Biografiile celor mai importanţi activişti comunişti români

Gheorghe Apostol s-a născut în anul 1913 în localitatea Tudor Vladimirescu din judeţul Galaţi. Când a început să lucreze la calea ferată, a cunoscut Partidul Comunist, al cărui membru a şi devenit în 1934. În cadrul PCR a îndeplinit funcţia de reprezentant al Comitetului de Tineret în Blocul pentru Apărarea Libertăţilor Democratice. În 1937 a fost condamnat la trei ani de privare de libertate, dar această sentinţă a fost apoi prelungită. În august 1944, a evadat din închisoare. Din 1946 a fost deputat în MAN. În mai 1947 a devenit funcţionar în Ministerul de Finanţe, apoi a lucrat în cadrul comisiei pentru simplificarea şi raţionalizarea aparatului de stat, devenind preşedintele Confederaţiei Generale a Muncii (inclusiv în 1948). În anii 1952-1954 şi 1961-1967 Gheorghe Apostol a fost numit vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, iar din 1953 până în 1954 a fost ministru al Agriculturii şi Pădurilor. În mai 1963 a fost distins cu ordinul „Erou al Muncii Socialiste”. În intervalul aprilie 1954 – octombrie 1955, când Moscova l-a obligat pe Dej să instituie conducerea „colectivă”, Apostol a îndeplinit funcţia de prim-secretar al PMR. În perioada 1965-1969 este membru al CE şi al Prezidiului Permanent al CC. În 1969 a fost trecut pe o linie secundară, fiindu-i încredinţată funcţia de director general al Rezervelor de Stat, unde a rămas până în 1975, când a devenit subiectul unui scandal de moravuri şi i-au fost temporar retrase funcţiile cele mai importante. În intervalul 1977-1988 a devenit ambasador în ţări din America de Sud. În 1989 a semnat „Scrisoarea celor şase”. A murit pe 21 august 2010 la Bucureşti (Membrii CC al PCR..., pp. 74-75; G. Crişan, Piramida..., vol. I, p. 28).

 

Emil Bobu s-a născut în 1927 în localitatea Vârfu Câmpului din judeţul Botoşani. Înainte de război a absolvit cele câteva clase ale şcolii primare. A intrat în partid în 1945. La început a lucrat la căile ferate din Iaşi, unde a absolvit şi o şcoală profesională, în paralel activând în organizaţia de partid. În 1950 a început să lucreze la Ministerul Justiţiei, întâi în cadrul procuraturii militare, apoi în cea civilă – la Bucureşti. Între 1953 şi 1958 a lucrat în cadrul secţiei administrative, apoi al celei organizatorice a CC. În 1965 s-a transferat la Suceava, unde a îndeplinit funcţia de prim-secretar al organizaţiei judeţene de partid, devenind în acelaşi timp membru al CC. Această funcţie a îndeplinit-o până în 1972, când a fost adus din nou la Bucureşti pe funcţia de consilier al secretarului general al PCR. Între 1973 şi 1975 Emil Bobu a îndeplinit funcţia de ministru al Afacerilor Interne. Din 1974 şi până la sfârşitul comunismului, a fost membru al CPEx şi unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Ceauşescu. A îndeplinit diferite funcţii, printre care aceea de vicepremier în perioada 1980-1982 şi aceea de „eminenţă cenuşie” a regimului. Deşi nu la fel de spectaculoasă, odată cu el a făcut carieră şi soţia lui, Maria. Pe 22 decembrie Emil Bobu a părăsit clădirea CC împreună cu soţii Ceauşescu, la bordul elicopterului. După căderea dictaturii el a fost condamnat la închisoare pe viaţă, comutată mai târziu în câţiva ani privare de libertate (Membrii CC al PCR..., pp. 102-103).

 

Emil Bodnăraş s-a născut în 1904 în localitatea Câmpulung Moldovenesc din judeţul Suceava. În 1927 a terminat şcoala de ofiţeri de artilerie la Timişoara. Dar deja de o vreme, adică din 1924, el începuse să aibă contacte cu comuniştii. După absolvirea şcolii a devenit ofiţer în armată, unde probabil a desfăşurat o activitate de spionaj în favoarea Sovietelor. Potrivit unei alte versiuni, abia în 1932 Emil Bodnăraş a contactat OGPU. Dar potrivit ambelor versiuni, în 1932 a fugit în URSS, unde a urmat cursurile unei şcoli de spionaj. Spre sfârşitul anului 1933 a fost adus în România, unde destul de repede a fost demascat, iar în 1935 a fost condamnat pentru dezertare pe timp de pace la zece ani de muncă silnică. Abia în 1940 a intrat formal în PCR. În 1942 a fost eliberat din închisoare şi a rămas sub supravegherea Siguranţei. În 1944 a participat la răpirea lui Ştefan Foriş, apoi, împreună cu Iosif Rangheţ şi Constantin Pârvulescu, a format un triumvirat de conducere a Partidului Comunist. După ce ţara a fost ocupată de Armata Roşie, Bodnăraş s-a ocupat de organizarea grupelor de şoc comuniste, pentru ca apoi să ocupe poziţii importante în stat. În 1945 a devenit secretar general al prezidiului Consiliului de Miniştri, iar un an mai târziu – subsecretar de stat al Consiliului de Miniştri. În cadrul guvernului, s-a ocupat printre altele de reorganizarea serviciilor de Securitate. În 1944 devenise membru al CC, iar din 1947 deputat în MAN. Între 1947 şi 1955 a condus Ministerul Apărării Naţionale. Din 1948 şi până în 1965 a fost membru al Biroului Politic. În 1951 a fost înaintat la gradul de general de armată. Între 1954 şi 1967 a îndeplinit funcţia de vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri, iar din 1957 până în 1959 pe aceea de ministru al Transporturilor şi Telecomunicaţiilor. În 1959 a fost distins cu ordinul „Erou al Muncii Socialiste”. În 1967 i s-a încredinţat funcţia de vice-preşedinte al Consiliului de Stat, iar în 1969 aceea de membru în Consiliul Apărării. În 1965 a devenit membru al CE, iar în 1974 membru al CPEx. Toate aceste funcţii, Bodnăraş le-a îndeplinit până la moarte – care a survenit pe 24 ianuarie 1976, la Bucureşti. În cercul activiştilor din eşalonul superior erau cunoscute contactele sale cu spionajul sovietic, ceea ce nu l-a împiedicat să rămână în conducerea superioară de partid practic de-a lungul întregii sale vieţi (Membrii CC al PCR..., pp. 104-105; G. Crişan, Piramida..., vol. I, p. 53; M. Pelin, Un veac de spionaj..., pp. 55-56).

