04_interior_original-3.html

– Îl ţineam pe Liam în braţe. Plângea – îi ieşeau dinţii şi era nervos, avea şi puţină febră din cauza asta. Harry îmi îmbrăţişa piciorul. Probabil simţise ceva, fiindcă a început şi el să plângă. Şi copilul din mine. Clint nu mai era. Au venit celelalte soţii să mă ajute, să mă aline. M-am sfărâmat într-un milion de bucăţi, năpădită de teamă, îndoieli şi îngrijorare. Şi de o suferinţă groaznică. N-am crezut c-o să-i supravieţuiesc.

– Tot ce ştiam era că trebuia să vin acasă. Pentru ei era nevoie să vin acasă. Era singura soluţie clară pentru noi toţi, şi era cea corectă. Aici pot să mă gândesc la Clint, pot să mă gândesc ce mult l-am iubit, şi aici am reuşit să accept că am avut ceea ce ne-a fost menit să avem. Nici mai mult, nici mai puţin. Acum am altceva. Pot să mă gândesc la el, să vorbesc despre el. Trebuie s-o fac, băieţii o merită. Exact aşa cum merităm, şi ei şi eu, viaţa pe care ne-am făcut-o acum.

– Nu ştiu dacă te-ajută cu ceva, dar ştiu că, atunci când l-am pierdut pe tata, am fost cu toţii pur şi simplu amorţiţi. Am luat-o pas cu pas, ocupându-ne de lucrurile acelea cumplite, practice, cu care eşti nevoit să te confrunţi. În cele din urmă te trezeşti într-un alt loc. În parte ţi-e familiar, în parte nu. Faci altceva din el, şi ştii că nu l-ai fi putut avea fără omul pe care l-ai pierdut.

– Da. Îi era recunoscătoare fiindcă o înţelegea. Când te gândeşti la tatăl tău, când vorbeşti despre el, îţi aduci aminte de asta. Pentru mine este la fel. L-ai cunoscut pe Clint. Avem un trecut care-l include, aşa că, de vreme ce ieşim împreună, nu vreau să te simţi stânjenit.

– Toată lumea îl ura. Era un nemernic. Eu, Clint şi alţi câţiva băieţi i-am înfăşurat casa în hârtie igienică.

– Voi aţi fost? Şi Clint a fost amestecat în asta? Clare se lăsă pe spate şi râse. O, Doamne, mi-aduc aminte atât de bine! Probabil c-aţi folosit o sută de role. Arăta ca un transport de hârtie Charmin care tocmai explodase.

– Voi cu siguranţă n-aţi lucrat de mântuială. Iar domnul Schroder era un nemernic.

– Owen a organizat totul, aşa cum e de aşteptat. Eu, Owen, Ry. Alţi doi tipi ale căror nume trebuie să le protejez, fiindcă am făcut un jurământ.

– Clint nu mi-a spus niciodată, însă toată lumea a vorbit despre reuşita asta săptămâni întregi.

– Un jurământ e un jurământ. Am avut vreo cincizeci de role, şi a durat o veşnicie până le-am adunat. Dacă un grup de băieţi ar fi intrat la Sheetz, sau oriunde altundeva, să cumpere atât de multe o dată, ar fi fost prinşi. Aşa că am cumpărat cantităţi mici, din locuri diferite, am furat şi de-acasă, câte o rolă sau două, în mai multe rânduri. Am avut un plan de acţiune, hărţi şi ascunzători, trasee de fugă. A fost o campanie grandioasă, cu rezultate pe măsură.

– Aţi fost eroii necunoscuţi ai liceului din Boonsboro. Dacă am fi ştiut, am fi dat o petrecere în cinstea voastră.

– Am organizat noi una, cam o lună mai târziu. Am făcut o tabără în pădure, în apropiere de casa noastră, şi ne-am îmbătat cu bere Budweiser şi cu şnaps de piersici.

