care este situaţia economică a României, şi această posibilitate a fost îngrădită simţitor. Autorităţile au aruncat costurile crizei pe spinarea populaţiei, iar pentru a preveni revoltele au sporit controlul ideologic şi politic asupra acesteia. Până la jumătatea anului 1981 a fost vorba însă doar de soluţii provizorii, parţiale.
• 1981-1982: în a doua jumătate a anului 1981 au început o serie de acţiuni având ca scop stabilizarea situaţiei socioeconomice şi politice a ţării. Pe de o parte, a fost sporit controlul asupra tuturor sferelor vieţii societăţii şi a indivizilor, iar pe de altă parte, s-a procedat la înspăimântarea preventivă a unor întregi grupuri sociale. Din conducerea superioară au fost eliminaţi ultimii activişti în legătură cu care existau temeri că ar putea avea alte opinii decât ale secretarului general. Sfârşitul simbolic al acestei perioade a fost momentul în care Ceauşescu a declarat că intenţionează să achite toată datoria externă.
• 1983-1985: în această etapă sistemul politic a suferit o stagnare completă, Ceauşescu însuşi începând să dea semne că a pierdut contactul cu realitatea, lucru care se manifesta, spre exemplu, în ideea maniacală de a reconstrui centrul Bucureştiului. În acelaşi timp, România era tot mai izolată pe arena internaţională, în ciuda unor gesturi de prietenie din partea anumitor state. Speranţa în trezirea la realitate a conducerii RSR din letargia în care se afla n-a revenit decât după schimbarea autorităţilor de la Kremlin.

 

După cum se poate observa cu uşurinţă, în deceniul 1975-1985 s-au succedat trei cicluri asemănătoare: administrare – reformă – administrare. De fiecare dată conducerea pornea de la convingerea că alte reforme nu vor mai fi necesare, convingere manifestată, spre exemplu, în planificarea dezvoltării economice şi sociale până în anul 2000, dată care a devenit treptat o obsesie pentru Ceauşescu. Abia reformele începute în anii 1981-1982 au mers suficient de departe pentru ca modificarea sistemului să nu mai fie necesară mai târziu – acesta rămânând în principiu neschimbat până în anul 1989.

Echipa conducătorului

În acest interval s-au produs schimbări serioase atât în ceea ce priveşte structura de personal şi cea socială, cât şi în importanţa echipei conducătorului. Activiştii care şi-au păstrat pe toată durata acestui deceniu statutul de colaboratori apropiaţi ai lui Ceauşescu au fost destul de puţini: Ilie Verdeţ (cu o scurtă pauză), Manea Mănescu (de asemenea cu o întrerupere), Dumitru Popescu „Dumnezeu” (trecut şi el vremelnic pe o linie secundară în 1981), Ştefan Andrei, Emil Bobu. Alţii au fost eliminaţi, uneori într-o atmosferă de scandal, cum a fost cazul lui Cornel Burtică sau al lui Virgil Trofin – acesta din urmă a şi murit, de altfel, în condiţii suspecte. În locul celor înlăturaţi au venit alţii noi, absolut devotaţi conducătorului. Cei mai mulţi dintre ei au rămas în jurul lui Ceauşescu până în decembrie 1989. Printre ei merită menţionaţi: Tudor Postelnicu, Ion Coman, Constantin Olteanu, Constantin Dăscălescu, Ion Dincă şi Silviu Curticeanu. O categorie aparte o constituie Aneta Spornic şi Suzana Gâdea, două femei care au îndeplinit rolul de „mână dreaptă” a Elenei Ceauşescu.

Rolul tuturor acestora a scăzut însă constant, lucru de care ei erau, desigur, conştienţi, dar, după cum se pare, nu aveau cum să se opună acestei tendinţe. În cercul conducerii superioare au intrat însă tot mai mulţi membri ai familiei lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu. Iniţial a fost vorba doar de soţia secretarului general, apoi de fiul acestuia, Nicu, şi de fratele dictatorului, Ilie. Dar în acelaşi timp au mai avansat şi alţi membri ai clanului (de exemplu, Poliana Cristescu). Aşa încât în sânul conducerii superioare s-a conturat un grup şi mai redus de conducere, ceea ce, firesc, a lăsat în inferioritate poziţia unor activişti – ca, de exemplu, Constantin Dăscălescu, care era premier şi de iure Elena Ceauşescu i-ar fi fost subordonată, îndeplinind funcţia de vicepremier, numai că în practică Dăscălescu nu era decât executantul dispoziţiilor lui Nicolae şi ale Elenei Ceauşescu.

Istoricul Adrian Cioroianu consideră că persoanele care au făcut parte din echipa conducătorului (spre exemplu, Dăscălescu) erau în fond cei mai mari beneficiari ai întregului sistem346. Ei nu erau afectaţi de „rotaţia cadrelor” – principiu aplicat în măsuri diferite la eşaloanele inferioare ale ierarhiei –, pentru că funcţiile în jurul cărora se „roteau” membrii conducerii superioare aveau aceeaşi importanţă politică. Chiar şi Verdeţ, când a căzut în dizgraţie, pentru o scurtă perioadă, n-a fost degradat complet, revenind ceva mai târziu pe o funcţie de rang înalt. Totuşi, ei nu erau grevaţi practic de nici o răspundere pentru deciziile pe care oricum, în ochii populaţiei, le lua perechea dictatorială. Scandalurile financiare din cauza cărora şi-au pierdut funcţiile Burtică şi Trofin n-au fost de fapt decât un pretext, ei fiind eliminaţi din alte motive, şi toţi ştiau acest lucru. Membrii echipei erau obligaţi să susţină necondiţionat toate acţiunile conducătorului, obţinând în schimb un standard material relativ ridicat şi imunitate. O neplăcere suplimentară, despre care Cioroianu nu mai zice nimic, dar pe care o putem deduce din amintirile lor publicate după 1989, era necesitatea de a trăi în tovărăşia lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu, tot mai bătrâni, tot mai complexaţi, răutăcioşi şi imprevizibili.

Cu totul diferită era poziţia membrilor de familie ai perechii dictatoriale. E adevărat că ei se bucurau de o imunitate absolută, adică mai mare chiar şi decât Curticeanu sau Postelnicu, dar asupra lor apăsa totuşi o anumită responsabilitate. Mihaela M. Ceauşescu, una dintre rudele dictatorului, a publicat o carte de amintiri (Nu regret, nu mă jelesc, nu strig) care începe aşa: „Cine m-o fi pus pe mine să mă nasc în familia Ceauşescu? De atunci au început toate. Şi bunele, şi relele. Şi am avut parte şi de unele, şi de altele din plin”347. Acest citat reflectă foarte bine statutul membrilor acestei familii, care, pe de o parte, se bucurau de uriaşe înlesniri în carieră şi în principiu nu erau afectaţi de dificultăţile vieţii de fiecare zi, dar, pe de altă parte, trebuiau să suporte aversiunea populaţiei.

În deceniul 1975-1985 rolul echipei conducătorului a fost reformulat. Echipa internă, compusă din rude, avea ca sarcină să controleze echipa externă, mai puţin sigură din punctul de vedere al dictatorului. Membrii familiei îi erau devotaţi secretarului general în orice situaţie – căderea lui Nicolae Ceauşescu însemna pentru ei, în mod automat, şi sfârşitul perioadei de dolce vita. Din acest punct de vedere, figura-cheie era Ilie Ceauşescu, care în aprilie 1983 a ocupat funcţia de secretar al Consiliului Politic Superior al Armatei şi pe aceea de ministru secretar de stat la Apărarea Naţională – preluând astfel controlul asupra Armatei, instituţia cea mai puţin loială, după părerea dictatorului. Echipa externă nu avea altă misiune decât să execute ordinele şi nu trebuia nici măcar să încerce să discute pe tema liniei politice generale. Până în decembrie 1989 aceste sarcini au fost în principiu îndeplinite.

Schimbări instituţionale

De-a lungul anilor 1975-1985 au fost puţine schimbări instituţionale, mai ales la nivelul organelor superioare. Singura reformă mai importantă la vârful puterii a fost cea referitoare la componenţa BP al CPEx – cu ocazia Congresului al XII-lea din 1979, acesta a fost lărgit la cincisprezece persoane, pentru ca la Congresul al XIII-lea să fie redus la doar opt persoane. Rolul Biroului Permanent nu s-a schimbat, el rămânând în continuare cel mai important organ de decizie. Au fost lărgite în schimb şi CPEx şi CC, dar acest lucru era rezultatul firesc al creşterii numerice a efectivului partidului – cu circa o jumătate de milion de membri la fiecare cinci ani.

Reforma cea mai importantă din toată această perioadă au constituit-o limitarea rolului partidului şi scoaterea în prim-plan a guvernului ca organul cel mai important al puterii executive. Hotărâtoare a fost în acest sens Plenara CC din iunie 1982, când a fost formulat în mod explicit principiul subordonării partidului faţă de guvern. PCR trebuia să fie organizaţia de masă care mobilizează şi controlează societatea. Calitatea de membru de partid nu era legată de vreo opţiune ideologică sau politică, ci era obligatorie pentru persoanele care doreau să-şi construiască o carieră, oricât de modestă. Această situaţie se reflecta la nivel de propagandă în tema recurentă a „creării omului nou” ca una din sarcinile fundamentale ale partidului. „Omul nou”, potrivit formulării lui Ceauşescu în referatul prezentat la Congresul al XIII-lea, este „constructorul conştient al socialismului şi comunismului”348.

În acelaşi referat secretarul general enumera instituţiile menite să contribuie la crearea „omului nou”. Era vorba de „organele şi organizaţiile de partid”, Academia „Ştefan Gheorghiu”, „organizaţiile de masă şi obşteşti”, „Cântarea României”, UTC, „Şoimii Patriei”, FDUS, precum şi mai nou-creata Organizaţie a Democraţiei şi Unităţii Socialiste, care însuma, potrivit afirmaţiei secretarului general, „milioane şi milioane de oameni ai muncii ce nu sunt membri ai partidului, sub conducerea organizaţiilor de partid”349. Partidul avea deci misiunea de a conduce procesul de creare a „omului nou”, dar era numai una din numeroasele instituţii chemate să contribuie la această înfăptuire.

O noutate faţă de perioada precedentă, ca şi faţă de epoca lui Dej, o constituie apariţia unor instituţii care se ocupă exclusiv de îndoctrinarea şi propagarea cultului personalităţii în spaţii care înainte nu erau deservite de vreun serviciu specializat. Este vorba despre „Şoimii Patriei”, „Cântarea României” şi „Daciada”. Fiecare dintre acestea ajungea într-o formă sau alta la majoritatea cetăţenilor, extinzând cultul lui Nicolae, apoi şi al Elenei Ceauşescu şi contribuind la formarea „omului nou”.

Importanţa partidului s-a redus în favoarea altor două instanţe: secretarul general al PCR şi guvernul. La drept vorbind, Partidul Comunist Român n-a constituit niciodată un forum de discuţii, dar în perioada aceasta rolul său politic se reducea la aplaudarea deciziilor luate de Ceauşescu. Ultima încercare de a provoca o discuţie mai largă a fost făcută de Constantin Pârvulescu la sfârşitul Congresului al XII-lea. Acest activist a procedat în conformitate cu regulile prevăzute în „disciplina de partid” (deşi a luat cuvântul fără să se fi înscris pe lista vorbitorilor, el avea acest drept), dar intervenţia lui a fost întreruptă într-un mod care nu era absolut deloc conform cu respectivele reguli şi nici nu era pe deplin logic (la început Pârvulescu a fost tratat de Securitate aproape ca un terorist, dar, după ce a fost scos din clădire, a fost condus foarte paşnic până la domiciliu) şi în plus fără ca Nicolae Ceauşescu să fi dat vreun ordin explicit în acest sens. Partidul s-a privat singur de posibilitatea oricei dezbateri, la urma urmei fără intervenţia secretarului general şi în contradicţie cu propriul statut interior.

