MADELINE

Redd Dreyfus, agentul lui Madeline, sună să-i spună că-i mai cumpărase două săptămâni de amânare pentru textul de prezentare.

― Și, când spun „cumpărat“, chiar am în vedere „cumpărat“. M-am folosit de o favoare pe care Angie Turner mi-o datora de opt ani, o favoare pe care am păstrat-o ca pe un diamant și am folosit-o pentru tine. Să nu mă faci să-mi pară rău, Madeline! Să scrii ceva grozav!

Asta ar fi trebuit s-o facă pe Madeline să se simtă mai bine – mai avea răgaz două săptămâni –, însă presiunea crescândă îi dădu o durere de cap.

Intenționase să-și petreacă prima zi de amânare inventând idei de roman… dar, când porni în căutarea pixului ei preferat, ajunse să petreacă o oră aranjându-și sertarul. La drept vorbind, în sertarul respectiv chiar trebuiau făcute ordine și curățenie.

Madeline găsi jumătate de sendviș putrezit cu unt de arahide, o foarfecă stricată, o cutie goală de piper măcinat, patru brelocuri de la Scout Air, o insignă electorală din 2006 de la un candidat care nici nu mai locuia în Nantucket, trei sticluțe de ojă uscată (oare când se ojase Madeline ultima dată?), plus elastice de cauciuc, agrafe pentru hârtie, cupoane de reduceri expirate, ace de siguranță, șuruburi, cuie, cârlige pentru fotografii, capace de sticlă, lipici, o suzetă și, da, din fericire, și pixul ei preferat, de culoare roz-deschis, simbolul conștientizării cancerului de sân.

Madeline petrecu următoarea oră pe eBay, căutând organizatoare de sertare. Avea ideea smintită că, dacă și-ar fi pus în ordine lucrurile din sertar, și mintea ei ar fi devenit mai limpede.

Organizatoarele de sertare fură comandate: 21,99 de dolari, transport inclus.

Apoi, brusc, se făcu ora trei după-amiază, și fu timpul să se ducă la meciul de baseball al lui Brick.

În tribune, se așeză lângă Rachel McMann, mama lui Calgary. Era o femeie drăguță, dar puțin arogantă și prea entuziastă pentru gustul lui Madeline. Purta mereu la meciuri echipamentul ei sportiv cu însemnele Nantucket Whalers și un pampon alb cu bleumarin, pe care îl scutura la orice ocazie. Studiase la Universitatea Delaware, unde, așa cum îi plăcea să povestească oamenilor, fusese responsabil de activități sociale la clubul de studente din care făcea parte, Kappa Alpha Theta.

Rachel lucra ca agent imobiliar pentru Bayberry Properties, rivala agenției lui Eddie, Island Fog Realty. Din acest motiv, Eddie și Grace nu se împăcau bine cu Rachel. În plus, de Crăciun, se întâmplase ceva între Hope, fiica lui Grace și a lui Eddie, și Calgary, fiul lui Rachel. Dacă ar fi știut că Madeline alesese să stea alături de Rachel McMann, Grace ar fi dezaprobat-o.

Dar Madeline credea că părinții prietenilor și colegilor copilului ei făceau în mod necesar parte din comunitatea ei personală. Brick și Calgary erau prieteni încă de la grădiniță. Madeline și Rachel fuseseră împreună la evenimente sportive încă de pe când copiii aveau cinci ani și jucau T-ball. Iar azi, lui Madeline îi prindea bine o doză din optimismul lui Rachel.

Își adusese de fapt la meci caietul de scris, în caz că ar fi lovit-o inspirația între repriza a doua și a treia sau în timpul vreunei excursii până la chioșcul de unde-și cumpăra semințe de floarea-soarelui.

Rachel observă caietul cu obișnuitul ei entuziasm debordant.

― Cum merge scrisul? întrebă ea.

Madeline nu se putu abține și fu sinceră, era în firea ei.

― E groaznic să lucrez de acasă. Azi am făcut ordine într-un sertar și am stat o oră pe eBay.

― Îți trebuie un birou separat, spuse Rachel.

― Să știi că ai dreptate.

― Vorbesc serios. După cum spunea Virginia Woolf, fiecare scriitoare are nevoie de cinci sute de lire pe an și o cameră numai a ei, spuse Rachel.

Madeline clipi. Era impresionată de faptul că Rachel McMann o citase pe Virginia Woolf. Chiar și Grace ar fi fost impresionată.

Rachel se aplecă spre ea.

― Serios, Madeline! Am camera perfectă pentru tine.

Madeline ar fi trebuit s-o oprească în clipa aceea. Ar fi trebuit să spună că, da, un birou ar fi fost o idee bună, era un vis al ei, pentru că ea și Trevor nu-și puteau permite o asemenea extravaganță. De câteva luni, ipoteca lor era greu de achitat – fără să mai vorbim de cheltuielile de întreținere, asigurarea, mâncarea, telefoanele, benzina, reparațiile la mașină, ieșirile de sâmbătă seara, economiile pentru facultate pentru Brick și o factură mare și restantă de la spital de când murise Bill T. „Viața e scumpă“, asta ar fi trebuit să spună Madeline. „Virginia Woolf trebuie să mai aștepte.“

Dar, în loc de asta, Madeline spuse:

― Serios?

― Da, serios. O garsonieră în clădirea victoriană albastră de la intersecția dintre străzile Centre și India. Ultima oară, unul din apartamentele astea s-a eliberat tocmai în 2004.

― Uau! spuse Madeline.

Spre marea ei ușurare, Rachel abandonă subiectul. Își îndreptă din nou atenția asupra meciului și începu iar să scuture din pampon, în timp ce Madeline strângea protector în poală caietul de scris.

A doua zi, în timp ce Madeline încerca să găsească idei și în același timp toca ceapă, cartofi și morcovi pentru o friptură la cuptor – pentru că nu-și putea permite să abandoneze iar cina –, o sună Rachel:

― Când vrei să vii să vezi apartamentul de pe strada Centre? întrebă ea.

Madeline se bâlbâi puțin înainte să zică ceva.

― Vrei să spui… azi?

― Azi, spuse Rachel. Azi sau mâine, cel târziu, o să dispară de pe piață. E exact ceea ce-ți trebuie, Madeline, promit.

Madeline privi amestecul de foi de ceapă, coji de cartofi și răzătură de morcovi de pe fundul de tocat. Friptura urma să intre în oală, dar apoi trebuia să curețe totul și să meargă la magazin să mai ia supă de vită. Cum reușeau alte femei să facă ceva în viață?

„Trebuie să ies din casa asta“, se gândi ea.

― Vin acum, spuse.

Apartamentul era într-adevăr ideal ca amplasament și simplitate. Madeline sperase ca prețul să fie exagerat, cu mult peste bugetul ei, astfel încât să-l poată refuza imediat. Dar era mult mai mic decât se așteptase. Iar Rachel era dispusă să i-l închirieze pe șase luni… pentru că era prietena ei.

― Lasă-mă să-l sun pe Trevor! spuse Madeline.

― Desigur.

Madeline ascultă telefonul lui Trevor sunând. Dacă nu răspundea, ar fi avut o scuză să renunțe.

― Alo? răspunse Trevor.

Ea îi explică situația cu voce joasă: căuta un birou pentru scris, în oraș, prețul nu era rău, contract de închiriere pe șase luni. Oare să încerce? Ca un fel de cabinet unde să se ducă să scrie.

― Sigur că da, spuse el. E exact ce-ți trebuie.

Chiar era ceea ce-i trebuia. Dar era o cheltuială, ultima parte din avansul ei.

― Îmi fac griji doar că… Vreau să spun că i-am promis lui Brick o mașină și încă mai avem șase rate la spital pentru tatăl tău… spuse ea.

― Trebuie să cheltuiești bani ca să faci bani, spuse Trevor. Îi putem cumpăra lui Brick o mașină când îți vine următorul cec pentru drepturile de autor, și cu spitalul avem un plan de plăți aranjat. N-ar trebui să renunți la ceva atât de important din cauza facturilor lăsate de tata. E o investiție în noua ta carte.

Madeline respiră adânc. Singurul mod în care putea să descrie acest moment era ca și cum s-ar fi hotărât să se arunce de pe o stâncă sau dintr-un avion.

― Îl iau, decise ea.

― Bravo! spuse Trevor.

*

Madeline închise telefonul.

― Îl iau, îi spuse lui Rachel.

― Ești cea mai norocoasă femeie din lume că ai un soț ca Trevor! exclamă Rachel. Andy nu m-ar lăsa să fac așa ceva. Ar crede că nu dă bine.

Madeline miji ochii spre Rachel.

― Dar ție ți se pare că nu dă bine? întrebă ea. Că mi-am luat un apartament al meu?

― Nu! exclamă Rachel. Tu ai un motiv. Ești artistă. Scriitoare.

„Artistă. Scriitoare“. Madeline era încântată de căldura acestor cuvinte.

Virginia Woolf. O cameră numai a ei.

Rachel îi înmână cheile și o îmbrățișă.

― Felicitări! spuse ea.

A doua zi de dimineață, Madeline își împachetă caietul, pixurile, romanul pe care îl citea – Fericirea în familie, de Laurie Colwin, pentru a patruzecea oară – și punga maro de hârtie în care avea prânzul. Avea să umple apartamentul cu mâncare, dar nu azi. Azi trebuia să scrie, să scrie, să scrie, să scrie, să scrie.

Apartamentul făcea parte din locuința unui vechi căpitan de balenieră. Fusese construită în 1873, renovată în 1927 și apoi din nou în 2002, când fusese împărțită în două apartamente. Rachel spusese că femeia care locuise în apartament înainte de Madeline plecase în Insulele Virgine pentru că nu putea suporta iernile din Nantucket.

Apartamentul avea loc de parcare – chiar și numai pentru atât și-și merita chiria, se gândi Madeline. Peste drum era restaurantul ei preferat la micul dejun, Black-Eyed Susan’s. Încă nu se deschisese pentru sezon, dar în curând Madeline avea să poată da o fugă până acolo să ia o omletă cu legume și o cafea cu lapte la pachet. Viață de oraș!

Vârî cheia în broască și păși în… apartamentul ei!

Era atât de emoționată – deși, de fapt, locul nu avea nimic special. Pereții erau albi. Fosta chiriașă lăsase, din fericire, câteva piese elementare de mobilier: o canapea și două fotolii acoperite cu huse bej de bumbac, un covor pufos cu pătrățele în diverse nuanțe de albastru, o masă rotundă din lemn deschis la culoare cu patru scaune și – singurul lucru interesant – o cutie de lemn cu cincisprezece compartimente, acoperite cu un geam subțire. În fiecare era câte un ou de pasăre așezat pe paie – de fluierar, de pescăruș cu cap sur, de pescăruș negricios, de rață de ghețuri și de scoicar, cel mai puțin tern.

Rachel își ceruse scuze pentru cutia cu ouă și se oferise să scape de ea, dar Madeline voise s-o păstreze.

Apartamentul avea o bucătărie micuță, cu bufet de furnir, o baie minusculă cu o cabină de duș din fibră de sticlă și un dormitor unde nu erau decât un cadru de pat și o saltea goală, fără așternuturi.

Nu avea nimic remarcabil în afară de faptul că acum era al ei.

Iată deci ceva ce nu avusese niciodată în viața ei: un loc numai al ei. Madeline ar fi vrut să dea o fugă până la florăria de pe strada Chestnut și să cumpere un buchet proaspăt, ar fi vrut să aleagă mai multe ceaiuri de plante, perne colorate și o pătură moale flaușată, ar fi vrut lumânări lungi de ceară pe care să le aprindă când apunea soarele și boxe fără fir ca să asculte Mozart și Brahms.

Dar acum nu avea timp să viseze la toate astea. Trebuia să scrie! Își închise telefonul mobil. Nimic nu o împiedica mai tare să fie productivă decât telefonul mobil. La fel și laptopul. După cum învățase cu vârf și îndesat, laptopul putea să distrugă o zi întreagă.

Își scoase din ghiozdan caietele, pixurile și cartea de Laurie Colwin și își amenajă un „birou“ la masa rotundă.

Lumânările ar fi fost bine-venite.

Și Mozart.

Dar pentru moment, trebuia să se descurce și fără.

Madeline voise să devină scriitoare încă de pe când crescuse îndeajuns ca să țină creionul în mână. Dorința aceasta îi fusese încriptată în codul genetic, dar fusese și rezultatul felului în care fusese crescută – sau nu fusese. Își petrecuse copilăria printre cameristele de la Hotel del Coronado din apropiere de San Diego, unde mama ei muncea pe post de chelneriță la evenimente. În lungile nopți când mama lipsea – toate potențial înfricoșătoare, căci Hotel del Coronado era cunoscut pentru fantoma lui Kate Morgan3 –, Madeline își ținea mintea ocupată scriind povestiri despre o fată pe nume Gretchen Green. Gretchen Green era cea mai mare dintre șapte surori, avea doi părinți celebri, locuia într-o vilă la malul mării în La Jolla și era urmată peste tot de teckelul ei, Walter Mondale.

Madeline pierduse cu timpul toate povestirile cu Gretchen Green, dar, dacă ar fi dat peste ele acum, știa că ar fi descoperit acolo o compensație evidentă pentru fiecare element care lipsise din copilăria ei: surori, părinți, un cămin, un animal de companie, sentimentul că ea, Madeline, era specială.

Pasiunea pentru scris rezistase până în timpul facultății. Madeline terminase Universitatea de Stat din San Diego, unde avusese profesoară pe o scriitoare admirabilă, care o inspirase atât de mult, încât Madeline era îngrozită la gândul că ar fi putut-o dezamăgi, așa că nu-i predase decât povestiri neterminate. „Nu e chiar gata“ fusese scuza ei standard. De vreme ce nici una din scrierile ei nu era finalizată, imperfecțiunile nu puteau fi criticate.

Profesoara o încurajase oricum.

― Te pricepi să-ți alegi cuvintele, îi spusese ea. Textele tale au multă energie la suprafață. Aș vrea să te văd că le dezvolți și în adâncime. Ar trebui să încerci să termini cel puțin una dintre povestiri. Mi se pare că ți-e greu să rezolvi un conflict.

În ultimul an de studii, Madeline își trimisese dosarul la patru programe de masterat în artă, dar fusese acceptată numai la unul, cel mai puțin de dorit în ochii ei, Universitatea Bellini din Florida – supranumită și Universitatea Bikini.

Căzuse atunci în depresie. Își dorise din tot sufletul să continue la Universitatea din Iowa și, când aflase că fusese respinsă, izbucnise în lacrimi. Dacă nu la Iowa, atunci la Columbia, dar nici aceasta nu fusese să fie (scrisoarea explica răspunsul prin numărul mare de candidați din acel an), și nu intrase nici la Universitatea din Michigan.

Se părea că ori continua la Bellini, ori nu mai continua deloc.

La vremea aceea, Madeline avea o relație cu un fost jucător de fotbal de la Universitatea din California de Sud, pe nume Geoffrey, care lucra ca paznic la Coaster Saloon, pe Mission Beach. Știa că Geoffrey nutrea pentru ea sentimente puternice, dar era un ratat. Mission Beach era ponosită, iar Geoffrey vindea droguri ca să facă un ban în plus. Când Madeline îi spusese că voia să facă studii postuniversitare, el se panicase și-i spusese că voia să meargă cu ea. Madeline privise planul cu scepticism, și atunci el își tatuase numele ei pe interiorul antebrațului. Inscripția era MAD, pentru că el așa îi spunea.

Geoffrey era încântat de ideea de a se muta în Florida și de a întreprinde ceva acolo – adică de a obține o slujbă într-un bar și a găsi oameni cărora să le vândă droguri.

Nu, decisese Madeline. N-avea să se ducă în Florida. N-avea să se mulțumească, până la urmă, cu Universitatea Bikini și nici cu Geoffrey. Într-o seară, târziu, după tura lui, se despărțise de el.

Urmase cea mai urâtă experiență din viața ei. Într-o noapte, la scurt timp după despărțire, după ce combinase în exces tequila cu cocaina, Geoffrey apăruse la căminul lui Madeline, la trei dimineața, când atât ea, cât și colega ei de cameră dormeau, și o răpise. O luase într-o dubă furată din parcarea de la Coaster Saloon și îi legase mâinile și picioarele cu coliere de plastic. Îi pusese o eșarfă drept căluș și o dusese la un motel în Encanto, unde o ținuse captivă timp de cincizeci și două de ore, până când rămăsese fără cocaină și își pierduse cunoștința. Madeline reușise să facă destul zgomot lovind cu coatele în peretele subțire al hotelului, încât o cameristă hispanică o auzise, deschisese ușa și chemase poliția.

După ce ea depusese mărturie împotriva lui Geoffrey, iar el fusese trimis la închisoare, ea nu-și dorise nimic mai mult decât să plece undeva cât mai departe de sudul Californiei. Cu ajutorul fostei sale profesoare de la universitate, găsise cazare pe durata verii într-un „refugiu pentru scriitori“ de pe insula Nantucket.

„Refugiul pentru scriitori“ se dovedise a fi de fapt un grup de fete petrecărețe din societatea Chi Omega de la Universitatea Carolina de Nord, care erau absolvente de engleză și cărora le plăcea să țină concursuri de poezie. Dar camera era ieftină, iar Madeline găsise o slujbă ca debarasatoare de mese la 21 Federal, astfel încât avea zilele libere pentru scris.

Până la finalul verii, terminase prima ei lucrare – un roman numit Coasta plăcerilor, despre o tânără femeie răpită de fostul ei prieten, un ratat traficant de droguri.

Cu ajutorul fostei sale profesoare, trimisese Coasta plăcerilor la trei agenți din New York și, în decurs de o săptămână, toți trei o sunaseră spunându-i că voiau s-o reprezinte. Madeline plecase din Nantucket la New York, cu avionul, pentru a se întâlni cu agenții și așa îl cunoscuse pe Trevor.

Fusese pilotul ei.

Lui Trevor îi plăcea să descrie felul în care arăta Madeline când o văzuse pentru prima dată: era o blondă frumoasă din sudul Californiei în ziua în care cel mai mare vis al ei era pe cale să se împlinească.

Anul acela rămăsese în amintirea lui Madeline drept o perioadă fabuloasă, o explozie de lumină și căldură. Cartea ei găsise un agent – pe Redd Dreyfus – și, la scurtă vreme după aceea, primise un avans de 30000 de dolari de la un redactor popular pe nume Angie Turner, de la editura Final Word. În plus, Madeline îl cunoscuse pe Trevor Llewellyn, și ei doi se îndrăgostiseră unul de altul. După nouă luni de relație erau logodiți. Până atunci, înainte de a fi publicată, cartea lui Madeline primise două recenzii pozitive, de la capricioasa publicație Kirkus și de la Publishers Weekly, care anunțau apariția unui senzațional talent scriitoricesc.

„Senzațional talent scriitoricesc“. Cuvintele acestea i se tot învârteau prin minte în timp ce se holba acum la caietul ei gol.

Coasta plăcerilor nu fusese un mare succes comercial – vânduse în jur de 15000 de exemplare cartonate –, dar mersese suficient de bine pentru ca Angie să-i ofere un contract pentru un nou roman.

Următoarea ei carte, Hotel Springford, fusese despre o fată care crescuse cu mama ei chelneriță într-un hotel bântuit, mare și vechi, cu multe etaje. Nu se vânduse la fel de bine precum Coasta plăcerilor, dar Madeline îl scrisese când Brick era mic și fusese prea ocupată cu schimbatul scutecelor și preparatul piureului de dovlecei ca să-și facă griji pentru cifra de vânzări.

După Hotel Springford, fusese surprinsă să simtă cum nevoia de a scrie slăbise, pentru prima oară în viața ei, depășită fiind de bucuriile și oboseala maternității. Se hotărâse să ia o pauză de la scris și să savureze doar profesiunea de mamă. Îi plăcea la nebunie viața cu Brick, care o făcea să treacă mai ușor peste suferințele vieții ei – cele trei sarcini pierdute, ca și boala și moartea lui Big T.

Când Brick începuse gimnaziul, iar speranțele lui Madeline de a mai face un copil păreau deja strivite, literatura revenise pe agenda ei. Rezultatul fusese Islandia, care îi asigurase un venit de șase cifre și două contracte pentru cărți și o adusese, în cele din urmă, în impasul de față.

Anul trecut banii păruseră o sumă imensă, însă, după comisionul plătit lui Redd și după achitarea impozitelor, ceea ce rămăsese îi ajunsese doar să-și achite cardurile de credit, să investească 50000 de dolari cu Eddie, care părea să facă bani și în somn… și, acum, să închirieze apartamentul.

Madeline privi țintă pagina goală. Oare lumânările parfumate ar fi ajutat-o? În apartament era liniște, dar se auzeau vocile trecătorilor și traficul din stradă. Mozart sau Brahms ar fi acoperit zgomotul. Era foarte greu să scrie un roman într-un interval de timp prestabilit, mai ales când era atât de preocupată.

Privi afară pe fereastă, spre strada Centre. Înainte, când insularii practicau vânătoarea de balene, fusese cunoscută drept Petticoat Row4, pentru că toți bărbații plecau pe mare, în expediții de vânătoare, iar femeile rămâneau în urmă să se ocupe de afaceri.

Petticoat Row n-ar fi fost un titlu rău, dar Angie era alergică la romane istorice. Nu se vindeau decât dacă te numeai Philippa Gregory.

Peisajul stradal n-o inspira atât de mult pe cât sperase.

I se făcuse un favor care valora cât un diamant. Redd Dreyfus era un agent literar de modă veche din New York. Era plinuț, bea scotch, fuma trabucuri și-i scotea pe redactori să ia prânzul la Grill Room, la hotelul Four Seasons, unde comanda mușchi de vită în sânge. Dintr-un motiv sau altul, Angie îi era datoare. Angie Turner era slabă ca un ogar, purta fuste drepte și pantofi cu barete. Bea Chardonnay și făcea mofturi la salate. Madeline se întrebă ce era cu acest favor. Își imagină că putea fi vorba de un alt autor, foarte respectat, dar cu un comportament indisciplinat. Își imagină la mijloc sex, droguri sau bani, deși era mai probabil ca toată treaba să aibă de-a face cu drepturile de distribuție în străinătate sau cu vreo gafă publicitară.

I-ar fi plăcut să-și analizeze sentimentele împreună cu Trevor, dar, la ora asta, Trevor trebuia să fie sus, în aer. Oamenii credeau că e greu să fii pilot, dar, odată ce știi să zbori, operațiunea seamănă de fapt foarte mult cu condusul unui autobuz, doar cu mult mai mult sex-appeal. Datorită ochelarilor de soare, după cum îi plăcea lui Madeline să spună.

Luă cutia cu ouă de pasăre. Erau toate delicate și perfecte, fiecare așezat în compartimentul său, în culcușul său sigur de paie. Pistruiate, netede, pătate, în culori care variau abia simțit: alb, crem, ivoriu, porțelan, albăstrui, verzui. Oare femeia care se mutase în Insulele Virgine era ornitolog? O dată, Madeline dăduse unei reviste un interviu în care spunea că fiecare viață conține un roman. Oare ar fi putut să scrie un roman despre o femeie ornitolog care se mută din Nantucket în Insulele Virgine?

Nu știa nimic despre Insulele Virgine.

O bătaie în ușă o sperie atât de tare, încât aproape scăpă din mâini cutia cu ouă.

Cine…?

Madeline fu îngrozită, în ciuda faptului că era ziua în amiaza mare, în mijlocul orașului. Suferea încă de o reminiscență de stres posttraumatic, chiar și acum, la mai bine de douăzeci de ani de la răpire. Zgomotele bruște o înspăimântau, și n-ar fi putut niciodată să scrie romane sado-maso precum Cincizeci de umbre ale lui Grey. Funiile, legatul la ochi și călușurile îi tăiau răsuflarea până la leșin.

Cine era la ușă?

Madeline așteptă, ținându-și respirația, sperând ca oricine ar fi fost să plece.

Încă o bătaie la ușă. Constantă, insistentă. Mașina ei era parcată pe stradă, oricine i-ar fi recunoscut-o.

Madeline merse pe vârfuri până la ușă, pentru că nu voia ca pașii să-i fie auziți.

Se auzi o voce masculină, familiară:

― Madeline, știu că ești acolo. Deschide, eu sunt.

„Eu?“ se gândi Madeline. Vocea îi suna foarte cunoscută și totuși, în starea aceea de panică, n-o putea identifica.

Descuie ușa și o întredeschise.

Eddie.

Madeline respiră adânc.

― Dumnezeule, m-ai speriat! spuse ea.