 

Silviu Brucan s-a născut pe 18 ianuarie 1916 la Bucureşti. Şi-a început cariera în 1944 ca propagandist în cadrul comitetului PCR din judeţul Ilfov. Pe 23 august 1944, în ziua când a fost răsturnat mareşalul Antonescu, Brucan devine redactor-şef adjunct la Scânteia. Această funcţie a îndeplinit-o până în 1956. În intervalul 1956-1959 îl găsim în SUA ca trimis special al guvernului român, iar din 1959 până în 1961 ca reprezentant al României la ONU. Din 1962 până în 1966 a îndeplinit funcţia de vicepreşedinte al Televiziunii de stat. După ce a părăsit această funcţie şi până în 1978 a predat un curs de ştiinţe sociale la Institutul de Medicină şi Farmacie din Bucureşti. Apoi, timp de câţiva ani n-a mai desfăşurat o activitate politică deosebită. În perioada perestroikăi el a fost lansat de mass-media din străinătate. A fost şi unul dintre semnatarii „Scrisorii celor şase”. Dar anii de aur ai carierei sale urmează abia în perioada postcomunistă – iniţial a fost unul dintre principalii politicieni ai FSN, iar mai târziu a devenit un comentator politic foarte popular. A murit pe 14 septembrie 2006 la Bucureşti (G. Crişan, Piramida..., vol. I, p. 62).

 

Mihai Chiţac s-a născut pe 4 noiembrie 1928 în comuna Suharău din judeţul Botoşani. A fost militar de meserie, legat încă de la început de arma chimică. Între anii 1968 şi 1989 a fost şeful departamentului arme chimice din armată. În 1972 a devenit general-maior, iar în 1984 a fost înaintat la gradul de general-colonel. În intervalul 1988-1989 a fost comandantul garnizoanei Bucureşti. În decembrie 1989 a fost trimis la Timişoara cu sarcina să înăbuşe revolta. După căderea comunismului, timp de circa şase luni a îndeplinit funcţia de ministru al Afacerilor Interne. În 1999 a fost condamnat la închisoare pentru participarea la evenimentele din decembrie, dar din cauza recursurilor repetate, procesul nu s-a terminat nici în ziua de azi. A murit pe 1 noiembrie 2010 (G. Crişan, Piramida..., vol. 1, p. 80).

 

Ion Coman s-a născut pe 25 martie 1926 în satul Prunaru din judeţul Teleorman. A absolvit cursurile şcolii elementare şi apoi ale unei şcoli profesionale, unde a învăţat meseria de strungar. În 1945 a devenit membru al UTC şi apoi al partidului, după care a participat la cursuri serale de marxism-leninism. În 1949 a absolvit un curs de ofiţeri politici pentru armată, în 1954 şi-a absolvit liceul, iar trei ani mai târziu cursurile serale ale Universităţii de Marxism-Leninism. Între anii 1959 şi 1962 şi-a continuat studiile la Academia Militară Generală. Începuturile carierei sale în partid din anii 1945-1947 sunt legate de uzina din Bucureşti la care lucra. Din 1947 până în 1948 a îndeplinit funcţia de secretar UTM cu probleme organizatorice într-unul din sectoarele Capitalei. În 1948 a intrat în Armată, unde a avansat treptat, a trecut în organizaţia UTM a Armatei şi apoi în PMR. În anii 1954-1955 a fost şeful direcţiei organizatorice din statul-major al armatei antiaeriene. Din 1955 până în 1958 a îndeplinit funcţia de şef al direcţiei politice al unei arme din cadrul armatei, iar între 1962 şi 1963 – şeful Direcţiei Politice Superioare a Armatei. În perioada 1963-1964 a îndeplinit funcţia de şef al Marelui Stat-Major. În 1965 a preluat funcţia de adjunct al ministrului Forţelor Armate, pe care a îndeplinit-o până în 1973. Din 1974 până în 1976 a fost iarăşi şeful Marelui Stat-Major şi prim-adjunct al ministrului Apărării Naţionale. În 1976 a devenit ministrul Apărării Naţionale, funcţie pe care a ocupat-o până în 1980. Ion Coman a îndeplinit funcţii importante şi în afara armatei: din 1969 până în 1976 a fost membru al Consiliului de Stat, iar între 1973 şi 1974 – şeful secţiei juridice şi militare a CC al PCR. Din 1979 a devenit membru al CPEx, iar din 1980 şi al Secretariatului CC, în cadrul căruia răspundea de problemele militare şi de aplicarea justiţiei, ambele funcţii îndeplinindu-le până la căderea regimului. În decembrie 1989 a luat parte activă la înăbuşirea în sânge a revoltelor, lucru pentru care a şi fost arestat pe 22 decembrie, iar apoi de mai multe ori condamnat la închisoare (Membrii CC al PCR..., pp. 168-169).

 

Silviu Curticeanu s-a născut pe 15 octombrie 1933 la Timişoara. A absolvit Facultatea de Drept la Universitatea din Cluj, iar în 1967 a obţinut titlul de doctor. În partid a intrat în 1959. Şi-a început cariera în magistratură, ca judecător la Cluj. Între 1965 şi 1972 a fost şeful Direcţiei de Justiţie Civilă din cadrul Procuraturii Generale, apoi preşedintele secţiei militare şi de justiţie din cadrul CC. Această funcţie a îndeplinit-o până în iulie 1975, când a devenit secretar al Preşedintelui RSR şi în acelaşi timp unul dintre oamenii cei mai de încredere ai acestuia. În acelaşi an a intrat şi în Consiliul de Stat, unde a activat până în 1982. În 1974 a fost acceptat ca membru supleant, iar în 1979 ca membru al CC. În 1982 a ocupat funcţia de şef al Cancelariei CC al PCR, urmând ca în 1984 să devină membru al Secretariatului CC. Ambele funcţii le-a exercitat până la căderea lui Ceauşescu. În România postcomunistă a fost condamnat la închisoare (Membrii CC al PCR..., p. 192).