Principalele decizii politice se luau în continuare în cadrul CPEx şi în Biroul Permanent al acestuia. Importanţa acestor organe nu s-a modificat. A crescut în schimb rolul guvernului. Având experienţa anilor precedenţi şi ţinând seama de ceea ce observa că se întâmplă la colegii săi din celelalte ţări comuniste, Ceauşescu instala în fruntea cabinetului doar oameni lipsiţi de ambiţie şi în care putea avea deplină încredere. De-a lungul celor zece ani de care ne ocupăm, funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri a fost deţinută de doar trei activişti: Manea Mănescu, Ilie Verdeţ şi Constantin Dăscălescu. Nici unul dintre ei nu avea ambiţia de a juca un rol politic independent. În momentul în care Verdeţ a încercat să-şi exprime o simplă părere personală, el a fost mutat pe alt post, spunând adio funcţiei de premier.

Stabilitatea funcţiei de premier nu se reflecta şi la nivelurile inferioare ale ierarhiei guvernamentale. Dacă în anii ’60 componenţa numerică a cabinetelor era destul de limitată, începând cu 1969 guvernele succesive au devenit tot mai stufoase, cu tot mai mulţi viceprim-miniştri şi miniştri. Resorturile, mai ales cele economice, au fost împărţite în mai multe unităţi specializate. Ca exemplu putem cita aici eliminarea lui Virgil Trofin din funcţia de ministru al Minelor, Petrolului şi Geologiei şi crearea a trei resorturi separate. Frecventele transferuri de competenţă pe probleme economice în cadrul guvernului au fost provocate între altele de criza economică – miniştrii erau făcuţi vinovaţi de situaţia respectivă şi trecuţi la alte resorturi. În locul lor erau aduşi alţii, care după o vreme erau şi ei transferaţi. Vinovată era considerată şi structura organizatorică proastă, drept pentru care era schimbată, de obicei crescând nivelul de specializare, dar se dovedea în continuare că situaţia economică nu se ameliorează.

Din ce în ce mai supradimensionat, guvernul a câştigat competenţe care anterior reveneau partidului. Acest lucru era valabil mai ales în domeniul economic, unde avizul instanţelor de partid era doar consultativ. Organul cel mai important care elabora liniile directoare ale politicii economice a ţării – Comitetul de Stat al Planificării – ţinea de guvern, şi nu de partid. Ceauşescu, fiind în acelaşi timp secretar general al partidului şi preşedinte al ţării, în competenţele căruia intra şi aceea de a conduce şedinţele Consiliului de Miniştri, se afla deasupra acestei împărţiri. Dar majoritatea celor mai importante acte juridice în acest domeniu şi în mod cu totul deosebit cele ce ţineau de economie erau elaborate ca decrete prezidenţiale sau ale Consiliului de Stat, şi nu ca hotărâri ale CC al PCR. Această tendinţă a căpătat tot mai multă amploare după ce, în iunie 1982, Ceauşescu a citit referatul ce redefinea rolul partidului.

În deceniul 1975-1985 a crescut şi rolul serviciilor speciale în administrarea ţării. Un pas important în această direcţie l-au constituit reformele din primul semestru al anului 1978. Separarea DSS ca instituţie de sine stătătoare şi trecerea ei de facto sub autoritatea directă a lui Ceauşescu, la care se adaugă numirea unor persoane ca Postelnicu, toate acestea erau de natură să crească încrederea dictatorului în servicii şi au dus implicit la creşterea importanţei lor. În întâmpinarea acestei tendinţe venea necesitatea de a creşte controlul asupra societăţii, adică exact lucrul pentru care era făcută Securitatea. Teoretic, serviciile speciale executau în continuare doar ordinele partidului şi se conformau strategiei elaborate de acesta, dar încă din această perioadă Ceauşescu era deja singura persoană care putea stabili o asemenea strategie. Din nou devine semnificativ exemplul intervenţiei lui Pârvulescu la Congresul al XII-lea al PCR. Un ofiţer de Securitate, acţionând ce-i drept din proprie iniţiativă şi consultându-se doar cu superiorul său, a scos din sală un activist de partid care dorea să facă un lucru prevăzut de procedurile legale. Acest lucru a avut loc cu aprobarea generală a tuturor celor prezenţi ce reprezentau atât partidul, cât şi statul. Un al doilea exemplu l-au constituit represiunile la care au fost supuşi participanţii la Meditaţia Transcendentală. Totul a fost pregătit exclusiv de Securitate, instanţele corespunzătoare de partid nefiind anunţate decât în ultimul moment. La recomandarea lui Ceauşescu, mecanismul a fost pus în mişcare şi şi-a îndeplinit misiunea. PCR n-a jucat aici decât un rol secundar: membrii de partid au fost sancţionaţi pe linie de partid.

În toată această perioadă serviciile speciale au mai repurtat un succes – Securitatea a reuşit să înspăimânte întreaga populaţie. Cu alte metode decât pe vremea lui Dej, în perioada 1975-1985 în România aproape că nu existau deţinuţi politici (deşi situaţii de acest fel mai existau, dar Goma, Georgescu, Ursu şi alţii ca ei erau cazuri individuale), însă impresia de teroare era omniprezentă şi, mai ales pe la începutul anilor ’80, la fel de puternică. La vremea respectivă, de obicei era suficientă o singură convorbire cu un ofiţer – care putea să ameninţe cu pierderea locului de muncă sau chiar să nu facă nici un fel de ameninţări – pentru ca o anumită persoană să fie readusă la obedienţă. Cea mai mare parte a populaţiei împărtăşea părerea răspândită insistent că serviciile speciale „ştiu tot”, iar acest lucru era suficient ca să fie evitate eficient orice încercări de revoltă. Acest lucru era valabil inclusiv pentru activiştii de la nivelul cel mai înalt, lucru menţionat printre alţii de Corneliu Mănescu, care, după ce a fost eliberat din funcţie, a stat o vreme la mănăstire, unde nu se despărţea nici un moment de pistol, tocmai de teama unor „făptaşi necunoscuţi”. Fără îndoială, spaima de serviciile speciale care a cuprins populaţia a fost facilitată de faptul că multă lume îşi mai amintea represiunile de pe vremea lui Dej – amintirea torturilor şi a închisorii (descrise printre altele în Cel mai iubit dintre pământeni) făcea ca fiecare nemulţumit să se gândească de mai multe ori înainte de a trece la vreo acţiune.

În context mai larg

În intervalul 1975-1985 problema cea mai importantă pentru România a fost, fără îndoială, economia. Criza economică tot mai acută exercita o influenţă directă asupra celor mai multe decizii care priveau celelalte domenii. Dar din acest punct de vedere România nu constituia o excepţie. Începând cu a doua jumătate a anilor ’70 toate ţările comuniste se confruntau cu o criză economică din ce în ce mai vizibilă, indiferent dacă mai înainte duseseră, aşa cum s-a întâmplat în Polonia, o politică de industrializare forţată ori, după modelul maghiar, au mizat doar pe creşterea consumului. Sistemul economic bazat pe conducerea centralizată s-a dovedit complet incapabil. Statele şi băncile occidentale acordau cu tot mai multă reţinere credite noi, iar la un moment dat au început să ceară restituirea sumelor acordate, ceea ce adâncea şi mai mult dificultăţile existente. România a răspuns însă cu totul altfel decât celelalte ţări – Ceauşescu a fost singurul conducător comunist care s-a hotărât să plătească în cel mai scurt timp posibil datoriile externe, această problemă devenind pentru el o prioritate absolută.

Merită să comparăm situaţia RSR cu aceea a RPP, care în prima jumătate a anilor ’70 a dus cam aceeaşi politică economică. În Polonia, programul de industrializare promovat de echipa lui Gierek s-a caracterizat încă de la bun început prin întârzieri la darea în exploatare a obiectivelor de investiţii, ceea ce a provocat obţinerea unor profituri din producţie mai mici decât se planificase350. Concomitent s-a remarcat tendinţa de creştere a costurilor, lucru uşor de înţeles dacă avem în vedere amploarea investiţiilor – la scara întregii ţări se construiau în acelaşi timp câteva mii de obiective de mare importanţă. În primii trei ani de promovare a unei astfel de politici, consecinţele negative ale acestor fenomene încă nu erau totuşi vizibile. În 1974 (exact în acelaşi timp ca şi în România) s-au manifestat primele semne de înrăutăţire a aprovizionării pieţei cu unele produse alimentare şi industriale. Cererea, care depăşea la momentul respectiv oferta s-a menţinut în acest dezechilibru până la sfârşitul comunismului, provocând nu numai cozi în faţa magazinelor, ci şi activarea unui sistem de distribuire a bunurilor independent de stat, ceea ce a dus la o falsificare a datelor economice greu de controlat. Şi în România piaţa neagră funcţiona la fel, dar, în condiţiile unui control mult mai sever exercitat de serviciile speciale şi de Miliţie, ea n-a influenţat statisticile oficiale atât de mult ca în Polonia.

Echipa lui Gierek se temea să procedeze la creşterea preţurilor, iar acest lucru a destabilizat şi mai mult situaţia pieţei prin creşterea aşa-numitului indice de inflaţie, adică a cantităţii de bani care nu au acoperire în mărfuri. Guvernanţii se străduiau să menţină lucrurile sub control printr-o inflaţie ascunsă şi prin scăderea calităţii mărfurilor existente pe piaţă. În 1976, conducerea statului a hotărât totuşi să majoreze preţurile produselor alimentare, ceea ce a provocat o explozie a nemulţumirii sociale. Autorităţile s-au speriat de consecinţele propriilor decizii şi au anulat majorarea preţurilor, aşa încât tendinţele nefavorabile au continuat să se adâncească.

În plus, din 1975, adică mai devreme decât în România, economia poloneză a început să se resimtă din cauza deficitului de materii prime energetice, agravat şi de livrările neregulate de cărbune către termocentrale, în asemenea condiţii acestea neputând funcţiona la capacitate maximă. De aici întreruperi în alte ramuri ale economiei, respectiv nerealizarea cifrelor de plan la producţia industrială. O altă dificultate care nu se manifesta cu aceeaşi amploare în România a constituit-o creşterea enormă a cheltuielilor militare, în anii 1975-1981 acestea ajungând la 14% anual.

În 1976 a fost înregistrată o slăbire a activităţii economice. Din anul următor, în RPP s-a putut observa o accentuare violentă a simptomelor crizei. În 1979, adică exact în acelaşi timp ca şi în RSR, criza a devenit un fenomen generalizat. Atunci s-a produs, potrivit economiştilor, prăbuşirea totală şi ireversibilă a economiei socialiste în Polonia. În cea mai acută formă a ei, această criză a durat până la jumătatea anului 1982. Prăbuşirea economică afecta inclusiv agricultura. În anii 1979-1980 s-a înregistrat o scădere importantă a producţiei agricole. Şocul următor a fost limitarea importurilor de materiale pentru industria produselor alimentare din ţările occidentale. În 1982 autorităţile au fost obligate să importe aceleaşi mărfuri din ţările CAER – cu alte cuvinte, agricultorii primeau materiale de calitate mai proastă, ceea ce influenţa negativ productivitatea în industria produselor alimentare.