El purta o cămașă albă de bumbac, pantaloni kaki de tercot, panamaua lui și mocasinii bej Versace de care era îndrăgostit. Era ținuta lui de vară, și Madeline se gândi că o luase puțin înaintea sezonului. Era „cald“ azi, 16 grade, dar vara era departe, iar Eddie se îmbrăcase ca un proxenet din Havana anului 1955. Cu toate astea, îi stătea bine. Eddie Rapidul. Putea să înregistreze o casă la zece dimineața, să aranjeze două vizionări și până după-amiaza s-o și vândă cu zece procente mai scump decât prețul cerut. Oamenii erau încântați de panamaua lui, care provenea nu din Panama, după cum credeau ei, ci de undeva din Peru sau Ecuador.

În fiecare, an, de Halloween, cineva de pe Nantucket se îmbrăca în Eddie Rapidul.

― Pot să intru, te rog? spuse el.

Madeline îl pofti înăuntru. Mândria de a avea un apartament al ei îi fu zdrobită de îndată ce Eddie evaluă interiorul cu o privire critică.

― De unde ai știut că sunt aici? îl întrebă ea. Nu i-am spus încă nici măcar lui Grace.

― De unde știu totul? spuse Eddie. Am auzit pe stradă. Deci, cât plătești?

― Păi… Două mii.

Madeline vru să mintă, dar știa că el ar fi aflat adevărul până la urmă. Probabil știa deja, întreba doar ca pretext.

― Ha!

Un râs scurt, derizoriu.

Madeline așteptă continuarea.

― Eu puteam să ți-l scot la o mie cinci sute, poate chiar o mie două sute.

„Joacă la cacealma“, se gândi Madeline.

― Serios? spuse ea.

― Dar ai apelat la Rachel.

― Da, așa e, spuse Madeline. A fost cam insistentă când am adus vorba de asta. Și n-am vrut să te deranjez cu ideile mele.

― Nu m-ai fi deranjat. E o perioadă liniștită pentru mine. Aș fi putut obține apartamentul pentru tine și aș fi scos o chirie mai avantajoasă. Sincer să fiu, sunt surprins că ai apelat la Rachel. După ce i-a făcut Calgary lui Hope…

Madeline se gândi că, de fapt, Calgary nu-i făcuse nimic lui Hope în afară de faptul că se despărțise de ea cu o săptămână înainte de balul de Crăciun. Și se zvonea că i-ar fi dăruit altei fete, Kylie Eckers, colierul cu pandantiv din sticlă marină – care oricum probabil costase treizeci de dolari. Dar oare adolescenții nu făceau asta de când lumea? De ce să fie pedepsită Rachel?

― Ce cauți aici, Eddie? întrebă Madeline.

― Imediat ce am auzit că ai un birou al tău, a trebuit să vin să-l văd cu ochii mei.

Ei nu-i plăcu modul în care el pronunțase „birou“. Făcea decizia ei să sune capricioasă și absurdă, de parcă își cumpărase un unicorn.

― Lucrez, spuse Madeline, făcând semn spre caietul ei gol.

― Da?

― Încerc.

― Încă n-am citit ultima ta carte, spuse Eddie. Dar toată lumea a apreciat-o.

Madeline știa că Eddie nu citise nimic din ce scria ea și că nici n-avea s-o facă vreodată. Ultima carte pe care catadicsise s-o deschidă fusese Dune, când era în clasa a zecea.

Eddie își oferi singur un tur al apartamentului. Interesul lui față de activitatea ei scriitoricească se evaporase ca un miros urât. În bucătărie deschise dulapurile, apoi ușa scârțâitoare de la mașina veche de spălat vase, în baie dădu drumul apei în chiuvetă, iar în dormitor emise un „hmmm“ nemulțumit.

Madeline își dădu ochii peste cap. Serios, de ce îi păsa lui Eddie Pancik de o garsonieră amărâtă de două mii de dolari pe lună? Singura proprietate pe care o închiria el era faimoasa vilă de pe Low Beach Road, cu 50000 de dolari pe săptămână, de unde el primea săptămânal un comision uriaș.

Eddie ieși din dormitor și își potrivi panamaua pe o parte, astfel încât Madeline îi zări capul ras. Îl cunoștea de atâta timp, încât îl ținea minte pe când avea bucle.

― Ce crede Trevor despre locuința asta? întrebă el.

― M-a încurajat.

― Bineînțeles. Meriți să ai timpul și spațiul tău, Maddie. N-ai nici un motiv să te simți vinovată.

― Nu mă simt vinovată.

― Doar că plătești prea mult.

― Apropo de bani… spuse Madeline. Nu-i veni să creadă că aducea vorba despre asta, dar erau atât de puține momentele în care ea și Eddie rămâneau singuri împreună, încât se simțea obligată măcar să întrebe. Ar fi posibil ca eu și Trevor să ne recuperăm investiția mai devreme? Nu vreau să te mint, Eddie, din cauza apartamentului acestuia sunt cam la limită. Iar Brick vrea o mașină. Nu m-ar deranja deloc să nu scoatem nici un profit dacă ai putea să ne înapoiezi cele cincizeci de mii.

― Nu înțeleg, spuse Eddie. De ce ai investit în afacerea mea dacă nu te interesează să faci profit?

De ce investise? Madeline presupunea că din lăcomie și din mândrie. Eddie venise la ea și la Trevor cu oferta de a le dubla suma plasată, iar Madeline fusese încântată de idee. Ea și Trevor se descurcau greu cu banii de multă vreme, în timp ce Grace și Eddie cumpăraseră o casă uriașă, pe un teren de peste un hectar, un Range-Rover nou-nouț și un Porsche Cayenne, și le lăsau pe gemene să facă cumpărături online la Saks și Neiman Marcus. Așa că Madeline se hotărâse să investească în afacerile lui Eddie pentru că în sfârșit își permitea.

Dar nu voia să recunoască toate astea față de Eddie. Era depășită de situație.

― Există vreo posibilitate să-i recuperăm luna viitoare, de pildă? întrebă ea.

― Luna viitoare? Eddie ridică din sprâncene și afișă un zâmbet diabolic, una din expresiile lui faciale pe care Madeline le considera atrăgătoare. Îți dai seama cu ce mă ocup, nu? Construiesc case pe care le vând apoi cu preț mai mare. Le construiesc și o să le vând, și toți o să ne primim partea de profit când am să le vând. Acum încerc doar să le termin.

― Și te apropii de termen? întrebă Madeline.

Urmă o tăcere lungă, atât de lungă, încât Madeline crezu că probabil Eddie n-o auzise și se pregăti să-l întrebe din nou.

― Nu, Maddie, nu prea. Nu sunt deloc aproape de sfârșit, spuse el.

― Dar încă ne așteptăm să primim ceva în iunie, nu? întrebă ea. Iunie sau cel târziu august. Asta ne-ai spus în ianuarie, Eddie.

― Da, Maddie, știu că asta v-am spus, dar lucrurile s-au schimbat din ianuarie. Trebuie să iei în calcul fluctuațiile pieței.

Madeline încercă să nu se panicheze. Eddie era un om de afaceri atât de chibzuit, încât nu stătuse nici o clipă la îndoială dacă să investească în afacerile lui. Trevor o avertizase că înțelegerile financiare – împrumuturile, investițiile, orice – erau exact lucrurile care stricau prieteniie. Dar Madeline insistase.

― Fluctuații ale pieței, spuse ea.

Nu știa ce însemna asta mai exact, dar înțelese că banii ei erau blocați momentan.

― Da, spuse Eddie.

El o privea acum cu o expresie sensibilă, care ei îi plăcea la fel de mult. Eddie avea ceva drăgălaș, deși lăsa asta să se vadă rareori – de obicei când avea de a face cu fiicele lui.

― E timpul să plec, spuse el. Te las să-ți faci magia. Ne vedem mâine seară la cină. Grace pregătește taco cu creveți.

Madeline respiră adânc. O mică binecuvântare, cina la familia Pancik. Trevor și Brick nu vor trebui să mănânce iar pizza. Grace era o bucătăreasă fenomenală.

― Nu-i spune despre apartament! zise ea. Vreau să-i fac o surpriză.

― Bine, spuse Eddie.

Brusc, păru foarte nerăbdător să plece cât mai repede.

Madeline îl conduse la ușă.

― Ne mai vedem, Eddie, îți mulțumesc că ai trecut pe la mine.

După ce Eddie plecă, ea se trânti pe canapea. „Fluctuații ale pieței“? Dar oricum își vor recupera banii, nu-i așa? Exista pe undeva o hârtie semnată. Dar Madeline era îngrijorată. Dacă voia bani, trebuia să se apuce de muncă, să scrie cartea asta, să iasă ceva special. Chiar și numai gândul era copleșitor.

Avea nevoie de un pui de somn.

NANTUCKET

Sultan Nash, care fusese angajat să revopsească streșinile de la Black-Eyed Susan’s, o urmări pe Madeline King cum își parca mașina într-unul dintre cele trei locuri de parcare ale casei victoriene de peste drum.

O cunoștea pentru că el crescuse pe insulă împreună cu soțul ei, Trevor, și jucaseră fotbal împreună la Clubul pentru Fete și Băieți. Observă Mini Cooperul turcoaz în parcare pentru că săptămâna trecută încercase să-și parcheze camioneta în același loc și scăpase ca prin minune fără să-i fie ridicată. Sultan Nash se înfuriase la culme. Știa că era proprietate privată, dar era și foarte convins că oricine se născuse și crescuse pe insulă ar fi trebuit să aibă dreptul de a parca unde și când voia. Timp de zece ani la rând se prezentase la ședințele consiliului orășenesc susținându-și această părere.

Îi făcu semn cu mâna lui Madeline și spuse:

― În locul tău, n-aș parca acolo.

Ea zâmbi.

― Închiriez un apartament din clădirea asta.

„Închiriez un apartament?“ se gândi Sultan. Se petrecuse inimaginabilul? Trevor și Madeline se despărțiseră? Sultan îi văzuse pe amândoi la o nuntă toamna trecută și observase cât de îndrăgostiți păreau, ca și cum ei înșiși ar fi fost noii însurăței. La finalul serii, Trevor dansase step pentru Madeline – se pricepea, de fapt, foarte bine –, și, când terminase, ea îl sărutase atât de pasional, încât Sultan roșise. Și-ar fi dat o mână să aibă parte de așa o căsătorie.

La aproape jumătate de oră după ce o văzuse pe Madeline intrând în clădirea victoriană, îl observă pe Eddie Pancik cum bate la ușă. Madeleine deschise ușa, iar Eddie dispăru înăuntru.

Sultan îi pomeni asta în treacăt lui Darlene Lanta, o chelneriță de la Downyflake, unde el lua prânzul în fiecare zi în încercarea încă nereușită de a o cuceri.

― Deci, ca să înțeleg mai bine, spuse Darlene, Madeline King a închiriat un apartament în oraș, iar Eddie Pancik i-a făcut o vizită?

Sultan încuviință din cap și mușcă din sendvișul cu șuncă și salată.

Rachel McMann îi spuse soțului său Andy (domnul doctor Andy, cum era cunoscut de către pacienții săi de la cabinetul dentar) că îi închiriase lui Madeline „o cameră numai pentru ea“. Ceea ce doctorul Andy – care de obicei asculta numai pe jumătate, din cauza faptului că oamenii cu care purta cel mai des conversații aveau gura larg deschisă și cel puțin un instrument de metal înăuntru și deci erau, oricum, ininteligibili – luă drept „o locuință numai pentru ea“. N-o citise niciodată pe Virginia Woolf.

― Am avut un noroc chior cu chiria asta, la locul și timpul potrivit, cum îți spuneam, dragă, zise Rachel. Nu-mi vine să cred că Madeline nu l-a ales pe Eddie Pancik.

Doctorul Andy se întrebă dacă nu cumva Madeline și Trevor se despărțiseră. Nu se obosi să facă presupuneri. Dar în dimineața următoare îi pomeni întâmplător lui Janice, asistenta lui, ceea ce îi povestise Rachel. Janice era măritată cu Alicia, jurist imobiliar, așa că adesea împrumuta o perspectivă diferită asupra dramelor despre care îi povestea doctorul Andy, care le auzea pe toate de la Rachel.

― Madeline King s-a mutat de-acasă? Nu pare să aibă nici un sens. Ești sigur că asta ți-a spus Rachel? întrebă Janice.

Doctorul Andy era sigur – sau aproape sigur.

― Bănuiesc că Rachel se aștepta să-l aleagă pe Eddie Pancik.

Janice, asistentă fiind, asculta și ea tot cu jumătate de ureche. Înțelese de fapt că „Rachel se aștepta ca Madeline să se cupleze cu Eddie Pancik“.

― Serios? spuse Janice. Nu pare prea probabil, nu-i așa? Eddie Pancik? Soția lui nu-i e cea mai bună prietenă?

― Bănuiesc că orice e posibil, Janice, spuse el. Dar n-ar trebui să batem toba despre Eddie Pancik. E proprietarul nostru. Am putea ajunge cu ușurință pe drumuri.

― Mereu am fost de părere că Madeline King ar trebui să scrie un roman despre cabinetul unui dentist, spuse Janice.

Doctorul Andy fu de acord că așa era, apoi se duse să-și dezinfecteze mâinile, pregătindu-se pentru extracția de nerv de la ora nouă și lăsând-o pe Janice s-o întrebe pe următoarea pacientă, Phoenix Hernandez, pe care Janice o socotea una dintre multele ei confidente, dacă ea era de părere că Madeline King ar trebui să aibă o relație cu Eddie Pancik, acum că avea propriul ei apartament în oraș.

GRACE

Florile perene ale lui Grace începeau să încolțească, bulbii ei de primăvară – narcise, zambile, lalele – îmbobociseră, iar cireșii japonezi aveau deja mii de muguri înverziți. Încă două săptămâni, și arborii aceștia urmau să fie plini de flori roz, luxuriante, la fel ca inima lui Grace.

Benton trecea pe la ea în fiecare zi la zece.

Cadoul pe care i-l adusese din Maroc era un ibric din argint, lucrat manual, pentru prepararea ceaiului de mentă, și două pahare de cristal gravate. Când i le arătase prima oară, entuziasmul ei se stinsese instantaneu.

Un ibric nu era nici sexy și nici romantic. Ar fi putut la fel de bine să-i aducă o oală de lut.

Dar parcurgerea întregului ritual – recoltarea celor mai robuste frunze de mentă din grădina ei de ierburi aromatice, fierberea apei și adăugarea unei cantități potrivite de zahăr în ibricul curbat de argint și apoi turnarea acestui elixir în paharele gravate de cristal și savurarea lui – se dovedi o experiență senzuală în comun.

― Îți place? întrebă Benton.

― N-am mai gustat vreodată ceva așa de pur, recunoscu Grace. Are gustul culorii verzi.

Pe chipul lui se amestecară ușurarea și – crezu Grace – tandrețea.

În fiecare zi făceau ceai de mentă și îl beau în timp ce discutau planurile pentru grădină. Se hotărâră să planteze un strat lung și îngust de crini în fața verandei.

― N-am prea multă experiență cu crinii, spuse Benton.

― Ei bine, atunci în privința asta am să te învăț eu pe tine, spuse Grace.

Sabine, bunica lui Grace, o femeie pe care Grace o venerase pentru gusturile ei rafinate, crescuse crini în grădina ei, și, în copilărie, Grace fusese intrigată nu atât de florile însele, cât de numele poetice ale varietăților: Jock Randall, Ice Carnival, Ginger Creek, Maude’s Valentine.

Ea și Benton stăteau unul lângă altul la masa din bucătărie și răsfoiau catalogul.

― Cred că avem nevoie de niște varietăți masculine, spuse Benton.

― Ce părere ai de Rocket Booster? Sau Piano Man? Sau Freedom’s Highway?

― Wolf Eyes, spuse Grace.

― Apple Jack, spuse Benton.

Degetele lui le atinseră pe ale ei când întoarse pagina, și lui Grace urechile începură să-i ardă.

― Prefer nume mai dulci, spuse Grace. Ar trebui să luăm niște Baby Darling.

― Te rog! spuse Benton. Te rog nu mă obliga să sădesc o floare numită Baby Darling!

Grace râse.

― Dar Butter Cream? spuse ea.

― Accept Butter Cream dacă mă lași să iau Broadway Starfish, spuse el.

― Uită-te la asta! Bullfrog Kisses.

Grace arătă spre fotografia din catalog.

― Nu e o floare prea atrăgătoare, spuse Benton. Dar, dacă stai să te gândești, cine ar vrea să fie sărutat de o broască-taur?

Grace dădu pagina. Alese cea mai frumoasă floare de pe pagină și îi rosti numele înainte să se poată opri.

― Blue Desire.

― Blue Desire. Îmi place, spuse el.

Ridică mâna, și privirile li se întâlniră. Grace știa că urechile i se făcuseră roșii ca focul.

„O să mă sărute“, se gândi ea. El se aplecă în față. Buzele lor fură cât pe ce să se atingă. Grace inspiră adânc, și sunetul acesta ușor îl făcu pe Benton să tresară și să se retragă.

― Uau, îmi pare rău, Grace! spuse el. Cred că numele astea de flori m-au stârnit puțin.

― Să nu-ți pară rău! spuse ea repede.

Era profund dezamăgită că el se oprise. Ar fi vrut să se întoarcă la momentul dinainte, la clipele atât de plăcute de intimitate în care alegeau florile, dar magia de atunci dispăruse.

Închise catalogul și se hotărî să-i pună întrebarea pentru care tot aștepta un moment potrivit de două săptămâni.

― McGuvvy a mers cu tine în Maroc?

― Nu, spuse Benton. A obținut o slujbă ca instructor de navigație în San Diego. Ne-am despărțit.

În timp ce Grace procesa vestea, el bătu nervos cu degetele de masă.

― Deci ești un bărbat liber, spuse ea.

― Eu sunt liber, da, spuse Benton.

― Benton…

― Ești măritată, Grace. Cu Eddie, care îmi plătește facturile, spuse el.

― Eu…

― Nu spune nimic! zise Benton, respiră adânc și își fixă privirea în cana cu ceai. Ai o casă, ai copii, ai o viață întreagă cu Eddie. Luă o gură de ceai. Eu sunt grădinarul tău.

― Ești mult mai mult decât grădinarul meu, spuse Grace. Iarna asta, când am primit vederile de la tine…

― Nu mai spune nimic!

― … mi-am dat seama cât de mult însemni pentru mine, continuă Grace. Cât înseamnă… prietenia mea cu tine. Grădina asta, curtea, ceea ce încercăm să creăm aici înseamnă ceva pentru mine.

― Te rog să te oprești! spuse Benton.

― Ce pot să opresc? Să opresc ceea ce simt? Ceea ce simți tu?

― Tu nu știi ce simt eu, spuse Benton.

Asta o făcu să tacă pe Grace.

„O, Doamne, el nu simte la fel“, se gândi. Iubire neîmpărtășită. Cele mai singuratice cuvinte din lume.

― Ce simți? întrebă Grace.

― Mă simt confuz, spuse el.

Apoi se așternu liniștea.

― Nu sunt genul, spuse el. N-am fost niciodată. Iar tu nu ești o femeie măritată oarecare pe care am întâlnit-o într-un bar. Ești clienta mea.

― Știu, spuse Grace.

― Nu sunt genul, spuse el și-și depărtă scaunul de masă. Trebuie să-mi concentrez atenția asupra a altceva.

― Departe de mine, spuse Grace.

― Da, departe de tine.

― Dar mă placi, nu-i așa? spuse Grace.

― O, Grace! spuse el. „Te plac“ e puțin spus.

În dimineața următoare, Benton apăru cu douăzeci de minute mai târziu ca de obicei, și, în acele douăzeci de minute, Grace crezu că s-ar putea ca el să nu mai vină deloc. „O să renunțe la contract“, se gândi ea. „O să mă concedieze“.

Era puțin spus că o plăcea, dar, din cauza asta, n-aveau să mai poată lucra împreună.

Când camioneta lui Benton intră în cele din urmă pe alee, Grace simți o ușurare amețitoare. Se grăbi să iasă în curtea din spate și, ca să nu pară că nu făcuse decât să stea și să-l aștepte, începu să smulgă buruieni inexistente din brazda de lalele.

― Bună, Grace! spuse Benton în timp ce dădea colțul casei și-i întinse o cutie maro de la Petticoat Row Bakery. Ți-am adus ceva.

Vorbise pe un ton vesel. Totul reintrase în normal. Grace se simți ușurată, dar în același timp zdrobită.

― Să culeg niște mentă? întrebă ea.

― Sigur! spuse el.

În bucătărie, Benton prepară ceaiul, în timp ce Grace se spălă pe mâini și încercă să-și calmeze nervii. Apoi își ocupară locurile obișnuite la masa din bucătărie.

Benton deschise cutia maro de prăjituri în care se aflau patru pricomigdale verde-pal cu cremă roz la mijloc.

― Au început să-mi placă pricomigdalele la o brutărie franțuzească din Marrakech, spuse el. Dar cred că și astea sunt la fel de bune.

Îi întinse una.

Grace acceptă prăjitura și mușcă din ea. Nu se putu abține: gemu de plăcere.

― Încearc-o cu ceai! spuse el.

Cu o gură de ceai, da. O simfonie de gusturi.

― Îți place? o întrebă el.

― Nirvana, spuse ea.

El o privi în ochi și-i zâmbi, și inima ei se strânse. El puse paharul cu ceai pe masă și clătină din cap spre ea de parcă ea greșise cu ceva.

― Ah, Doamne! spuse foarte încet.

Apoi îi prinse bărbia în palme și o sărută.

MADELINE

Brick nu voia să meargă la familia Pancik la cină.

― De ce nu, dragă? spuse Madeline.

Brick ridică din umeri. Venise acasă de la antrenamentul de baseball și se prăbușise pe canapea. Acum stătea cu ochii lipiți de televizor – reportaje sportive.

Madeline se așeză atentă lângă el.

― Dragule!

― N-am chef.

Asta era o premieră. De obicei, Brick era nerăbdător să meargă la familia Pancik ori de câte ori Grace îi invita la cină. Era singura ocazie când avea voie să petreacă timp cu Allegra în dormitorul ei – cu ușa deschisă, desigur.

― Dragul meu, e totul în regulă cu Allegra? întrebă Madeline.

El ridică din umeri.

― Nu știu.

Madeline își privi mâinile. Crescuse acest copil timp de șaisprezece ani, dar niciodată nu ajunsese să stăpânească arta de a-l face să i se confeseze. Trevor se pricepea mult mai bine la asta. Așteptă, mușcându-și limba, la propriu, până când simți gustul metalic de sânge.

Fu răsplătită.

― Nu sunt sigur de ce se întâmplă, spuse el. Allegra se comportă ciudat. Am crezut că e probabil din cauza perioadei nasoale din lună sau ceva de genul ăsta, dar acum cred că pur și simplu s-ar putea să se fi săturat de mine.

Oare ar fi fost atât de groaznic din partea lui Madeline să spună că nu se miră?

Allegra avea multe însușiri pozitive, radia de frumusețe, calm, încredere în ea însăși. Ce fată de șaisprezece ani avea atâta singuranță de sine?

Putea să fie chiar și foarte amuzantă: o imita foarte bine pe profesoara de engleză a copiilor, doamna Kraft. Dar avea ceva, încă de când era foarte mică, ceva superior, arogant și nu foarte amabil, vizibil mai ales în felul cum se purta cu mama ei. O făcea în mod regulat pe Grace să plângă, și, în calitatea ei de cea mai bună prietenă a lui Grace, Madeline fusese mereu alături de ea și ascultase totul. „Da, fiica ta ți-a spus ceva cu adevărat oribil.“ „Da, e un gest egoist și necugetat. Dar este tânără și o să-i treacă.“

Allegra o făcea pe Madeline să se simtă ușurată că nu avusese și ea o fiică.

― Să se sature de tine, dragule? spuse ea. Cum ar putea cineva să se sature de tine vreodată?

Zâmbi slab.

Madeline nu-și lăsa adevărata părere despre Allegra să iasă la iveală foarte des, pentru că Allegra era iubita lui Brick, iar el era căzut în cap după ea. La începutul poveștii lor de iubire fuseseră atât de multe săruturi și atingeri peste tot, încât Madeline le ceruse să se oprească. Nu era nici pe departe o mironosiță, dar toată această dorință nou-descoperită și afișată în văzul tuturor era jenantă. Ochii albaștri ai Allegrei îl convertiseră pe Brick la Biserica Allegra. O venera.

Allegra îl făcea pe Brick fericit; era mai mult decât sex la mijloc: chipul lui se lumina ori de câte ori îi auzea vocea.