 

Constantin Dăscălescu s-a născut pe 2 iulie 1923 în localitatea Breaza din judeţul Prahova. Era strungar de meserie, dar imediat după război a intrat în PCR şi a urmat o şcoală de partid la Ploieşti. Şi-a început cariera în cadrul organizaţiei locale a PMR de la Ploieşti. În intervalul 1959-1962 a studiat în Uniunea Sovietică la Şcoala Superioară de Partid a PCUS. În prima jumătate a anilor ’60 a activat ca secretar cu probleme organizatorice al organizaţiei PMR Galaţi. Din 1965 a devenit membru al CC. Între 1968 şi 1975 a îndeplinit funcţia de prim-secretar la Galaţi. În Capitală a fost adus pe postul de locţiitor al şefului secţiei organizatorice a CC al PCR. După aceea, timp de aproape doi ani, a îndeplinit funcţia de şef al Consiliului Naţional al Gospodăriilor Agricole de Stat. În martie 1978 a fost primit în CPEx, în Secretariatul CC şi a devenit şeful secţiei pe probleme organizatorice a CC al PCR. În mai 1982 a devenit premier şi a îndeplinit această funcţie până la căderea lui Ceauşescu. Pe 22 decembrie şi-a dat demisia în mod oficial. În România postcomunistă a primit o condamnare la închisoare în urma procesului foştilor membri ai CPEx. A murit pe 15 mai 2003 la Bucureşti (Membrii CC al PCR..., pp. 202-203).

 

Ion Dincă s-a născut pe 3 noiembrie 1928 în localitatea Cobia din judeţul Dâmboviţa (a circulat însă şi zvonul – dovedit neîntemeiat – că Dincă s-ar trage din Scorniceşti, locul naşterii dictatorului). De meserie era strungar. În partid a intrat în 1947 şi nu mult timp după aceea a intrat în armată, unde s-a remarcat repede, făcând carieră ca militar şi instructor de partid. A absolvit şi câteva şcoli de ofiţeri. În 1969 a devenit membru supleant, iar în 1972 – membru cu drepturi depline al CC. În acelaşi an a intrat în componenţa Secretariatului CC. În perioada 1972-1973 a îndeplinit funcţia de membru al Consiliului de Apărare. După aceea, din 1973 până în 1976 a îndeplinit funcţia de prim-secretar în judeţul Argeş. Din 1976 a intrat în componenţa CPEx, rămânând membru al acestui organism până la căderea comunismului. În intervalul 1976-1979 a fost prim-secretar al organizaţiei de partid Bucureşti şi primar al Capitalei, funcţie în virtutea căreia el răspundea de elaborarea planului de reconstruire a oraşului. Din 1979 până în 1980 a îndeplinit funcţia de vice-premier (iar din aprilie 1980 pe aceea de prim-viceprim-ministru). În 1981 a fost distins cu ordinul „Erou al Muncii Socialiste”. După căderea comunismului a fost condamnat la închisoare pe viaţă, comutată mai târziu în peste zece ani de închisoare, dar de fapt şi-a recăpătat libertatea după numai câţiva ani. A murit pe 9 ianuarie 2007 în Bucureşti (Membrii CC al PCR..., pp. 211-212).

 

Alexandru Drăghici s-a născut în 1913 în satul Tisău din judeţul Buzău, unde a absolvit şi cele patru clase ale învăţământului primar. Din 1928 a lucrat la căile ferate, iar din 1933 a început să ia parte la grevele muncitoreşti. În 1934 a devenit membru al PCR. În 1936 a fost condamnat la 9 ani de închisoare, dar a fost eliberat odată cu intrarea armatei sovietice în România. De-a lungul întregii sale cariere politice a fost puternic legat de persoana lui Dej. Din octombrie 1945 a devenit membru supleant, iar din februarie 1948 membru cu drepturi depline al CC. Tot în 1948 a fost ales deputat în MAN. Încă de la începutul regimului comunist în România, Drăghici a activat în sectoarele militarizate. La început ca acuzator public pe lângă Tribunalul Special care judeca infracţiunile de război, iar apoi a ocupat o funcţie asemănătoare pe lângă Tribunalul Popular. În continuare a devenit locţiitor, apoi şef al Secţiei Politice şi Administrative a CC al PMR. În 1950 a obţinut gradul de general-maior şi funcţia de director al DGSP care, doi ani mai târziu, s-a transformat în DSS. În 1951 a devenit adjunct al ministrului, iar în 1952 – ministru al Afacerilor Interne. În 1955 a fost avansat la gradul de general-colonel. În acelaşi an a intrat în componenţa Biroului Politic. Între anii 1957 şi 1965 Drăghici a îndeplinit funcţia de ministru al Afacerilor Interne, iar din 1961 până în 1965 şi pe aceea de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. În septembrie 1963 a obţinut ordinul „Erou al Muncii Socialiste”. În 1965 a devenit membru al CE, al Prezidiului Permanent şi al Secretariatului CC, pierzând însă funcţia de ministru al Afacerilor Interne. Sfârşitul carierei sale a survenit în aprilie 1968, când a fost acuzat de „abuzuri” pe care le-ar fi săvârşit pe vremea lui Dej, mai ales în legătură cu lichidarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu. A fost eliberat din toate funcţiile pe care le avusese, iar în noiembrie 1968 a fost şi degradat până la nivelul de simplu soldat şi trecut în rezervă. După căderea lui Ceauşescu, a încercat să se prezinte ca „victimă a regimului”, dar încă din 1991 a fugit în Ungaria din cauza procesului în care urma să fie şi el judecat. A murit pe 12 decembrie 1993 la Budapesta, cauza directă a morţii sale provocând suspiciuni (Membrii CC al PCR..., p. 231; G. Crişan, Piramida, vol. 1, pp. 125-126; D. Jela, Lexiconul negru..., pp. 103-105; M. Pelin, Un veac de spionaj..., pp. 104-105).

 

Ştefan Guşă s-a născut pe 17 aprilie 1940 în satul Spătaru din judeţul Buzău. Încă de la început a făcut carieră în cadrul Armatei, calificându-se ca tanchist la Şcoala Militară de la Piteşti. Între anii 1966 şi 1972 şi-a desăvârşit studiile la Academia Militară, după care a urmat mai multe cursuri de specializare. Cu ocazia Congresului al XII-lea al PCR a fost primit ca membru supleant, iar la Congresul al XIV-lea ca membru cu drepturi depline în CC. Între 1986 şi 1989 a îndeplinit funcţia de adjunct al ministrului Apărării Naţionale şi şef al Marelui Stat-Major. În decembrie 1989 a participat activ la înăbuşirea revoltei de la Timişoara, dar pe 20 decembrie a luat decizia de a retrage trupele în cazărmi. După căderea lui Ceauşescu a fost considerat, cel puţin de o anumită parte a populaţiei şi a elitelor politice, unul dintre eroii revoluţiei. A murit pe 28 martie 1994 la Bucureşti (Membrii CC al PCR..., p. 305).