Din 1975, autorităţile au început să aibă probleme serioase cu plata datoriei externe – gradul de afectare a exportului din cauza plăţii datoriilor a crescut în anul respectiv cu 32%. Acest lucru s-a repercutat în mod negativ asupra economiei naţionale, spre care veneau tot mai puţine devize. Din 1978 a scăzut volumul tranzacţiilor comerciale cu alte ţări, Polonia fiind tot mai dependentă de livrările din URSS. Mărfurile poloneze de slabă calitate, la fel ca mărfurile româneşti de acelaşi nivel calitativ, îşi puteau găsi cu tot mai multă greutate cumpărători în Occident. Datoria externă a Poloniei creştea foarte repede. În 1980 ea se cifra la circa 24,1 miliarde de dolari sau, raportat la numărul de locuitori, mai mult decât înregistra România. Conducerea statului polonez deja nu mai era în măsură să achite creditele pe baza unui sistem normal de rate. În 1981, ratele pentru plata datoriei externe costau bugetul RPP 10,9 miliarde de dolari – atâta trebuia plătit pentru a menţine nivelul de până atunci al schimburilor economice şi contactele comerciale normale. În martie 1981 conducerea poloneză a anunţat că nu-şi poate achita datoriile. Au început negocieri cu creditorii occidentali pentru reeşalonarea plăţii datoriilor. Polonezii dădeau asigurări că sunt în stare să însănătoşească economia ţării în aşa fel încât în a doua jumătate a anilor ’80 să poată achita ratele datoriei pe baza excedentului din comerţul exterior. La înţelegere s-a ajuns în luna octombrie 1981, creditorii fiind de acord să amâne plata datoriei cu un an, cu obligativitatea ca echipa lui Jaruzelski să treacă la reforme serioase. Comisia pentru Reforme Economice a elaborat în 1981 un document intitulat „Direcţii de reformă economică”. Pe baza acestui proiect, în anii 1981-1982 au fost promulgate acte juridice care urmau să garanteze implementarea reformelor până în 1984 şi să asigure astfel ieşirea din criza economică.

Economia Ungariei, fruntaşă printre ţările din tabăra comunistă, traversa şi ea o perioadă de criză în acest interval, o criză din care nu părea să existe ieşire351. Renunţarea în 1972 la noul mecanism economic a provocat destabilizare pe piaţa muncii, care a fost nevoită să se adapteze la noile condiţii. Acest lucru a agravat sentimentul de nesiguranţă din societate. Creşterea preţurilor pe piaţa mondială a energiei a lovit şi în RPU, aşa încât în Ungaria s-a întâmplat exact acelaşi lucru ca şi în România şi Polonia – produsele autohtone de calitate din ce în ce mai slabă găseau tot mai greu cumpărători pe pieţele occidentale, iar din această cauză creştea mereu şi deficitul în comerţul exterior.

Pentru a acoperi acest deficit, conducerea maghiară a început să caute credite. Iniţial nu era vorba de sume prea mari – în 1971, RPU datora cca 850 de milioane de dolari. Anul de cotitură a fost însă 1973, când economiştii de la Banca Naţională Ungară au convins conducerea ţării de avantajul creditelor care aduc lichidităţile necesare – aşa încât atunci au fost împrumutate cca 4 miliarde de dolari; dar, spre deosebire de România şi Polonia, cea mai mare parte din această sumă a fost destinată consumului intern şi menţinerii unei aparente prosperităţi a populaţiei. Creditele atrase în anii următori au fost utilizate într-o măsură tot mai mare pentru plata datoriilor anterioare. Aşa încât în 1979 datoria externă a RPU se ridica la cca 7,3 miliarde de dolari – o sumă comparabilă cu datoria statului român, care avea însă cam de două ori mai mulţi locuitori.

Autorităţile au început să-şi dea seama de capcana în care au intrat cam prin 1977 (deşi primele majorări de preţuri mai substanţiale fuseseră operate deja cu doi ani înainte). După consultări care au durat destul de mult timp, s-a ajuns la concluzia că sunt necesare reforme şi trebuie revenit într-un fel sau altul la noul mecanism economic. În februarie 1978, în cadrul şedinţei Biroului Politic s-a luat decizia extinderii sectorului economiei private. În acelaşi an, în intervalul 18-20 aprilie a avut loc Plenara CC al PMSU, ocazie cu care a fost declarată necesitatea „unei mai bune exploatări a posibilităţilor interne”. În acelaşi timp, Béla Biszku, partizanul liniei dure, a fost eliminat din funcţia de secretar al CC şi scos la pensie. Din cauză că inerţia era destul de mare în procesul de implementare a deciziilor conducerii din Ungaria, în cele din urmă schimbările propuse la această plenară n-au fost puse în practică decât în prima jumătate a anului 1982. Între timp au fost majorate preţurile – cea mai serioasă majorare, ce afecta în primul rând produsele alimentare, fiind efectuată în iunie 1979.

Când, în cele din urmă, în 1978, au fost operate toate reformele anunţate, situaţia economică a ţării tot nu s-a ameliorat semnificativ. Efectul principal al întăririi sectorului privat a fost faptul că toţi cei care doreau – şi au fost mulţi – se puteau angaja pe mai multe locuri de muncă, ceea ce a dus la o anumită creştere a nivelului de trai (sau, mai bine zis, la frânarea prăbuşirii economice), dar cu preţul multor renunţări şi al unor sacrificii enorme la nivelul vieţii private. Plus că totul dădea impresia de provizorat. Echipa lui Kádár – pentru care, în condiţiile specifice ţărilor comuniste, nivelul superior al consumului social reprezenta fundamentul legitimării autorităţii sale – se străduia cu orice preţ să-l menţină la aceleaşi cote şi tocmai de aceea a şi ales direcţia opusă faţă de colegii români, intrând astfel într-o ameţitoare spirală a datoriilor. În 1990, datoria externă a Ungariei se cifra la 21 miliarde de dolari – adică, raportată la numărul de locuitori, cam de patru ori mai mult decât datoria României din 1982, când a fost luată hotărârea de achitare integrală a acesteia.

O altă economie comunistă de frunte, cea iugoslavă, s-a cufundat şi ea, în anii ’70, într-o criză fără ieşire352. După adoptarea, în 1974, a unei noi constituţii care extindea autonomia republicilor în cadrul federaţiei, în Iugoslavia au început să se manifeste tendinţe de birocratizare şi de slăbire a legăturilor economice dintre diferitele regiuni. Au crescut de asemenea disproporţiile în ceea ce priveşte nivelul de trai al populaţiilor din republicile federative. Sistemul economic, care consta într-o îmbinare a planificării de tip comunist cu anumite elemente de piaţă liberă, pe de o parte, făcea imposibilă dezvoltarea concurenţei (ceea ce a provocat scăderea cererii externe pentru produsele fabricate în RSFI şi, implicit, creşterea deficitului comercial), iar pe de altă parte, exacerba aspiraţiile sociale. Tensiunile au fost calmate prin trimiterea masivă a cetăţenilor iugoslavi la lucru în Occident (în 1973, numărul acestora s-a ridicat la 860.000 de persoane), dar la un moment dat şi acest procedeu s-a dovedit a fi insuficient. Deosebit de înapoiată era agricultura, între altele din cauză că erau favorizate gospodăriile agricole de stat deficitare în defavoarea gospodăriilor individuale.

Conducerea iugoslavă, la fel ca autorităţile române şi poloneze, a promovat în anii ’70 o politică de investiţii forţate, ineficiente din punct de vedere economic şi caracterizate printr-o mare risipă. Susţinerea acestor investiţii era asigurată din credite externe. Datoriile Iugoslaviei au început să crească repede după 1973, când se ridicau deja la 4 miliarde de dolari. Echipa lui Tito a decis totuşi să atragă în continuare noi credite pentru a echilibra pierderile provocate de criza petrolului. În 1980, datoria externă ajunsese la 21 de miliarde de dolari şi, exprimată pe cap de locuitor, era cea mai mare din toate ţările comuniste. La fel de repede a scăzut şi nivelul de trai. În 1980, veniturile reale ale populaţiei se situau la acelaşi nivel ca şi cu cinci ani în urmă. Cele mai atinse de recesiune erau regiunile cel mai slab dezvoltate – ele erau şi cele care depindeau tot mai mult de ajutorul fondurilor centrale.

Pe 4 mai 1980 a murit Iosip Broz Tito. Dispariţia conducătorului a aprins conflictele între republici, adâncind criza în care se zbătea statul iugoslav. Au luat amploare fenomene care se manifestau şi anterior, precum lipsa mărfurilor pe piaţă şi scăderea rapidă a nivelului de trai. Pe lângă acestea, în RSFI se manifestau şi problemele caracteristice capitalismului, cum ar fi şomajul. Conducerea se străduia din răsputeri să ascundă atât populaţiei, cât şi statelor occidentale starea în care se găsea ţara, spunând că dificultăţile tranzitorii pot fi învinse „prin corecţii şi intervenţii punctuale din partea statului”. Abia pe la sfârşitul anului 1981 autorităţile au recunoscut că ţara se află în criză. În august 1982 a fost înfiinţată o comisie avându-l în frunte pe Sergej Kraigher, preşedintele în exerciţiu al RSFI. Ea îşi propunea să elaboreze un plan de ieşire din criză, dar rezultatul activităţii ei dovedea că nimeni din conducere nu se gândeşte serios la problemele economiei. Timp de mai bine de un an, comisia a publicat în câteva volume „Programul pe termen lung de stabilizare economică”. Acest document conţinea critica unor elemente mărunte ale sistemului alături de generalităţi care nu aveau nimic în comun cu realitatea, din el lipsind însă exact ceea ce ar fi fost mai important – un program de însănătoşire a economiei. Lipsa oricăror idei economice pe termen lung a provocat o tot mai gravă înglodare în datorii şi o creştere a tensiunilor între naţionalităţile care populau RSFI, ceea ce avea să ducă în cele din urmă la dezmembrarea ţării.

Echipa lui Ceauşescu avea cunoştinţă în mod cert de situaţia economică a celorlalte ţări comuniste. În Polonia, în Ungaria şi în Iugoslavia simptome serioase de criză apăruseră chiar mai devreme decât în România. Cel puţin în Polonia, acestea au îmbrăcat forme mult mai îngrijorătoare din punctul de vedere al autorităţilor. Datoriile celor trei ţări, exprimate pe cap de locuitor, erau şi ele mult superioare datoriei pe care România o înregistra în momentul când a decis achitarea lor integrală. Şi atunci ce l-a determinat pe Ceauşescu să ia faţă de iminenta catastrofă economică aceste măsuri diferite de ale colegilor săi din celelalte ţări, care teoretic se aflau într-o situaţie mai dificilă?

De cele mai multe ori, răspunsul scoate în evidenţă dorinţa de a reduce la minimum influenţa ţărilor capitaliste asupra politicii interne a României. Se acreditează astfel ideea că Nicolae Ceauşescu se temea să nu crească forţa mişcărilor de opoziţie şi a disidenţilor (care cel puţin în parte beneficiau de ajutorul, nu doar financiar, al Occidentului), se temea de haosul care ar fi rezultat din scăderea autorităţii puterii de stat. De asemenea, el voia să evite obligaţia de a se consulta pe probleme de politică economică şi de politică internă cu factori independenţi de el. În acelaşi timp, voia să arate lumii că, sub conducerea lui, România este o ţară capabilă să înfăptuiască lucruri pe care celelalte ţări nu sunt în stare să le facă (nu era vorba numai de ţările comuniste, ci şi de cele din Lumea a Treia, care aveau la rândul lor multe datorii în Occident).

Toţi aceşti factori au jucat fără îndoială un anumit rol, dar putem risca o afirmaţie în sensul că motivul principal care l-a determinat să hotărască plata datoriilor consta în cu totul altceva. Ceauşescu nu avea prea multe motive să se teamă de influenţa ţărilor capitaliste în România; dimpotrivă, el s-a străduit să menţină contactele economice cu Occidentul până în momentul în care acesta i-a întors definitiv spatele – în 1984, a fost atins un nivel record al schimburilor comerciale dintre RSR şi SUA. Slăbirea relaţiilor cu celelalte ţări capitaliste s-a produs nu din dorinţa, ci în ciuda intenţiilor conducerii româneşti. Echipa lui Ceauşescu nu era deranjată nici măcar de încercările FMI de a exercita o influenţă asupra strategiei economice a ţării tocmai în sensul impus de CAER în anii ’60, lucru care a devenit atunci motiv de creştere a independenţei României în interiorul blocului sovietic. De asemenea, e greu de dovedit în ce măsură creditorii occidentali ar fi făcut presiuni importante asupra lui Ceauşescu pe probleme de respectare a drepturilor omului. Desigur, problema a fost pusă, dar influenţa ei asupra negocierilor de natură economică şi politică a fost minimă. Ambasadorul SUA la Bucureşti, Funderburk, a fost primit şi audiat de Reagan, dar singurul efect al iniţiativei ambasadorului a fost faptul că el n-a mai participat la întrevederea dintre vicepreşedintele Bush şi Ceauşescu. Statele Unite – care erau cel mai mare creditor al României, dacă facem abstracţie de băncile private – n-aveau nici un interes să scadă autoritatea conducătorului român, de aceea el nici nu avea temeri serioase în legătură cu felul în care vor proceda (desigur, în afară de teama nebuloasă de „cercurile imperialiste”, caracteristică tuturor comuniştilor).