– Charlie Reeder. Clare întinse degetul cu o scânteie acuzatoare în ochii verzi. Unul dintre complotişti trebuie să fi fost Charlie. El şi Clint erau nedespărţiţi.

– Charlie Reeder. Era întotdeauna gata să intre în câte-o belea. Acum este poliţist. Nu se ştie niciodată. Îi plac romanele de aventuri şi espresso-urile fără zahăr.

– Aflu şi secrete. Ştiu, de exemplu, că tuturor băieţilor Montgomery le place să citească – şi ce le place să citească. Că beţi, cu toţii, prea multă cafea. Ştiu că, de Ziua Mamei şi la aniversările mamei voastre, tu şi Owen căutaţi felicitări sentimentale, iar Ryder le preferă pe cele amuzante. Îşi ridică paharul cu vin şi-i adresă lui Beckett o privire cu subînţeles. Iar ăsta nu e decât vârful aisbergului.

– Cu siguranţă. Şi ştiu cel puţin şase clienţi care au de gând să-şi facă o rezervare de o noapte la han, pentru ocazii deosebite. O să daţi lovitura, Beckett.

– Ei, am devenit mai apropiaţi. Cum crezi c-o să se descurce Hope în privinţa asta?

– Hope se descurcă, e în firea ei. Stafiile sunt o absurditate fantezistă, se gândi Clare – şi schimbă intenţionat subiectul. Cum merge cu apartamentul?

– Ar trebui să fie gata săptămâna viitoare. După cum bântuie locul ăla, Avery i-ar putea da lecţii lui Lizzy. L-a cicălit – să zicem că l-a convins – pe Owen că este nevoie de încă un strat de vopsea, aşa c-o să dureze ceva mai mult.

Stătură de vorbă pe toată durata cinei. Un frumos pas înainte, se gândi Beckett. Poate că data viitoare avea să-i propună să meargă la un film, urmat de o masă fără pretenţii. „Ia-o uşurel, la modul tradiţional“, se îndemnă el.

– A fost minunat. Clare scoase un sunet discret de plăcere pe drumul de întoarcere la maşină. Nu-mi aduc aminte când am luat ultima cină în oraş numai în compania adulţilor.

„Mâine“, se gândi ea, simţind imediat o împunsătură de vinovăţie. Nu putea petrece două seri la rând departe de copiii ei. Era de preferat să obţină cât mai mult de pe urma clipei prezente.

Se răsuci, oferindu-i ocazia ideală s-o sărute. Constatând că el nu făcea nici o mişcare, se urcă în maşină.

Poate că, în urma discuţiei de la cină, hotărâse că prefera să rămână prieteni. S-o scoată când şi când în oraş, să fie un bun camarad pentru copii, când avea timp şi chef.

Nu putea să-l condamne. Întâlnirile au menirea de a te ajuta să-ţi dai seama dacă vrei o relaţie, şi ce aştepţi de la relaţia aceea. Iar o relaţie cu ea implica multe complicaţii, îşi zise ea când porniră spre casă.

Casă despre care ea îi reamintise fără încetare, tot povestind despre băieţi. Probabil că-i vorbise prea mult despre ei. Ce tip îşi doreşte s-asculte o grămadă de istorisiri despre copii la o întâlnire?

Şi tot ce-i istorisise despre Clint. Sperase să-i ofere o imagine completă a motivelor pentru care plecase şi pentru care se întorsese. Să fie sinceră cu el în privinţa dragostei profunde care o legase de Clint Brewster. Dar ce bărbat îşi doreşte să asculte, la o întâlnire, poveşti despre soţul mort al partenerei?

De ce nu-i vorbise despre cărţi? Ei, îşi aduse aminte că vorbiseră şi despre asta. Dar de ce nu se limitase la cărţi sau filme?