Madeline și Grace își făcuseră o promisiune când copiii lor începuseră această relație. „Nu ne amestecăm.“ Aveau să-i lase pe Brick și Allegra să-și rezolve singuri problemele. Madeline se întreba mereu ce s-ar întâmpla dacă cei doi tineri s-ar despărți. Spera că vor ajunge la această decizie împreună când aveau să meargă la facultăți diferite.

― Te rog! spuse Madeline. Te rog, vino la cină! Poți să vorbești cu Allegra față-n față.

― Nu, spuse Brick. Spune-le tuturor că nu mă simt bine! Înghiți în sec. Chiar nu mint. Mă doare inima.

Madeline îi dădu ușor la o parte părul de pe frunte.

― Of, dragule!

― Te rog, mamă! Aș prefera să stau aici singur. Du-te cu tata!

― Dar vrei ceva de mâncare? Pot să îți fac puțină brânză gratinată?

― Mamă, sunt bine.

Trevor intră în camera de zi îmbrăcat în cămașa lui norocoasă de petrecere cu dungi verzi. Părul auriu îi strălucea, și părea bronzat la față – de începutul bronzului de vară. Până în august, pielea lui avea să capete o nuanță maronie, iar părul să i se decoloreze cu trei nuanțe mai mult. Arăta la fel de californian ca și Madeline, dacă nu și mai mult.

― Ce se întâmplă? întrebă el.

― Brick vrea să stea acasă, spuse Madeline. Poate ar trebui să anulăm vizita. Să stăm acasă și să comandăm pizza.

― Prostii! spuse Trevor. Grace s-a străduit mult – știi că așa face mereu –, și o să mergem. Întinse mâna spre Brick. O să mergem toți.

― Ți-am adus Malbecul care-ți place, spuse Madeline, punând sticla de vin pe superba masă de granit albastru de Bahia a lui Grace – sau, cum o numea Eddie, cel mai sexy blat din lume.

Grace era ocupată să amestece ceapa și ardeii în tigaie, cu capul într-o baie de aburi aromați.

― Ești cea mai bună prietenă din lume, spuse ea, imitând un accent pe care îl împărtășeau doar ele două. Hai să mâncăm!

Dincolo de ușile de sticlă, Madeline se uită cum Eddie îi dădea lui Trevor o bere și lui Brick, o coca-cola. Brick se așeză pe unul din scaunele de ratan de pe verandă, echipate cu perne de pânză. Își făcu apariția una dintre gemene – păr lung castaniu și picioare subțiri în blugi. Madeline spera să fie Allegra. Spera ca Allegra să-l sărute pe Brick ca pe vremuri, iar Eddie și Trevor să se retragă respectuos. Dar nu era Allegra, era Hope. Își purta părul cu cărare pe mijloc și dat după urechi. Chipul ei nu afișa o frumusețe la fel de glorioasă ca a surorii ei, ochii îi erau mai alungiți, obrajii, mai plini. Dar, cu toate că-i lipsea farmecul, avea grație din plin. Avea un suflet liniștit, serios și o eleganță degajată, de genul celei pe care Madeline o remarcase înainte doar la femei precum Jacqueline Onassis și Audrey Hepburn.

Dintre cele două fete, o prefera pe Hope, dar rareori își permitea să recunoască asta chiar și față de sine.

― Grădina arată bine, spuse ea.

Era o subestimare: curtea și grădina arătau uimitor, ca întotdeauna. Restul Nantucketului era încă de un cenușiu apăsător, iarba era maronie, copacii, goi, iar păpădiile care mărgineau Milestone Road se scuturaseră în săptămânile cât fuseseră pedepsite de vânt și ploaie. Dar grădina lui Grace era verde și luxuriantă, de parcă hectarul acesta primise raze de soare comandate special. Straturile de flori aveau margini precise, abrupte, și ai fi zis că spiridușii tunseseră iarba cu foarfeci de manichiură. Totul era înmugurit și gata să înflorească. Iată un strat oval de lalele care l-ar fi făcut și pe un olandez să plângă. Conținea șapte sute de bulbi de lalele portocalii, albe, roșu-cireașă, ametist și în trei nuanțe de roz – pudră, scoică și fucsia-închis. Doar stratul acesta de lalele ar fi fost suficient s-o facă pe Madeline să creadă în Dumnezeu. Toate dalele de piatră fuseseră curățate, la fel și ghivecele lui Grace din fier turnat și statuia de un metru și jumătate a arhanghelului Gabriel, cumpărată de la o biserică din Lourdes, unde Grace studiase un semestru în timp ce era înscrisă la colegiul de artă Mount Holyoke. Mai era și o bancă recuperată din grădinile Tuileries, despre care se spunea că data de pe vremea lui Claude Monet și Auguste Renoir. Ferigi voluptuoase conturau exact locurile unde Claude și Auguste și-ar fi plasat șezuturile. La marginea terenului se aflau magazia și cotețul găinilor. Ușile de la coteț erau închise bine; găinile dormeau.

Madeline își trecu privirea peste podețul de lemn de peste pârâu, apoi peste căsuțele de păsări lucrate manual și peste fotoliile rustice de lemn, aranjate cu grijă și îndreptate spre golful Polpis. Jacuzzi-ul și piscina – un dreptunghi de gresie închisă la culoare, împrejmuit de pietre antice de pavaj și de bolovani de râu șlefuiți de soiul celor care fuseseră folosiți pentru a pietrui Main Street din centrul vechi al stațiunii – erau încă acoperite. Întreg domeniul Pancik era paradiziac. Madeline venise în vizită de mii de ori, și, de fiecare dată, frumusețea somptuoasă a grădinii îi tăia răsuflarea. Nici nu-și putea imagina cum ar fi fost să aibă o asemenea curte, s-o vadă în fiecare clipă a fiecărei zile.

„Curtea“ ei era plină de petice de noroi, nisip, rouriță și, pe margini, de un amestec de copaci neîngrijiți, tufișuri țepoase și buruieni. Avea o hortensie care făcea niște flori de un mov bolnăvicios. Hortensiile lui Grace – douăzeci și două la număr – erau toate câștigătoare la concursurile de frumusețe. Înfloreau în nuanțe de albastru, mov, roz, alb și verde.

Madeline nici nu știa că existau și hortensii cu flori verzi, dar da, se numeau „hortensii-reflector“, și ale lui Grace erau divine.

― A trecut Benton pe-aici, spuse Grace.

― Da, se vede, spuse Madeline. Pentru că nu mai dau de tine decât o dată la trei zile.

Expresia lui Grace era greu de citit – jumătate zâmbet pocăit, jumătate altceva.

― Vin, te rog! rosti ea. Aș bea niște vin.

Madeline scoase două pocale Baccarat din dulapul prietenei sale. Lui Grace îi plăcea să folosească pocalele în serile de miercuri, chiar dacă erau fragile și fiecare costa cât o noapte într-un apartament de lux de la hotelul Four Seasons. Madeline spărsese un pocal, Grace spărsese unul și Eddie spărsese două în două săptămâni consecutive.

Madeline turnă generos în două pahare din vinul Malbec de culoarea prunei și îi aduse unul lui Grace, lângă aragaz.

― Am niște vești, spuse ea.

― Și eu, spuse Grace. Luă o înghițitură, apoi așeză pocalul pe blatul sexy. Dar vestea mea va trebui să mai aștepte. A ta care e?

Madeline se pregăti și inspiră adânc. Își făcea griji că Grace s-ar fi putut supăra că închiriase apartamentul de la Rachel McMann și probabil și că o făcuse fără să i-l arate lui Grace mai întâi.

― Am închiriat un apartament în oraș, spuse ea.

― Cum? exclamă Grace.

― Nu e ceea ce pare, spuse Madeline. Vreau să-l folosesc ca birou de scris.

Chipul lui Grace se lumină, și ea imită accentul patrician al bunicii ei, Sabine.

― Splendid, draga mea! Unde anume în oraș?

― În casa victoriană albastră de la intersecția dintre India și Centre.

― Dintotdeauna mi-a plăcut clădirea aia, spuse Grace.

Dădu focul mai încet la cepe și ardei și se apropie de Madeline s-o îmbrățișeze.

― Deci acum ești o adevărată fată muncitoare, cu un spațiu de lucru numai al tău. Ce te invidiez! Dar îl meriți.

― Asta spune toată lumea, doar că eu nu sunt sigură că e adevărat, spuse Madeline. A fost destul de scump.

― Cât? întrebă Grace.

― Două mii pe lună.

― Eh! spuse Grace, ridicând din umeri. Se întoarse spre aragaz și își luă vinul. Sună rezonabil pentru un apartament în oraș, vara.

„Sigur“, se gândi Madeline. Pentru Grace părea rezonabil pentru că ea nu-și făcuse nici o zi din viața ei griji financiare.

Grace fusese crescută într-o veche familie puritană, familia Harper din Salem, Massachusetts. Stră-străbunicul ei din a noua stirpe fusese avocatul care o apărase pe Bridget Bishop, una dintre femeile acuzate de vrăjitorie. („Nu sunt vrăjitoare. Sunt nevinovată. Nu știu nimic despre asta.“ Spânzurată pe 10 iunie 1692.) Grace avea trei frați mai mari, băieții Harper, toți avocați de drept civil în Boston. În copilăria petrecută în maiestuoasa vilă de cărămidă de pe Essex Street, ea și frații ei fuseseră obligați să se îmbrace frumos pentru cină în fiecare seară. Pe linia maternă a familiei, bunica Sabine deținea o proprietate de 120 de hectare în Wayland, unde Grace mergea pe vremuri în fiecare duminică. După-amiezile petrecute acolo includeau jocuri de crichet vara și excursii cu sania pe timp de iarnă. Lui Madeline îi plăcea mereu să audă detalii despre copilăria prietenei sale. Le savura ca pe prăjiturile de la desert. Dar nu se putea aștepta ca Grace să înțeleagă ce înseamnă să fii strâmtorat financiar.

― Să știi, spuse Madeline vrând să fie sinceră, pentru că asta era firea ei, că am aflat despre apartament de la Rachel McMann.

― O! rosti Grace.

― Cred că Eddie s-a cam supărat din cauza asta. A trecut azi să-l vadă și părea destul de nemulțumit că am apelat la Rachel. Dar a fost o întâmplare. Am deschis gura, și știi cum e Rachel…

― Insistentă, spuse Grace.

― A profitat de ocazie, spuse Madeline. Dacă mi-aș fi luat un răgaz să mă gândesc mai bine… Dacă aș fi căutat neapărat ceva, l-aș fi sunat pe Eddie. Știi bine că asta aș fi făcut.

Grace flutură din mână, indiferentă.

― O să-i treacă, spuse ea.

Pe Madeline aproape că o luă amețeala de ușurare. Nu se așteptase ca Grace să accepte veștile atât de ușor. Era destul de irascibilă în majoritatea zilelor, iar astfel de vești o puteau enerva destul de rău. Dar în seara asta, Grace era într-o dispoziție excepțională. Madeline nu-și mai aducea aminte când o văzuse ultima oară pe prietena ei atât de… jucăușă… Atât de relaxată. Practic radia.

― Du-te afară cu băieții! spuse Grace. Termin și eu imediat.

― Bună, Madeline! spuse Eddie și o sărută pe obraz. Nu ne-am văzut de mult!

― Bună, Eddie!

O bezea și obișnuitul damf de Eternity de la Calvin Klein, parfum pe care el începuse să-l folosească imediat după terminarea liceului. Eddie îi zâmbi strâmb, apoi ținu câteva clipe o mână deasupra grătarului ca să verifice dacă era suficient de încins.

― Deci… ce părere ai despre noul apartament al soției tale? îl întrebă Eddie pe Trevor.

― Mi se pare grozav, spuse Trevor și o atinse pe Madeline pe fund. Nu mai are scuze că nu poate să termine nimic. Acum ar trebui să scrie câte o carte pe an – sau câte două, așa cum face cealaltă romancieră din Nantucket.

― Două cărți pe an! spuse Eddie. În cazul acesta nu doar că ați investi în casele mele, ați putea cumpăra una.

Madeline își strânse degetele în jurul piciorului delicat al paharului de vin Baccarat. Auzindu-l pe Eddie că vorbește despre casele-tip, se crispă atât de tare, încât l-ar fi putut rupe în mână.

Îl luă pe Trevor de braț.

― Hai să mergem până la pod!

Se plimbară de-a lungul fâșiei late de peluză de culoarea smaraldului, spre podețul de peste pârâu. Sunetul pe care îl făcea apa trecând peste pietre era muzical, ca de clopoței. Madeline închise ochii câteva clipe și încercă să-l savureze. Secretul stătea în tipul de pietre pe care le folosea Benton Coe – sau poate în felul cum le aranja.

― Ascultă! spuse ea. I-am cerut înapoi lui Eddie cele cincizeci de mii pe care le-am investit.

― Serios? spuse Trevor. Când?

― Ieri, spuse ea. A trecut pe la noul meu apartament.

― A, da? spuse Trevor. Nu știu cum să mă simt când primești bărbați străini acolo. La urma urmei, eu încă n-am văzut apartamentul.

Vorbise pe un ton glumeț, dar Madeline îl simți că era puțin iritat.

― A venit să-mi spună cât era de supărat că am închiriat de la Rachel.

― A, făcu Trevor, și ea îl simți cum se liniștește. Tipic pentru prietenul nostru Eddie Rapidul.

― Spune-mi doar că o să fie bine! îl rugă Madeline. Eu o să scriu încă o carte, și o să ne recuperăm banii.

Trevor o sărută și îi luă mâinile într-ale lui.

― Totul va fi bine.

Madeline se răsuci și privi înapoi. Eddie, Hope și Brick se holbau cu toții la ei, fără reținere. Și Grace la fel, din bucătărie.

Eddie strigă:

― Ce faceți acolo? O ceri în căsătorie?

Se întoarseră pe terasă, unde Grace adusese aperitivele ei obișnuite: pateu de lufar afumat, lipii cu rozmarin, brânză de casă, gem de smochine, ardei copți, migdale Marcona, brânză topită armenească și un salam cu ierburi aromate și cu două feluri de muștar. Mai erau, pentru Eddie, unt moale fără sare de întins pe biscuiței Bremner, bun pentru arsurile lui gastrice, și pesmeți Triscuits și cremă de brânză Cheez Whiz pentru Brick, pentru că erau gustarea lui preferată, iar Grace le ținea mereu la îndemână pentru el. Cu toate astea, Brick nu păru încântat de cutia proaspătă de Cheez Whiz.

Allegra încă nu apăruse.

Eddie își ridică paharul de vin.

― Pentru noul apartament al lui Madeline! spuse el. Felicitări!

HOPE

Allegra nu coborî la cină decât în ultima clipă. Mama lor strigase după ea de trei ori, și apoi o strigase și Eddie. Eddie era singura persoană care o domina pe Allegra pentru că el îi plătea factura la cardul de credit.

Allegra ieși pe prispă, cu ochii lipiți de telefon și tastând cu o viteză amețitoare.

― Cui îi scrii? o întrebă Hope.

Toți făcură liniște – nu pentru că i-ar fi păsat cuiva (în afară de Brick) cui îi scria Allegra, ci pentru că Hope vorbea rareori, așa că, atunci când o făcea, toată lumea se oprea s-o asculte.

― Nimănui, spuse Allegra.

Termină și își puse telefonul în buzunarul de la piept al jachetei elegante de piele. Purta pantalonii ei Citizens mulați, balerini negri, o bluză de dantelă neagră de la Dolce Vita și jacheta caramel din piele întoarsă. Arăta de parcă tocmai se dăduse jos de pe Ducati-ul unui tip, pe Riviera italiană.

Zâmbi către familiile reunite de parcă ar fi fost șocată și încântată să-i găsească pe toți acolo, ca și cum în ultima jumătate de oră nu i-ar fi auzit din dormitorul ei de la etaj.

― Salutare tuturor! Bună, Brick! spuse ea.

Brick se roti pe scaunul său, apoi făcu semn cu mâna în direcția ei.

― Salutare!

Era încordat – oare știa despre Ian Coburn? Nu, Hope nu credea că știe. Allegra reușise să-și țină gura. Nu-i spusese nici celei mai bune prietene, Hollis – „Hollis nu trebuie să știe“, spusese Allegra o dată. Iar altă dată spusese: „Dacă i-aș spune lui Hollie, ar afla toată școala în mai puțin de cinci minute. Îmi place la nebunie fata aia, dar nu poate să țină un secret“. Hope era singura persoană căreia Allegra îi povestise despre Ian Coburn.

Ian Coburn își dădea ultimele examene la Boston College. Săptămâna următoare avea să se întoarcă la Nantucket.

― Și atunci ce-ai să faci? o întrebase Hope pe sora ei.

― Tu ce crezi c-am să fac? spuse Allegra.

Hope nu avea nici cea mai mică idee. Și-o putea imagina pe Allegra despărțindu-se de Brick, dar și-o putea imagina și despărțindu-se de Ian Coburn. Ba o vedea la fel de bine ambiționându-se să jongleze cu amândoi peste vară.

― O să lași totul la voia întâmplării? Aștepți să vezi cum evoluează lucrurile?

― Exact, spusese Allegra.

Bineînțeles că acesta era răspunsul. Allegra nu credea în nimic ca în propriul noroc și în faptul că lucrurile aveau să se rezolve în favoarea ei.

Dar avea să strice totul.

Allegra își puse o mână pe umărul lui Brick și apoi se aplecă și-l sărută pe creștet cu un gest matern. Hope simți o înțepătură de durere pentru Brick. Nu era oare absolut evident că rezervorul de atracție și romantism al Allegrei față de el se golise, iar ea era preocupată mai mult de telefonul care se auzea vibrând în buzunarul jachetei?

― Cine-ți trimite mesaje? întrebă Brick.

― Mesaje? spuse Allegra și zâmbi inocent, de parcă nici nu simțea vibrațiile persistente ale mesajelor de la Ian Coburn pe sânul stâng. Luă telefonul din buzunar și privi ecranul. E Hollis. Mă întreabă despre tema de la matematică.

„E o mincinoasă înnăscută“, se gândi Hope. Era incredibil. Mai bine ar lăsa baltă cariera de fotomodel și ar intra direct în politică.

― Nu te cred, spuse Brick. Arată-mi mesajul!

Se întinse să apuce telefonul Allegrei, lovind paharul cu vin roșu al lui Madeline – care se făcu țăndări, stropind în nuanțe Malbec toată jacheta de piele italienească a Allegrei.

Ea scoase un țipăt.

― Vai, Brick, nu! spuse Madeline.

― Dragă, a fost din greșeală, interveni Trevor.

Madeline se apucă să strângă cioburile paharului, iar Allegra tocmai se apucase să-și șteargă jacheta de piele, scoțând telefonul din buzunar și punându-l pe porțiunea uscată a mesei, de unde și Hope, și Brick îl puteau vedea cu ușurință, când Ian Coburn îi trimise alt mesaj.

― Ian Coburn? spuse Brick. De când primești mesaje de la Ian Coburn?

― Dumnezeule, Brick! spuse Allegra. Jacheta asta m-a costat o avere!

Eddie își drese glasul.

― M-a costat pe mine o avere, de fapt, spuse el. Se mai poate folosi sau e distrusă complet?

Allegra o ștergea cu șervețele, dar vinul lăsase o droaie de pete întunecate asemănătoare cu stropii de sânge.

― E o jachetă italienească, nu? spuse Hope. Le-ar putea face rezistente la vin, nu?

― Nu pot să cred! exclamă Allegra.

Grace luă un burete pentru vin, iar Madeline aruncă cioburile la gunoi.

― Vrei buretele să-ți cureți haina, draga mea? spuse Grace.

― Nu se spală cu apă, mamă, protestă Allegra.

― Tonul! o avertiză Eddie.

Telefonul Allegrei continua să vibreze.

Hope se gândi cât de previzibili erau membrii familiei sale. Probabil și ei, la rândul lor, o credeau pe ea previzibilă – dar nimeni nu știa că, într-o lună, poate două, ea urma să fie împreună cu Brick.

― Se pare că Ian Coburn are multe să-ți spună, zise acesta.

Allegra înșfăcă telefonul.

― Nu te privește cine îmi trimite mie mesaje.

― Serios? spuse el.

― Mă duc să pun creveții pe grătar, se oferi Eddie.

― Cred că mai bine mergem acasă, zise Madeline.

Grace îi întinse lui Eddie un platou mare de frigărui cu creveți și ardei jalapeño. Când el așeză prima frigăruie pe grătar, se auzi un fâsâit furios.

― Nu, nu-i mai bine să plecați acasă, spuse Grace. E vorba doar de un pahar și de puțin vin văsat. Dar, Eddie, trebuie să-i ceri scuze lui Madeline pentru felul cum te-ai purtat în legătură cu Rachel McMann.

„Rachel McMann, uf!“ îi trecu prin minte lui Hope.

Rachel era mama celui mai mare inamic al lui Hope, Calgary McMann.

Hope și Calgary fuseseră împreună timp de patru săptămâni înainte ca ea să-i dea voie, în cele din urmă, să-i pipăie zonele intime, dar imediat după aceea el o abandonase, făcând-o să se simtă ca și cum ar fi fost ceva în neregulă cu ea. Când o văzuseră pe hol, Calgary și prietenii lui făcuseră un semn cu mâna pe care Hope nu-l înțelesese și despre care nici nu avusese pe cine să întrebe, dar care își dăduse seama că nu era de bine. Drept răspuns, le arătase degetul mijlociu, făcându-i pe toți să râdă. Calgary o lăsase fără partener pentru balul de Crăciun. Rochia de gală din catifea roșie pe care ea o cumpărase cu Grace de la magazinul Hepburn rămăsese nepurtată. Calgary o invitase pe Kylie Eckers la bal, dar Kylie se îmbătase atât de tare la petrecerea dinainte, încât directorul și administratorul trebuiseră s-o oprească la ușă și să-i cheme pe părinți să vină s-o ia. Când Hope aflase aceste vești de la Allegra, a doua zi dimineață, se simțise cumva răzbunată, dar acum, cinci luni mai târziu, ura față de Kylie și Calgary devenise de neșters, ca o fosilă dintr-o rocă.

― Rachel McMann nu merita comisionul tău, spuse Eddie. Numai asta am vrut să spun.

― Nu cred că a primit comision, răspunse Madeline.

― O, ba da, crede-mă, a primit comision! replică Eddie.

Numai numele lui Rachel McMann era destul ca să-i provoace greață lui Hope. Nu putea să mai suporte nici măcar o secundă conversația asta.

― Mamă, nu mi-e foame, spuse ea.

― Nici mie nu mi-e, i se alătură Brick și se uită la Madeline. Putem să mergem acasă, mamă, te rog?

― Da, cred că așa ar trebui, zise Madeline.

Fu ultimul lucru pe care îl auzi Hope înainte să urce scările – cu excepția vibrațiilor telefonului Allegrei.

MADELINE

― Dar nu puteți pleca! exclamă Grace. Încă n-am mâncat! Am făcut salsa proaspătă de ananas. Am făcut panna cotta de mango.

― Nu mă simt bine, spuse Brick.

― Nu poți să mai reziști puțin, amice? Mâncăm și apoi plecăm, răspunse Trevor.

Madeline încerca să repare totul. Se simțea groaznic că Brick spărsese încă un pocal de vin de cinci sute de dolari, dar asta nu făcu decât s-o enerveze la gândul că Grace insista să folosească cristale atât de scumpe pentru o cină în familie. Simțea că ar trebui să se ofere să plătească pentru pahar sau pentru jacheta Allegrei, chiar dacă nu avea bani pentru asta. Deși în mod clar avea banii, pentru că arunca două miare pe lună ca să închirieze o cameră numai pentru ea!

Se trânti într-un fotoliu de ratan, învinsă. Apoi se ridică. Mai voia vin și avea de gând să-l bea dintr-un pahar de suc.

Grace o urmă în bucătărie.

― Nu vreau să plecați până când noi două nu apucăm să stăm de vorbă singure. După cină mergem sus. Nu putem discuta la telefon.

― A! făcu Madeline. În regulă.

― Cina e gata! strigă Eddie.

La cină, conversația fu întreruptă în mod repetat de telefonul Allegrei, care vibra insistent.

Eddie îi spuse în cele din urmă:

― Allegra, oprește-l sau du-te înăuntru și vorbește la telefon!

― Se pare că Ian Coburn vrea foarte tare să vorbească cu tine, spuse Brick.

― Suntem prieteni, da? replică Allegra. Nu e voie?

― Salsa e delicioasă, observă Trevor.

― Mulțumesc, răspunse Grace.

Madeline observă că Eddie nu se atinsese de mâncare. Lua încă biscuiței Bremner de pe platoul cu aperitive.