Se pare că motivul principal pentru care conducerea română s-a hotărât să facă acel pas cu consecinţe fatale a fost faptul că vedea în datoriile externe care creşteau văzând cu ochii o limitare serioasă a dezvoltării economiei naţionale. Diagnoza situaţiei din celelalte ţări socialiste – care sufereau într-un mod şi mai dureros efectele căderii în spirala datoriilor – i-a condus probabil pe români tocmai spre această concluzie. Când, în anii 1979-1981, datoriile RSR au început să crească vertiginos în ciuda reformei economice, implementată de altfel în acelaşi timp cu cea din RPU, conducerea a făcut totul pentru a echilibra balanţa comercială. Cu preţul unor eforturi financiare uriaşe şi al limitării drastice a consumului, România a reuşit să obţină excedente chiar substanţiale.

În 1982, România a reuşit să plătească o parte, deşi foarte mică, din credite. Acest moment a avut, se pare, o importanţă psihologică deosebită. Brusc se dovedea că RSR este în măsură să găsească soluţia unei probleme pe care n-o pot rezolva ţări ca RPU şi RSFI, date mereu ca exemplu de succes al economiei socialiste. Intenţia de a plăti toate datoriile a fost enunţată de Ceauşescu în decembrie, mai mult ca sigur la puţin timp după ce a aflat că gradul de îndatorare anual s-a micşorat. Conştientizarea faptului că plata parţială a datoriilor a fost posibilă a provocat luarea imediată a deciziei de achitare integrală a acestora – şi astfel, în intenţia conducerii, în decurs de câţiva ani, cel mai mare obstacol în calea dezvoltării în continuare a economiei ţării ar fi fost eliminat. O anumită influenţă a avut în cazul de faţă şi uşurinţa cu care RSR a reuşit să-şi reducă din datorii în anul 1982. Bucureştiul era în continuare favorizat de capitalele occidentale şi în special de Washington, aşa încât negocierile în legătură cu creditele se desfăşurau într-o atmosferă mult mai destinsă decât în cazul altor capitale, ca Varşovia sau Budapesta. De un tratament asemănător se bucura şi Belgradul, numai că iugoslavii au exploatat acest avantaj doar pentru a atrage în continuare credite, fără a efectua nici un fel de reforme. De asemenea, conducerea României, spre deosebire de cea a Poloniei, Ungariei sau Iugoslaviei, nu era nevoită să se teamă de vreo revoltă legată de scăderea nivelului de trai. După cum s-a dovedit, au fost suficiente câteva schimbări juridico-administrative, dublate de înfricoşarea preventivă a intelectualilor, pentru a ajunge la calmarea spiritelor. Din această perspectivă se vede clar că decizia de achitare integrală a datoriei externe se baza în primul rând de argumente economice, iar efectele ei negative din punct de vedere social şi politic nu erau decât preţul plătit pentru eliminarea acelei poveri care, după părerea conducerii, sufoca viaţa economică.

În 1974, regimul Ceauşescu a intrat într-o fază de stagnare îndelungată care a durat până la căderea lui. Puţinele reforme îşi propuneau doar cosmetizări ale situaţiei, ele neafectând strategia de bază. Sistemul care n-a fost supus unei reforme de sus în jos evolua, insistând asupra aceloraşi direcţii principale: puterea dictatorială, cultul personalităţii, nepotismul, teroarea omniprezentă şi permanenta criză economică. La toate acestea se mai adăuga corupţia, existentă şi anterior, dar care între timp s-a generalizat, favorizată de reducerea rezervei de bunuri accesibile pe piaţă şi de locuri de muncă în măsură să asigure eliberarea de dificultăţile materiale cu care se confruntau cei mai mulţi dintre cetăţeni.

În momentul în care au apărut simptomele incontestabile ale crizei, Ceauşescu condamna excesele, apoi, sub pretextul unor scandaluri financiare, a trecut la rotirea cadrelor. Mai târziu însă, în condiţiile înrăutăţirii permanente a situaţiei economice, dictatorul a renunţat treptat la această retorică, axându-se pe zugrăvirea unei viziuni luminoase a viitorului cu anul 2000 ca dată de deschidere a porţilor spre raiul comunist. Adoptarea unor astfel de premise şi practicarea acestui tip de propagandă erau dovezi ale faptului că sistemul nu va fi reformat, iar aceasta este decizia conştientă a conducerii.

În 1974, Ceauşescu s-a rupt de grupul dictatorilor care, în ţările lor, înfăptuiau o revoluţie permanentă (grup căruia se considera frecvent că-i aparţine, chiar şi după dispariţia lui), pentru a se alipi celor care, după ce şi-au eliminat toţi concurenţii, s-au mulţumit să deţină pur şi simplu puterea, fără a se mai angaja în alte iniţiative politice riscante. Stalin, Hitler, Mussolini, Mao, Hoxha – aceşti dictatori n-au încetat în principiu până la moarte să adapteze sistemele politice din ţările lor. Dar Ceauşescu n-a făcut parte din această categorie. După Congresul al XI-lea al PCR el s-a simţit mai apropiat de vecini ca Tito, Kádár sau Jivkov, deşi autoritatea lui se baza pe alte considerente decât în cazul conducătorilor RPU şi RSFI, în cazul cărora rolul principal îl juca mitul, total absent în România, al gospodarului priceput. Dacă în viaţa privată lui Kádár activul de partid i se adresa tocmai cu acest apelativ: „gospodar” (gazda), în schimb lui Ceauşescu subordonaţii i se adresau cu apelativul „şeful”, un cuvânt care nu are nici un fel de conotaţii, nici negative, nici pozitive, el neimplicând altceva decât ideea de autoritate.

Într-o anumită măsură, în deceniul 1975-1985, regimul politic din România se asemăna cel mai mult cu cel din Bulgaria, al lui Todor Jivkov. Asemănarea era foarte vizibilă, în ciuda unor diferenţe evidente, mai ales în politica externă promovată de cele două ţări. Opţiunea prosovietică era unul dintre pilonii principali ai politicii Bulgariei, ceea ce constituia un contrast izbitor faţă de independenţa ţipător afişată a României faţă de URSS. În acelaşi timp, RPB se străduia permanent să rămână deschisă pentru turiştii străini (cărora li se ascundeau cu mult succes orice fenomene negative), mai ales pentru cei din ţările socialiste, acest lucru făcând ca Bulgaria să se bucure de o imagine pozitivă în rândul cetăţenilor acestor ţări, iar „concediile în Bulgaria” au devenit de-a dreptul proverbiale.

În spatele acestei faţade bine puse la punct (care lipsea României) se ascundea autoritatea lui Jivkov, la fel de dictatorială şi de absolută ca şi a lui Ceauşescu. Atitudinea prosovietică a Bulgariei îşi avea rădăcinile în propriile tradiţii naţionale, cam la fel ca şi atitudinea antisovietică a României – cu alte cuvinte, părea o simplă prelungire a acestora în condiţiile sistemului comunist. Sub oblăduirea lui Jivkov, naţionalismul bulgar a înflorit353. Pe 20 octombrie 1981 RPB a sărbătorit festiv 1.300 de ani de la întemeierea primului stat bulgar – o aniversare care părea croită să fie sora geamănă a aniversării celor 2.050 de ani de la crearea primului „stat dac centralizat”, celebrată cu numai un an în urmă în RSR. În Bulgaria însă sărbătoarea a durat mai mult şi s-a desfăşurat pe teritoriul întregii ţări – spre exemplu, între 12 şi 22 septembrie, la Veliko Tîrnovo a avut loc spectacolul teatral „1.300 de ani de Bulgaria”354.

Conducerea bulgară a împins naţionalismul mai departe chiar decât România; pe la jumătatea anilor ’80 a fost inaugurată aşa-numita acţiune de renaştere care consta în bulgarizarea forţată a reprezentanţilor minorităţilor naţionale, în primul rând a turcilor, care trebuiau să-şi ia nume şi prenume slave. Orice s-ar spune, până în 1988, Ceauşescu n-a recurs la asemenea procedee faţă de minoritatea maghiară din România.

În RPB a înflorit şi cultul conducătorului, deşi nu la aceleaşi dimensiuni ca în România: o manifestare cu totul ieşită din comun a acestuia a constituit-o, în 1981, cea de-a 70-a aniversare a naşterii lui Jivkov (printre altele, a fost distins cu medalia „Erou al RPB”), eveniment care se suprapunea cu grandioasele festivităţi legate de aniversarea întemeierii statului. Pe 20 octombrie 1980 Praveţ, satul natal al lui Jivkov, obţinea astfel drepturile de oraş, iar în anii următori s-au construit acolo multe blocuri noi, s-a turnat asfalt şi chiar s-a înălţat un hotel, luxos pentru vremea respectivă355 – la fel cum era tratat în România satul Scorniceşti.

Nici din punct de vedere economic Bulgaria nu se deosebea prea mult de România. În ciuda existenţei unei enclave turistice şi a faptului că populaţia nu era obligată să facă economii atât de mari, cetăţeanul bulgar mediu nu trăia cu mult mai bine decât cetăţeanul mediu din România.

Autoritatea conducătorului bulgar era însă limitată din cauza unor influenţe uriaşe, din ce în ce mai mari, după cum chiar el îşi dorea, venind dinspre URSS. Jivkov considera că slugărnicia aparentă şi efectivă faţă de sovietici, de-a dreptul surprinzătoare nu numai în comparaţie cu distanţarea lui Ceauşescu faţă de URSS, ci chiar şi cu ceilalţi şefi comunişti, reprezintă o garanţie a autorităţii sale – şi nu se înşela. Cu toate acestea, pericolul de a fi răsturnat de agenţii sovietici (de care dictatorul român se temea permanent, motiv pentru care se şi străduia ca măcar să-i izoleze) a fost real pe tot timpul cât s-a aflat în fruntea ţării. Din acest motiv, autoritatea lui Jivkov a fost mai mică decât a lui Ceauşescu, limitată fiind tocmai de această posibilitate.

Cam pe la jumătatea perioadei la care ne referim, conducerea română s-a confruntat cu o problemă care înainte nu constituia motiv de îngrijorare. Este vorba de poziţia şi rolul partidului în stat şi în societate, respectiv de relaţia acestuia cu guvernul. Era vorba de o chestiune prevăzută în Constituţia adoptată în 1965. Articolul 3 era formulat astfel: „În Republica Socialistă România forţa politică conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român”356. Prevederi asemănătoare se vor regăsi şi în legile fundamentale ale celorlalte ţări comuniste abia mai târziu. Cu toate acestea, problema era preocupantă şi la nivelul celorlalţi conducători. Cel mai bun exemplu în acest sens este RPP. Concomitent cu creşterea importanţei armatei şi a generalului Jaruzelski, partidul ca organizaţie politică şi-a pierdut din influenţă, aşa încât a urmat o reformulare de facto a rolului său. A rămas în continuare principalul creuzet de pregătire a cadrelor, dar importanţa lui politică a scăzut considerabil.

În RSR schimbările s-au petrecut altfel. În primul rând nu există un moment precis din care PCR s-a retras de la conducerea efectivă a societăţii. Totul s-a petrecut treptat, dacă nu luăm în considerare cele două evenimente care au grăbit acest proces: Congresul al XII-lea cu intervenţia lui Pârvulescu şi referatul lui Ceauşescu la plenara din iunie 1982. Concomitent creştea însă treptat numărul de membri ai partidului. Nu ştim în ce măsură conducerea îşi planificase ca la un moment dat toţi cetăţenii adulţi să fie membri ai PCR, dar nici nu putem exclude o astfel de posibilitate. Partidul a devenit o organizaţie de masă, iar adeziunea la această organizaţie a încetat treptat să mai fie legată de o anumită opţiune ideologică, respectiv de obţinerea anumitor avantaje; practicarea unui număr tot mai mare de meserii era condiţionată de apartenenţa la PCR.