Poate, dacă ieşeau din nou, avea să-şi facă dinainte o listă de subiecte potrivite. O surprinse măsura în care voia să fie cu Beckett. O făcea să se simtă din nou femeie, cu toată acea agitaţie, cu toate acele necesităţi.

– Voiam să-ţi spun că am citit o recenzie a ultimului roman de Michael Connelly.

– Exact. Cred c-o să-ţi placă. Şi am un thriller de debut, programat pentru lansare luna viitoare. Poate vrei să-l citeşti. Autoarea e bună, iar la eveniment participă şi un scriitor local.

Discutară despre cărţi tot drumul. „E mai bine“, îşi spuse Clare. Avea să-şi pregătească din timp replicile. Demonstrase că ştia cum să poarte conversaţii care să nu se refere la copiii ei, însă pur şi simplu n-avea prea multe ocazii pentru aşa ceva.

Când Beckett opri maşina în faţa casei, ea se bucură la gândul că putea să lucreze la site-ul web o oră întreagă, fără s-o deranjeze cineva. Îşi putea oferi luxul de nedescris al unei băi îndelungate. Putea face absolut orice îşi dorea, nestânjenită de vreo altă responsabilitate sau grijă.

– Nopţile devin răcoroase, murmură, în vreme ce Beckett o conducea către uşă. Aproape friguroase. Vara nu durează niciodată destul de mult.

– Dar asta va fi o iarnă specială. Hanul, adăugă, ca răspuns la privirea lui întrebătoare. Va fi inaugurat în iarna asta.

– Aşa e. După cum se pare, o să ne îngheţe fundurile când o să ducem lucrurile înăuntru.

– O să merite. Mi-ar plăcea să vă ajut. De fapt, mor de nerăbdare s-o fac.

Beckett se aplecă spre ea atingându-i uşor umerii şi o sărută lent, cu infinită tandreţe.

„Nu, o, nu“, îşi spuse ea, cu pielea începând să-i freamăte. Un bărbat nu sărută astfel o femeie când îşi doreşte doar o relaţie de prietenie.

Clare zâmbi visător în timp ce descuia uşa, dar rămase consternată când îl văzu retrăgându-se cu un pas.

Nu intra? Toate semnalele se schimbaseră de când nu mai avusese ea nici o întâlnire?

„Stai o clipă. Acţionează în avans, nu aşa a zis Avery?“ Să intre singură când îşi dorea al naibii de mult să nu fie singură nu însemna să acţioneze în avans.

– Ăă, Beckett, îmi cer scuze, ştiu că e o prostie, dar n-ai vrea să intri? Casa e pustie.

– Sigur. Ar fi trebuit să mă ofer. Bizar de încântător, o cită el, intrând. O să verific uşa din spate.

Îl manipulase şi nu-i părea rău. Avea să-i pară rău dacă urma să constate că se înşelase şi că el nu voia să rămână cu ea. Să fie cu ea. Avea să se simtă umilită.

Dar, dacă nu afla adevărul atunci, avea să înnebunească întrebându-se. Nu-i plăcea să se întrebe.

– Totul e în ordine. Beckett ieşi din bucătărie. Nu văd nici un ticălos. Dar ar trebui să-ţi iei un câine. Cu un câine, o casă nu pare niciodată pustie. O să fii OK?

– La uşă, sărutul tău a însemnat „hai să mai cinăm cândva împreună“ sau a fost altceva? Pentru că eu am simţit că era altceva.

Ea îşi lăsă braţele să alunece pe spatele lui şi îşi apăsă buzele pe gura lui.

– Beckett, nu mă face să te rog să urci la etaj ca să vezi dacă nu e cineva în dulapuri. Îşi puse mâinile pe obrajii lui. Vino pur şi simplu.

Se îndepărtă cu un pas şi îi întinse mâna. El i-o luă, i-o strânse cu hotărâre.

– Nu voiam să te grăbesc. Credeam că ai nevoie de timp ca să te obişnuieşti cu ideea, ca să fii sigură.