― E voie, bineînțeles că e voie, spuse Brick. Atâta timp cât sunteți doar prieteni. Atâta timp cât nu e nimic altceva între voi.

― Normal că nu e nimic între noi, ripostă Allegra și aruncă șervetul brodat peste taco-ul din farfurie.

Madeline știa că Grace spală și calcă fiecare șervet înainte de asemenea cine.

― Cum îndrăznești să insinuezi altceva? continuă Allegra.

„Altceva“, se gândi Madeline. Ceva se petrecea între Allegra și Ian Coburn. Simțea o furie fierbinte, mocnită.

Apoi își aminti de jurământul ei și al lui Grace. „Nu ne amestecăm.“

― Allegra! făcu Brick.

Dar Allegra se ridicase de pe scaun, cu telefonul în buzunarul jachetei pătate de vin.

― Las-o baltă, Brick! spuse ea și dispăru în bucătărie.

Brick păru că vrea să se scoale după ea, dar rămase deoparte.

Madeline își terminase paharul de vin. Se ridică să-l umple din nou, însă Grace îi spuse:

― Nu mai este. Vrei să aducă Eddie încă o sticlă din pivniță?

„Nu“, se gândi Madeline. Ar fi mai bine să plece. Bietul Brick fusese umilit destul pentru o singură seară. Dar Grace avea ceva să-i spună care nu putea fi discutat la telefon, iar Madeline era intrigată.

― Da, răspunse ea.

Eddie aduse două sticle de cabernet Screaming Eagle, iar Madeline clipi de câteva ori. Avea vedenii? Eddie spunea mereu că păstra sticlele acelea pentru patul de moarte.

― Edward, ce faci? spuse Madeline.

― Vreau să le beau în seara asta. Nu știu de ce – e doar o intuiție de-a mea.

― E un motiv la fel de bun ca oricare altul, spuse Trevor. De-abia aștept să-l gust.

Grace se duse la bucătărie să aducă tuturor câte un pocal Baccarat curat.

― Iar beți vin? se miră Brick. Credeam că ai zis că putem pleca. Tată?

― E probabil cel mai bun vin pe care îl vom bea vreodată. Eddie a așteptat… cât timp ai fost pe lista de așteptare? întrebă Trevor.

― Opt ani și șapte luni, spuse Eddie cu mândrie.

― Nu-mi pasă, replică Brick. Îmi pare rău, domnule Pancik. Vreau doar să plec acasă.

„Ar trebui să plece“, se gândi Madeline. Brick nu se plângea niciodată. Eddie ar fi trebuit să păstreze vinul Screaming Eagle pentru o seară când aveau ceva de sărbătorit. De pildă, vânzarea caselor și obținerea unui profit substanțial la investiția făcută de ea și Trevor.

Dar Eddie scoase dopul și începu să toarne vin. Cei patru părinți ciocniră paharele – într-un scurt moment de liniște.

Allegra scoase capul pe fereastra dormitorului ei și strigă spre verandă:

― Brick, vrei să vii puțin sus, te rog?

Madeline citi pe chipul fiului ei nehotărârea.

― Te rog, Brick! repetă Allegra.

Brick se ridică și intră în casă.

― Bun, șopti Grace. O să se împace.

„Ian Coburn“, se gândi Madeline. Era un băiat foarte arătos, care absolvise liceul din Nantucket cu un an în urmă. Tatăl lui administra fonduri private de investiții și făcea naveta de la New York. Mama lui era pițigăiată și oarbă la orice altceva în afară de farmecele fiului ei. Ian Coburn fusese unul dintre copiii care avuseseră voie să dea petreceri și să bea alcool. Lui Madeline, apariția lui i se părea de rău augur.

„Nu ne amestecăm.“

― Lasă ușa deschisă! strigă Eddie.

Grace umplu paharul ei și pe al lui Madeline, în timp ce Eddie privea cum vinul părăsește prețioasa lui sticlă.

― Vreau să-i arăt ceva lui Madeline sus, spuse Grace. Vă descurcați aici singuri?

― Trabucuri, îi spuse Eddie lui Trevor.

― De acord, spuse Trevor.

― Ia te uită! spuse Eddie. Am două Cohiba chiar aici în buzunar.

*

Madeline o urmă pe Grace înăuntru, prin bucătărie și sus pe scările masive și impunătoare. În casa Pancik ar fi încăput trei sau patru case Llewellyn, dar Madeline renunțase la invidie cu mult timp în urmă. Era inutilă.

Intrară în cabinetul lui Grace, o replică aproape fidelă a cabinetului bunicii ei Sabine de pe proprietatea din Wayland – prea întunecat și formal pentru gusturile luminoase ale lui Madeline, deși elegant: gravuri cu scene de vânătoare pe pereții gri-maronii, rafturi încastrate din lemn de nuc și draperii groase de brocart. Grace moștenise biroul enorm, din mahon ornat și sculptat, de la Sabine, împreună cu covorul persan gros din sute de mii de noduri de mătase în roșu de Burgundia, bleumarin și crem. Madeline inhală adânc. Îi plăcea enorm cum mirosea camera aceasta – a santal și a cărți vechi. Grace studiase literatura franceză la colegiul liberal Mount Holyoke, așa că rafturile ei erau pline de Victor Hugo și Voltaire, Colette și Proust, Émile Zola, Dumas, Camus. Avea o colecție de douăzeci și patru de sfeșnice Ted Muehling5, cu lumânări în culori de alb fad, ivoriu și gri-pal. Avea o călimară veche și o pană de scris care chiar funcționau. Un ceas antic, în formă de banjo, ticăia pe perete și anunța fiecare sfert de oră printr-un sunet vibrant de alamă.

Grace închise și încuie ușa grea și micșoră lumina candelabrului uriaș de cositor care atârna de tavan. Madeline se gândi că, dacă ar fi avut un cabinet cu o ușă care se putea încuia, n-ar mai fi fost nevoie să cheltuiască o mie două sute de dolari pe apartament.

Dar Madeline era o prietenă prea bună ca să-i poarte pică lui Grace pentru cabinet. Nu era pur și simplu o scuză pentru decorațiuni interioare: Grace se ocupa de grădină și, în plus, vindea ouă organice de la găinile Araucana pe care le creștea.

Madeline se așeză pe fotoliul de piele verde și își puse în poală o pătură flaușată groasă, de culoare crem. Grace se trânti pe canapeaua de catifea, își rezemă bărbia pe o pernă de brocart auriu și privi intens în pocalul ei cu Screaming Eagle, pe care îl ținea cu ambele mâini.

― Grace, ce este? spuse Madeline.

― Mai ții minte când ți-am spus că am făcut o pasiune pentru Benton Coe?

― Da, normal.

Fusese la finalul verii. Ea și Grace erau la malul mării, pe Steps Beach, unde băuseră o grămadă de margarita de pepene preparată de Grace, care o adusese în termos. Pentru Grace, tequila era de mult elixirul adevărului, așa că, pe la mijlocul după-amiezii aceleia calde și somnoroase, întinsese mâna spre brațul lui Madeline – trezind-o din somn – și spusese:

― Am făcut o pasiune pentru Benton Coe.

Madeline era încă pe trei sferturi adormită, dar răspunsese:

― Nu, Grace, n-ai făcut nici o pasiune.

― Ba da, spusese Grace. Ba da, am făcut. Știi ce vreau să spun. Sigur ai făcut și tu vreo pasiune prostească și inocentă pentru cineva de când ești căsătorită.

Madeline scuturase din cap.

― N-am făcut.

― Serios? făcuse Grace. Voi ați fost întotdeauna un cuplu à la Dick Van Dyke și Mary Tyler Moore6?

― Întotdeauna, spusese Madeline.

Conversația se terminase aici, dar Madeline n-o uitase.

― Între mine și el se petrece ceva, spuse Grace.

Madeline băuse atât de mult vin, încât nu mai putea nici măcar să-și modeleze o expresie potrivită pe chip. Și care ar fi fost aceea? Șoc? Groază? Dezaprobare? Madeline prefera să nu judece niciodată, spectrul experiențelor umane era pur și simplu prea larg pentru ca ea să creadă în binele sau răul absolut.

― Ce anume? întrebă ea.

― Mi-a adus pricomigdale cu fistic de la brutărie, spuse Grace. Și apoi m-a sărutat.

― Te-a sărutat? replică Madeline. O singură dată?

― La început a fost o singură dată, spuse Grace. Dar apoi s-a întâmplat din nou în magazia din grădină. Și apoi a treia oară în timp ce instalam hamacul.

Învârtea vinul în pocal atât de nepăsătoare, încât Madeline se temu să nu-l verse peste perna galbenă. Grace era de-a dreptul beată. Probabil exagera povestea cu sărutul.

― Acum se întâmplă în fiecare zi, spuse ea.

― În fiecare zi? spuse Madeline. Și cum vă sărutați?

― Amețitor, spuse Grace. Simt că se învârtește totul cu mine. Știi cum e, nu?

― Da, spuse Madeline.

Ea și Trevor, vara lui 1993.

― Sau poate e doar dorința tipică pentru o femeie de patruzeci de ani care a fost ignorată prea mult timp.

― Eddie te ignoră în pat? întrebă Madeline.

Grace ridică din umeri – și Madeline nu știu ce să înțeleagă.

― A trecut o grămadă de timp de când nu mai sunt în centrul atenției lui, spuse ea. Cât crezi?

― Mult, recunoscu Madeline.

De când îl știa ea pe Eddie – aproape douăzeci de ani –, el o tratase pe Grace ca pe ceva de la sine înțeles. În trecut, Grace se plânsese de asta, deși spunea și că își dă seama că e foarte ocupat. Era nevoie de o sumă foarte mare de bani pentru a le asigura un asemenea stil de viață, iar Grace câștiga trei sute de dolari pe săptămână din vânzarea ouălor, sumă care abia îi ajungea să facă plinul la Range Rover și să plătească facturile de telefon ale fetelor. Jacheta de piele pe care o purtase Allegra în seara aceea costase probabil tot atât cât cheltuia Madeline pe cumpărături într-o lună întreagă. Eddie resimțea o presiune uriașă pe toată înălțimea sa de un metru șaptezeci și doi, de aici și constantele lui arsuri la stomac.

― Mă simt singură, spuse Grace. De ani de zile sunt singură.

― Ai de gând să te culci cu el? întrebă Madeline, de data asta în șoaptă.

Nu-i venea să creadă că Grace se încurcase cu Benton Coe.

― Nu știu, spuse Grace. Încă nu m-am hotărât.

― Eu aș încerca să revin la relația de strictă prietenie.

― Ușor de zis, greu de făcut. Mă simt de parcă sunt într-o cursă de mașini și nu pot să dau înapoi.

― Și cum vezi sfârșitul poveștii ăsteia? Grace, țin să-ți spun asta, pentru că sunt cea mai bună prietenă a ta și asta trebuie să fac: n-are cum să iasă ceva bun de aici.

― Știu, spuse Grace. Mai ții minte ședința de spiritism?

Era o întrebare retorică.

Ședința de spiritism se ținuse acasă la Grace și Eddie, la subsol, în noaptea de Halloween, cu un an înainte. Barbie Pancik, sora lui Eddie, era cunoscută pentru puterile ei premonitorii. La douăzeci și ceva de ani, cumpărase un glob de cristal dintr-un târg din Brimfield care făcuse turul petrecerilor din Nantucket pe vremea când Barbie obișnuia să facă turul petrecerilor. Grace și Eddie o convinseseră cine știe cum să-l aducă în noaptea de Halloween, în timp ce gemenele și Brick erau departe, la o petrecere neprimejdioasă acasă la Hannah Dromanian. Barbie nu doar că acceptase, ci se costumase complet în țigancă, purtând o rochie lungă și neagră și cu părul ei blond înfășurat într-o eșarfă imprimată.

Stătuse mult timp nemișcată, cu privirea fixă, atât de mult, încât Grace, Eddie, Madeline și Trevor începuseră să se foiască precum școlarii, iar apoi, când Barbie inspirase adânc, toți se încordaseră.

Ea rostise, cu cea mai neliniștitoare voce din lume, făcându-i pe toți să creadă că pronunța un adevăr absolut:

― Două dintre femeile de la această masă o vor trăda pe persoana de la stânga lor.

Eddie stătea în stânga lui Grace, Grace era la stânga lui Madeline, Trevor era la stânga lui Barbie.

― Barbie a prezis că-l voi trăda pe Eddie, spuse acum Grace.

― Ședința de spiritism a fost o prostie, ripostă Madeline. Doar nu crezi în ce a spus Barbie?

― Mă gândesc la asta.

― Dacă crezi ce a spus Barbie, atunci fie Barbie îl va trăda pe Trevor – ceea ce nu pare probabil –, fie eu te voi trăda pe tine, ceea ce este și mai puțin probabil, de vreme ce îți sunt cea mai bună prietenă.

― Da, spuse Grace. Îți mulțumesc.

― Ședința de spiritism nu a fost adevărată, Grace.

Grace își puse vinul în siguranță pe măsuță și se ridică cu fața la Madeline.

― Nu pot să trec peste faptul că viața mea s-a schimbat atât de brusc. Până acum totul era normal și plictisitor. Iar acum… viața mea e ca un roman.

NANTUCKET

Sâmbătă seara, Damon, barmanul de la Pearl, auzi zvonul de la animatoarea Phoenix Hernandez, care fusese la dentist la începutul săptămânii.

Până duminică la prânz, aflase tot orașul. Asta mai ales deoarece colega de apartament a lui Damon, Blue Sky, lucra ca barmaniță la etaj, la Ventuno, mama lui Blue Sky, Alice, era secretară la școala primară, iar Margaret, mătușa lui Blue Sky, lucra la registrul auto din Nantucket. Blue Sky, Alice și Margaret se vedeau în fiecare duminică dimineața la Fog Island Café pentru micul dejun.

Acolo, Blue Sky le povestea mamei și mătușii ce mai aflase interesant în weekend.

Zvonul fu parțial confirmat atunci când Rachel McMann, utilizatoare entuziastă de rețele sociale, postă o fotografie făcută în fața clădirii victoriene într-un mesaj pe Twitter care spunea: „Tocmai am închiriat un apartament unei scriitoare din Nantucket! #nantucket #bayberryproperties #islandia“. Mesajul fu dat mai departe de Jacinda Morgan, administrator la Bayberry Properties, în sarcina căreia intra redistribuirea oricărui mesaj care includea #bayberryproperties către toți cei zece mii de utilizatori abonați la profilul ei, și de editura lui Madeline, Final Word, care redistribuia automat orice conținea simbolul diez plus oricare dintre cele 1300 de titluri publicate de ea către cei 1,1 milioane de abonați.

„Ai auzit?“

EDDIE

Sâmbătă seară la ora opt, Eddie se duse la drogheria Cumberland Farms să cumpere niște pastile antiacide cu aromă de cireșe. Vechiul magazin era în declin și avea o clientelă dubioasă – adolescenți pe skateboarduri, dependenți de heroină, mici infractori, practic, pătura cea mai de jos din Nantucket –, dar era singurul loc de pe insulă unde se găseau pilule alcaline cu aromă de cireșe, de care Eddie avea disperată nevoie.

La nouă și jumătate trebuia să fie pe Low Beach Road ca să se întâlnească cu Ronan. La zece urmau să vină fetele.

De obicei, sâmbăta, lui Grace îi plăcea să pregătească o seară doar pentru ea și Eddie, dar săptămâna aceasta subiectul nu fusese abordat – din fericire –, iar Eddie nu-l căutase cu lumânarea. Grace făcuse tocană de homar și copsese baghete proaspete, iar la scurt timp după cină, chiar când Eddie se întreba cum să-i dea vestea că avea de lucru, ea se retrăsese în birou, spunând că trebuie să-și definitiveze planurile pentru grădină.

Hope o ducea în oraș cu mașina pe Allegra, apoi urma să se întoarcă acasă să exerseze la flaut. Allegra nu ajunsese pe lista elevilor eminenți la școală, așa că nu beneficia de privilegiul de a conduce Jeepul Sahara cu patru uși pe care Eddie li-l dăruise gemenelor la împlinirea vârstei de șaisprezece ani. Allegra spusese că va găsi ea pe cineva s-o aducă acasă, iar Eddie o întrebase pe cine anume.

― Nu știu, tati, pe cineva.

Avea cinci mii de prieteni și, deși Eddie era aproape sigur că fiica lui bea alcool și probabil și fuma, până atunci fata nu intrase în mari belele. Sigur, în ultimii doi ani își petrecuse majoritatea timpului liber cu Brick – dar, de la o vreme, planurile ei deveniseră vagi. Mergea în oraș să se plimbe prin centru, poate să vadă un film.

― Sună-mă dacă ai nevoie să te aduc! îi spusese Eddie. Vin să te iau, nu contează ora.

Allegra îl îmbrățișase.

― Mulțumesc, tati! în timp ce Hope se uitase la el ca la cel mai mare fraier din lume.

― Trebuie să mă duc să verific o casă de închiriat, îi spusese Eddie lui Hope. Ar trebui să mă întorc până la zece și jumătate, unșpe cel târziu.

Hope ridicase din umeri.

Acum, la Cumberland Farms, Eddie luă două cutii de pastile cu aromă de cireșe de pe raft și le aduse la casă.

Atunci auzi din spatele lui o voce:

― Salut, Eddie!

Se întoarse și-i luă o secundă până să-l recunoască pe cel care vorbise, pentru că nu purta uniformă. Ed Kapenash, șeful poliției, era îmbrăcat în cămașă albă, blugi și pulover.

― Salut, Șefule! zise Eddie și dădu mâna cu Ed.

Plăti pentru medicament, luă restul și punga, apoi se întoarse și-i zâmbi polițistului.

― Așteaptă-mă la ieșire, bine? îi spuse Șeful.

― Sigur, răspunse Eddie cu inima cât un purice.

În timp ce aștepta, deschise o cutie de pastile și luă câteva. Oare ce voia Șeful cu el? Prin minte îi treceau numai scenarii negative.

Șeful cumpărase un bidon de lapte, pe care îl ridică într-un gest demonstrativ.

― E mult mai ieftin aici, spuse el.

― Te cred! răspunse Eddie, zâmbind.

― Și ouăle sunt mai ieftine – deși cred că tu nu mai cumperi ouă.

― Ouăle lui Grace m-au răsfățat de tot, spuse Eddie. Nu mai cumpăr niciodată de la magazin.

Șeful deschise ușa și ieși împreună cu el în parcare. Își lăsase mașina lângă Cayenne-ul lui Eddie. Slavă Domnului că Eddie făcuse inspecția tehnică!

Ezită înainte să se îndrepte spre mașina lui. Oare Șeful voia să-i vorbească?

― Și ce mai faci, Eddie? întrebă Șeful.

― A, nu mă plâng.

― Construiești casele alea de pe Eagle Wing Lane?

― Mă străduiesc.

― Te mai ocupi de reședința aia mare de închiriat de pe Low Beach Road?

Eddie vru să-l privească pe Șef în ochi, dar nu putu. Se holbă la șipcile ciobite de pe o latură a clădirii.

― Da, spuse.

― Tipii ăia n-au pe ce arunca banii, nu? zise Șeful. Cincizeci de mii pe săptămână! și fluieră.

Inima lui Eddie galopa. Încuviință din cap.

Șeful îl bătu pe umăr.

― Ei bine, prietene, nimeni nu merită să încaseze câștigurile mai mult ca tine. Ești în afacerea asta de o grămadă de vreme și te zbați mai mult decât oricine altcineva.

Păreau cuvinte de încurajare. Dar oare asta erau?

― Când am vândut casa MacAvoy ai fost incredibil de generos. N-am să te uit niciodată, nici eu și nici Andrea. Și nici Chloe sau Finn.

― Eh, măcar atât să fac și eu, spuse Eddie.

Ridică punga cu pilule într-un gest parcă de salut, apoi se îndreptă spre mașină.

― Noapte bună! îi ură Șeful.

― Asemenea, spuse Eddie. Laptele, să-l bei cu plăcere!

Așteptă în Cayenne ca Șeful să plece, apoi își scoase telefonul.

Vru să-l sune pe Ronan și să anuleze totul. Să dea de șeful poliției chiar înainte să facă cel mai rău lucru pe care-l făcuse – sau spera să-l facă – vreodată în viața lui? Însemna că are să dea de belea. Poliția supraveghea casa. Poate Ronan FNF era informator al FBI. Probabil că îi întindea o cursă Glenn Daley, șeful lui Rachel McMann la Bayberry Properties, căruia nimic nu i-ar fi făcut mai mare plăcere decât să-i vadă pe Eddie și Barbie dând faliment.

Dar apoi se liniști singur. Ronan lucra la DeepWell din Las Vegas, firmă cu toate actele în regulă – Eddie o căutase pe internet. Prostituția era legală în anumite părți ale statului Nevada, deci probabil de aceea Ronan părea obișnuit cu ea. Pentru el nu era mare scofală.

„Bine, frate, nici o problemă, nici o problemă! Întrebam doar.“

Să anuleze? Jumătate din conștiința și din bunul simț ale lui Eddie spuneau da. Dar era vorba de atât de mulți bani! Iar el era pe marginea prăpastiei. A falimentului – sau chiar mai rău.

Dar… dacă ajungea la închisoare, banii nu i-ar mai fi fost de nici un folos.

Avea două fiice și o soție extraordinară acasă. Dacă Grace ar ști că el se ocupă cu așa ceva, l-ar omorî, apoi ar muri de rușine la rândul ei. I-ar spune că se simte ușurată că bunica ei Sabine n-a trăit să-l cunoască, pentru că în nici un caz nu i-ar fi obținut aprobarea. Îi mai spusese asta la furie, cu altă ocazie, iar el încă simțea rana. De ce nu era suficient de bun? Pentru că își petrecuse copilăria într-un apartament deasupra curățătoriei Ramos Dry Cleaners de pe Purchase Street din New Bedford, în timp ce părinții lui munceau șaisprezece ore pe zi? Pentru că-și pierduse bursa sportivă la Universitatea Plymouth State după ce avusese restanță la engleză în ultimul an și nu reușise s-o dea nici în școala de vară? Pentru că, în loc să meargă la facultate, venise pe insula Nantucket și obținuse o slujbă ca spălător de vase la Straight Wharf, apoi ca debarasator de mese, apoi ca ospătar, calitate în care servise persoana potrivită, pe un bărbat numit Winthrop Bing, acum decedat, căruia îi plăcuse cum lucra Eddie și care îl întrebase dacă nu voia să-și încerce norocul în imobiliare?

„Te zbați mai mult decât oricine.“ Asta spusese Șeful. Îl plăcea pe Eddie pentru că, în urmă cu șase ani, după ce Greg MacAvoy, cel mai bun prieten al lui, și Tess, soția acestuia, muriseră într-un accident de iaht, Șeful, care era executorul testamentar, trebuise să vândă casa celor doi. În trei zile, Eddie găsise un cumpărător care acceptase prețul cerut, iar el renunțase la comision – singura dată din carieră. O făcuse pentru că toți membrii comunității săriseră în ajutorul lui Chloe și al lui Finn, gemenele rămase orfane, așa că și el renunțase la cei 21000 de dolari care i se cuveneau, în ciuda înclinațiilor sale machiavelice.

Și acum iată! Șeful încă își amintea de generozitatea lui. Îl credea un tip de treabă. Ei bine, Eddie chiar era un tip de treabă. Într-adevăr, ceea ce avea de gând era ilegal, dar de fapt nu făcea nici un rău nimănui.

Era legal în anumite zone din Nevada.

Era legal în Amsterdam. Olandezii erau oameni răi?

Să anuleze totul?

Adevărul ultim și dur era că avea nevoie de bani. În plus, Madeline își voia înapoi cele cincizeci de miare. Avuseseră o conversație de-a dreptul incomodă.

Eddie se hotărî s-o sune pe Barbie. Nu știa dac-o găsește sau nu acasă. Chiar dacă erau foarte apropiați, ea rareori îi împărtășea planurile de weekend. În calendarul companiei folosea prescurtarea „P“ de la „personal“ – adică orice nu avea legătură cu afacerile derulate de Island Fog Realty. Biroul ei era plin de pixuri și caiete de la hoteluri luxoase, precum Plaza sau Waldorf, Drake din Chicago, Four Seasons din Santa Barbara, dar, presupunând că Eddie ar fi întrebat-o dacă se cazase cu adevărat la Four Seasons din Santa Barbara, ea i-ar fi răspuns că era „P“. Barbie nu credea în interacțiunile sociale, în împărtășirea itinerarului ei de vacanță sau în participarea la o comunitate, reală ori virtuală. Ea exista pentru a-și face pe plac.

Îi răspunse la primul apel. Eddie putea conta pe asta.

― Scuză-mă că te deranjez!