Aşa se face că Partidul Comunist Român a devenit asemenea Partidului Naţional Fascist Italian (Partito Nazionale Fascista – PNF) din perioada dictaturii lui Benito Mussolini. În 1932, PNF a adoptat un nou statut în cuprinsul căruia rolul lui era definit ca „miliţie cetăţenească în slujba statului fascist”357. Cam acelaşi tip de mesaj a avut şi teza lui Ceauşescu despre „creşterea rolului statului de democraţie populară, revoluţionară, în conducerea întregii vieţi economico-sociale, şi despre colaborarea armonioasă dintre organele statului şi organismele democratice în cadrul sistemului unitar de democraţie socialistă” expusă în iunie 1982.

Asemănarea dintre dictatura lui Ceauşescu şi sistemele fasciste era deseori invocată de către criticii de stânga ai regimului său, inclusiv de scriitorul Norman Manea358. Din punct de vedere ideologic, se atrăgea atenţia asupra afinităţilor dintre naţionalismul comunist şi cel promovat în perioada interbelică de Legiunea Sf. Arhanghel Mihail şi de Garda de Fier. De fapt, fasciştii români interbelici în multe cazuri utilizau aceleaşi sintagme ca şi comuniştii lui Ceauşescu – ne referim în primul rând la „omul nou”, un concept care se repeta frecvent printre temele preferate atât în lucrările de tip legionar, cât şi în cuvântările secretarului general al PCR.

Afinităţile ideologice dintre cele două totalitarisme se concretizează într-o anumită măsură în opera şi figura lui Constantin Noica, unul dintre cei mai remarcabili filosofi români. În tinereţe el a simpatizat cu Garda de Fier, apoi, mai târziu, pe vremea lui Dej, a fost urmărit. După preluarea puterii de către Ceauşescu, Noica s-a mutat la Păltiniş, o staţiune de munte, unde a întemeiat un fel de şcoală filosofică. În anii ’70 şi ’80 Noica a exercitat o influenţă foarte mare asupra formării elitei intelectuale româneşti – este şi perioada în care el şi-a publicat lucrările filosofice. Părerile în ceea ce priveşte persoana lui sunt împărţite: unii consideră că în acest fel s-a opus regimului, realizând aşa-numita rezistenţă prin cultură, alţii afirmă că opiniile sale nu s-au schimbat fundamental din perioada interbelică, armonizându-se cu propaganda oficială (în operele sale Noica a criticat de fapt în primul rând democraţia occidentală), lucru pentru care ar trebui să i se atribuie statutul de „guru al ceauşismului”359. Mai multă dreptate par a avea cei din urmă. Naţionalist încă de la începuturile sale, în probleme ideologice, regimul Ceauşescu a deviat în mod firesc în direcţia Gărzii de Fier. Noica fiind reprezentantul cel mai strălucit al acestei şcoli de gândire, s-a adaptat la ideologia ceauşistă, ceea ce nu înseamnă, evident, că vreo persoană din conducerea superioară ar fi înţeles ceva din lucrările sale filosofice, de un rafinament intelectual deosebit – pur şi simplu l-au lăsat să facă ce vrea şi a fost suficient.

Partidului Comunist Român i-ar fi fost greu să se asemene structural cu Garda de Fier din cauză că aceasta din urmă n-a ajuns niciodată de facto la putere şi, în consecinţă, n-a elaborat soluţii din această perspectivă. Nu se ştie nici dacă similitudinea din punctul de vedere al poziţiei faţă de stat dintre PCR (România) şi PNF (Italia) a fost intenţionată – nimic nu ar susţine acest punct de vedere –, dar lucrurile aşa s-au potrivit. De altfel, atât pentru PNF, cât şi pentru PCR, acest tip de raportare la stat reprezenta de fapt o slăbire care în cele din urmă a dus la dezintegrarea lui. În momentul în care conducătorii, Mussolini şi Ceauşescu, au fost înlăturaţi, practic ambele partide au dispărut din viaţa politică.

În concluzie, în deceniul 1975-1985 conducerea română s-a confruntat cu probleme şi dificultăţi foarte asemănătoare cu ale celorlalte ţări comuniste, cea mai importantă dintre ele fiind criza economică. Ceauşescu, care în luarea deciziilor avea un câmp de manevră mai larg decât alţi conducători ai statelor din blocul sovietic, voia să-şi rezolve problemele în felul lui şi aşa a şi făcut. Aceasta a şi fost, de altfel, cauza principală pentru care România a început să se deosebească tot mai mult de celelalte ţări din CAER.

 

1. Anuarul Statistic al Republicii Socialiste România 1980, Bucureşti, 1980, p. 139.

2. Notă referitoare la situaţia actuală a pieţei din RSR, D-I-R-24120-1-75, pp. 1-4.

3. Notă. Evaluarea implicaţiilor social-politice..., pp. 1-3.

4. Ibidem, pp. 6-7.

5. Ibidem, p. 6.

6. Istoria României în date..., p. 647.

7. W. Roszkowski, Najnowsza historia Polski..., p. 710.

8. Notă referitoare la planul de dezvoltare social-economică a Românieipe anii 1976-1980 adoptat la plenara din iulie a CC al PCR, D-I-R-24120-1, 75, A MSZ RP, p. 3.

9. Informare cu privire la integrarea învăţământului superior cu producţia în RSR, D-I-R-2421-4-76, A MSZ RP, p. 3.

10. Istoria României în date..., p. 651.

11. Mesaj cifrat din Bucureşti 25.5.1976, D-I-R-0-2412-2-76, A MSZ RP, p. 1.

12. Ibidem, p. 2.

13. Istoria României în date..., p. 652.

14. Ibidem, p. 653.

15. Notă referitoare la cele două decrete de amnistiere emise de Consiliul de Stat al RSR, D-I-R-2412-6-76, A MSZ RP, p. 1.

16. Istoria României în date..., p. 653.

17. Notă referitoare la legea repartizării în activităţi social utile a persoanelor de vârstă productivă, D-I-R-2412-8-76, A MSZ RP, p. 1.

18. Ibidem, pp. 2-3.

19. Anuarul Statistic... 1980, p. 139. În raportul Ambasadei RPP, acest indicator se ridica la 11,5% – Evaluarea realizării planului socioeconomic de dezvoltare a României pe anul 1976, D-I-R-24120-1-77, A MSZ RP, p. 1.

20. Evaluarea realizării planului..., pp. 3-10.

21. Anuarul Statistic... 1980, p. 497.

22. I.M. Pacepa, Orizonturi roşii..., pp. 197-198.

23. T. Kunze, Nicolae Ceauşescu..., p. 193.

24. L. Betea, Alexandru Bârlădeanu..., p. 187.

25. T. Kunze, Nicolae Ceauşescu..., pp. 208-209.

26. Notă referitoare la campania de propagandă în jurul problemelor naţiunii, patriotismului şi internaţionalismului, respectiv al relaţiilor între ţările socialiste, D-I-R-0-24-2-76, A MSZ RP, p. 3.

27. G. Crişan, Piramida..., vol. II, pp. 298-299.

28. Informare cu privire la acţiunea patriotic-educativă desfăşurată de curând în rândul tinerilor din RSR, D-I-R-2412-5-76, A MSZ RP, p. 2.

29. Merită să menţionăm faptul că şi după 1989 Păunescu a ocupat un loc de frunte, printre altele îndeplinind funcţiile de senator şi preşedinte al comisiei de cultură din Senat. În 1996 el a candidat la funcţia de preşedinte al ţării, dar n-a obţinut decât un număr infim de voturi.

30. Istoria României în date..., p. 652.

31. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 219.

32. În luna septembrie a anului următor, problemele legate de „Şoimii Patriei” erau discutate la şedinţa Secretariatului CC al PCR. A fost foarte apreciată eficacitatea acestei organizaţii în îndoctrinarea copiilor şi au fost aprobate modelele unitare ale însemnelor necesare în activitatea „Şoimilor Patriei”. Cf. „Şoimii Patriei. Stenograma şedinţei Secretariatului CC al PCR din ziua de 19 septembrie 1977”, 22, an XV, nr. 912, 31 august – 5 septembrie 2007.

33. Enciclopedia de istorie a României, vol. I, pp. 154-155.

34. D. Deletant, Ceauşescu..., p. 344.

35. W.P. van Meurs, The Bessarabian Question..., p. 302.

36. Cf. D. Deletant, Ceauşescu..., p. 160.

37. De exemplu, într-o discuţie cu Hitler, Antonescu subliniază: „Persoana mea nu contează, ci numai destinul naţiunilor noastre” – M. Preda, Delirul, Editura Cartex, Bucureşti, 2003, p. 200.

38. D. Deletant, Ceauşescu..., p. 190.

39. Ibidem, p. 160.

40. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 204.

41. Mesaj cifrat din Bucureşti 12.11.1975, D-I-R-0-24120-2-75, A MSZ RP, pp. 1-4.

42. Notă referitoare la extinderea şi aprofundarea colaborării economice româno-sovietice în anii 1977-1980, D-I-R-2413-5-76, A MSZ RP, pp. 1-4.

43. W.P. van Meurs, The Bessarabian Question..., pp. 255-256.

44. Mesaj cifrat din Bucureşti 19.8.76, D-I-R-0-2413-5-76, A MSZ RP, pp. 1-3.

45. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 218.

46. W.P. van Meurs, The Bessarabian Question..., p. 256.

47. M. Răceanu, Cronologie comentată..., p. 227.

48. J.F. Harrington, B.J. Courtney, Relaţii româno-americane..., p. 360.

49. R. Ioanid, Răscumpărarea evreilor..., pp. 178-179.

50. M. Răceanu, Cronologie comentată..., p. 228.

51. Ibidem, p. 229.

52. J.F. Harrington, B.J. Courtney, Relaţii româno-americane..., p. 368.

53. Notă referitoare la desfăşurarea şi rezultatele vizitei preşedintelui SUA G. Ford în România, D-I-R-0-2413-7-75, A MSZ RP, pp. 1-7.

54. J.F. Harrington, B.J. Courtney, Relaţii româno-americane..., pp. 377-378.

55. M. Răceanu, Cronologie comentată..., p. 232.

56. Notă referitoare la campania de propagandă..., p. 2.

57. M. Răceanu, Cronologie comentată..., p. 235.

58. Ibidem, pp. 226-227, 231, 236.

59. J.F. Harrington, B.J. Courtney, Relaţii româno-americane..., p. 385.

60. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 201.

61. Notă referitoare la discuţia cu J.C. Bouchet – consilier comercial al Ambasadei Franţei la Bucureşti, D-I-R-0-2413-6-75, A MSZ RP, pp. 1-2.

62. Notă referitoare la vizita ministrului Afacerilor Externe al Franţei J. Sauvagnargues în România, D-I-R-2413-12-76, A MSZ RP, p. 1.

63. Ibidem, pp. 1-4.

64. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 219.

65. Notă referitoare la ultimele elemente ale politicii de emigrare practicate de autorităţile Republicii Socialiste România, D-I-R-0-2412-2-75, A MSZ RP, p. 2.

66. Ibidem.

67. Notă referitoare la vizita ministrului Afacerilor Externe al RSR George Macovescu în RFG, D-I-R-0-2413-11-76, A MSZ RP, p. 4.

68. Ibidem, pp. 4-5.

69. Notă referitoare la înviorarea contactelor între România şi RP Chineză, D-I-R-0-2413-13-75, A MSZ RP, pp.1- 4.

70. Notă referitoare la acţiunile de propagandă din România în legătură cu decesul lui Mao Zedong, D-I-R-0-2413-14-76, A MSZ RP, pp. 1-3.

71. Ibidem, p. 3.

72. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 216.