 

George Homoştean s-a născut pe 19 iunie 1923 la Deva. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj. În partid a intrat în 1947. La început a activat în cadrul unor organizaţii locale de partid din judeţul Hunedoara. În 1950 a devenit instructor la secţia agrară a CC a UTM. În 1953 a lucrat la secţia contacte internaţionale a CC al PCR. Din 1958 până în 1965 a fost prim-secretar al organizaţiei de partid Sebeş. În 1969 a devenit membru al CC, iar în perioada 1968-1978 a îndeplinit funcţia de prim-secretar al organizaţiei judeţene de partid Alba. În septembrie 1978 a fost brusc avansat ministru al Afacerilor Interne, funcţie pe care a păstrat-o până în octombrie 1987, când la fel de brusc a fost luată hotărârea de a i se încredinţa funcţia de prim-secretar în judeţul Hunedoara. În aprilie 1989 a devenit ambasador în Cehoslovacia, dar a fost revocat la doar câteva zile după căderea lui Ceauşescu. În luna mai a anului 2010 preşedintele Traian Băsescu voia să-i acorde o medalie dar, în urma numeroaselor critici provocate de această iniţiativă, a renunţat (Membrii CC al PCR..., pp. 312-313).

 

Ion Iliescu s-a născut pe 3 martie 1930 la Olteniţa, în judeţul Călăraşi. Era fiul unui activist PCR din perioada interbelică, Alexandru Iliescu. În august 1944 a intrat în UTC. În 1947 a cerut să intre ca voluntar în brigada de muncă „Vasile Roaită” care construia o cale ferată în Albania. În acelaşi an a devenit membru al CC al UTM. Între anii 1950 şi 1954 şi-a făcut studiile la Institutul de Energetică din Moscova. Oficial, s-a înscris în PMR abia în 1953. După absolvirea studiilor din URSS, a devenit membru al Biroului CC al UTM, iar în 1957 – deputat în MAN. În intervalul 1962-1965 a deţinut funcţia de şef al secţiei de învăţământ şi sănătate din Sectorul Propagandă şi Cultură al CC al PMR. În iulie 1965 a devenit membru supleant al CC, iar în decembrie 1967 i s-a încredinţat funcţia de prim-secretar al CC al UTC şi ministru al Tineretului. În perioada 1969-1974 a fost acceptat ca membru supleant în CE, iar între 1974 şi 1979 – ca membru al CPEx. În anul 1971, pentru câteva luni, a fost numit membru al Secretariatului CC al PCR, dar apoi a fost transferat pe postul de responsabil cu propaganda în judeţul Timiş, unde a rămas până în 1974, an în care i s-a încredinţat funcţia de prim-secretar la Iaşi. Între 1979 şi 1984 a fost şeful Consiliului Naţional al Apelor, iar din 1984 – directorul Editurii Tehnice. În perioada perestroikăi numele lui a fost lansat de mass-media din străinătate, vorbindu-se despre el ca despre un eventual succesor al dictatorului. În România postcomunistă a devenit figura cea mai importantă de pe scena politică, îndeplinind funcţia de preşedinte al ţării pe durata a câteva mandate (Membrii CC al PCR..., pp. 322-323).

 

Ion Ioniţă s-a născut pe 14 iunie 1924 în satul Mătăsaru din judeţul Dâmboviţa. A absolvit cursurile şcolii generale din localitatea natală şi apoi ale unei şcoli profesionale din Bucureşti. După război a început să simpatizeze cu Partidul Comunist. A absolvit cursurile câtorva şcoli de partid şi militare. În 1953 a absolvit cursul pentru comandanţii marilor unităţi militare la Academia Militară „Stalin” din Moscova. În perioada 1956-1958 a studiat la Academia „Voroşilov”. În Partidul Comunist a intrat în 1945. Iniţial a activat în organizaţia UTC a CFR Bucureşti. În 1948 a intrat în armată cu gradul de locotenent, avansând apoi în ierarhia militară şi în conducerea politică a armatei. În 1953-1954 a devenit şeful Direcţiei Cadre a Forţelor Armate, continuând în acelaşi timp să lucreze în propagandă. În 1956, timp de zece luni, a fost comandantul forţelor aeriene, din 1962 până în 1963 – adjunct al ministrului Apărării, din 1966 până în 1972 ministrul Forţelor Armate, iar între 1972 şi 1976 – ministrul Apărării Naţionale. În 1974 a devenit membru al CPEx. Numit în 1976 vicepremier, a îndeplinit această funcţie până în 1982, când a pierdut încrederea lui Ceauşescu şi calitatea de membru al CPEx. În luna iunie a aceluiaşi an a fost trecut în rezervă. Doi ani mai târziu, a luat parte la tentativa nereuşită de puci. A murit pe 27 iulie 1987 în Bucureşti. Cauza oficială a decesului a fost cancerul, dar circumstanţele morţii sale au rămas până în ziua de azi neclare (Membrii CC al PCR..., pp. 335-336).

 