Tăcere. Ea nu i-ar fi spus nici măcar dacă o deranja sau nu.

― Ce este? îl întrebă Barbie.

― Mă tot gândesc dacă să trimit sau nu fetele, mărturisi el. Tocmai m-am întâlnit cu șeful poliției.

― Pe Low Beach Road?

― Nu, la Cumberland Farms. Cumpăra lapte.

― Crezi că te urmărea?

― Nu, spuse Eddie, deși gândul nici nu-i trecuse prin minte. Nu mă urmărea. Sunt aproape sigur că el a ajuns acolo primul.

― Nu înțeleg, spuse Barbie. Atunci care-i problema?

― E ilegal.

― Și acum ți-ai dat seama de asta?

― Tu n-ai nici o presimțire? întrebă el.

Instinctele lui Barbie erau ciudate. Putea să vadă anumite lucruri înainte să se întâmple.

― Instinctul meu îmi spune că totul va fi în regulă, spuse Barbie. Ca să nu mai spun profitabil. Eu ți-am sugerat chestia asta, ții minte? Dacă te face să te simți mai bine, spune-ți că a fost ideea mea!

― A fost ideea ta, dar eu voi fi cel care merge la pușcărie.

― Asta nu se va întâmpla, Ed.

― Ești sigură?

― Sunt sigură.

― Și dacă intru în belea? Măcar ești aici, pe insulă?

Tăcere. Apoi:

― Da, de fapt sunt, dacă trebuie neapărat să știi.

― Bine, în regulă.

― Trimite-mi un mesaj când ai banii! spuse ea.

― Se face, zise el și închise telefonul.

Deci mergeau mai departe. El și Barbie urmau să devină peștele și matroana de facto ai unei rețele de prostituție rusești chiar pe Low Beach Road.

„Încă un telefon“, se gândi el. La fete, să se asigure că știau în ce se bagă. Îi răspunse Nadia.

― Doamnelor, sunteți gata?

― Suntem, zise Nadia. Mergem toate la salon pentru manichiură și pedichiură, Eddie, pe banii noștri, pentru că în seara asta vin foarte, foarte mulți bani.

― Super! Sunt sigur că arătați foarte bine.

― Ce contează cum arătăm? Mâine oricum ne stricăm mâinile la curățenie.

― Bine, Cenușăreaso! spuse Eddie. Ne vedem în curând.

Luă încă două pastile de stomac, pentru că nu-și făceau efectul. Arsurile gastrice erau atât de rele, încât i-ar fi trebuit medicamente pe rețetă, dar cine avea timp să meargă la medic?

Parcă în fața casei și rămase în mașina neagră, așteptându-le pe Nadia și pe celelalte fete. Apoi își dădu seama că ar fi mai bine să intre, să-l întâmpine pe Ronan și să rezolve mai întâi cu banii, astfel încât să nu existe o legătură directă între bani și fete. Așa i se părea lui logic, dar și-ar fi dorit niște reguli pe care să le poată respecta. În mod sigur vreun suflet depravat de pe internet scrisese un manual despre cum să conduci o rețea de prostituție fără să fii prins.

Ușa din fața casei era larg deschisă, iar în fundal Eddie auzea melodia lui Eric Clapton Cocaine.

― Cioc, cioc! spuse el intrând în hol. Bună seara, bună seara!

Nu se simțea prost să dea buzna. Strict vorbind, atâta vreme cât proprietarul era plecat la Los Angeles, Eddie răspundea de casă.

Aproape că se ciocni de Ronan, care se grăbea în jos pe scări cu o oglindă brăzdată de linii de cocaină în mâini, ca o tablă de X și 0 albă, pudrată. Era în picioarele goale, în blugi și într-o cămașă albă descheiată.

― Eddie Rapidul! exclamă el.

Nările roz îi zvâcneau ca la iepuri, iar pupilele păreau înghițite de irișii verzi. Eddie încercă senzația neliniștitoare că avea în față un zombi. Ronan transpira din belșug.

― Au venit fetele? Probabil că vrei banii. Ține aici!

Îi dădu oglinda lui Eddie, și Eddie își privi în ea reflexia întreruptă de liniile de cocaină. Nimic din toate astea nu-l făcea să se simtă în largul lui.

Ronan apăru cu o pungă de hârtie maro de la Stop & Shop.

― Uite, frate! Fetele vin în fiecare seară săptămâna asta, da? Și-ți plătesc jumătate acum și jumătate la final, bine?

Eddie aprobă din cap, speriat să rostească vreo confirmare, în cazul în care în casă ar fi fost instalate microfoane. Era nerăbdător să scape de drogurile din mână. În anii ’80, când venise pe Nantucket, toți cei pe care îi cunoștea consumau droguri. Pe vremea când lucra la Straight Wharf, cocaina era practic servită angajaților odată cu prânzul. Dar el se ținuse departe. Pe atunci era încă sportiv și se temea să nu-și contamineze organismul. În plus, știa că drogurile sunt rele – din cauza lor, jumătate din clasa lui de liceu din New Bedford avea probleme.

Îi dădu lui Ronan oglinda înapoi și acceptă punga maro, apoi se uită înăuntru. Bani gheață. Preț de un moment glorios, Eddie își simți inima ca un balon de heliu.

Ronan făcu semn spre oglindă.

― Vrei să tragi o linie?

Eddie făcu un semn cu palma.

― Nu, mulțumesc. Nu e genul meu. Sunt tată.

Ronan se holbă la el.

„Și sunt un proxenet“, se gândi Eddie.

― Știi că-mi place pălăria ta? spuse Ronan.

Luă panamaua de pe capul lui Eddie și și-o puse pe al său.

Eddie vru să întindă mâna să și-o ia înapoi. Era dispus să facă orice pentru ca tranzacția să decurgă fără probleme, dar renunțarea la panama era prea mult. Avusese întotdeauna trei în stoc, pentru orice eventualitate, așa că acasă mai erau două la fel, dar fiecare costa 375 de dolari, și înlocuirea uneia singure dura șase săptămâni.

― Se fac pe comandă specială în Montecristi, Ecuador, spuse el.

― Tare! comentă Ronan.

Ochii lui erau ca două spirale rotitoare din desenele animate. Eddie simți că-i e frică să-l atingă sau chiar să-i ceară înapoi pălăria. Dacă Ronan era implicat în povești cu prostituate și droguri, atunci probabil că avea și o armă. Lui Eddie nu-i venea să creadă cât de nasoală se dovedea situația.

Chiar atunci intrară fetele, deși Eddie abia dacă le recunoscu. În timpul zilei, când făceau curățenie, purtau pantaloni de trening și își țineau părul legat cu baticuri. În seara aceasta însă își puseseră rochii mulate, strălucitoare și tocuri înalte, se coafaseră și se dăduseră cu fixativ. Cumpăraseră o trusă de mostre de farduri de ochi și fiecare alesese câte o culoare – Nadia, albastru, Julia, verde, Tonia, violet, Gabrielle, un galben aprins, iar micuța Elise, un maro sclipitor.

― Eddie, Eddie, Eddie! strigară ele.

Toate se opriră să-l sărute pe obraji, deși până atunci nu făcuseră nimic altceva decât să-i ceară bani.

În timp ce restul fetelor îl urmau în sus pe scări pe Ronan, echipat cu panamaua lui Eddie și cu tabla de X și 0 improvizată, Eddie o apucă pe Nadia de încheietură.

― Totul e clar pentru aici în seara asta, da? spuse Eddie. În afară de noi, nimeni n-are voie să știe. Altfel, toate cinci vă întoarceți în Rusia.

― Kîrgîzstan.

― Exact, spuse Eddie.

Nadia îl mângâie pe obraz.

― Nu-ți face griji, Eddie! Noi înțelegem. E doar o afacere.

*

Eddie se întoarse la mașină cu punga de cumpărături, bombănind despre pălăria pierdută. Se consolă că mai avea acasă două la fel și-și spuse că trebuia să se concentreze asupra imaginii de ansamblu.

Până la urmă, Barbie avusese dreptate. Totul mersese foarte bine.

HOPE

Allegra îi trimise un mesaj lui Hope la zece și jumătate în seara de sâmbătă. „Te rog, vino să mă iei!“

Hope remarcă folosirea expresiei „te rog“. În comunicarea dintre ele, Allegra nu folosea niciodată cuvintele „te rog“, „mulțumesc“ sau „scuză-mă“.

„Unde ești?“ îi scrise Hope. O lăsase pe Allegra în fața sălii de cinema Dreamland Theatre, dar știa că sora ei n-avusese de gând să vadă nici un film. Acum își făcea griji să nu se fi întâmplat ceva.

„Acasă la Calgary“, răspunse Allegra. „Te rog, vino să mă iei!“

„În nici un caz! Găsește pe altcineva!“ răspunse Hope.

„Te rog!“ scrise Allegra.

De trei ori „te rog“. Ceva era clar în neregulă.

Hope așteptă.

„TE ROG, HOPE!“

Hope așteptă.

„TE ROG, TE ROG, TE ROG!!!! Îți rămân datoare.“

„Deja îmi ești datoare pentru că te acopăr!“ scrise Hope, dar își puse sandalele. Exersase la flaut timp de două ore, până când începuseră s-o doară buzele și limba, apoi se uitase peste tema de la chimie. Era destul de sigură că Allegra era cu Ian Coburn, ceea ce însemna că Brick s-ar putea să fie acasă și să se arate dispus la un schimb de mesaje despre acizi și baze. Dar, dacă ar fi trimis un mesaj cu „Sticla fierbinte arată ca sticla rece“, iar Brick era în oraș și se distra, așa cum ar trebui să facă orice adolescent într-o seară de sâmbătă, Hope s-ar fi simțit ultima ratată de pe planetă.

Când își pusese pe masă cartea de chimie, rămăsese oficial fără alte opțiuni pentru seara ei de sâmbătă.

NU voia să meargă acasă la Calgary, acolo unde, în decembrie anul trecut, îi dăduse voie s-o atingă în timp ce stătea întinsă pe patul lui.

Calgary o invitase la balul de Crăciun în săptămâna dinaintea Zilei Recunoștinței, iar ea acceptase, deși își dăduse seama că era o invitație de conveniență – Calgary era cel mai bun prieten al lui Brick, iar Brick era cu Allegra. Imediat după ce ce primise acceptul ei, Calgary începuse să-i acorde o atenție specială, ca și cum ar fi format un cuplu. O invita la meciurile lui de baseball, unde ea avea un loc rezervat în secțiunea pentru membrii familiei. Hope stătea acolo și purta conversații stângace cu Rachel McMann și cu doctorul Andy (care fusese dentistul lui Hope până când Rachel își luase certificatul de agent imobiliar și se angajase la o agenție rivală, moment în care Eddie mutase toată familia la dentistul Torre).

Calgary începuse s-o conducă pe Hope până la școală și până la autobuz. O invitase și la film într-o seară, iar după film se sărutaseră pasional pe treptele magazinului Jack Wills, care era închis în acea perioadă.

Apoi sosise sfârșitul de săptămână cu târgul și parada de Crăciun, specifice pentru Nantucket, iar Calgary și Hope se plimbaseră ținându-se de mână. Îl așteptaseră pe Moșul să vină cu mașina de pompieri, ascultaseră colindătorii victorieni, luaseră supă și ciocolată fierbinte din cortul special amenajat. La un moment dat, Calgary intrase singur în magazinul de cadouri Stephanie’s, spunând că vrea să-i ia lui Hope un cadou. Hope așteptase afară pe o bancă cu ochii închiși până când el apăruse cu o punguță ce conținea o cutie mică. O bijuterie. Ceva special, care să-i unească. Părea să se nască o relație adevărată.

Lui Hope nu-i venea să creadă. Calgary era un băiat chipeș și popular, foarte bun la trei discipline sportive și președintele Clubului japonez, ceea ce ar fi putut să sune a îndeletnicire pentru pămpălăi, atâta că, în realitate, Calgary era atât de tare, încât făcuse și Clubul japonez să pară foarte tare, atrăgând o mulțime de noi membri, care, în majoritate, nu știau boabă de japoneză. Calgary vorbea în schimb fluent japoneza. Părinții lui, într-un moment de inspirație, angajaseră o bonă japoneză pe vremea când el era foarte mic, iar când ei îi expirase viza, îl plătiseră pe unul dintre bucătarii de sushi de la Lola să-i predea lecții de japoneză. Calgary voia să intre la Universitatea din Pennsylvania, să se specializeze în japoneză și în administrarea afacerilor și, ulterior, să devină cel mai de succes om care existase vreodată.

În seara de sâmbătă a târgului de Crăciun, Hope îl lăsase să-i atingă și să-i sărute sânii. El îi numise rafinați, iar Hope își trecuse mâinile prin părul lui, pentru că era ceva ce văzuse că făceau actrițele în filme. Calgary avea bucle frumoase, castanii, care miroseau a conuri de brad. Hope simțise cum, mângâindu-i părul în timp ce el îi săruta sânii, se îndrăgostea puțin, ceea ce bănuia că nu e o mișcare bună.

În weekendul următor, părinții lui Calgary plecaseră numai ei doi la Fall River, iar Calgary o invitase pe Hope acasă la el. Ea crezuse că era o ocazie ca amândoi să-și piardă virginitatea și petrecuse ore întregi reflectând înainte să accepte. Nu era sigură că voia să-și piardă virginitatea cu Calgary McMann, pentru că, deși el arăta bine, vorbea japoneză fluent și nimerea 88% din aruncările libere și, deși ea simțise ceva în timp ce îi atingea părul, iar el îi explorase sânii cu gura, nu simțea flacăra arzândă, MAREA DRAGOSTE la care se aștepta. Dar, își dăduse ea seama, s-ar fi putut ca în următorii douăzeci de ani să nu întâlnească deloc persoana potrivită, și chiar voia să rămână virgină până la 36 de ani? Nu era un prag care trebuia depășit odată și odată? Calgary nu era o alegere rea.

Așa că acceptase invitația.

Urcaseră în dormitorul lui Calgary. El avea lumânări aprinse și muzică – John Mayer. Hope se întrebase dacă îl consultase cumva pe Brick în privința acestor detalii. Allegra era înnebunită după John Mayer și insinuase că ea și Brick făceau tot timpul sex în vreme ce ascultau piesa Your Body is a Wonderland. Lui Hope i se păru că lumânările și muzica erau drăguțe, casa goală era drăguță, iar Calgary își făcuse patul și își aranjase pernele.

Totul mersese, deci, ca uns – sărutări, cămașa lui Hope căzuse, apoi și a lui Calgary jos, sutienul lui Hope fusese desfăcut, gura lui Calgary îi găsise sânii, Hope își vârâse mâinile în părul lui.

În cele din urmă, Calgary începuse să-i desfacă nasturii de la blugi. Ea îl ajutase cu nasturii și fermoarul, apoi își ținuse răsuflarea pentru a face loc mâinilor lui în lenjeria ei (tanga de mătase, împrumutați de la Allegra pentru ocazia specială).

Aici însă, cine știe de ce, lucrurile luaseră o turnură greșită. Hope nu avea nici măcar vocabularul potrivit pentru a descrie situația. Calgary fusese grosolan. Împingea unde ar fi trebuit să maseze, împungea unde ar fi trebuit să exploreze cu tandrețe. Hope strigase, zvârcolindu-se de durere, încercase să-și tragă pantalonii și mai jos pentru ca el să vadă ce face. „O, da, îți place, îți place, iubito“, îi spunea el pe un ton disperat și aproape violent pe care ea nu i-l recunoștea. Ei nu-i plăcea, de fapt, chiar deloc, dar îi era frică s-o spună. Își dădea seama că majoritatea băieților aflați la vârsta adolescenței erau bulversați de anatomia feminină, dar Calgary se purta cu părțile ei intime ca și cum ar fi fost o sălbăticiune ce trebuia îmblânzită.

― Oprește-te! spusese Hope în sfârșit, când el o zgâriase cu unghia pe dinăuntru. Fii blând!

― Blând? făcuse Calgary, de parcă acesta ar fi fost ultimul cuvânt care ar fi putut descrie actul sexual.

Își scosese degetul și îl vârâse imediat în gură, sugându-l.

― Ai gust de… Nu știu, spuse.

Hope stătea întinsă pe patul lui, cu blugii și cu chiloții de dantelă strângându-i piciorul.

― Ce anume nu știi?

El spusese ceva în japoneză; suna ca și cum ar fi comandat sushi.

Hope privea țintă în tavan.

― Ce anume nu știi, Calgary?

― Cred că ar trebui să pleci, spusese Calgary.

Rușine, umilință, jenă, furie, o senzație de naivitate stupidă – toate se amestecaseră. Sentimentele lui Hope pentru Calgary schimbaseră imediat macazul, de la un soi de neutralitate pozitivă la cel mai intens negativism.

El o dusese acasă în tăcere. Ea încercase să pornească radioul, dar el îl oprise imediat. În parcarea din fața casei, în timp ce ieșea din mașină, ea întrebase:

― Deci, s-a terminat?

― O, da, spusese Calgary. O să invit pe altcineva la balul de Crăciun.

― Uau! făcuse Hope. În regulă.

― N-ai decât să crezi că sunt un ticălos. Nu-mi pasă.

― Nu cred asta, spusese Hope.

Credea cu certitudine asta, dar întrebarea mai importantă era: ce anume nu mersese bine acasă la Calgary? Ei nu-i plăcuse cum o atinsese el și poate că nici lui nu-i plăcuse ce atinsese – sau gustase. Umilința era atât de intensă încât îi venea să intre în pământ.

― Nu contează, Hope, spusese el. Ne mai vedem.

Fusese respinsă. Bun, în regulă. Se întâmpla tot timpul între adolescenți, presupunea ea, zi de zi.

Și acum iat-o aici, recuperându-și sora și reconstituind în minte etapele acelei seri oribile. Și de ce? Allegra ar fi putut să găsească pe cineva s-o aducă acasă, dar o rugase și apoi o implorase pe Hope, și, oricât de pervers ar fi fost, lui Hope îi plăcea să fie chemată în ajutor pentru a salva situația. Ea însăși avea abilități sociale foarte proaste: singurul ei mod de acces în societatea tipilor cool era prin intermediul surorii sale.

Opri în fața casei McMann și claxonă. N-ar fi intrat nici în ruptul capului.

Așteptă în mașina întunecată, cu Cage the Elephant dat la zece mii de decibeli. Voia să pară că sosise acolo de la o altă petrecere, o petrecere cu studenți, unde muzica era mai bună și conversația avea un nivel elevat.

Nu apăru nimeni.

Hope îi trimise Allegrei un mesaj: „Sunt în față, grăbește-te!“

Tot nimic. Hope apăsă pe claxon.

În sfârșit, ușa de la intrare se deschise și din casă ieși… Brick. Hope înghiți în sec. El coborî treptele din față și se îndreptă spre mașina ei. Deschise ușa din dreapta și se sui.

― Unde-i Allegra?

― Nu vine.

― Nu?

― Nu, spuse el. Capul lui se plecă precum o floare ofilită. Eu ți-am trimis mesajele. I-am furat telefonul.

― Ai… OK. Uau! spuse Hope.

― A venit Ian Coburn, și Allegra a fost atât de încântată să-l vadă, încât și-a lăsat telefonul pe măsuța de cafea. Iar eu ți-am scris.

Asta explica folosirea lui „te rog“. Hope se concentră asupra datului cu spatele pe alee. Marșarierul nu era punctul ei forte.

„Ian Coburn“, se gândi ea. Apoi văzu Camaro-ul roșu parcat pe stradă mai în față.

Nu știa ce să spună. Aruncă o ultimă privire spre șipcile gri și streșinile albe ale casei lui Calgary, care era aproape la fel de frumoasă precum casa în care locuiau Hope și Allegra. Doctorul Andy câștiga mulți bani cu cabinetul lui de stomatologie.

― Deci a apărut Ian. Cine altcineva a mai venit?

― Calgary, evident. Bluto, Hannah, Hollis, Kylie Eckers…

― Câh! făcu Hope. Allegra cum ajunge acasă?

Brick ridică din umeri.

― Cred că știm amândoi răspunsul.

― Poate ar trebui să rămâi? sugeră Hope.

― Îl urăsc pe Ian Coburn. Dacă Allegra vrea să fie prietenă cu el, n-are decât. Poate i se pare grozav fiindcă e mai mare, sau fiindcă e la Boston College, sau fiindcă el îi cumpără bere. Nu contează, n-am de gând s-o opresc. Nu pot. Dar n-am de gând să rămân. Nu pot să-i suport pe Bluto și pe Hollis. Hannah e în regulă pentru că joacă hochei, deci, cel puțin, o interesează și altceva decât revista Us, vedetele de film și ce haine poartă ele. Kylie Eckers e… Doamne! Nici măcar nu pot să exprim ceea ce simt în privința lui Kylie.

― Nici eu, spuse Hope.

― Ești deșteaptă că te ții departe de ei.

De fapt, nu era tocmai vorba de deșteptăciune. Hope nu era bine-venită în grupul Allegrei. Membrii lui o tolerau ca să fie politicoși și erau drăguți cu ea numai atunci când și Allegra era. În unele momente, Allegra părea să creadă că e minunat să ai o soră geamănă tocilară, cineva opus ei. Îi spusese o dată că împreună erau ca o persoană uriașă, nemaipomenită și completă, iar Hope îi răspunsese că ea, Hope, era o persoană completă în sine. Avea propriul grup de prieteni, copii foarte inteligenți din clasa specială de matematică – Evan, Henry și Anya. Rareori se aventurau la ocazii sociale, dar erau perfecți pentru a lua prânzul cu ei.

― Vrei să te duc acasă, atunci? întrebă ea.

― Te deranjează? Îmi cer scuze, Hope. Ai mei mi-au promis o mașină, dar… mama și-a luat apartamentul acela nou ca să scrie, și acum nu mai avem destui bani…

― Nasol! făcu Hope. Îmi pare rău.

O porni spre casa familiei Llewellyn, care era la capătul lumii din punctul de vedere al Nantucketului.

― Când mi-ai răspuns și ai spus că o acoperi pe Allegra, la ce te refereai?

Hope nu știu ce să spună. Nu se pricepea să mintă.

― La părinții mei.

― Părinții tăi? spuse el. Are vreo legătură cu Ian Coburn? O legătură cât de mică?

― Nu, spuse Hope.

― Ai auzit-o pe Allegra vorbind despre Ian? Vorbește despre el acasă?

Hope ridică din umeri.

― Cred că da.

― Crezi că da?

― Puțin, spuse Hope. Sunt prieteni, cum spuneai și tu. Are voie să aibă prieteni, Brick.

Hope nu era sigură de ce îi lua apărarea surorii sale. Allegra nu avea busolă morală. O pierduse în pădure în timpul primei lor excursii cu cercetașele, când se hotărâse să se furișeze afară cu Hollis Brancato și să fumeze pe o grămadă de frunze uscate. La unsprezece ani, aproape că dăduse foc pădurii.

― Spune-mi adevărul! strigă Brick. Se întâlnește cu Ian Coburn?

Hope fu atât de speriată de întrebare – cu toate că o anticipa de luni întregi –, încât pe moment uită că era la volan și viră pe contrasens. Nu venea nici o mașină din sens opus, dar inima îi sări din piept. Dacă lovea mașina, o omorau ai ei.

― Hope, spune-mi! exclamă Brick. Și-o trage cu Ian?

― N-am idee, spuse Hope. Întreab-o pe ea!

Brick scoase un zgomot ciudat ca și cum s-ar fi înecat, iar Hope trase pe dreapta, de teamă că avea să-l vadă vomând. Brick se rezemă neputincios de ușă. Era beat. Hope presupuse că bietului băiat nu-i mai rămăsese decât să-și înece în alcool amarul că Allegra nu-l mai iubea.

― Brick! îl chemă ea.

Dar fu întreruptă de luminile albastre și roșii din oglinda retrovizoare și de sunetul scurt de sirenă al poliției, care fu suficient ca s-o facă să scoată un țipăt.

― Stai drept! se răsti ea la Brick. Și nu spune nimic!

Opri mașina și își scoase permisul de conducere și certificatul de înmatriculare. Coborî geamul, și în interior pătrunse lumina unei lanterne.

Hope privi în sus.

Era fie scenariul cel mai bun, fie cel mai prost. Ofițerul de poliție era Curren Brancato, fratele mai mare al lui Hollis. Despre Curren Brancato Hope știa că se înrolase foarte recent în poliția din Nantucket. Era doar cu șase ani mai mare decât Hope și Brick.

― Ce avem noi aici? spuse Curren. Allegra?

― Nu, spuse Hope. Sunt Hope, sora Allegrei.