73. M. Răceanu, Cronologie comentată..., p. 235.

74. I.M. Pacepa, Orizonturi roşii..., p. 195.

75. Biografia lui Paul Goma este reconstituită pe baza propriilor note biografice, publicate pe http://paulgoma.free.fr, a documentelor Securităţii publicate tot de Goma în volumul Culoarea curcubeului ’77... şi a volumului lui M. Pelin Opisul emigraţiei politice..., pp. 151-153.

76. Această parte a prezentării noastre se bazează în principal pe declaraţiile lui Goma, obţinute în cursul interogatoriilor din aprilie 1977 şi care se află în arhivele CNSAS, F.P. 65596/t. I; vezi şi D. Deletant, Ceauşescu..., pp. 235-243.

77. Mai târziu, Paul Goma a datat telefonul lui Virgil Tănase pe 18 ianuarie.

78. D. Deletant, Ceauşescu..., p. 239.

79. În multe documente asemănătoare, redactate în alte perioade, funcţionarii Securităţii puneau în gura persoanelor interogate formulări pe care acestea nu le-ar fi folosit probabil niciodată; spre exemplu, de numele lui Emil Cioran a fost lipit calificativul legionarul. Pe Goma, de asemenea, au încercat să-l facă să recunoască faptul că scrisorile pe care le-a redactat erau de facto un „material legionar”.

80. N. Manea, O klownach..., p. 90 [ed. rom. 2005, p. 104].

81. În ziua sosirii lui Goma la Paris, una din principalele activiste ale emigraţiei române, Monica Lovinescu, a căzut victimă unui atentat organizat de un grup de terorişti arabi. În loc să se întâlnească cu ea la aeroport, Goma a găsit-o la spital – A. Niculescu, „O cronologie a societăţii civile în anii lui Ceauşescu”, Analele Sighet, nr. 10, 2003, p. 153.

82. Istoria României în date..., p. 658; C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 221.

83. T. Kunze, Nicolae Ceauşescu..., p. 336.

84. Istoria României în date..., p. 658.

85. M. Pelin, Opisul emigraţiei politice..., pp. 142-143.

86. V. Georgescu, „Programul mişcării disidente din România”, în Politică şi istorie..., pp. 119-123.

87. Cf. V. Paraschiv, Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist, Editura Polirom, Iaşi, 2005.

88. Cf. D. Deletant, Ceauşescu..., pp. 127-129; G. Vincze, A romániai magyar kisebbség történeti kronológiája 1944-1989, http://vincze.adatbank.transindex.ro/index.php.

89. Informare referitoare la activitatea lui Carol (sic!) Király, D-I-R-0-2412-2-78, 2, A MSZ RP, p. 2.

90. D. Deletant, Ceauşescu..., p. 246; R. Cesereanu, „«Mici defecţiuni»: 1977, 1987”, în A. Neculau (coord.), Viaţa cotidiană..., pp. 226-243; I. Velica, D.Ş. Velica, „Lupeni ’77 – laboratorul puterii”, Analele Sighet, nr. 10, 2003, pp. 61-68; A. Goşu, „Ceauşescu şi minerii”, 22, an XV, nr. 911, 24-30 august 2007.

91. A. Goşu, „Ceauşescu şi minerii...”.

92. Evaluarea situaţiei interne şi a politicii externe a RSR în anul 1977, D-I-R-0-2412-1-78, A MSZ RP, pp. 2-3.

93. Ibidem, p. 3.

94. P. Goma, Culoarea curcubeului ’77..., pp. 463-465.

95. De exemplu, pe 27 ianuarie 1978, şeful secţiei române a REL, Noël Bernard, într-o emisiune radiodifuzată cu ocazia zilei de naştere a lui Nicolae Ceauşescu, îl caracteriza ca un „om politic ieşit din comun, care [...] a jucat un rol important, atât în relaţiile dintre naţiuni, cât şi în cele dintre partidele comuniste”. Cf. A.M. Stoenescu, Istoria loviturilor..., vol. 4 (II), p. 16.

96. Notă referitoare la cuvântarea lui N. Ceauşescu cu ocazia consfătuirii activului de partid din sectorul propagandă-ideologie, D-I-R-24121-1-77, A MSZ RP, p. 1.

97. Ibidem, pp. 2-4.

98. Enciclopedia de istorie a României, vol. I, pp. 154-155.

99. Istoria României în date..., p. 657.

100. Ibidem, p. 660.

101. Ibidem, p. 661.

102. „Preliminarii la marea competiţie naţională Daciada 1971-1976”, Arhivele Totalitarismului, nr. 3-4, 2002, pp. 77-84.

103. Hotărârea Plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Român în legătură cu aniversarea a 2050 de ani de la apariţia primului stat dac centralizat şi independent, D-I-R-24121-2-77, A MSZ RP, p. 1.

104. A.U. Gabbanyi, Cultul lui Ceauşescu..., p. 27.

105. Notă referitoare la noul imn de stat al RSR, D-I-R-2412-2-76, A MSZ RP, p. 1; Istoria României în date..., p. 662.

106. Notă referitoare la situaţia internă şi la politica externă a RSR în 1978, D-I-R-2412-3-79, A MSZ RP, pp. 1-2.

107. Anuarul Statistic... 1980, p. 497.

108. Conferinţa naţională a PCR 7-9 XII 1977, D-I-R-24121-1-77, 4, A MSZ RP, pp. 1-10.

109. Cuvântul „dezertare” are doar sensul de părăsire din proprie iniţiativă a serviciului, în cazul de faţă neavând aşadar o nuanţă negativă.

110. Apud M. Pelin, Un veac de spionaj..., pp. 208-209; D. Jela, Lexiconul negru..., p. 210.

111. C. Troncotă, Duplicitarii..., p. 45.

112. Ibidem, p. 49.

113. L. Pleşa, „Crearea Consiliului Politic al Ministerului de Interne (1977-1978)”, Arhivele Securităţii, nr. 1, pp. 51-60.

114. Un alt cunoscut ofiţer care a fugit în Occident, colonelul Ryszard Kukliński, a făcut acest lucru într-un moment în care serviciile speciale poloneze erau deja pe urmele lui. La fel şi maiorul cehoslovac Josef Frolík a dezertat abia în momentul când nu mai avea nici o îndoială că va fi descoperit în curând.

115. Kukliński, spre exemplu, a fugit împreună cu familia.

116. T. Solomovici, Un dosar incendiar: Pacepa, Editura Teşu, Bucureşti, 2005, pp. 183-191.

117. M. Pelin, Un veac de spionaj..., pp. 96-97.

118. G. Crişan, Piramida..., vol. I, p. 115.

119. Ibidem, pp. 102-103.

120. Ibidem, p. 243.

121. Hotărârea CC al PCR de modificare a planificării şi administrării economiei (23 III 1978), D-I-R-24120-1-78, A MSZ RP, pp. 1-23.

122. Participarea angajaţilor la profit. Document adoptat de Plenara CC al PCR din 22 III – 23 III 1978, D-I-R-24120-1-78, A MSZ RP, pp. 1-9.

123. Istoria României în date..., p. 667.

124. Notă referitoare la situaţia internă şi la politica externă a RSR în anul 1978, D-I-R-2412-3-79, A MSZ RP, p. 3.

125. Notă cu privire la realizarea planului socio-economic de dezvoltare a României în 1978, D-I-R-24120-2-79, A MSZ RP, p. 1.

126. Ibidem, p. 6.

127. Ibidem, p. 3.

128. Anuarul Statistic... 1980, p. 497.

129. Notă referitoare la situaţia energetică a României, D-I-R-24120-3-79, A MSZ RP, pp. 1-15.

130. Istoria României în date..., pp. 671-672.

131. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., pp. 243-244.

132. Mai pe larg, vezi: A. Burakowski, „Criza turiştilor din 1979 – o lovitură dată economiei româneşti”, Arhivele Totalitarismului, nr. 3-4, 2006, pp. 158-163.

133. Mesaj cifrat de la Bucureşti 26.7.1979, D-I-R-0-53-3-79, 2, A MSZ RP, pp. 1-2.

134. Notă de serviciu, fără semnătură, A MSZ RP, pp. 1-2.

135. Mesaj cifrat de la Bucureşti 31.07.1979, D-I-R-0-53-3-79, 6, A MSZ RP, p. 1.

136. Mesaj cifrat de la Budapesta 1.08.79, D-I-R-0-53-3-79, 7, A MSZ RP, pp. 1-2.

137. Mesaj secret de la Bucureşti 2.08.1979, D-I-R-0-53-3-79, 9, A MSZ RP, pp. 1-2.

138. Ibidem.

139. Mesaj cifrat de la Sofia 2.08.1979, D-I-R-0-53-3-79, 10, A MSZ RP, pp. 1-2.

140. Mesaj cifrat de la Budapesta 5.08.1979, D-I-R-0-53-3-79, 20, A MSZ RP, pp. 1-2.

141. Mesaj cifrat de la Budapesta 10.08.1979, D-I-R-0-53-3-79, 27, A MSZ RP, pp. 1-3.

142. Mesaj cifrat de la Bucureşti 14.08.1979, D-I-R-0-53-3-79, 30, A MSZ RP, pp. 1-2.

143. Mesaj cifrat de la Bucureşti 23.08.1979, D-I-R-0-53-3-79, 35, A MSZ RP, p. 3.

144. Notă referitoare la câteva elemente de actualitate ale situaţiei socio-economice a României, D-I-R-241-3-80, 1, A MSZ RP, p. 2.

145. Istoria României în date..., p. 674.

146. Ibidem, p. 675.

147. Informare pe tema Congresului al XII-lea al Partidului Comunist Român, D-I-R-0-24121-2-79, 1, A MSZ RP, pp. 1-2.

148. Congresul al XII-lea al Partidului Comunist Român 19-23 noiembrie 1979, Bucureşti, 1981, p. 688.

149. Ibidem, p. 721.

150. Informare pe tema Congresului al XII-lea..., p. 1.

151. Anuarul Statistic... 1980, p. 497.

152. Notă referitoare la unele aspecte ale situaţiei socio-economice actuale a României, D-I-R-241-3-80, 1, A MSZ RP, pp. 1-2.

153. Situaţia economică actuală a României, D-I-R-24120-9-80, A MSZ RP, pp. 1-3.

154. Raport politic al Ambasadei RPP la Bucureşti pe anul 1980, D-I-R-0-242-1-81, 1, A MSZ RP, pp. 1-3.

155. Ambasada Republicii Populare Polone la Bucureşti. Raport politic pe anul 1981, D-I-R-242-1-82, A MSZ RP, pp. 1-4.

156. Istoria României în date..., pp. 684-685.

157. Ibidem, p. 687.

158. L. Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 318.

159. Membrii CC al PCR..., pp. 138-139.

160. Ibidem, pp. 142-143.

161. T. Kunze, Nicolae Ceauşescu..., p. 306; R. de Flers, Socialism in One..., pp. 165-174.

162. Gh. Crişan, Piramida..., vol. I, pp. 74-75.

163. Istoria României în date..., pp. 663-664; A.U. Gabanyi, Cultul lui Ceauşescu, pp. 19-26.

164. A.U. Gabanyi, Cultul lui Ceauşescu, pp. 27-32; A. Cioroianu, Ce Ceauşescu qui hante..., p. 254.

165. Notă referitoare la schimbările de personal în conducerea partidului şi a guvernului RSR, efectuate cu ocazia consfătuirii de lucru a CC al PCR din ziua de 7 III 1978, D-I-R-0-2412-3-78, 1, A MSZ RP, p. 1.

166. Membrii CC al PCR..., pp. 121-122, 130-131, 229, 240, 378, 442, 458, 545, 614-615.

167. Ibidem, pp. 369-370.

168. Notă referitoare la structura socio-profesională a PCR, D-I-R-0-2412-4-78, 2, A MSZ RP, pp. 1-2.

169. Ibidem, p. 3.

170. Membrii CC al PCR..., pp. 102-103, 153-154, 447-448.

171. Notă referitoare la schimbările de personal efectuate la Plenara CC al PCR din ziua de 29 III 1979, D-I-R-24121-1-79, A MSZ RP, pp. 1-2.