– Am tendinţa să mă hotărăsc repede. În dormitor se întoarse cu faţa spre el. Suntem prieteni de multă vreme, dar trebuie să-ţi fac o mărturisire. Ştii că de la fereastra biroului meu se vede hanul.

– În primăvară, când am avut răstimpul ăla călduros, tu lucrai când şi când afară, pe schele, pe acoperiş. Fără cămaşă. Te-am privit. Râse uşor, cu ochii într-ai lui. Şi m-am gândit la tine, şi m-am întrebat cum ar fi. Acum pot să aflu. Îşi puse mâinile pe pieptul lui. N-am mai făcut asta de o bună bucată de vreme.

– Voiam să spun că a trecut o bună bucată de vreme de când n-am mai dezbrăcat un bărbat. Să vedem dacă-mi aduc aminte cum se face. Îi împinse haina de pe umeri, i-o trase uşor în josul braţelor şi i-o aruncă pe un scăunel de lângă dulap. Până aici, toate bune, decise ea. Îi descheie primul nasture al cămăşii, apoi pe al doilea.

– Da? Îşi lăsă capul pe-o parte. Şi de când aveam cincisprezece ani şi eram inocentă s-a scurs o bună bucată de vreme.

– Ah, mama a trei copii, tânăra văduvă. Îi scoase cămaşa, i-o aruncă peste haină. Probabil c-ai auzit cum se fac băieţeii.

– Îmi iubesc băieţii, îi iubesc atât de mult. Îşi trecu mâinile peste pieptul lui gol, şi senzaţia o făcu să închidă ochii. Procesul prin care-au fost creaţi mi-a făcut cu adevărat plăcere. Se întoarse cu spatele şi îşi săltă părul pe care şi-l lăsase pe umeri. Vrei să mă ajuţi?

Beckett îi trase în jos fermoarul, centimetru cu centimetru. Era ca un vis, se gândi, tot atât de ceţos şi de încântător. Şi aidoma celei mai intense realităţi. Fierbinte şi excitantă.

Păşi în afara rochiei căzute pe podea şi se întoarse din nou spre el întinzându-şi mâinile.

Nu era vis, nu mai era, era reală şi îl dorea aşa cum o dorea el. Nu era vis, decise când putu în sfârşit să-i simtă pielea catifelată şi inima bătându-i puternic şi repede sub mâna lui.

Îl trase către pat. Degetele ei îi trecură prin păr şi îi coborâră spre şale când li se uniră buzele. Se mişcă sub el, sexy şi sinuoasă, incredibil de seducătoare. Crezuse că o cunoştea, fusese sigur de asta. Dar nu ştiuse niciodată că în ea trăia femeia aceea sinceră şi înfocată. Femeia aceea îl luă în stăpânire şi un capriciu de-al ei l-ar fi putut conduce în rai sau în iad.

Viu... Totul în ea era viu şi vibrant şi flămând. Palmele lui aspre o mângâiară, trezindu-i pielea, pulsul, simţurile. Nu se putea sătura – de muşchii mâinilor lui, de apăsarea, de greutatea, de forma trupului lui. De respiraţiile lor contopite într-un alt sărut înăbuşitor înainte ca gura lui să coboare către sânii ei.

Răsuflarea ei explodă într-un suspin. Desfătare, dorinţă – se lăsă să cadă, să se prăbuşească renunţând la orice urmă de raţiune.

Se dezbrăcară unul pe celălalt fără vreun cuvânt, frenetic, înainte de a recădea pe pat. Clare se înfăşură în jurul lui, se împinse către el. O ofertă. O cerere.

Ţipă când el se adânci în ea, un strigăt de uşurare şi de eliberare. Beckett se luptă să-şi păstreze controlul în timp ce o simţea vibrând, vibrând, vibrând. Dar ea se înălţă din nou către el şi acel unic şi puternic talaz îi smulse orice voinţă.