― A, da, spuse el. Geamăna cea bună. Îi luă permisul și certificatul. Te-am văzut la biserică cu mama ta.

Hope oftă.

― Da.

― Ai băut, Hope? întrebă Curren.

― Eu? spuse Hope. Nu. Nu beau.

― Poți să-mi explici de ce ai depășit linia continuă și apoi aproape că ai ieșit de pe drum?

Hope și-l amintea vag pe Curren Brancato când el era la liceu. Fusese o vedetă a echipei de fotbal – poreclit Blue Thunder –, dar în finala campionatului din ultimul an fusese declarat ineligibil pentru că avea restanțe la spaniolă. Pe atunci, Hope era abia în clasa a șasea – ea și Allegra aveau prieteni comuni în vremurile acelea, inclusiv pe Hollis –, dar își amintea de revolta pe care o stârnise faptul că marele fotbalist rămăsese pe dinafară. Echipa Whalers avea o șansă la campionatul Super Bowl din Massachusetts, dar nu fără Curren Brancato. Deși Boosters depuseseră contestație, Curren nu primise permisiunea să joace. Hope considerase întâmplarea un exemplu grăitor de talent irosit.

Cu toate acestea, Curren renăscuse din cenușă ca un phoenix. Urmase un colegiu militar în Vermont, apoi Academia de Poliție din Boston.

Ulterior se întorsese pe Nantucket, unde fusese primit ca un erou local.

― Știu că am intrat pe contrasens, spuse Hope. Îmi pare rău.

― Dar de ce? spuse Curren. Și apoi aproape că ai intrat în copaci.

― Ăăă… făcu Hope.

Curren Brancato – domnul ofițer Brancato – băgă capul pe geam și-l studie pe Brick.

― El e beat?

― Exact, spuse Brick.

Hope oftă. Sperase ca Brick să se prefacă adormit.

― Nu ai decât un permis de conducere de începător, Hope, spuse ofițerul Brancato. Ceea ce înseamnă că acum încalci orele de circulație. Plus conducere neglijentă. Aș putea să te aranjez încât să nu mai poți conduce până la optsprezece ani.

„Super!“ se gândi Hope. Ce bine-i prinsese mersul la biserică!

― Sora mea avea nevoie s-o aduc acasă de la o petrecere. E cu Hollis, spuse ea. Făcu o pauză, întrebându-se dacă îi era de vreun folos să menționeze numele surorii lui Curren. Dar apoi Allegra s-a hotărât să mai rămână, iar Brick a vrut să plece, așa că îl duceam pe el acasă. Tocmai schimbam postul de radio, și asta mi-a distras atenția.

― Dar nici nu ai radioul pornit, spuse Curren.

― Știu, spuse Hope. L-am oprit când m-ai tras pe dreapta.

Curren îl studie pe Brick preț de o secundă, apoi pe Hope preț de o secundă mai lungă. În cele din urmă, spuse:

― Hollis e pusă pe rele.

Hope rămase cu ochii ațintiți asupra volanului, temătoare să se pronunțe pentru sau împotrivă.

― Soră-ta e și ea pusă pe rele? întrebă Curren.

După voce, ai fi zis că spera să fie așa. Dacă ar fi tras-o pe dreapta pe Allegra singură în mașină, Hope știa aproape sigur ce ar fi urmat.

― Da, răspunse Brick.

Asta îl făcu pe Curren – ofițerul Brancato – să râdă.

― Te las de data asta cu un avertisment verbal, zise el.

Hope respiră adânc.

― Mulțumesc.

― Cu plăcere, spuse Curren cu o voce pe jumătate blândă, pe jumătate încântată de propria mărinimie. Fii fată deșteaptă, fii bună, ține-te departe de necazuri și du-te la facultate!

Hope încuviință solemn din cap, de parcă era un sfat bun și original.

Curren îi dădu înapoi permisul și certificatul.

― Bine, Hope. Ne vedem la biserică.

Hope conduse spre casă cu viteza prudentă de patruzeci de kilometri pe oră, simțindu-se amețită și ușurată, de parcă i-ar fi fost iertată o mare greșeală. Brick adormise. Când parcă în fața casei Llewellyn, Hope îl împinse ușor, iar el coborî ca un robot din mașină și intră pe ușa din față. Ea vru să-l avertizeze să nu spună nimănui că fusese oprită de poliție, mai ales părinților lui și mai ales Allegrei. Dar oricum se îndoia că-și va aminti.

La miezul nopții, Allegra o trezi, scuturând-o de zor. Hope avu nevoie de un minut ca să-și dea seama de ce se petrece, dar apoi văzu chipul surorii ei schimonosit de furie.

Fața Allegrei exprima dispreț, iar părul ei o gâdila pe Hope pe față – un tip de tortură foarte eficient.

Hope o împinse la o parte.

― Dă-te de pe mine! spuse ea. Ce naiba faci?

― Tu și Brick ați fost opriți de poliție, spuse ea. Curren i-a trimis imediat mesaj lui Hollis. A zis că între voi doi se petrecea ceva.

― Poftim? făcu Hope.

― Zicea că mergeai în zigzag cu mașina, ceea ce înseamnă că vă făceați de cap înăuntru.

― Poftim? spuse iar Hope.

― Nu face pe proasta cu mine, Hope! Nu cred în prefăcătoria asta naivă. Știu că aproape ai făcut sex cu Calgary. Știu că te pricepi să te porți cu băieții. Ți-ai pus mâinile pe Brick în seara asta sau l-ai lăsat să pună el mâinile pe tine.

― Nu-i adevărat. Și acum pleacă, te rog! Ieși din camera mea!

― Ai vrut să-mi furi iubitul. Știu că-ți place de el, Speranță Pierdută, știu că-l dorești!

― Nu-mi mai spune așa! protestă Hope.

Speranță Pierdută era porecla malițioasă pe care Allegra o inventase în prima lor zi de gimnaziu.

― Serios, de ce ți-ar păsa? L-ai tot înșelat pe Brick cu Ian Coburn, inclusiv în seara asta, chiar sub nasul lui. În mod sigur îți pare bine că l-am dus pe Brick acasă, fiindcă n-a trebuit să dai ochii cu el.

― Mi-a furat telefonul ca să-ți dea ție mesaj! E ceva între voi doi.

― Nu-i adevărat, spuse Hope. Nu mai trăncăni aiurea!

Simți brusc, prin întuneric, o plesnitură puternică, usturătoare și rămase fără aer. Durea al naibii, dar Hope nu voi să-i ofere Allegrei satisfacția de a o vedea plângând. Își trase cuvertura peste cap și spuse:

― N-am de gând să mă cobor la nivelul tău. Acum ieși din camera mea!

― O să le spun tuturor ce curvă ești. Cum îi furi iubitul surorii tale.

― Ce curvă sunt eu? spuse Hope. Asta e chiar bună! Și eu aș putea la fel de bine s-o sun pe Hollis mâine și să-i povestesc despre tine și Ian Coburn. Sau să-i spun lui Brick. Sau amândurora. Brick și-a dat seama în mare parte, oricum. M-a întrebat ce știu, așa că m-am panicat și am intrat pe contrasens. Pentru că mi-a fost teamă că o să te prindă. Mi-am făcut griji pentru tine, Allegra. Noapte bună!

NANTUCKET

„Ai auzit?“

Hope Pancik se culcase cu Brick Llewellyn. Sergentul Curren Brancato, pe care mulți dintre noi îl știam încă drept Blue Thunder #33, îi găsise într-o mașină parcată pe un drum lăturalnic lângă Shimmo Pond Road, goi pușcă. Hope era cu picioarele pe geamurile aburite ale mașinii, și o grămadă de haine zăceau aruncate pe bancheta din spate a Jeepului pe care i-l dăruise tatăl ei.

Anumite detalii confirmau povestea. Allegra nu se mai plimba cu Brick între clase, ci cu Hollis Brancato și cu Bluto, în timp ce Brick își petrecea timpul cu Parker Marz. Parker era cel mai mărunt și mai scund jucător al echipei de baseball Whalers, cea mai slabă verigă, dar era curajos și spiritual și absolut încântat să fie amicul lui Brick.

Hope și Allegra nu-și vorbiră la școală, dar nici înainte nu schimbaseră prea multe cuvinte. Hope stătu la prânz cu prietenii ei, supermatematicienii, într-o stare parcă de muțenie și plecă mai devreme în sala de muzică, să exerseze la flaut. Când trecu prin sala de mese, cineva o fluieră prelung, dar ea nu reacționă.

Allegra Pancik refuză să discute subiectul trădării cu prietenele ei, inclusiv cu Hollis Brancato. Asta îi făcu pe toți elevii liceului să creadă că Allegra lua situația foarte, foarte în serios – poate mai mult decât luase orice altceva în cei șaisprezece ani de viață.

GRACE

Săptămâna începuse cu o zi frumoasă, însorită și caldă – se aștepta o maximă de 25 de grade! –, și Grace își puse o fustă de blugi pe care n-o mai îmbrăcase încă dinainte să se nască gemenele.

Când sosi, Benton o fluieră din celălalt capăt al curții.

― În sfârșit, spuse el, ajung să văd și eu picoarele alea dezgolite!

Grace stătea lângă fotoliile de lemn, bând cafea și contemplând golful Polpis. În sfârșit, pe apă se iviseră niște bărci. Venea vara.

Îl urmări pe Benton venind cu pași mari spre ea. Purta un tricou și blugi, pălăria lui cu logoul echipei Buckeyes și ochelarii de soare Oakley în lentilele cărora se oglindea cerul de primăvară. Grace nu se putea abține să nu-l dorească fără încetare. Când el îi fu alături, ea îi cuprinse gâtul cu brațele, și începură să se sărute. Mâinile lui Benton îi apucară fundul prin fustă – un gest nou și surprinzător –, apoi o ridicară de la sol, iar ea își încolăci picioarele în jurul lui.

El gemu, și Grace se gândi: „A sosit momentul“. Era atât de excitat, încât îl simțea prin pantaloni.

Își încordă picioarele.

― Te rog! spuse ea.

― Nu pot, spuse el. O mușcă de buza de jos și o privi în ochi. Drace! Nu pot să-ți rezist. O să fac dragoste cu tine aici pe iarbă, la soare. Ești de acord?

Ea era într-o asemenea stare de delir, tânjind după el cu fiecare centimetru al corpului, încât nu-i putu răspunde. Își lăsă picioarele pe pământ și se pregătea să se întindă pe spate, când auzi un scârțâit. Se întoarse fulgerător și o văzu pe Hope așezându-se în hamac cu o carte.

― O, nu! șopti Grace.

Ce căuta Hope acasă? Apoi își aminti că fetele avuseseră examenele standardizate în dimineața aceea și că, după ce le terminau, nu mai aveau ore.

Benton se răsuci și el și o văzu pe Hope. Se uită la Grace.

― La naiba! spuse el. Ne-o fi văzut?

― Nu știu, șopti Grace. Nu cred.

Hamacul era la vreo sută de metri depărtare de ei, dar cu fața spre șezlonguri și spre portul din golf, deci cum ar fi putut Hope să nu-și fi văzut mama cu picioarele încolăcite în jurul lui Benton și pe ei doi sărutându-se nebunește? Și totuși nu strigase și nu fugise spre casă și nici nu îi ceruse explicații lui Grace. Nici măcar nu-și dresese glasul. Deci poate că nu văzuse.

― Comportă-te normal! spuse Grace.

― Normal? spuse Benton, de parcă nu știa ce înseamnă cuvântul.

Era vizibil zguduit. Grace îl apucă de mână și-l strânse discret.

― Vino s-o saluți! spuse ea. Dacă pleci în grabă, chiar va arăta suspect.

― Hai să vorbim despre grădinărit! spuse Benton.

― Stratul cu trandafiri, spuse Grace. Spune-mi ceva despre el!

Benton ridică puțin vocea în timp ce se îndreptau spre hamac.

― Trebuie să-i tunzi mai mult dacă vrei să forțezi inflorescențe mai bogate, spuse el. Știu că sună paradoxal. Și ar trebui să ștergi fiecare frunză cu un amestec de două părți apă și o parte suc de lămâie.

Grace aprobă din cap, apoi se prefăcu că o observă pe Hope în hamac.

― Draga mea! Ești acasă! Cum a fost examenul?

Hope se uită la ei pe deasupra cărții. Expresia de pe chip îi era imposibil de descifrat.

― Bine, spuse ea.

― Bine, repetă Grace. Ce înseamnă „bine“?

― Înseamnă că testul a mers bine, mamă. Și Allegra m-a rugat să-ți spun că s-a dus pe plajă.

― Allegra ce-a făcut la test? întrebă Grace.

― N-am idee, spuse Hope și îi zâmbi lui Benton, sincer și prietenos. Bună, Benton!

― Salut, Hope! Mă bucur să te văd! Ce citești?

Hope ridică volumul: Dragostea în vremea holerei de García Márquez.

― Pentru ora suplimentară de engleză, spuse ea.

― García Márquez e unul dintre scriitorii mei preferați, remarcă Benton. Îți place?

― Nu mi-am format încă o părere.

― Ai citit vreun roman de Nabokov? continuă Benton. Lolita? Trebuie să citești Lolita. Nimeni n-ar trebui să se pretindă persoană umană până n-a citit Lolita.

Hope scutură din cap, iar Grace îi dădu jucăuș peste mână lui Benton.

― N-are decât șaisprezece ani, spuse ea. Nu sunt sigură că e pregătită pentru Lolita.

― Niciodată nu ești prea tânăr pentru literatura de calitate, spuse Benton. Sunt obișnuit să le povestesc clienților despre ce plante perene să sădească la umbră… dar cititul este pasiunea mea secretă. Ai auzit vreodată de La revedere, Columbus! de Philip Roth? E cartea mea preferată. O să-ți placă.

Hope scutură din cap.

― Ceva de Salinger ai citit?

― De veghe în lanul de secară, spuse Hope. Pentru engleză. Dar nu mi-a plăcut.

― Cred că e greu de înțeles subtextul. Holden e foarte dezorientat pentru că fratele lui a murit. Ar trebui să încerci Franny și Zooey.

― În regulă.

― Ai citit povestirile lui Cheever? întrebă Benton.

― Eu sunt înnebunită după povestirile lui Cheever, spuse Grace și-l privi pe Benton. De unde știi atât de multe despre cărți?

― La facultate am studiat literatura.

― Și eu la fel, spuse Grace. Literatura franceză.

Benton își îndreptă din nou atenția către Hope.

― Hemingway ai citit? Fiesta? Ceva de Andre Dubus tatăl? Doamne, tipul ăsta a fost un geniu! Ai citit ceva de Updike?

― Nu, spuse Hope.

Benton își frecă mâinile.

― Mă comport ca un bărbat alb tipic care lasă deoparte femeile scriitoare. Ai citit Edith Wharton? Vârsta inocenței? Casa veseliei?

― Nu.

― Sunt chiar invidios pe tine! spuse Benton. Mi-aș dori să am din nou șaisprezece ani și să nu fi citit încă toate cărțile astea. Ai citit Întâlnire în Samarra de John O’Hara? E încă una din preferatele mele.

Hope clătină din cap. Lui Grace nu-i venea să creadă cât de uimitor era să-l asculte pe Benton vorbind despre cărți. Eddie era descurcăreț, dar lista lui de lecturi începea și se termina cu contractele de vânzare-cumpărare și cu ziarul Nantucket Standard de joia.

― Truman Capote, Mic dejun la Tiffany? Richard Russo? Peter Taylor, Pădurea bătrână? Carson McCullers? Dar autorii ruși? Tolstoi, Cehov? Kafka? Isaac Babel?

― Oprește-te! spuse Hope. Sunt unul dintre cei mai deștepți elevi din clasa mea, și mă faci să mă simt complet incultă.

Benton râse.

― Ascultă, o să-ți fac o listă de o sută de cărți. Într-un an probabil poți să dai gata jumătate.

― Chiar mi-ar plăcea.

― S-a făcut, spuse Benton și-i împinse ușor piciorul lui Hope. Acum trebuie s-o șterg. Mi-a părut bine să te văd, Hope.

― Și mie.

― Te conduc, îi spuse Grace lui Benton.

Pe alee, stătură lângă ușa camionetei lui Benton.

― Am scăpat, spuse Grace. Nu ne-a văzut.

― Da, știu. Dar, oricum… a fost prea riscant pentru mine.

― Și pentru mine, spuse Grace. Data viitoare trebuie să fim mai atenți.

― Grace! spuse Benton.

Ei nu-i plăcu tonul vocii lui.

― Ce este?

El trase adânc aer în piept.

― E un copil grozav! Și sunt sigur că Allegra este la fel. Ai o familie, Grace. Nu mă simt bine pentru ceea ce facem și sunt sigur că nici tu nu te simți cine știe ce.

― Fetele au viețile lor, iar Eddie…

― Cred că cel mai bine ar fi dacă n-aș mai veni pe aici o vreme.

― Poftim?

― Curtea arată bine. Dacă ai întrebări, mă poți suna. Am telefonul întotdeauna deschis.

― Benton! spuse Grace și înghiți în sec.

El avea dreptate. Ce, oare ce ar fi făcut Grace dacă Hope i-ar fi văzut într-adevăr? Ar fi fost o situație realmente groaznică.

― Bine, dar te vei întoarce, da? Vreau să spun, nu mă părăsești pentru totdeauna, nu?

― Nu, Grace, spuse el. Nu te părăsesc pentru totdeauna.

Îi atinse obrazul, apoi se sui în camionetă și plecă.

Când Grace se întoarse în bucătărie, Hope era la bufet și scria ceva pe un caiet pe care Grace îl folosea pentru listele de cumpărături.

― Cum se numea cartea aia despre care Benton a spus că e preferata lui? întrebă ea.

Grace o privi.

― Nu știu, spuse și ieși, îndreptându-se spre cabinetul ei.

Trebuia să stea de vorbă cu Madeline.

Benton nu veni în dimineața următoare și nici în cea de după. „Cred că cel mai bine ar fi dacă n-aș mai veni pe aici o vreme.“ Cât însemna „o vreme“? O săptămână? Două? O lună? Dacă n-ar mai apărea o lună, ea s-ar stinge.

Miercuri după-amiaza Grace fu asaltată de o migrenă puternică, doar că a inimii, nu a capului. Era cea mai mare suferință emoțională pe care Grace o simțise vreodată. Nimic nu mai conta. Nu-i păsa că afară era o zi caldă, însorită, plină de posibilități. Ar fi putut să aibă grijă de găini, să adune ouăle, să-și facă de lucru câteva ore bune în grădină. De obicei, gătitul o binedispunea. Ar fi putut să prepare ceva complicat pentru cină – un sufleu de sparanghel, o plăcintă cu căpșune și rubarbă.

În loc de asta, luă mai multe pastile pentru dureri de cap. Două la ora patru, când fu clar că Benton n-avea să apară în ziua aceea, și apoi pe a treia și a patra la ora șase, când ar fi trebuit să prepare cina. Și se încuie în cabinet. Eddie și fetele aveau să fie nevoiți să se descurce singuri – asta dacă era cineva acasă. Nimeni nu urcase s-o întrebe ceva.

„Ai o familie, Grace.“

Nu putea să-l învinovățească pe Benton și clar nu putea să-l urască. Avusese dreptate! Trăsese linie chiar înainte ca între ei să se petreacă un lucru ireversibil. Grace ar fi trebuit să-i fie recunoscătoare. Stătuse în fața altarului la First Church din Salem și îi jurase iubire lui Edward Pancik, renunțând la oricare alt bărbat – dar, din momentul în care Benton Coe îi adusese ceai marocan de mentă și împărțise cu ea acea picromigdală de fistic, Grace fusese hipnotizată. De fapt, se îndrăgostise de Benton încă înainte de asta. Se îndrăgostise de el de prima oară când îl văzuse, în primăvara trecută. Stătuse pe cea mai înaltă movilă de noroi din curtea lor, care pe atunci nu era amenajată. Își amintea că atunci își răsucise spre interior diamantul imens al verighetei, încât o înțepa în palmă. Își dorise să fie necăsătorită.

Benton o făcea nespus de fericită. Încă dinainte să înceapă să se sărute, pe vremea când erau „doar prieteni“, faptul că îl vedea dădea sens zilelor ei.

Luă încă două pastile. Cea de-a șasea o azvârli într-o stare stratosferică – un soi de ceai al Pălărierului Nebun ca în Alice în Țara Minunilor, într-un câmp cu maci, împreună cu Toto și Timothy Leary7.

Trase draperiile în cabinet și se așeză pe sofaua de catifea, minunându-se de cât de confortabilă era. Cum de nu-i trecuse niciodată prin cap să doarmă acolo?

*

Dimineață, Grace se trezi cu senzația că fusese îngropată de vie. Era deshidratată, ochii îi ardeau, nările o usturau. Avu un moment de confuzie totală. Unde era? Cine era?

„Grace Harper Pancik“, se gândi. În cabinetul din casa ei de pe strada Wauwinet. Și cineva bătea la ușa din față.

Se împletici prin casă, încercând să se trezească la realitate. Se simțea precum Rip van Winkle, adormit timp de douăzeci de ani. Ca și cum s-ar fi întors dintr-o călătorie în timp. Era joi. Ceasul spunea că trecuseră zece minute după ora zece. Eddie era la serviciu, fetele, la școală.

Pe bufetul din bucătărie zăcea o cutie deschisă de pizza, de la Sophie T’s, în care mai era o singură felie rece cu ciuperci și ardei gras. Deci asta mâncase la cină familia ei. În chiuvetă erau vase de spălat și unul din paharele Baccarat cu un rest de vin roșu. Lângă el, o sticlă goală de Screaming Eagle. Eddie nu se gândise că bea singur, fără ea, vinul lui prețios și premiat. Nu reușise să pună vasele în mașina de spălat vase și nici cutia de pizza la coșul de gunoi.

Se hotărâse s-o aștepte să se trezească, să facă ea totul.

Dar bătaia în ușă continua.

Cine putea fi? se întrebă Grace. Curierii știau că puteau să lase pur și simplu coletele la ușă.

Apoi îi trecu prin minte: „Benton?“ Se grăbi să ajungă la ușă. În mod normal, el ocolea casa și intra în grădină, dar, în condițiile actuale, poate că evitase să mai procedeze astfel.

Dar, când Grace deschise ușa masivă de la intrare – din lemn de stejar suficient de gros ca să reziste și unui berbece – în fața ei se ivi Madeline.

― Slavă Domnului că ești vie! spuse Madeline. M-a sunat Eddie. Mi-a spus că te-ai încuiat în birou și ai petrecut noaptea acolo.

Grace deschise ușa, și Madeline intră. Începea s-o ia din nou durerea de cap, aproape la fel de rea ca o migrenă și necesitând un calmant și o cafea tare.

― Sunt vie, spuse Grace. Dar nu întru totul.

― E o zi frumoasă, remarcă Madeline. Cred că ar trebui să mergem să luăm prânzul, să stăm afară, să împărțim o sticlă de vin.

Grace se uită pe geam la ziua caldă și luminoasă. Când privea în soare, o dureau ochii.

― Azi nu trebuia să stai să scrii în apartament?

Când vorbise cu ea luni, Madeline spusese ceva despre un termen-limită pe care trebuia să-l respecte pentru noua carte.

― Îmi iau liber, spuse Madeline. Mă dedic ție.

Grace se simți, în mod stupid, recunoscătoare. Făcu un duș, îmbrăcă o rochie și ieși să ia prânzul cu Madeline.

Nu-și închipuia cum o femeie oarecare ar fi putut să aibă o aventură fără o prietenă bună care s-o asculte.

Se duseră la Clubul de Iahting Great Harbor să ia prânzul, pentru că tocmai se deschisese pentru noul sezon. Turiștii verii încă nu veniseră pe insulă, așa că, practic, aveau tot spațiul la dispoziție pentru o conversație confidențială. Era o zi uimitoare, una din acelea care promitea alte zile la fel, vreme de luni întregi. Gazda le conduse pe Grace și pe Madeline prin iarbă la cea mai bună masă de afară, cu vedere largă spre port și spre uriașele vile de vară de pe insula Monomoy. Chelnerița le întinse meniurile, iar Grace spuse:

― Vrem o sticlă foarte rece de Sancerre, dacă aveți.

Madeline răsfoi meniul.

― Clar a meritat să renunț la muncă pentru asta, spuse ea. Îmi place așa de mult aici! Ești o norocoasă.

Grace știa că era norocoasă. Ea și Eddie petrecuseră ani de zile pe lista de așteptare a Clubului de Iahting din Nantucket înainte ca Grace să-și dea seama că n-aveau să fie primiți niciodată. Presupusese că Eddie supărase prea multă lume sau poate că familiile vechi din Nantucket care erau membre nu voiau să aibă un coleg de club numit Eddie Rapidul. Apoi se deschisese însă Clubul de Iahting Great Harbor, iar Eddie profitase de ocazie. Fusese unul dintre primii care scrisese un cec cu o sumă de șase cifre drept taxă de înscriere.