172. Membrii CC al PCR..., pp. 387-388.

173. Notă referitoare la schimbările de personal..., p. 3.

174. Membrii CC al PCR..., pp. 172-173, 322-323, 476-477, 506-507.

175. Mesaj secret din Bucureşti 10.10.1979, D-I-R-0-24121-2-79, 3, A MSZ RP.

176. N. Ionescu-Gură, „Studiu introductiv”, p. 15.

177. Ibidem, p. 12.

178. Pentru descrierea evenimentelor, cf. Informarea în legătură cu Congresul al XII-lea..., pp. 6-7; T. Kunze, Nicolae Ceauşescu..., pp. 356-357; „«Incidentul Pârvulescu» la Congresul al XII-lea al PCR”, Dosarele Istoriei, nr. 2 (114), pp. 20-22. Este vorba de memoriile unui ofiţer, cel care l-a scos pe Pârvulescu din sala unde aveau loc lucrările Congresului.

179. N. Ionescu-Gură, „Studiu introductiv”, p. 25.

180. D. Jela, Telejurnalul de noapte, Editura Vremea, Bucureşti, 2005, p. 15.

181. Enciclopedia de istorie a României, vol. I, pp. 156-160.

182. Notă referitoare la întâlnirea tov. Z. Kurowski cu N. Ceauşescu din ziua de 12 septembrie 1980, D-I-R-0-240-5-80, 1, A MSZ RP, pp. 2-3.

183. Stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din ziua de 13 decembrie 1981, ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar 101/1981, f. 2-15. Accesul la acest document a fost posibil datorită ajutorului acordat de prof. Andrzej Paczkowski.

184. Despre SLOMR, cf. V. Paraschiv, Lupta mea..., pp. 77-84; D. Deletant, Ceauşescu..., pp. 100, 246-247; M. Pelin, Operaţiunile „Meliţa” şi „Eterul”..., pp. 172-178 (este vorba de o prezentare extrem de defavorabilă a SLOMR şi a celorlalte grupuri de disidenţi).

185. Situaţia intelectualilor români în perioada 1978-1981 constituie subiectul unei serii întregi de documente – cf. Maria Radu Mocanu, Scriitorii şi puterea. Documente, Editura Ideea Europeană, Iaşi, 2006.

186. În roman, acest calificativ este atribuit însă eroului principal. Într-una dintre scene, iubita acestuia îl caută la telefon şi i se adresează astfel: „Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre pământeni?” – M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, vol. III, Editura Cartex, Bucureşti, 2003, p. 203.

187. A. Mutar, „Ultima noapte a lui Marin Preda”, Ziarul, 23 august 2004; idem, „Adevărul despre moartea lui Marin Preda”, Ziarul, 24 august 2004; idem, „Preda, otrăvit de KGB”, Ziarul, 25 august 2004.

188. Acesta din urmă nu a făcut carieră la drept vorbind decât după căderea comunismului, devenind şeful Partidului România Mare.

189. A. Niculescu, „O cronologie a societăţii civile în anii lui Ceauşescu”, Analele Sighet, nr. 10, 2003, p. 154.

190. N. Manea, O klownach..., p. 155.

191. Vezi Cartea Albă a Securităţii..., pp. 214-226.

192. D. Deletant, Ceauşescu..., p. 247.

193. Informare referitoare la unele probleme actuale ale Republicii Socialiste România, D-I-R-220-3-81, A MSZ RP, p. 2.

194. J.F. Harrington, B.J. Courtney, Relaţii româno-americane..., p. 394.

195. Ibidem, p. 405.

196. M. Răceanu, Cronologie comentată..., pp. 240, 244, 247, 250, 253.

197. I.M. Pacepa, Czerwone horyzonty..., pp. 165-222.

198. M. Răceanu, Cronologie comentată..., pp. 241-242.

199. Membrii CC al PCR..., pp. 428-429. N-ar fi exclus ca motivul revocării lui Nicolae M. Nicolae să-l fi constituit de fapt fuga lui Ion Mihai Pacepa, şi nu comportarea sa din timpul vizitei delegaţiei române în SUA.

200. Notă referitoare la vizita cancelarului RFG – H. Schmidt în România din zilele de 6-7 I 1978, D-I-R-2413-1-78, 1, A MSZ RP, pp. 4, 7.

201. Notă referitoare la unele elemente actuale din politica externă a RSR, D-I-R-220-3-81, A MSZ RP, p. 7.

202. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul communist..., pp. 233-268.

203. Notă referitoare la protocoalele comerciale ale României cu ţările socialiste pentru anul 1979, D-I-R-24120-5-79, A MSZ RP, pp. 9-10.

204. Mesaj cifrat din Bucureşti 31.12.1979, D-I-R-0-2413-2-80, 1, A MSZ RP.

205. J.F. Harrington, B.J. Courtney, Relaţii româno-americane..., p. 434.

206. Mesaj cifrat din Bucureşti 15.01.1980, D-I-R-0-2413-2-80, 3, A MSZ RP.

207. J.F. Harrington, B.J. Courtney, Relaţii româno-americane..., pp. 434-435.

208. Notă referitoare la convorbirile cu ambasadorul URSS la Bucureşti, tov. Drezdenko, în legătură cu vizita premierului Republicii Socialiste România, I. Verdeţ, la Moscova, D-I-R-0-2413-3-80, 10, A MSZ RP, p. 1.

209. Ibidem, pp. 3-5.

210. Informare cu privire la convorbirile avute de premierul României, Ilie Verdeţ, la Moscova pe 22 VI 1981, D-I-R-2413-1-81, A MSZ RP, p. 1.

211. Ibidem, pp. 1-2.

212. Notă referitoare la convorbirile cu ambasadorul URSS..., p. 10.

213. Raport politic pe anul 1981, D-I-R-242-1-82, A, A MSZ RP, p. 10.

214. Desfăşurarea şi evaluarea vizitei secretarului general al PCR şi preşedintele României Nicolae Ceauşescu în Republica Populară Chineză din 15-20 mai 1978 (evaluare provizorie), D-I-R-2413-8-78, A MSZ RP, p. 2.

215. Ibidem, p. 3.

216. Ibidem, pp. 4-11.

217. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul communist..., pp. 261, 264.

218. Mesaj cifrat din Bucureşti 13.12.1980, D-I-R-0-3492-80, 6, A MSZ RP, pp. 1-2.

219. Notă referitoare la activitatea Ambasadei RP Chineze, D-I-R-2413-2-81, A MSZ RP, p. 1.

220. Informare cu privire la problemele curente ale relaţiilor comerciale dintre România şi Republica Populară Chineză, D-I-R-24120-1-82, A MSZ RP, pp. 1-5.

221. Cf. D. Deletant, M. Ionescu, „Romania and the Warsaw Pact...”, pp. 93-96; C. Olteanu, A. Duţu, C. Antip, România şi Tratatul..., pp. 208-220.

222. A. Paczkowski, Droga do „mniejszego zła”. Strategia i taktyka obozu władzy lipiec 1980 – styczeń 1982, Cracovia, 2002, p. 251.

223. J.F. Harrington, B.J. Courtney, Relaţii româno-americane..., pp. 454-455.

224. Mesaj cifrat din Bucureşti 17.03.82, D-I-R-0849-82, 6, A MSZ RP, p. 2.

225. Mesaj cifrat din Bucureşti 28.06.82, D-I-R-0-24120-1-82, 14, A MSZ RP.

226. Mesaj cifrat din Bucureşti 15.07.1982, D-I-R-0-24120-1-82, 11, A MSZ RP.

227. J.F. Harrington, B.J. Courtney, Relaţii româno-americane..., p. 458.

228. Ibidem, p. 469.

229. S. Orescu, „Multilaterally Developed Romania: An Overview”, în V. Georgescu (ed.), Romania, 40 years (1944-1984), New York, 1985, p. 26.

230. N. Ceauşescu, Raport la Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român 16-18 decembrie 1982, Bucureşti, 1982, p. 32.

231. De exemplu, în Raportul Ambasadei RPP referitor la Conferinţa Naţională, doar o singură propoziţie a fost acordată acestei afirmaţii – Notă informativă referitoare la Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român (pe baza informaţiilor Ambasadei RPP de la Bucureşti), D-I-37-83, A MSZ RP, p. 3.

232. Membrii CC al PCR..., pp. 218-219. După căderea comunismului, Dobrescu a mai fost un timp activ pe scena politică, îndeplinind printre altele funcţia de consilier al premierului.

233. Istoria României în date..., pp. 687-688.

234. Ibidem, p. 688.

235. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 267.

236. Notă informativă referitoare la noile decrete şi legi în România, D-I-R-2412-1-82, A MSZ RP, pp. 1-5; Istoria României în date..., pp. 690-692.

237. Mesaj cifrat din Bucureşti 17.03.82, D-I-R-0849-82, 6, A MSZ RP, p. 1.

238. S. Orescu, „Multilaterally Developed...”, p. 18.

239. Istoria României în date..., p. 693.

240. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 275.

241. S. Orescu, „Multilaterally Developed...”, p. 18.

242. După căderea comunismului, Iulian Mincu a făcut şi o carieră politică. În anii 1992-1996 el a fost ministru al Sănătăţii din partea unui partid postcomunist, după care a trecut la Partidul România Mare, de sorginte naţionalist-comunistă, şi a devenit deputat – G. Crişan, Piramida..., vol. II, p. 245.

243. Notă cu privire la programul ştiinţific de alimentaţie a poporului, D-I-R-2419-4-82, A MSZ RP, p. 3.

244. Ibidem, pp. 1-3.

245. http://romania-on-line.net/whoswho/DobrescuEmilian.htm.

246. Această informaţie ne-a fost furnizată de doamna Alina Ilinca, o cercetătoare româncă a comunismului.

247. Membrii CC al PCR..., pp. 218-219.

248. Notă referitoare la proiectul de lege cu privire la participarea oamenilor muncii din unităţile economice de stat la constituirea fondurilor de dezvoltare economică a întreprinderii, D-I-R-24121-1-82, A MSZ RP, pp. 1-3.

249. M. Răceanu, Cronologie comentată..., p. 258.

250. Proiect de program cu privire la noul sistem de salarizare în RSR, D-I-R-2412-4-83, A MSZ RP, pp. 1-3.

251. Nicolae Ceauşescu, Expunere cu privire la stadiul actual al edificării socialismului în ţara noastră, la problemele teoretice, ideologice şi activitatea politică, educativă a partidului prezentată la plenara lărgită a Comitetului Central al Partidului Comunist Român 1-2 iunie 1982. Cuvântare la încheierea lucrărilor plenarei, Bucureşti, 1982.

252. A. Pentelescu, „Confiscarea de către Partidul Comunist de guvernământ a atributelor statului român în anii 1973-1989”, Analele Sighet, nr. 10, 2003, p. 804.

253. Notă informativă cu privire la plenara ideologică a CC a PCR (1-2 VI 1982) (pe baza materialelor Ambasadei RPP la Bucureşti), D-I-275-82, A MSZ RP, pp. 1-4.

254. N. Ceauşescu, Raport la Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român 16-18 decembrie 1982, Bucureşti, 1982, pp. 41-45.

255. Pe 13 august 1982, Ambasada RPP informa despre „opriri ale activităţii” în Valea Jiului – Mesaj cifrat din Bucureşti 13.08.82, D-I-R-0-2412-2-82, 3, A MSZ RP.

256. Mesaj cifrat din Bucureşti 9 II 83, D-I-0-392-83, 1, A MSZ RP.

257. O descriere mai exactă a problemei Meditaţiei Transcendentale şi o bibliografie pe această temă în A. Burakowski, „Mişcarea Meditaţia Transcendentală din România în anii 1976-1982”, Studia Polityczne, nr. 17, 2005, pp. 119-152.

258. Cf. A. Niculescu, „O cronologie a societăţii...”, p. 156; G. Vincze, A romániai magyar kisebbség történeti kronológiája 1944-1989, http://vincze.adatbank.transindex.ro/index.php.