Ion Gheorghe Maurer s-a născut în 1902 la Bucureşti. A absolvit Liceul Militar de la Craiova şi apoi Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. După ce şi-a terminat studiile a lucrat ca procurator în diferite tribunale din provincie, iar din 1928 ca avocat la Bucureşti. În 1937 a intrat în PCR. În 1944 a devenit subsecretar de stat la Ministerul Comunicaţiilor şi al Lucrărilor Publice, pentru ca un an mai târziu să ajungă membru al CC. În 1946 a făcut parte din delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris. În acelaşi an a ajuns deputat. În intervalul noiembrie 1946 – aprilie 1948 a ocupat funcţia de subsecretar de stat la Ministerul Industriei şi Comerţului, iar în 1952 a devenit judecător principal al Tribunalului de Stat de pe lângă Consiliul de Miniştri. Din iulie 1957 până în ianuarie 1958 a fost ministru al Afacerilor Externe, pentru ca din anul 1958 până în 1961 să îndeplinească funcţia de preşedinte al Prezidiului MAN. În 1961 a preluat funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri. În septembrie 1962 a primit ordinul „Erou al Muncii Socialiste”. În 1965 a devenit membru al CE şi al Prezidiului Permanent al CC. A fost considerat unul dintre arhitecţii liniei independente a politicii naţionale a României. Spre sfârşitul anilor ’60 drumul lui a început să fie tot mai diferit de acela al lui Ceauşescu. Maurer era considerat un activist mai moderat decât secretarul general. În 1972 a suferit un grav accident de automobil. În 1974 i-au fost luate toate responsabilităţile: mai întâi, în luna martie, a fost revocat din funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, iar în noiembrie, cu ocazia Congresului al XI-lea al PCR, a fost eliminat şi din CC. Din acel moment a ieşit la pensie şi n-a mai avut nici o iniţiativă politică, nici în perioada comunistă, nici după căderea lui Ceauşescu. A murit pe 8 februarie 2000 la Bucureşti (Membrii CC al PCR..., p. 385; G. Crişan, Piramida..., vol. 1, p. 216).

 

Corneliu Mănescu s-a născut pe 6 februarie 1916 la Ploieşti. Mai întâi a studiat dreptul la Universitatea din Bucureşti, dar n-a terminat această facultate. În partid a intrat în 1944. S-a specializat iniţial în probleme militare. Între 1945 şi 1948 a fost activist al secţiei militare de pe lângă Comitetul Judeţean Ilfov, apoi, timp de doi ani, a fost şeful direcţiei de organizare şi instruire la Direcţia Politică Superioară a Armatei, după care alţi doi ani – şeful Casei Centrale a Armatei. În 1952 a devenit general-maior. Între 1952 şi 1953 a îndeplinit funcţia de locţiitor, apoi din 1953 până în 1955 pe aceea de şef al Direcţiei Politice Superioare a Armatei. Mai târziu s-a recalificat ca economist şi apoi a trecut în diplomaţie. Între 1955 şi 1960 a fost vicepreşedinte al Comitetului de Stat al Planificării, din 1960 până în 1961 – ambasador la Budapesta, iar în perioada 1961-1972 – ministru al Afacerilor Externe. Este considerat unul dintre arhitecţii cursului independent al politicii externe româneşti. Din septembrie 1967 până în septembrie 1968 a fost preşedintele celei de-a XXII-a Sesiuni a Adunării Generale a ONU. În 1972 a părăsit brusc funcţia de ministru. Câteva luni mai târziu era transferat la FUS, unde a rămas până în 1977. Între 1977 şi 1982 a îndeplinit funcţia de ambasador în Franţa, iar din 1979 până în 1982 a fost şi reprezentantul RSR la UNESCO. În 1989 a fost unul dintre semnatarii „Scrisorii celor şase”, iar după răsturnarea lui Ceauşescu a intrat în Consiliul FSN. A murit la Bucureşti pe 26 iunie 2000 (Membrii CC al PCR..., pp. 386-387).

 

Manea Mănescu s-a născut pe 9 august 1916 la Brăila. Încă înainte de al doilea război mondial a absolvit Academia de Comerţ şi Industrie din Bucureşti. În partid a intrat în august 1944. Iniţial a fost profesor la Ploieşti, apoi asistent la Academia de Comerţ din Bucureşti. Din 1948 a lucrat în cadrul Comitetului de Stat al Planificării, fiind la început şeful secţiei cadre, apoi consilier pe probleme de planificare. În 1951 a devenit director general al Direcţiei Centrale de Statistică de pe lângă Consiliul de Miniştri, unde a lucrat până în 1954, când a devenit pentru câteva luni adjunct al reprezentantului României la CAER. Între 1955 şi 1957 a fost ministru de Finanţe. În iunie 1960 a fost primit ca membru în CC. În 1962 i s-a acordat ordinul „Erou al Muncii Socialiste”, iar în 1966 ordinul „Steaua Republicii Socialiste România” clasa întâi. În 1965, timp de câteva luni, a fost şeful secţiei de ştiinţă şi cultură din CC, între anii 1969 şi 1972 îndeplinind funcţia de secretar al CC. Din 1969 până în 1974 a fost membru al CE şi apoi, până în 1979, membru al CPEx. În intervalul 1972-1974 a îndeplinit funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi de preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării. Din 1974 până în 1975 a fost preşedintele Consiliului de Miniştri, iar în perioada 1975-1979 – premier. În 1979 şi-a pierdut într-o anumită măsură încrederea lui Ceauşescu şi a fost trecut pe o linie secundară pentru ca, în 1984, să revină în componenţa CPEx, al cărui membru a rămas pănă la căderea sistemului. Pe 22 decembrie 1989 a urcat împreună cu Ceauşescu la bordul elicopterului. În România postcomunistă a fost condamnat la închisoare pe viaţă, pedeapsă comutată apoi în câţiva ani de închisoare. A murit pe 27 februarie 2009 (Membrii CC al PCR..., pp. 387-388).

 

Paul Niculescu-Mizil s-a născut în 1923 la Bucureşti. În 1945 a aderat la PCR şi şi-a terminat studiile la Academia de Comerţ şi Industrie din Capitală, iar un an mai târziu a urmat şi o şcoală de partid din judeţul Ilfov. Niculescu-Mizil a fost unul dintre intelectualii partidului. În cursul anului 1945 a lucrat la ziarul Tinereţea, iar din 1951 a fost membru al colectivului de redacţie al publicaţiei marxiste teoretice Lupta de clasă. Între anii 1950 şi 1954, a îndeplinit funcţia de rector al Academiei de partid „Ştefan Gheorghiu”, din 1955 director adjunct al Institutului de Istorie a PMR, iar din 1954 a lucrat în cadrul secţiei propagandă şi agitaţie a CC al PMR, între 1956 şi 1965 fiind şeful acestei secţii. În decembrie 1955 a devenit membru al CC. Din 1957 îl găsim deputat în diferite judeţe. În 1961 şi apoi din nou în perioada 1966-1969 a îndeplinit funcţia de preşedinte al Comisiei de Cultură şi Învăţământ din cadrul MAN. În anii 1965-1974 a fost membru al Prezidiului Permanent al CC. Din 1965 până în 1972 a fost membru al Secretariatului CC, iar din 1965 până la căderea regimului – membru mai întâi al CE, apoi al CPEx. În perioada 1972-1975 a fost vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, iar apoi, până în martie 1981, vicepremier. Din 1978 până în 1981 a ocupat şi funcţia de ministru al Finanţelor. După ce a fost revocat din funcţia de vicepremier, a trecut în planul doi, până la sfârşitul regimului Ceauşescu fiind preşedinte al Uniunii Centrale a Cooperativelor de Consum. După căderea sistemului a fost condamnat la închisoare. A murit pe 5 decembrie 2008 (Membrii CC al PCR..., pp. 432-433).