Grace studie meniul și încercă să-și stârnească foamea: stridii în cochilie, salată Caesar cu carne la grătar și un dressing cremos de brânză Roquefort, sendviș cu homar și cartofi pai.

Chelnerița aduse vinul, pe care Grace îl gustă și-l aprobă. Le turnă în două pahare, apoi puse sticla într-o găleată cu gheață.

Cele două prietene ciocniră, iar Grace spuse:

― Îți mulțumesc că m-ai adus aici.

― Îți mulțumesc că faci cinste cu prânzul, spuse Madeline.

Izbucniră în râs, dar, un scurt moment mai târziu, chelnerița se întoarse cu o expresie de neliniște pe chip. Se aplecă spre Grace și spuse:

― Îmi cer scuze că vă întrerup, dar tocmai am aflat de la managerul general că la contabilitate nu s-a primit cecul cu taxa anuală de membru. Deci, teoretic, nu vă pot servi.

― Cum? făcu Grace.

Luă telefonul ca să-i trimită un mesaj lui Eddie – el se ocupa de toate facturile lor. Dar telefoanele mobile erau interzise la Great Harbor. Îi adresă chelneriței un zâmbet.

― Am două idei. Una este să vă plătesc în numerar pentru prânz și să clarificăm mai târziu cecul lipsă. Sunt sigură că soțul meu l-a trimis sau a vrut să-l trimită, dar momentan este ocupat până peste cap cu afacerile lui.

Grace se întrebă dacă factura pentru club nu se amestecase cumva cu alte facturi pentru casele-tip. Sau poate i-o lăsase lui Eloise s-o plătească, iar ea uitase. Eloise îmbătrânea și îi mai scăpau unele lucruri. Grace îl încurajase pe Eddie să găsească pe altcineva, dar, după cum spunea și el, Eloise era rudă cu jumătate din insulă. Nu putea s-o concedieze pur și simplu.

― Îmi pare rău, spuse chelnerița. Nu pot să accept bani gheață.

― Bine, spuse Grace. Atunci îți scriu un cec pentru suma pe care o datorez acum și apoi, dacă găsiți cecul de la soțul meu sau dacă ajunge prin poștă, îl puteți rupe pe acesta.

― Mă duc să vorbesc cu managerul, spuse chelnerița.

Se îndepărtă, iar Grace își scoase carnetul de cecuri și își dădu ochii peste cap spre Madeline.

― Nu-mi vine să cred că Eddie a făcut una ca asta! spuse ea. Sunt complet umilită.

― Te rog! spuse Madeline. Sunt cea mai bună prietenă a ta. Aș vrea să te pot ajuta.

Chelnerița reapăru.

― Managerul a spus că e în regulă.

― Bine, se bucură Grace. Cât face?

― 15000 de dolari.

Grace completă cecul, simțind privirea sfredelitoare a lui Madeline. 15 000 de dolari. Pe vremea când Grace și Eddie abia îi cunoscuseră pe Madeline și pe Trevor, ieșeau toți sâmbătă seara la cină și împărțeau nota. Mai târziu, Madeline recunoscuse față de Grace că se gândea în fiecare secundă la cât costă masa, până când aproape că nu se mai putea bucura de mâncare. Ce comandaseră? Cât costase vinul? (Eddie era întotdeauna cel care alegea vinul.) Aveau destui bani gheață sau trebuiau să plătească iar cu cardurile de credit, care atârnau deja îngreunate de datorii ca un acoperiș năpădit de ploaie?

Ah! spusese Grace. Habar n-avusese că așa se simțea Madeline. Dac-ar fi știut, l-ar fi îndemnat pe Eddie să plătească de fiecare dată. Dar lui Eddie nu i-ar fi picat bine ideea. Era o persoană frugală din fire, căci crescuse sărac lipit, într-un apartament deasupra unei curățătorii din centrul orașului New Bedford.

Dacă ar fi plătit el de fiecare dată, ar fi putut să spună, n-ar fi jignit oare mândria familiei Llewellyn?

Acum Grace se întreba la ce se gândește Madeline. Din fericire, chelnerița dispăru cu cecul, și lucrurile reveniră la normal.

― Ce se mai întâmplă cu Benton? întrebă Madeline.

Grace n-avea ce să descrie în afară de dorință. „Nu, Grace, nu te părăsesc pentru totdeauna.“ Dar dacă așa era? Dacă relua legătura cu McGuvvy, o suna la San Diego și o convingea cumva să se întoarcă la Nantucket? În fiecare dimineață, Grace stătea lângă fereastră și aștepta camioneta lui Benton pe alee. Avea grijă de găini pentru că fără ea ar fi murit de foame, dar ignora restul curții, pentru că pur și simplu nu era în stare să se adune și să tundă trandafirii sau să le șteargă frunzele cu apă de lămâie. Nu era în stare nici să adune inflorescențele uscate din stratul de plante perene, nici măcar să tundă peluza, care fusese întotdeauna ocupația ei preferată.

― În dimineața când a plecat, a început să vorbească la un moment dat cu Hope despre cărțile pe care le citise și care credea că o să-i placă și ei. Și asta m-a omorât. A devenit o cu totul altă persoană. Stăteam lângă fata mea și simțeam că-l iubesc tot mai mult cu fiecare carte despre care vorbea.

― Grace! spuse Madeline. Nu-l iubești. Doar ți se pare. Îi iubești pe Eddie și pe fetele tale.

Grace sorbi din vin și privi suprafața plată, albastră, a strâmtorii Nantucket.

― Ai dreptate, spuse ea.

Dar Madeline nu avea dreptate.

După trei pahare de vin, atitudinea lui Grace se schimbă. Când se despărți de Madeline în parcare, îi spuse:

― Îți mulțumesc că m-ai ascultat.

― Pentru asta sunt aici.

Madeline ieși din parcare și se îndreptă spre casă, întorcându-se la căsătoria ei perfectă cu Trevor și la iubirea lor comună pentru Brick. Grace se hotărî să-l sune pe Eddie și să-i spună despre facturile restante de la club, dar fu direcționată spre căsuța vocală, iar când sună la el la birou – lucru pe care îl detesta, pentru că nu voia să vorbească nici cu Eloise, nici cu Barbie, care filtrau apelurile lui Eddie de parcă el ar fi fost directorul Microsoft –, nu dădu decât peste mesajul preînregistrat.

Își privi telefonul. Vinul îi curgea prin vene. Grace își imagină cum îi lua cu el simțul rațiunii. „Am telefonul întotdeauna deschis.“

Așa că îi trimise un mesaj lui Benton, în timp ce vârfurile urechilor i se înroșeau ca focul.

„Vrei să vii mâine să luăm prânzul? Doar prieteni, promit.“

Se hotărî să nu plece din parcarea clubului până el n-avea să-i răspundă. Dacă era nevoie, avea să stea acolo până la miezul nopții. Dar el îi răspunse imediat.

„Am să vin.“

Grace era în magazie, frecând chiuveta de alamă, când Benton apăru de după casă.

― Hei! îl strigă ea. Sunt aici!

Benton intră pe ușă și spuse:

― Iată o priveliște plăcută ochiului.

Grace râse.

― Au trecut doar patru zile.

El veni spre ea, și mâinile lui o prinseră imediat de șolduri. Pentru că era foarte cald, ea purta doar un costum de baie și o pereche de pantaloni scurți.

― Fetele sunt la școală? o întrebă.

Ea zâmbi.

― La școală, în siguranță.

― Și Eddie?

― La serviciu, spuse ea.

Buzele lui se apropiară de ale ei, limbile li se întâlniră, și Grace se simți de parcă avea să leșine sau să moară. La început, sărutul fu dulce, apoi, incendiar. În magazie aerul fusese fierbinte, fierbinte, fierbinte încă de la început, dar, odată ce începură să se sărute, amândoi începură să transpire și să pulseze de o dorință nebună.

El închise și încuie ușa și o ridică pe Grace pe marginea chiuvetei. Din câteva mișcări iuți, îi dezlegă sutienul și îi trase jos pantalonii scurți, apoi îngenunche în fața ei.

Mai târziu, luară prânzul.

Grace pregăti friptură rece de pui, o căpățână de salată verde, brânză proaspătă cu verdeață și ridichi mari și roșii proaspăt culese din grădină. Tăie felii groase dintr-o pâine cu semințe, cu coajă crocantă, apoi luă din frigider unt fără sare, un borcan de castraveciori acri, o bucată de salam de vară și niște muștar cu boabe.

― Un prânz câmpenesc! spuse Benton. Exact ca odinioară, în Surrey.

― Mă bucur că-ți place, spuse Grace.

― Îmi place totul la tine, spuse el.

„Nu-l iubești.“

Benton o ajută pe Grace să ducă totul la masa din lemn de tec de afară, și se așezară amândoi, admirând grădina.

Mâncară împreună, preparându-și unul altuia îmbucăturile: ridichi, unt fără sare și muștar; felii de pâine unsă cu brânză și cu salam.

Mâinile lui Grace tremurau când îl hrănea. El o mușca ușor de vârfurile degetelor.

― Știi cântecul Loving Cup al celor de la Rolling Stones? o întrebă el și începu să cânte: I’m the ploughman in the valley with a face full of mud.

Îl știa?

― Cred că-l știu, răspunse ea nesigur.

― Uite! spuse el. O să-l pun acum.

Își conectă telefonul la boxa de afară, și muzica inundă grădina din spate.

Benton o luă pe Grace de mână și o trase aproape. Începură să danseze încet pe melodie chiar acolo pe terasă. Mâinile lui îi cuprinseseră talia, iar ea își pusese capul pe pieptul lui. Grace nici măcar nu știuse că o asemenea fericire era posibilă. Ce senzație minunată, ce senzație minunată!

Când Benton plecă, Grace urcă în fugă în cabinetul ei. Trebuia s-o sune pe Madeline.

MADELINE

Apartamentul, care la început îi păruse lui Madeline o adevărată eliberare, semăna acum cu o celulă de închisoare. Trebuia să se silească să meargă acolo, iar când intra pe ușă, avea o senzație aproape de panică. Plătise 12 000 de dolari pentru el, iar acum trebuia să aibă grijă să-și recupereze investiția.

Presiune.

Nu putea să scrie nici un cuvânt sub o asemenea presiune.

N-avea nici o idee pentru noul roman. Nici măcar una.

Era copleșită de tot felul de gânduri neliniștitoare. Rămâneau fără bani, ea promisese mai mult decât putea să ofere, n-ar fi trebuit să investească cei 50000 în clădirile lui Eddie.

Va trebui ca Trevor să-i ceară înapoi, de vreme ce rugămintea ei nu fusese ascultată.

Depășise termenul-limită, cel pe care i-l obținuse Redd Dreyfus. Redd o sunase pe telefonul mobil și-i lăsase două mesaje exasperate, și atât Angie, cât și asistenta ei, Marlo, îi trimiseseră e-mailuri și o sunaseră. Le trebuia un text, altfel avea să fie scoasă de pe listă și să suporte „repercusiuni financiare“.

Madeline capitulă. Nu avea de ales. Va scrie o continuare la Islandia.

Dar, când se așeză la birou și începu să-și noteze ideile, cartea pe care o descrise nu semăna cu o continuare la Islandia. Era despre o poveste de dragoste aprinsă dintre o casnică, mamă a doi copii, și angajatul ei.

„Nu pot să scriu așa ceva“, se gândi Madeline. „Nu se poate.“ Dar asta scria. Cuvintele se revărsau, fluide, pe pagină ca și cum le-ar fi turnat dintr-un pahar.

Grace spusese cu gura ei: „Înainte, totul era normal și plictisitor. Iar acum… acum viața mea este un roman“.

Madeline nici măcar nu catadisci să le dea celor doi amanți câte un nume. Le spuse B și G.

Bărbatul, „B“, este responsabil de renovarea casei protagonistei. Aceasta, „G“, e o femeie casnică, mamă a două fete – gemene născute la unsprezece luni distanță. B și G încep să se consulte zilnic în privința renovării. G vrea o chiuvetă de porțelan sau una dublă de inox? Ce fel de blat de bucătărie – granit, calcar, ceramică? Plăci de faianță decorative sau perete simplu, vopsit? Ce fel de parchet – arțar, cireș, pin antique? Ce stil de bufete? Ce mânere?

B și G se sărută pentru prima oară în baia de la etaj, în timpul unei discuții despre robinete de chiuvetă. Locul e relativ strâmt și întunecat, pentru că electricianul încă nu a venit să instaleze becurile. G este în baie când B intră, și șoldurile li se ating din întâmplare. În clipa următoare, încep să se sărute cu pasiune.

B începe să aducă ceai marocan de mentă în fiecare zi și o cutie cu patru pricomigdale de fistic de la brutăria locală, pe care le împart.

Madeline nu se obosi nici măcar să schimbe prăjitura. Presupunea că ar fi trebuit să le transforme în fursecuri moi cu ciocolată albă sau în trufe cu unt de arahide. Ar fi putut înlocui ceaiul marocan de mentă cu o cafea cu lapte, vanilie și gheață.

„Nu pot să scriu așa ceva. Nu se poate.“ Nu putea să trimită un asemenea text. Grace ar fi avut dreptul s-o dea în judecată. Sau s-o omoare. Sau amândouă.

Dar subiectul era bun. Madeline își dădea seama de asta. Era succint și convingător. Aventura lui Grace cu Benton Coe conținea toate elementele unei cărți bune de ficțiune: singurătate, dorință, sex, trădare.

B și G se îndrăgostesc din ce în ce mai tare pe măsură ce lucrările la casă avansează. Soțul lui G, un avocat imobiliar pe nume Ren, prescurtare de la Renfew, plătește fără să crâcnească toate facturile, inclusiv factura astronomică pentru serviciile lui B. Le povestește oamenilor cât de fericit e că soția lui e fericită.

Madeline scrise o scenă exemplificatoare, în care cei doi amanți savurează un prânz câmpenesc pe prispa însorită. Se hrănesc unul pe altul, B îi ciugulește lui G vârfurile degetelor, iar apoi dansează lent pe melodia Loving Cup a trupei Rolling Stones. Madeline nu schimbase nici cântecul – Loving Cup era pur și simplu perfect.

Nu putea să scrie un asemenea roman. Dar nu avea nimic altceva, așa că introduse textul în calculator, adăugă scena exemplificatoare și le trimise prin e-mail lui Redd Dreyfus, într-un mesaj cu titlul „AM ÎNCERCAT“.

EDDIE

Eddie avea sentimente contradictorii față de weekendul de Ziua Eroilor8. Pe de o parte, de-abia aștepta să vină, pentru că anunța începutul verii.

Eddie iubea vara la fel de mult ca toți locuitorii Nantucketului. Nu doar pentru că se deschideau magazinele și restaurantele, pentru că salvamarii începeau să patruleze pe plaje în costumele lor roșii de baie, pentru că liliecii înfloreau și vremea era în sfârșit suficient de caldă pentru grătare, jocuri cu mingea și dușuri în aer liber.

Nu… Eddie iubea vara pentru că vara însemna că vasele de croazieră porneau la drum, că mulțimile amatoare de stridii în sos de martini se înșirau la coadă la Cru, că în față la Chicken Box se forma coada celor care veneau să asculte formația Maxxtone, că parcarea de la Stop & Shop se umplea până la refuz și oamenii parcau ilegal pe locurile pentru cei cu dizabilități, că traficul de pe Orange Street îi făcea pe rezidenți să strige obscenități când se aflau la volan.

Vara în Nantucket însemna oameni. Iar oamenii însemnau bani – vânzări și cumpărări, închirieri pentru săptămânile de vacanță.

Cu toate acestea, Ziua Eroilor în Nantucket însemna și Figawi, o tradiție locală care în fiecare an devenea mai cuprinzătoare și mai neplăcută. Aparent, era o cursă maritimă de la Hyannis până la Nantucket și înapoi. Originea numelui era povestea preferată de toată lumea. Într-un an, în timp ce navigau prin ceață deasă, un vechi lup de mare strigase:

― Hei, unde figawi9?

Așa fusese botezată întrecerea. Pentru că, serios, cui nu-i plac înjurăturile consacrate?

În ultimii ani, weekendul de Figawi se transformase dintr-o întrecere maritimă într-o întrecere de băut. Era un concurs pentru cine putea să bea cel mai mult, cine putea să se trezească cel mai devreme pentru a începe să bea, cine putea să bea cel mai repede, cine putea să reziste până cel mai târziu, cine putea să se comporte ca cel mai mare nesimțit (termenul cel mai decent pe care Eddie îl putea folosi, deși avea la îndemână zeci). Figawi era foarte popular printre proaspeții absolvenți de facultate – tineri care tocmai absolviseră Hamilton, Bowdoin sau Middlebury sau – cel mai puțin prestigios în ochii lui Eddie – Boston College. („Cum îți dai seama dacă cineva a fost la Boston College?“ îi plăcea lui să glumească. „Îți spune singur.“)

Tinerii aceștia aveau acum slujbe în Manhattan ori Boston ca asistenți editoriali, novici pe Wall Street ori profesori de școală pregătitoare, sau studiau dreptul la New York University ori medicina la Harvard. Locuiau în apartamente din West Village sau Back Bay pe care încă li le plăteau părinții, dar, în general, încercau să fie adulți. Se întâlneau după serviciu să bea ceva pe Newbury Street sau în Soho, săreau peste slujba de duminică și luau în loc un mic dejun întârziat, iar în weekendurile de vară „plecau din oraș“.

Weekendul de Figawi era făcut special pentru ei. Bărbații purtau pantaloni scurți roșu-spălăcit de la Murray’s, își legau puloverele în jurul gâtului și purtau ochelari de soare în casă pentru că erau foarte mahmuri. Fetele – sau, mai degrabă, femeile – se plimbau în rochii de casă fără lenjerie. Toate se credeau Diane von Furstenberg în 1973, lângă piscina de la Beverly Hills Hotel. Și toate aveau genți care păreau să conțină tot felul de prostioare, ca o sacoșă de o sută de kilograme. Lui Eddie îi venea să le spună că puteau foarte bine să meargă la concursul televizat Prețul corect cu obiectele pe care le aveau în genți – dar ele n-ar fi avut nici cea mai mică idee despre ce vorbea! Cu toate acestea, o serie de femei purtau haine care păreau furate de pe frânghia de rufe din parcul de rulote – blugi tăiați și tricouri mulate pe care scria „ÎMI CER SCUZE CĂ MĂ DISTREZ“.

Femeile îl iritau pe Eddie mai mult decât bărbații, probabil pentru că avea și el fete.

Dacă vremea era însorită, figawienii – erau cu adevărat o națiune aparte – se înghesuiau pe Hummock Pond Road în jeepurile lor închiriate, cu portbagajele pline de lăzi de bere. Patrulele de polițiști pe ATV-uri de pe plaje aveau o zi plină, împărțind în stânga și-n dreapta amenzi pentru consum de alcool în public și pentru aruncarea de gunoaie pe jos. Salvamarii în costume roșii erau ocupați să aducă mereu oameni la mal, pentru că în mai curenții erau foarte puternici, și, oricât de bine educați erau „masculii“ cei tineri („mascul“ era un alt termen generic pentru diferitele apelative pe care Eddie le avea în minte), nu păreau să știe că modalitatea de a nu fi duși de curent era să înoate paralel cu malul, până când scăpau din strânsoarea valurilor.

Dar anul acesta plouă.

Ploaia în weekendul de Figawi era de o mie de ori mai nasoală decât vremea însorită, pentru că activitățile de pe plajă și băutul erau înlocuite de băut și iar băut. Epicentrul bețiilor era mereu debarcaderul Straight Wharf, mai precis, Taverna, Gazebo, localul omonim Straight Wharf Restaurant și Cru.

Aceste restaurante erau pline ochi cu tineri care țipau, râdeau, înjurau, sughițau și care abia acum învățau să aprecieze un Bloody Mary bun și să soarbă o stridie fără să-și păteze costumele de firmă.

Eddie nu era sigur ce anume îl făcuse să se îndrepte spre Cru sâmbătă la ora două după-amiaza. Își dădu seama că urma o pileală (era cel mai decent cuvânt la care se putu gândi, deși avea alte zeci la dispoziție).

Barbie refuza să iasă din casă în timpul weekendului Figawi. Nu-i spunea niciodată ce anume făcea acasă, dar, dacă ar fi fost să ghicească, Eddie ar fi zis că, dacă era soare, ea stătea pe veranda din spate și savura cocktailuri marguerita din fructe de cactus, iar dacă ploua, se răsfăța cu actorul ei preferat, James Garner, și revedea episoade vechi din Dosarele Rockford.

Eddie se gândea că, dacă ar fi fost să formuleze ceea ce îl motiva cu adevărat, ar fi spus că îi plăcea să fie acolo unde era acțiune. Într-o bună zi, figawienii aveau să devină avocați și chirurgi, rectori de facultăți, antrenori de fotbal american în liga națională și, desigur, manageri de fonduri mutuale. În cinci ani, mulți dintre ei aveau să fie deja căsătoriți, cu un copil mic și cu altul pe drum, căutându-și o casă de închiriat – la început pentru o săptămână, apoi pentru două, apoi pentru toată luna iulie, apoi pe toată vara. În zece ani, figawienii aveau să fie gata să cumpere o casă.

Deci, practic, se gândea Eddie, băutura pe care urma s-o savureze era de fapt o investiție în anii lui de dinainte de pensie.

Trecu pe lângă Gazebo fără să intre, deși circula un zvon că doi apărători din echipa Boston Bruins stăteau îmbrățișați la bar în mijlocul acelei găuri negre de umanitate.

„Cum pot oamenii să respire acolo?“ se întrebă.

Cum de găseau loc să-și ducă paharele la gură fără să lovească pe cineva cu cotul în cap?

Trecu la fel și pe lângă Straight Wharf Restaurant, deși îi plăcea acolo. Serveau un pateu excelent de lufar, iar restaurantul de lângă bar avea unul din cele mai bune meniuri din Nantucket. Dar Eddie n-ar fi intrat acolo în acest weekend nici mort. Chiar când trecea pe lângă, văzu doi tineri care țineau de glezne o fată îmbrăcată într-o rochie albă fără bretele, aplecată peste marginea balconului.

Ea țipa:

― Lasă-mă jos! La naiba, Leo, lasă-mă jos! O să vomit! O să… vomit!

Eddie încetini ca să vadă dacă tânăra chiar urma să vomite sau, încă mai bine, dacă sânii îi ieșeau din rochie, sau dacă masculii aveau s-o scape din mâini cu capul direct în tufișuri.

― Văd Londra, văd Franța, spuse unul dintre tineri, privindu-i sub fustă.

― O să vomit, Leo! țipă ea.

O secundă mai târziu așa se și întâmplă, și Eddie se uită la ceas. Procesul începuse la ora două și cinci.

Eddie se îndreptă spre Cru. Cru era rafinat, mulțimea era semnificativ mai în vârstă și mai avută. În urmă cu trei ani, Eddie îl întâlnise aici, în barul din spate, pe proprietarul casei de pe Low Beach Road numărul 10, și aici încheiaseră afacerea în urma căreia Eddie avea să închirieze casa.

― Crezi că poți să iei 50000 pe ea? îl întrebase proprietarul.

― Nu cred că pot, spusese Eddie. Știu că pot.

― Îmi place fermitatea acestei afirmații, comentase proprietarul.

În mintea lui, Eddie sperase ca această ieșire să-i aducă un noroc asemănător. Avea nevoie de ceva mare. Ceva legal. Financiar, nu se simțea prea diferit de fata care atârna cu capul în jos – disperată, pe cale să-și piardă orice urmă de demnitate.

Afacerea cu DeepWell mersese atât de bine, încât Barbie se oferise să sune anumite grupuri care închiriau Low Beach Road și să le propună același scenariu – cinci rusoaice frumoase, zece mii pe noapte. Lui Eddie nu-i venea să creadă cât de îndrăzneață era sora lui – el ar fi fost îngrozit să propună această idee cuiva –, dar își dăduse seama că sugestia suna mult mai bine atunci când venea din partea unei femei. O auzise pe Barbie în acțiune, la telefon. Era pe jumătate Barbara Eden din Visând la Jeannie10 – satisfăcând toate dorințele nebunești ale bărbaților –, pe jumătate agent al Mossadului, adică o persoană cu care nu e de glumă.

― Dacă mă refuză, mă refuză. Mă prefac că n-am vorbit niciodată despre așa ceva, îi spusese ea lui Eddie.