259. Enciclopedia de istorie a României, vol. I, p. 156.

260. Membrii CC al PCR..., pp. 583-584.

261. Ibidem, pp. 480-481, 508-509.

262. A.U. Gabanyi, Cultul lui Ceauşescu, pp. 33-40.

263. Istoria României în date..., p. 694.

264. Membrii CC al PCR..., p. 389.

265. Nu strică să observăm aici că ministrul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor, Vasile Bulucea, care fusese persoana cel mai sus plasată dintre cei care au avut contacte cu MT (el a permis desfăşurarea unei şedinţe de meditaţie în sediul resortului pe care îl conducea), a rămas pe post până în august 1986, când a fost trimis în judeţul Gorj pe funcţia de prim-secretar, ceea ce însă nu avea nici o legătură cu afacerea MT.

266. Ibidem, pp. 121-122, 256, 335-336, 540-541.

267. Enciclopedia de istorie a României, vol. I, pp. 156-158.

268. D. Jela, C. Strat, M. Albu, Afacerea Meditaţia Transcendentală, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, pp. 383-384.

269. Membrii CC al PCR..., pp. 130-131, 614-615.

270. L. Betea, Alexandru Bârlădeanu..., p. 188.

271. R. Chelaru, Culpe care..., pp. 185-186.

272. A.U. Gabanyi, Cultul lui Ceauşescu, p. 87.

273. Ibidem, pp. 186-187.

274. M. Răceanu, Cronologie comentată..., p. 254.

275. Ibidem, p. 256.

276. Mesaj cifrat din Bucureşti 9.04.1982, D-I-0-1127-82, 1, A MSZ RP.

277. Mesaj cifrat din Bucureşti 15.05.1982, D-I-0-1406-82, 5, A MSZ RP.

278. Ibidem.

279. Informare referitoare la problemele curente ale relaţiilor comerciale dintre România şi Republica Populară Chineză, D-I-R-24120-1-82, A MSZ RP, p. 1.

280. Notă informativă referitoare la desfăşurarea vizitei delegaţiei de partid şi de stat a RPP în România, D-I-R-0-220-7-82, 9, A MSZ RP, p. 1.

281. Ibidem, p. 9.

282. Mesaj cifrat din Bucureşti 7.06.82, D-I-R-0-220-7-82, 5, A MSZ RP.

283. M. Răceanu, Cronologie comentată..., pp. 253, 260, 267, 272.

284. Monografia colectivă a Ambasadei RPP la Bucureşti în legătură cu vizita tov. N. Ceauşescu în ţara noastră, D-I-R-220-R-84, A MSZ RP, p. 23.

285. Raportul politic al Ambasadei RPP în Republica Socialistă România pe anul 1984, D-I-20/90, w. 4, A MSZ RP, p. 4.

286. Ibidem.

287. C. Ionete, Criza de sistem a economiei..., pp. 17-18.

288. R. Chelaru, Culpe care..., p. 187.

289. Mesaj cifrat din Bucureşti 24.10.1983, D-I-0-4294-83, 4, A MSZ RP, p. 1.

290. Raportul politic al Ambasadei RPP la Bucureşti pe 1983, D-I-19/90, w. 5, A MSZ RP, pp. 2-5.

291. Observaţii în legătură cu starea pieţei la Bucureşti, D-I-R-24120-2-83, A MSZ RP, p. 1.

292. Ibidem, p. 2.

293. Ibidem.

294. Ibidem, pp. 2-3.

295. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul comunist..., p. 287.

296. Istoria României în date..., p. 711. [Lucrătorul ambasadei foloseşte aici o sintagmă specific poloneză (care ar corespunde în limba română Întreprinderii Agricole de Stat) pentru a se face înţeles de destinatarul din Varşovia al raportului, dar el se referea probabil la CAP-uri – n.tr.]

297. Mesaj cifrat din Bucureşti 28.11.1983, D-I-04753-83, 1, A MSZ RP.

298. Raportul politic al Ambasadei RPP în Republica Socialistă România pe 1984, D-I-20/90, w. 4, A MSZ RP, pp. 3-5.

299. V. Ciorbea, „De la decizia politică la inaugurare: Ceauşescu şi Canalul Dunăre – Marea Neagră”, Dosarele Istoriei, nr. 4 (80), 2003, p. 54.

300. M. Burcea, M. Bumbeş, „Casa Poporului – povestea adevărată”, Evenimentul Zilei, 15 iulie 2006.

301. M. Petcu, C. Roguski, Ceauşescu: adevăruri din umbră. Convorbiri, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 2001, pp. 170-175.

302. N. Ceauşescu, Raport la cel de-al XIII-lea Congres al Partidului Comunist Român, Bucureşti, 1984, pp. 8-32.

303. Ibidem, p. 38.

304. Istoria României în date..., pp. 717-718.

305. Membrii CC al PCR..., pp. 387-388.

306. Ibidem, p. 265.

307. Notă referitoare la consfătuirea politico-ideologică de la Mangalia (3-4.08.1983), D-I-R-24121-3-83, A MSZ RP, pp. 1-3.

308. În raportul pe anul 1984 analiştii Ambasadei RPP scriau: „În anul de care ne ocupăm n-au avut loc schimbări semnificative în situaţia sociopolitică şi în starea de spirit a populaţiei României” – Raport politic al Ambasadei RPP în Republica Socialistă România pe anul 1984, D-I-20/90, w. 4, A MSZ RP, p. 1.

309. A.U. Gabanyi, Cultul lui Ceauşescu, pp. 94-95.

310. A.M. Stoenescu, Istoria loviturilor..., pp. 104-107, 426-427.

311. Notă, D-I-R-2412-1-83, A MSZ RP, pp. 1-2.

312. Cf. D. Deletant, Ceauşescu..., pp. 343-348; Istoria României în date..., pp. 715-716.

313. Potrivit controversatului ziarist Vladimir Alexe, Militaru ar fi vorbit cu Iliescu pe tema loviturii de stat încă din 1982 în parcul Herăstrău din Capitală. Iliescu ar fi prezentat atunci felul cum vedea el schimbarea de putere în România într-o singură propoziţie: „Câţiva militari, un fel de pâr, pâr, pâr şi cu asta basta!”, dar nu avem cum să verificăm această informaţie – V. Alexe, România secretă, Editura Elit Comentator, Bucureşti, 2004, pp. 220-221.

314. În sprijinul ideii că autorităţile române erau obligate să trateze puciul eşuat ca pe un secret păzit cu străşnicie vine, spre exemplu, faptul că în rapoartele Ambasadei RPP din cadrul Arhivelor MSZ RP nu există nici o informaţie pe această temă.

315. Informare provizorie cu privire la Congresul al XIII-lea al PCR, D-I-R-24121-5-84, A MSZ RP, p. 2.

316. N. Ceauşescu, Raport la cel de-al XIII-lea Congres al Partidului Comunist Român, Bucureşti, 1984, pp. 56-71.

317. A. Cioroianu, Ce Ceauşescu qui hante..., p. 254.

318. N. Ionescu-Gură, „Studiu introductiv...”, pp. 12, 15.

319. Membrii CC al PCR..., pp. 219-220.

320. N. Ionescu-Gură, „Studiu introductiv...”, p. 21.

321. Cf. http://www.aliantacivica.ro/organizare/doina_cornea.htm; D. Deletant, Ceauşescu..., pp. 261-264.

322. Cf. L. Hossu-Longin, Memorialul durerii. O istorie care nu se învaţă la şcoală, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, pp. 390-403.

323. A. Niculescu, O cronologie a societăţii..., p. 156.

324. Trebuie să subliniem că implicarea serviciilor speciale în moartea lui Trofin şi a lui Sârbu a rămas până astăzi o simplă presupunere şi este absolut posibil să se dovedească la un moment dat că de fapt au murit din cauze naturale (Trofin) sau în urma unui accident pe care nu l-a provocat nimeni (Sârbu).

325. J.F. Harrington, B.J. Courtney, Relaţii româno-americane..., p. 474.

326. Ambasada RPP la Washington informează, D-I-R-0-2413-8-83, A MSZ RP.

327. J.F. Harrington, B.J. Courtney, Relaţii româno-americane..., p. 485.

328. D. Funderburk, Un ambasador american între Departamentul de Stat şi dictatura comunistă din România, 1981-1985, trad. de B. Funderburk, Editura Dacon, Constanţa, 1994, pp. 137-138.

329. Mesaj cifrat din Bucureşti 11.10.83, D-I-04173-83, 12, A MSZ RP.

330. Mesaj cifrat din Bucureşti 17.02.84, D-I-0576-84, 1, A MSZ RP.

331. M. Răceanu, Cronologie comentată..., pp. 268-270.

332. Mesaj cifrat din Bucureşti 05.10.84, D-I-03110-84, 3, A MSZ RP.

333. Mesaj cifrat din Bucureşti 25 X 84, D-I-03323-84, 7, A MSZ RP, p. 1.

334. Raportul politic al Ambasadei RPP în Republica Socialistă România pe 1984, D-I-20/90, w. 4, A MSZ RP, p. 9.

335. Istoria României în date..., p. 706.

336. Politica antibloc a României, D-I-R-2412-5-83, A MSZ RP, pp. 1-4.

337. Mesaj cifrat din Bucureşti 13.09.1983, D-I-02889-83, 3, A MSZ RP.

338. Mesaj cifrat din Bucureşti 7.12.1983, D-I-04853-83, 1, A MSZ RP.

339. Mesaj cifrat din Bucureşti 8.02.1984, D-I-0502-84, 1, A MSZ RP, p. 2.

340. Ibidem.

341. Mesaj cifrat din Bucureşti 28.03.1984, D-I-01097-84, 3, A MSZ RP, pp. 1-2.

342. Mesaj cifrat din Bucureşti 8.02.1984, D-I-0502-84, 1, A MSZ RP, p. 1.

343. Mesaj cifrat din Bucureşti 8.01.1988, D-I-052-85, 1, A MSZ RP.

344. Mesaj cifrat din Bucureşti 11.09.1984, D-02824-84, 1, A MSZ RP, p. 1.

345. C. Păiuşan, N.D. Ion, M. Retegan, Regimul communist..., pp. 284, 302.

346. A. Cioroianu, Pe umerii lui Marx..., pp. 431-432.

347. M.M. Ceauşescu, Nu regret, nu mă jelesc, nu strig, Editura Mehedinţi, Bucureşti, 2004, p. 9.

348. N. Ceauşescu, Raport la cel de-al XIII-lea Congres al Partidului Comunist Român, Bucureşti, 1984, p. 56.

349. Ibidem, pp. 56-71.

350. Despre criza economică din RPP, cf. D.T. Grala, Reforme economice în RPP (1982-1989). Încercarea de salvare a socialismului, Varşovia, 2005, pp. 27-55, 80-86.

351. Cf. R.L. Tőkés, Hungary’s Negotiated Revolution..., pp. 108-116; G. Matolcsy, „Datoriile Ungariei”, în M. Schmidt, L.G. Tóth, Dublul aspect al transformărilor din Ungaria 1990-1998, Varşovia, 2001, pp. 214-241.

352. Cf. M.J. Zacharias, Comunism, federaţie, naţionalism..., pp. 370-404.

353. Cf. J. Vykoukal, B. Litera, M. Tejchman, Východ. Vznik, vývoj a rozpad sovĕtského bloku 1944-1989, Praga, 2000, pp. 617-623.

354. Istoria na Bălgaria po dati, Sofia, 2003, p. 389.

355. B. Kastelov, Todor Jivkov. Mit i istina, Sofia, 2005, p. 717.

356. Cf. www.constitutia.ro.

357. P. Milza, S. Bernstein, Storia del fascismo. Da piazza San Sepolcro a piazzale Loreto, trad. de M.G. Meriggi, Milano, 2004, p. 238.

358. N. Manea, O klownach..., p. 129.

359. M. Martin, „Cultura română între comunism şi naţionalism (VII). A fost Noica un «guru al ceauşismului»?”, 22, an XIV, nr. 692, 10-16 iunie 2003.