 

Cornel Onescu s-a născut în anul 1920 în localitatea Gogoşu din judeţul Dolj. Iniţial a fost tipograf la diferite edituri. În partid a intrat în 1942. După război a lucrat în cadrul secţiei propagandă a CC al PCR. La fel ca Patilineţ şi Verdeţ, Onescu a fost colaboratorul lui Ceauşescu la secţia organizatorică a PMR, unde a lucrat începând din 1947. În 1959 a devenit prim-secretar în judeţul Teleorman, iar un an mai târziu a fost primit în CC, unde i s-a încredinţat funcţia de şef al secţiei cadre. În 1964 a fost distins cu ordinul „Steaua Republicii Populare Române” clasa a doua. Între anii 1965 şi 1972 a îndeplinit funcţia de ministru al Afacerilor Interne. Mai târziu, timp de un an, a fost adjunctul preşedintelui secţiei cadre a CC, iar din 1973 până în 1978 – prim-secretar al judeţului Teleorman. În perioada 1978-1979 a fost vicepreşedintele Comitetului de Stat al Planificării, după care a îndeplinit funcţii mai puţin importante. În 1984 nu a mai fost inclus pe lista membrilor CC. A murit în 1993 în Bucureşti (Membrii CC al PCR..., pp. 440-441).

 

Vasile Patilineţ s-a născut în 1923 în oraşul Lupeni din judeţul Hunedoara şi era de meserie lăcătuş. În 1940 a devenit membru UTC, iar în 1945 a aderat la PCR. Iniţial a activat la nivel local în vestul Transilvaniei (Alba Iulia, Hunedoara, Turnu Severin), iar în perioada 1952-1956 a ajuns prim-secretar la Timişoara. Între timp a urmat cursurile câtorva şcoli de partid, printre care Academia „Ştefan Gheorghiu”. În 1955 a fost cooptat ca membru al CC, iar în anul următor a devenit succesorul lui Ceauşescu la secţia organizatorică. Din 1961 a fost deputat în MAN. În 1964 a fost decorat cu ordinul „Steaua Republicii Populare Române” clasa a treia. Cu ocazia Congresului al IX-lea a fost primit în Secretariatul CC al PMR. El a coordonat activitatea comisiei de reabilitare a lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Între anii 1969 şi 1974 a fost membru supleant în CE, apoi, până în 1979, membru supleant al CPEx. Din 1969 până în 1972 a fost membru în Consiliul Apărării, iar în 1972 a devenit ministru al Silviculturii şi Materialelor de Construcţii, funcţie pe care a deţinut-o până în 1977, când a devenit ministrul Minelor, Petrolului şi Geologiei. A rămas pe acest post până la sfârşitul anului 1979. În ianuarie 1980 a fost numit ambasador la Ankara. A murit în 1986, îndeplinindu-şi această funcţie. Cauza morţii sale n-a fost elucidată, în versiunea oficială fiind vorba de o combinaţie între un accident de maşină şi un infarct (Membrii CC al PCR..., pp. 452-453).

 

Dumitru Popescu „Dumnezeu” s-a născut în 1928 la Turnu Măgurele, în judeţul Teleorman. În PMR a intrat în anul 1955, a absolvit câteva şcoli de partid, în urma cărora s-a calificat ca economist şi ziarist. Încă înainte de a deveni membru de partid, el lucrase ca redactor la revista Contemporanul. Între anii 1956 şi 1960 a fost redactor-şef al organului UTC Scânteia tineretului. Din 1960 până în 1962 a fost director general al agenţiei române de presă Agerpres. În perioada 1962-1965 a fost vicepreşedinte al Biroului Executiv al Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, iar din 1965 până în 1968 – redactor-şef la Scânteia unde, având în vedere modul său infatuat de a se comporta, a primit acest pseudonim. Este considerat principalul ideolog al lui Ceauşescu. Pe toată durata epocii Ceauşescu, el a îndeplinit funcţii de conducere în instituţii legate de cultură şi media, între altele şi funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional al Radioteleviziunii în 1971 şi apoi între 1976 şi 1978. A luat parte la toate operaţiile de propagandă, de multe ori cu rolul de „eminenţă cenuşie”. Din 1969 a fost membru al CE, iar din 1974 al CPEx, calitate pe care a deţinut-o până la sfârşitul regimului Ceauşescu. În 1981 a devenit rectorul Academiei „Ştefan Gheorghiu”, funcţie pe care de asemenea a deţinut-o până la căderea regimului. În România postcomunistă, a fost condamnat în procesul membrilor CPEx, iar după ieşirea din închisoare s-a ocupat cu redactarea memoriilor sale, în cuprinsul cărora s-a străduit să demonstreze justeţea opţiunilor sale din cursul vieţii şi genialitatea propriei persoane (Membrii CC al PCR..., pp. 480-481).

 

Tudor Postelnicu s-a născut pe 13 noiembrie 1931 în localitatea Proviţa de Sus din judeţul Prahova. A absolvit câteva clase elementare şi şcoala de cadre a CC a UTM. În anii ’60 a absolvit şi Şcoala Superioară de Partid „Ştefan Gheorghiu”, iar în 1977 şi-a luat doctoratul la Academia de Studii Economice. În partid a intrat în 1953. Iniţial a lucrat la Moreni în meseria de strungar, învăţată la şcoala profesională; tot acolo a aderat şi la UTM. În 1951 a intrat la şcoala de ofiţeri a MAI, dar s-a retras destul de repede. În perioada 1954-1959 a devenit membru al Comitetului Regional UTM din Ploieşti. În 1959 a avansat, până în 1964 îndeplinind funcţia de adjunct al şefului secţiei organizatorice a CC al UTM. Din 1964 până în 1969 a lucrat ca instructor la secţia organizatorică a CC al PMR/PCR. Din 1969 până în 1971 a fost secretarul organizaţiei de partid din judeţul Olt, iar din 1971 până în 1976 – secretar cu probleme organizatorice în judeţul Brăila. În 1976 a devenit prim-secretar la Buzău. Persoanele care nu-l agreau pe Postelnicu, spre exemplu Nicolae Pleşiţă, îl numeau uneori „Prostelnicu”. În intervalul 1978-1987 a îndeplinit funcţia de şef al DSS după care, până la sfârşitul regimului, a fost ministru al Afacerilor Interne. În 1984 a devenit membru supleant al CPEx. După căderea lui Ceauşescu a fost condamnat la închisoare pe viaţă, dar, la fel ca alţii, a fost eliberat relativ repede (Membrii CC al PCR..., pp. 487-488).