Dar, până acum, nu o refuzase nimeni. Fiecare grup corporatist se arătase dispus să intre în joc. Chiar în seara aceea veneau reprezentanții unui concern minier din Virginia de Vest, care abia așteptau să le cunoască pe fete.

Iar ele… ei bine, ele erau în extaz.

Eddie era recunoscător pentru bani, dar aceștia veneau cu un preț. Avea arsuri gastrice cronice și îi era greu să doarmă noaptea. Se temea mereu că îl urmărește cineva.

Dar avea nevoie de bani. Grace scrisese un cec de 15000 de dolari pentru Clubul de Iahting Great Harbor, care nu putuse fi încasat.

― Nu s-a încasat? se mirase Grace când el îi spusese. Eddie, ce se întâmplă? Am crezut că poate e vina lui Eloise, că e o scăpare administrativă.

― Casele-tip îmi mănâncă toate fondurile, Grace. S-ar putea să trebuiască să luăm un an de pauză de la club, până le vând.

Grace îl privise cu neîncredere.

― Vrei să-mi spui că nu avem 15 000 pentru clubul de iahting?

― Exact asta îți spun.

― Dar, dacă spui că cecul n-a fost încasat, e ca și cum n-am avea nici măcar 15 000 în cont.

Eddie își drese glasul. Nu-i plăcea deloc această conversație.

― În prezent, nu, nu avem 15 000 de dolari în cont.

― Cum se poate? întrebă Grace.

― Casele mă mănâncă de viu, spuse Eddie.

― Nu poți să vinzi una neterminată? întrebă Grace.

― E și asta o posibilitate, spuse Eddie. Sau putem să avem răbdare și să așteptăm până când vând o casă.

― Ai vreo alternativă?

― Întotdeauna, zâmbi el.

― Bine, spuse Grace și trase adânc aer în piept. Vara asta pot să supraviețuiesc și fără clubul de iahting.

Eddie era ușurat. Din când în când, la furie, o acuza pe Grace că era răsfățată pentru că provenea dintr-o familie cu foarte mulți bani. Dar adevărul era că se dovedise cea mai echilibrată femeie pe care o cunoscuse vreodată.

― Îți mulțumesc că ești înțelegătoare.

― Dar ai bani să-l plătești pe Benton, da? Și pe Hester Phan.

― Da, spuse Eddie, nesigur.

Hester era agentul de publicitate care trebuia să obțină un articol despre grădina lor într-o revistă. Singurul motiv pentru care Eddie fusese de acord să sprijine acest efort era că spera ca articolul să-l pună pe el într-o lumină bună ca agent imobiliar.

Casele-tip erau în pericol. Eddie luase bani de la DeepWell și plătise instalatorul și pe Gerry pentru jumătate din fundația de la numărul 13.

Cât despre banii lui Madeline și Trevor – ei bine, nu știa cum să gestioneze situația.

Trebuia să vândă o casă.

Proprietara brunetă și frumoasă de la Cru – Eddie o cunoștea încă de când sosise ea pe insulă, direct de la Universitatea Richmond – stătea pe podium când el intră. Îl salută cu o îmbrățișare caldă și-i spuse:

― N-o să-ți vină să crezi, Eddie, dar am un scaun disponibil la barul din spate. Ești singur?

― Sunt singur, spuse el, apoi se întrebă dacă ar fi trebuit să se simtă jenat de asta.

Nimeni nu sărbătorea Figawi de unul singur, era împotriva naturii acestei sărbători, care nu însemna decât beții în masă și întâmplări pe care ulterior nu și le mai putea aminti nimeni, dar care puteau fi modificate și îmbogățite în anii următori. A te aventura în weekendul de Figawi de unul singur era un semnal disperat de ratare – sau, cel puțin, așa credea Eddie.

Barmanița, o tânără care în trecut fusese bonă la gemenele lui Eddie, îl salută:

― Bună, Eddie, ce vrei să bei?

El nu-și putu aminti numele ei. Era ceva de genul Elisa/Alyssa/Alicia, dar nu știa sigur care anume. Grace ar ști, cu siguranță. Grace probabil că ar ști și al doilea nume al fetei – dar, dacă Eddie i-ar fi trimis mesaj s-o întrebe, ar fi primit probabil răspuns după o lună, pentru că Grace nu-și verifica niciodată telefonul.

Eddie era dezamăgit de el însuși. Era agent imobiliar, avea datoria să țină minte nume.

― Aș vrea…

Nu era sigur ce-ar fi vrut să bea. În jur, băutura preferată părea să fie Bloody Mary, dar asta i-a fi provocat imediat arsuri gastrice. Începea să-l doară stomacul doar uitându-se la paharul de Bloody Mary al tipului de alături.

― Un martini triplu, sec, cu lămâie, te rog, spuse el.

― Știi a cui a fost ideea cu lămâia, nu? îl întrebă tipul de alături. A lui John D. Rockefeller. Se temea de microbi, iar lămâia este un dezinfectant natural, așa că le cerea mereu barmanilor să-i șteargă gura paharului cu o coajă de lămâie.

Eddie se întoarse spre cel care vorbea.

― Nu știam, spuse el.

Dar astfel de fleacuri îi erau întotdeauna utile. Putea să folosească o asemenea istorioară când scotea un client în oraș. Și, imediat ce își formulă acest gând, Eddie își dădu seama că bărbatul de lângă el nu era oricine – era Ed Kapenash, șeful poliției.

― Uau, Șefule!

― Ce mai faci, Eddie? spuse Șeful zâmbind.

Dădură mâna, iar când Elisa/Alyssa/Alicia îi aduse lui Eddie martini-ul, ciocniră paharele cu prietenie. Șeful era la Cru! Eddie n-ar fi fost mai surprins nici dacă ar fi dat peste el în cine știe ce local exotic – vreun bar din Hong Kong sau o cafenea din Amsterdam. Se întrebă dacă îl urmărea. Dar, din nou, Șeful fusese aici înaintea lui. Era doar o coincidență.

― Ce faci tu aici? îl întrebă.

Polițistul era complet sub acoperire. Purta un tricou polo bleumarin, o pereche de pantaloni scurți și șapca roșie de baseball Mount Gay Rum Figawi care semnala participarea la sărbătoare.

Eddie își coborî glasul.

― Ești sub acoperire?

Șeful dădu capul pe spate și râse, ceea ce îl făcu și pe Eddie să râdă.

Șeful își termină paharul de Bloody Mary și mai comandă unul de la barmaniță, căreia i se adresă cu „Eliza“.

„Eliza“!

― Am venit să-i verific pe băieți, să văd ce fac, deși sunt liber azi, spuse Șeful. Toată lumea crede că detest weekendul ăsta, dar toată lumea se înșală. Sunt marinar. Mă simt bine înconjurat de genul ăsta de energie.

Eddie încuviință din cap și luă o înghițitură de martini, care fusese perfect preparat de Eliza, fosta lor bonă.

Dispoziția i se îmbunătăți instantaneu.

― Nici mie nu-mi displace, spuse Eddie. Și mi-a plăcut povestea despre Rockefeller. Istoria a fost mereu materia mea preferată.

― A, da? spuse Șeful. Și a mea. Am citit mult despre Rockefeller, Vanderbilt, Mellon – toți industriașii.

― Mă întreb ce vor spune generațiile următoare despre noi, comentă Eddie. Sunt aproape sigur că ne vor numi „epoca telefoanelor mobile“.

Chiar atunci, telefonul lui Eddie sună – pe melodia Smoke on the Water a trupei Deep Purple. Șeful chicoti.

― Primul și singurul cântec pe care am învățat vreodată să-l cânt la chitară, spuse el.

Eddie verifică ecranul: era Nadia, probabil voia să afle la ce oră trebuiau să ajungă fetele în seara asta. Se înroși tot. Opri telefonul, îl băgă în buzunar și mai luă o înghițitură.

― Am uitat că ai fost marinar, spuse Eddie.

Avea s-o sune pe Nadia în drum spre birou. Evident, nu putea să-i spună nimic cât timp stătea chiar lângă șeful poliției.

― N-am mai fost pe mare de șase ani, spuse Șeful. De când Greg și Tess MacAvoy…

― O, Doamne! exclamă Eddie. Așa e. Îmi pare rău, nu m-am gândit…

Șeful luă paharul de Bloody Mary și amestecă gheața, apoi adăugă în el un strop de sos tabasco, stoarse felia de lămâie și amestecă totul cu tulpina de țelină.

― E în regulă. Eu și Greg obișnuiam să concurăm de Figawi în fiecare an. Era o tradiție. Cred că adevăratul motiv pentru care am venit azi e să cinstesc amintirile acestea. Mereu veneam aici să bem ceva după cursă, pe vremea când era Rope Walk. Bloody Mary și câte o duzină de scoici.

Eddie își termină băutura și-i făcu semn Elizei să-i mai aducă una. Nu-și dădea seama cum de ajunseseră la un subiect atât de sentimental, dar simțea că era din vina lui și voia să se întoarcă pe calea cea bună. Când Eliza îi aduse cel de-al doilea martini, el ridică paharul.

― Pentru Greg MacAvoy!

Șeful încuviință solemn, și ciocniră din nou, dar polițistul părea prea copleșit ca să mai poată spune ceva. Eddie își dădu seama atunci că era și el doar o ființă umană, ca toată lumea. Nu venise acolo ca să-l pândească, era un om care-și pierduse cel mai bun prieten și care încă îl jelea.

― Greg avea și el defectele lui, spuse Șeful într-un sfârșit. Dar l-am iubit ca pe un frate. Și uite, după șase ani, încă nu-mi vine să cred că nu mai e. Uneori, când sunt doar eu în mașină și stau până târziu în tură sau merg spre casă, îi aud râsul.

― O să-ți spun ceva jalnic, zise Eddie. N-am avut niciodată un asemenea prieten.

― Ești prieten cu Trevor Llewellyn, spuse Șeful, nu? Faceți tot timpul chestii împreună.

― Nu-i chiar același lucru, spuse Eddie.

Și nu era. Eddie și Trevor se înțelegeau de minune, se distrau împreună, ocazional aveau conversații pe care Eddie le considera „adevărate“, dar aproape întotdeauna ele se refereau la soțiile sau copiii lor.

Între Eddie și Trevor nu exista o legătură puternică. Eddie nu-l mai văzuse pe Trevor de la cina din urmă cu două săptămâni, și pentru el asta nu era mare lucru, după cum în mod sigur nu era nici pentru Trevor. Trevor pilota avioanele lui, își vedea de treabă, la fel ca Eddie.

― Da, petrecem timp împreună, fumăm trabucuri, bem. Dar, sincer, prietenia asta e alimentată în primul rând de soțiile noastre. Mi se pare că prietenia dintre tine și Greg a fost probabil de un soi destul de rar întâlnit.

― Așa e, spuse Șeful. Tu unde ai copilărit, Eddie?

― În New Bedford, în centru.

― Locuri periculoase, spuse Șeful. Cel puțin, așa am auzit.

― Bănuiesc că da. Părinții mei au făcut tot ce s-au priceput și ei, apoi tatăl meu a murit de emfizem când aveam paisprezece ani, pe urmă și mama, trei ani mai târziu, de cancer la plămâni. Amândoi fumau ca șerpii, așa cum face și Barbie. Eu nu m-am atins de țigări pentru că făceam atletism.

― Aha! spuse Șeful.

― Atletismul m-a ținut departe de belele, spuse Eddie. Încă dețin recordul pe stat la patru sute de metri lungime.

― Nu mai spune!

Șeful mai comandă o băutură, și Eddie se simți încântat. Era ca și cum cei trei sute de oameni din bar încetaseră să existe. Ieșise la o plimbare, bea și purta o conversație interesantă cu șeful poliției. Circumstanțele actuale i se păreau remarcabile – poate din cauză că el însuși crescuse în New Bedford, poate pentru că, timp de atâția ani, afacerile îi merseseră cu atâta ușurință încât păreau ilegale, poate pentru că îl mustra conștiința sau pentru că, la fel ca oricine, avea și el nevoie de o legătură omenească autentică.

― Vrei să comandăm vreo două duzini de scoici? întrebă Eddie. Știu că nu sunt Greg MacAvoy, dar mi-ar face plăcere să te ajut să le mănânci.

― Da, spuse șeful. Mi-ar plăcea. Mi-ar plăcea foarte mult.

Eddie îi făcu semn Elizei și comandă scoicile.

― Îți mulțumesc, spuse Șeful. Ești un tip de treabă, Eddie. Chiar ești un tip de treabă.

La ora cinci, Eddie ieși de la Cru simțindu-se alt om – drept, curat, demn, respectabil. Șeful plecase cu un sfert de oră mai devreme acasă, la soția lui și la gemenii MacAvoy, Chloe și Finn, pe care acum îi creșteau ei doi.

Chiar îl îmbrățișase pe Eddie la despărțire, îl bătuse pe spate și făcuseră schimb de numere de telefon. Îi dăduse numărul lui supersecret, la care răspundea sigur, la orice oră din zi și din noapte.

― Dacă ai vreodată nevoie de ajutor sau vrei să bem ceva, sună-mă! spusese.

― Așa o să fac, răspunsese Eddie și râsese.

Prea tare? Prea entuziast? Cele patru martini-uri amestecate cu votcă își spuneau cuvântul. Șeful băuse la fel de mult, dacă nu mai mult, dar asupra lui alcoolul nu avea efect.

― O să te sun să mergem la pescuit, spusese el. Am cumpărat o barcă anul trecut, un Whaler de opt metri, cu motor nou-nouț de 250 de cai. Îți place să pescuiești?

― Sunt înnebunit după pescuit, îi răspunsese Eddie, deși mințea.

Ura pescuitul. Trebuia să stea și să aștepte prea mult; prefera să meargă la birou și să facă bani. Dar, dacă Șeful voia să meargă la pescuit, Eddie ar fi mers și el. Lui Trevor îi plăcea pescuitul și era membru al Clubului Undițarilor încă de la optsprezece ani. Eddie se gândi că Trevor ar fi fost un prieten mult mai potrivit pentru Șef – dar uite-l că începea să gândească precum Grace.

― Super! spusese Șeful. Ai grijă și petrecere frumoasă în restul weekendului!

― În regulă, Șefule! Îi părea rău că pleacă. Chiar mi-ar plăcea să merg la pescuit. Sună-mă!

Șeful arătase spre Eddie cu un gest care putea fi interpretat oricum, apoi își croise drum prin mulțimea beată, și toți oamenii se dăduseră din calea lui, pentru că, chiar și dacă nu știau că el era șeful poliției, îi simțeau autoritatea.

Acum, de unul singur pe debarcader, Eddie îi vedea pe figawieni împiedicându-se și împleticindu-se, vedea mocnind încăierări, vedea femei care își pierdeau pantofii și elasticele de păr și controlul asupra bretelelor de la sutien. Întorcându-se pe lângă Straight Wharf Restaurant, trase cu coada ochiului la fata în rochie de vară fără bretele, care stătea pe balustradă, bând o Corona. Vomitase și își revenise. Bravo ei!

Ea îl văzu că se uita și-i făcu semn cu mâna. El trecu repede mai departe. N-avea de gând să-și piardă aura de virtute flirtând cu cineva de două ori mai tânăr.

Dar era pe cale să-și piardă într-adevăr aura de virtute. Se gândi la punga de hârtie maro, plină cu bani. La cum toți angajații de la Clubul de Iahting Great Harbor știau acum că el avea probleme financiare. În curând și alți membri urmau să afle zvonul, iar asta ar fi fost începutul sfârșitului. Glenn Daley, rivalul numărul unu al lui Eddie, era membru al Great Harbor.

Trebuia să vândă o casă.

Dar până atunci, le avea pe fete.

MADELINE

Angie sună, țipând. Prima oară Madeline crezu că țipa de furie, dar apoi își dădu seama că era un țipăt de fericire, bucurie și entuziasm.

― Îmi place la nebunie! spuse ea. Este pur și simplu incredibilă!

Madeline nu știa ce să înțeleagă.

― Ce anume îți place?

― Noua ta carte! spuse Angie.

― Stai puțin! De unde știi de ea?

― Mi-a trimis-o Redd, spuse Angie. Am citit scena. Are ceva atât de imediat, de electrizant, încât aproape că-mi ardeau degetele când dădeam pagina. Între personajele tale e o chimie fabuloasă. O s-o prezentăm drept „o combinație între canalul Playboy și postul Home and Garden“. Până la urmă, ce femeie n-ar vrea să se culce cu meșterul care-i renovează casa?

Madeline amuțise. Îi trimisese lui ideea generală și o scenă de exemplificare pentru că voia ca el să știe că nu folosise degeaba pentru ea favorul lui special. Făcuse un efort de bună credință să vină cu ceva nou. Nu se așteptase ca Redd să-i trimită mesajul lui Angie, și în mod clar nu se așteptase la un asemenea nivel de entuziasm.

„O combinație între canalul Playboy și postul Home and Garden?“

― Vreau să începi să scrii cât mai repede, spuse Angie. Vreau s-o pun pe lista din iarnă și cred că putem să vindem deja primul episod revistei Redbook11. Emisiunile de dimineață o să fie în extaz! Gayle King o să înnebunească! Ea și Norah o să se bată pe ea!

Lui Madeline i se pusese un nod în gât. Încercă să se imagineze mergând la emisiunea CBS This Morning cu Gayle King, Norah O’Donnell și Charlie Rose, pentru a vorbi despre un roman pe care îl scrisese… despre Grace și Benton Coe.

― Problema e că sunt multe lucruri pe care trebuie să le schimb, pentru că ceea ce am scris acum e prea aproape de adevăr, spuse Madeline.

― Știi pe cineva care a trecut prin asta? întrebă Angie și rămase cu gura căscată. E vorba de tine?

― Nu, nu de mine! spuse Madeline.

Deși, dacă ea ar fi trecut prin așa ceva, în mod sigur n-ar fi vrut ca cea mai bună prietenă a ei să scrie un roman despre asta.

― Nu-i nici o problemă dacă e vorba de tine, spuse Angie. Ți-am povestit vreodată despre tipul care mi-a pus faianță în baia principală? Era delicios. Îmi venea să-l mănânc.

Madeline închise ochii. Nu-i venea să creadă că dezlănțuise o asemenea avalanșă. În toată America, femeile ar fi recunoscut că nutreau gânduri vinovate la adresa electricienilor sau zugravilor din casele lor.

― Neapărat trebuie să schimb ceaiul de mentă, spuse Madeline. Și pricomigdalele. Și prânzul câmpenesc, și pe ei doi dansând pe Loving Cup.

― De obicei, aș fi de acord să înlocuiești asemenea detalii cu altele asemănătoare, la fel de vii – dar, Madeline, în cazul de față, le-ai nimerit perfect. Detaliile acestea aparțin poveștii. Nu poți să scoți ceaiul de mentă! Nu poți să scoți prânzul câmpenesc, felul în care ai descris ridichile și pe el care o hrănește cu mâna lui – lucrurile astea sunt prea bune ca să le tai. Ar fi ca Hemingway fără coride sau Cheever fără suburbiile lui.

― Da, dar… spuse Madeline.

― Lasă-le așa cum sunt! spuse Angie. Dacă trebuie neapărat, obligatoriu să schimbi lucruri mai târziu, o să le schimbăm.

― Bine, spuse Madeline îndoită.

― Te-ai gândit la un final? întrebă Angie.

― Un final?

― Știu că ai probleme cu încheierile. Dar aici mi-ar plăcea ca… B și G să rămână împreună. Madeline o auzi cum lovește cu pixul în birou. M-am săturat de femeile care la finalul acestui gen de romane ajung să ia decizia corectă, să rămână alături de soții lor, apărând „valorile familiale“. Chiar și Cincizeci de umbre ale lui Grey e cuminte. Angie pufni. Vreau un final în care femeia se simte fericită, nu doar „bine“.

― În regulă, spuse Madeline. Pot să fac asta.

Acum era mai liniștită că discutau despre final. Grace și Benton erau încă împreună, deci orice ar fi scris ea n-ar fi fost decât ficțiune pură.

― Minunat! spuse Angie. Cartea va avea un succes imens. Presimt cu toate fibrele corpului.

― Mulțumesc.

― Trebuie să ne gândim la un titlu. N-ai nici o propunere, nu?

― Nu… chiar n-am ajuns așa departe. Am scris-o mai degrabă ca pe un exercițiu.

― Un exercițiu? Clasic, chiar clasic. Acest exercițiu o să te aducă în topul listei de bestselleruri din New York Times! Nu-ți face griji despre titlu! Am oameni aici pentru asta. O să facem un concurs de idei.

― Bine, spuse Madeline.

― Te țin la curent. Nu-i vom da nici un titlu fără să ne consultăm cu tine.

― În regulă.

― De ce mă mai ții la telefon? Treci la scris!

Madeline închise.

Ce făcuse?

Își aminti că era doar ficțiune. Trase adânc aer în piept și apoi răsuflă lent.

Era.

Doar.

Ficțiune.

*

Brick voia o mașină, aveau facturi de plătit, ea închiriase apartamentul acela idiot pentru 12000 de dolari. În curând avea să vină facultatea. Trevor era la 2000 de metri în aer. Într-un fel, nu era nici măcar pe aceeași planetă cu ea. Oricum nu putea să discute nimic din toate astea cu Trevor – decât dacă i-ar fi spus secretul lui Grace.

Două dintre femeile de la această masă vor trăda persoana din stânga lor.

La stânga lui Grace fusese Eddie. La stânga lui Madeline fusese Grace. Deci iată… cum o trăda pe Grace.

Nu, Madeline n-avea să facă așa ceva.

Dar, dacă o enerva pe Angie, Angie ar fi putut s-o acuze că încalcă termenii contractuali. Madeline ar putea fi nevoită să returneze avansul, care în mare parte era deja cheltuit.

Din punctul ei de vedere, existau două opțiuni. Fie să scrie romanul despre Grace și Benton, fie să încalce contractul și să returneze banii de avans – iar mai târziu, când avea să fie gata, să scrie alt roman.

Emisiunile matinale erau tentante… dar nu.

Îl sună din nou pe Eddie, ca să-i ceară înapoi cei cincizeci de mii.

NANTUCKET

Thornton Bayle, regele pavajelor din Nantucket, care refăcea parcarea Clubului de Iahting, îl auzise pe Eddie Pancik vorbind la telefonul mobil. Clubul de Iahting din Nantucket era chiar peste drum de sediul Island Fog Realty și cam toată lumea din oraș știa că, atunci când Eddie purta o conversație pe care nu voia s-o audă și altcineva, traversa în parcarea clubului.

Ceea ce Thornton Bayle auzi în acea după-amiază a Zilei Eroilor suna cam așa:

― Madeline, da, îți înțeleg dilema. Înțeleg, Madeline, ți-am spus că în iunie și, dacă nu în iunie, atunci în august. Aș face asta dacă aș putea, dar acum chiar nu pot. Trebuie să ai răbdare. Am nevoie să mai reziști. Am nevoie să crezi în mine. Încă de la început au fost două părți implicate… știai riscul. Da, știai. Madeline, te rog, am nevoie să-mi acorzi puțin timp. O să repar totul, dar nu pot să fac asta azi. Trebuie să-mi mai dai timp, Madeline. Te rog, doar puțin timp!

„Hm, interesant!“ își spuse Thornton Bayle.

---

3 Tânără americană (1865–1892) găsită moartă în Hotel del Coronado (condițiile morții ei nu au fost niciodată elucidate pe deplin) și a cărei fantomă se spune că bântuie până azi hotelul (n.red.)

4 În traducere, „Strada Jupelor“ (n.red.)

5 Orfevru american (născut în 1953), care are un magazin exclusivist pe insula Manhattan, în New York (n.red.)

6 Actori americani care au întruchipat personajele principale din The Dick Van Dyke Show, serial comic extrem de popular televizat în SUA între 1961 și 1966. Ca soți, cei doi au o căsnicie armonioasă. (n.red.)

7 Referire la Toto, câinele eroinei din Vrăjitorul din Oz (amândoi adorm la un moment dat într-un mare câmp de maci) și la psihologul și activistul social american Timothy Leary (1920–1996), care, în anii ’60–’70 ai secolului trecut a propovăduit folosirea în scop terapeutic a drogurilor psihedelice (n.red.)

8 Sărbătoare națională în SUA, în fiecare ultimă duminică a lunii mai (n.red.)

9 În original, where the figawi? – formă concentrată a expresiei where the fuck are we? (aproximativ, „unde pizda mă-sii suntem?“) (n.red.)

10 Serial american de televiziune din anii 1965–1970, în care eroina este jucată de actrița Barbara Eden (n.red.)

11 Revistă americană pentru femei (n.red.)