 

Leontin Sălăjan provenea dintr-o familie de maghiari. S-a născut în 1913 în satul Santău din judeţul Satu Mare. La fel ca mulţi dintre membrii conducerii din vremea respectivă, era de meserie lăcătuş. Absolvise şcoala profesională CFR de la Timişoara. În partid a intrat în 1939. În perioada războiului a fost secretarul Comitetului Regional de partid din Banat. În 1945 a devenit prim-secretar la Satu Mare şi membru al CC al PCR. Apoi a fost transferat în administraţia centrală. Între anii 1948 şi 1949 a îndeplinit funcţia de adjunct al ministrului Sănătăţii, iar în 1949 pe aceea de ministru al Construcţiilor. În 1950 a schimbat resortul, fiind numit adjunct al ministrului Forţelor Armate, primind gradul de general-maior. În acelaşi an a primit şi funcţia de şef al Marelui Stat-Major. Această funcţie a îndeplinit-o până în 1955, când a devenit ministru al Forţelor Armate şi membru supleant al Biroului Politic. În 1959 a fost avansat la gradul de general de armată. Din 1946 era deputat în MAN. În 1963 a fost distins cu ordinul „Steaua Republicii Populare Române” clasa întâi. Din 1965 devine membru al CE, funcţie pe care a îndeplinit-o până la moarte, survenită în august 1966. A murit într-un spital din Bucureşti, dar cauza morţii sale a rămas neclară (Membrii CC al PCR..., p. 529).

 

Victor Atanasie Stănculescu s-a născut pe 10 mai 1928 la Tecuci în judeţul Galaţi. În 1949 a intrat în armată. A absolvit Academia Militară. În 1981 a devenit adjunct al ministrului Apărării Naţionale, îndeplinind această funcţie până la căderea regimului. În decembrie 1989 a fost trimis la Timişoara cu scopul de a înăbuşi revolta, dar la un moment dat a început să evite executarea ordinelor şi a simulat că e bolnav. Pe 22 decembrie, după moartea generalului Vasile Milea, a preluat conducerea armatei şi a dat ordinul ca unităţile armatei să înceteze lupta. După căderea comunismului a fost unul dintre organizatorii procesului cuplului dictatorial, după care, timp de câţiva ani, a îndeplinit funcţia de ministru: la început al Economiei Naţionale, apoi al Apărării şi în cele din urmă al Finanţelor. În 1999 a fost condamnat pentru participarea la represiuni, dar a făcut recurs şi deocamdată nu sunt semne că procesul s-ar putea încheia în curând (suntem la jumătatea anului 2008). În decembrie 2003 soţia sa, Elena, s-a sinucis, menţionând în scrisoarea de adio ca motiv al gestului ei procesul interminabil al soţului (G. Crişan, Piramida..., vol. I, p. 237; D. Jela, Lexiconul negru..., p. 261).

 

Ion Stănescu s-a născut pe 23 ianuarie 1929 în satul Gherceşti din judeţul Dolj. În partid a intrat în anul 1947. Iniţial a activat în cadrul UTM, după care s-a transferat la secţia de propagandă a CC al PMR. La începutul anilor ’50 a absolvit şcoala de ofiţeri politici şi a lucrat la departamentul propagandă al MAI. Între anii 1952 şi 1955 a fost student la Facultatea de Ştiinţe Sociale „Jdanov” de pe lângă CC al PMR. Din 1955 până în 1958 a lucrat la secţia cadre a CC. În iulie 1965 a devenit membru al CC. A îndeplinit funcţiile de prim-secretar al regiunii Oltenia (1964-1967), preşedinte al CSS (1968-1972), membru supleant în CE (1969-1974) şi ministru al Afacerilor Interne (1972-1973). Apoi a fost trimis pe o linie secundară, din 1974 până în 1977 fiind prim-secretar al judeţului Dâmboviţa. Între 1977 şi 1978 a îndeplinit funcţia de vicepremier, apoi a lucrat în cadrul Ministerului Construcţiilor Industriale (1978-1979), în Ministerul Industriei Chimice (1979-1981), după care, până în 1984, a fost şeful Departamentului Construcţii în Străinătate cu rang de ministru. Din 1984 până la căderea sistemului a îndeplinit funcţia de ministru al Turismului. A murit pe 5 iunie 2010 (Membrii CC al PCR..., p. 545).

 

Chivu Stoica s-a născut în 1908 în localitatea Smeeni din judeţul Buzău. După absolvirea şcolii generale şi a celor patru clase de liceu a devenit cazangiu la Uzinele „Griviţa” din Bucureşti. În partid a intrat în 1931. Împreună cu Dej a luat parte la grevele din 1933, lucru pentru care a fost condamnat la doisprezece ani de închisoare, dar în 1943 pedeapsa a fost comutată în domiciliu forţat. În 1945 a intrat în componenţa CC al PCR şi în Biroul Politic, iar un an mai târziu a devenit deputat. În acelaşi an i s-a încredinţat funcţia de vicepreşedinte al Confederaţiei Generale a Muncii, iar în anul următor a preluat funcţia de director al Direcţiei Generale a CFR. Între 1949 şi 1955 a fost ministrul Industriei Metalurgice şi Chimice. În 1955 a primit funcţia de vicepremier, răspunzând de sectorul industriei, iar în anii 1955-1961 a îndeplinit funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri. În august 1958 i s-a acordat ordinul „Erou al Muncii Socialiste”. În perioada 1961-1965 a fost membru al comisiei MAN însărcinate cu elaborarea unei noi Constituţii. Din 1965 până în 1969 a îndeplinit funcţia de membru al CE, iar apoi, până în 1974, pe aceea de preşedinte al Comisiei Centrale de Revizie. În 1974 a devenit membru supleant în CPEx şi preşedinte al Colegiului Central al Partidului. A murit în circumstanţe destul de neclare în locuinţa sa din Bucureşti, pe 17 februarie 1975. Potrivit versiunii oficiale el s-ar fi sinucis, dar nu s-a făcut nici un fel de anchetă legată de cazul lui (Membrii CC al PCR..., pp. 150-151; G. Crişan, Piramida..., vol. I, pp. 80-81).

 

Virgil Trofin s-a născut în 1926 în satul Lipovăţ din judeţul Vaslui. De meserie era mecanic de locomotivă. În partid a intrat în 1945, când a început să activeze în organizaţia de tineret. A ocupat diferite funcţii în UTC, organizaţie care mai târziu s-a transformat în UTM. În anii 1950 a absolvit Academia „Ştefan Gheorghiu”. Între 1954 şi 1956 a fost secretar, iar din 1956 prim-secretar al CC al UTM. Din 1960 a devenit membru al CC al PMR. În anul 1964 a fost decorat cu ordinul „Steaua Republicii Populare Române”, clasa a doua. Trofin a fost unul dintre subordonaţii lui Ceauşescu la secţia organizatorică, unde a ajuns însă destul de târziu, mai precis abia în 1964. În martie 1965 i s-a încredinţat funcţia de şef al secţiei „organizaţii de partid” din cadrul CC, apoi a devenit membru al Secretariatului CC al PCR, calitate pe care a deţinut-o până în 1971. Din 1969 până în 1974 a fost membru al Prezidiului Permanent al CC, respectiv al CE şi al Consiliului Apărării. Apoi, până în 1984, a fost membru al CPEx. Din 1972 până în 1974 a ocupat atât funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, cât şi pe aceea de ministru al Comerţului Interior. În anii 1974-1977 a îndeplinit funcţia de prim-secretar în judeţul Braşov. În 1977 s-a întors la centru, pentru un an fiind ministrul Silviculturii şi al Materialelor de Construcţii. Între 1978-1981 îl găsim vicepremier şi ministru responsabil de problemele energetice. La Plenara CC din noiembrie 1981 a fost exclus din CC cu vot de blam şi a fost transferat director la IAS „Mircea Vodă” din judeţul Călăraşi, unde a şi murit în 1984 în condiţii neclare (Membrii CC al PCR..., pp. 583-584).

 

Ilie Verdeţ s-a născut în 1925 în localitatea Comăneşti din judeţul Bacău. Înainte de război a absolvit şcoala generală; a urmat meseria de miner. Şi-a completat educaţia în şcolile de partid, printre altele prin studii superioare pe lângă CC al PMR şi la Academia „Ştefan Gheorghiu”. În PCR a fost primit în 1945 şi treptat a avansat în ierarhia de partid. Şi-a început activitatea la mina Secu în anul 1941. După război a organizat acolo o celulă de partid, a trecut apoi la activităţi de nivel judeţean, pentru ca în 1948 să devină directorul acestei mine. Între 1950 şi 1954 a fost membru în biroul Comitetului Raional Caransebeş. Din august 1954 până în septembrie 1957 a îndeplinit funcţia de adjunct al şefului secţiei organizatorice a CC al PMR. Apoi, timp de un an, a fost prim-secretar al Comitetului Regional Hunedoara, iar din decembrie 1958 a îndeplinit funţia de adjunct al şefului direcţiei organizatorice a CC al PMR şi de şef al secţiei organizaţii de partid a CC al PMR. În această perioadă a devenit unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Ceauşescu, fiind omul lui de încredere. Între 1955 şi 1960 Verdeţ a avut statutul de candidat, în 1960 devenind membru cu drepturi depline în CC. Din 1961 este deputat în diferite judeţe. În perioada 1965-1969 a fost membru supleant, iar din 1969 până în 1974 membru al CE şi în continuare membru al CPEx până în 1986. În acest an a fost exclus din CPEx şi i s-a încredinţat funcţia de şef al Comisiei Centrale de Revizie a CC pe care a exercitat-o până la căderea lui Ceauşescu. Între anii 1965-1967 a fost vicepreşedinte, iar din 1967 până în 1979 prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. În 1977, în timpul grevei minerilor din Valea Jiului, a fost reţinut de protestatari. În perioada 1978 şi 1979 a fost preşedintele Comitetului de Stat al Planificării, iar din 1979 până în 1982 – premier. Pe 22 decembrie 1989 a încercat să formeze un guvern, dar a fost fluierat de mulţimea adunată în faţa clădirii CC. În perioada postcomunistă a devenit şeful Partidului Socialist al Muncii. A murit pe 20 martie 2001 la Bucureşti (Membrii CC al PCR..., p. 614).

 

Iulian Vlad s-a născut pe 23 februarie 1931 în satul Gogoşiţa din judeţul Dolj. Este absolvent al unui liceu din oraşul Craiova, al unei şcoli de cadre a CC al UTC, al unei şcoli de ofiţeri a MAI, al unui curs de şase luni, în URSS, pentru ofiţerii din serviciile speciale, al unei facultăţi de drept şi al unui curs pentru cadrele superioare în cadrul Academiei „Ştefan Gheorghiu”. În PCR a intrat în anul 1946. A lucrat mai întâi ca profesor de şcoală generală. În partid şi-a început cariera de la organizaţia de tineret din mediul rural. A intrat apoi în cadrul armatei şi a ajuns în continuare la direcţia politică a MAI. Între 1954 şi 1956 a fost numit şef al secţiei de învăţământ de la Direcţia Cadre a MAI, iar din anul 1956 până în 1960 – şef al Direcţiei. Din 1960 a trecut la Securitate, unde a lucrat la Direcţia Cadre. În perioada 1974-1977 a fost directorul şcolii MAI de la Băneasa. Din 1977 până în 1980 a ocupat funcţia de secretar de stat în MAI, răspunzând de coordonarea structurilor de contraspionaj. În 1983 a devenit adjunctul ministrului Afacerilor Interne, un an mai târziu fiind avansat la gradul de general-colonel. În noiembrie 1984 a devenit membru al CC. În octombrie 1987 a ocupat funcţia de secretar de stat la MAI şi pe aceea de şef al Securităţii, ambele funcţii îndeplinindu-le până la căderea regimului. La câteva zile după preluarea puterii de către noua echipă a fost arestat şi condamnat la mulţi ani de închisoare, dar a fost eliberat încă din 1993 (Membrii CC al PCR..., pp. 621-622).