O luă, lăsându-se purtat de valul fierbinte şi tot mai violent, până când propria lui eliberare se învolbură în el, golindu-l.

Abia capabilă să-şi recapete răsuflarea, îşi dădu seama că nu era sigură dacă hohotul pe care-l scosese în momentul culminant fusese un plânset sau un chiot. Avea senzaţia stupidă că le făcuse pe amândouă.

– Nu, eu am fost cea grăbită, şi îţi mulţumesc foarte mult că ai păstrat ritmul. O, Dumnezeule, Beckett. Te rog, nu te mişca încă. Stai, toarse ea. Îl cuprinse cu braţele, asigurându-se că rămânea nemişcat.

– Uită-te la tine, Clare Murphy – scuză-mă, te rog, Brewster – ciufulită şi îmbujorată. Eşti atât de-al naibii de frumoasă.

– Îmi place să mă simt ciufulită şi îmbujorată şi frumoasă. Şi uită-te la tine, Beckett Montgomery, îngâmfat şi mulţumit de tine însuţi.

– Sigur că da. Tocmai i-am tras-o librăresei din cartier şi frumoasei oraşului.

Îi plăcea să-i privească faţa, atât de relaxată acum, să se uite în ochii lui, atât de adânci şi de albaştri.

O sărută apăsat în lateralul gâtului, ca să-şi ofere o clipă. Nu voia să şi-o imagineze alături de altcineva, nici măcar alături de bărbatul cu care se măritase. O prostie din partea lui, probabil; o dovadă de egoism, cu siguranţă. Acolo şi atunci însă, nu putea.

– Mâine după-amiază se duc la o aniversare. Cu asta sunt ocupate toate sâmbetele în timpul şcolii. Ai putea să vii duminică la cină. Trebuie să fie ceva mai devreme, fiindcă a doua zi trebuie să se scoale devreme.

– O să fiu aici. Se rostogoli într-o parte şi o luă de mână când se ridică. Ar trebui să plec.

– Maşina mea e afară, pe alee. Ştii că lumea o s-o vadă, mai ales dacă mâine-dimineaţă o să fie tot acolo.

Amuzată de grija pe care o purta reputaţiei sale, Clare se ridică în capul oaselor.

Luni dimineaţa, cu puţin timp înainte de deschidere, Clare intră la Vesta folosindu-se de propria ei cheie. Auzi mixerul uriaş pufăind şi se duse direct în spate, unde ştia că Avery îşi pregătea coca.

– Bună! Voiam să vorbesc cu tine înainte de... Se opri brusc, holbându-se la Avery, care rostogolea aluatul deja frământat şi tăiat, făcându-l bulgări. Părul tău! E... e pur-puriu? Te-ai vopsit.

– Nu. Fiindcă eu n-am făcut. OK, nu tocmai. Răsuflă zgomotos în timp ce rula coca. Poate doar puţin. Am vrut mai ales să fac o schimbare. Ceva care să urnească lucrurile.

Avery se uită în jos la şorţul deloc imaculat şi la pantofii de sport bleu, cu inserţii de gel.

– Cred că-mi place. Într-un fel. Cu mâinile pline de făină şi de aluat, Avery îşi scărpină bărbia cu umărul. M-am speriat în dimineaţa asta, când m-am uitat în oglinda din baie. Uitasem, şi a fost un soi de „Aoleu, cine naiba e asta?“ Oricum, e o vopsea dintr-alea care ies la spălat. O să mă lămuresc după un timp dacă vreau s-o păstrez.

Cu mişcări îndelung exersate şi rapide, Avery începu să pună bulgării de aluat la crescut.

– Lauda e arma celor mici şi neînsemnaţi. Sunt, sau nu prietena ta cea mai bună?

– Şi cu ce m-am ales? Un SMS prăpădit: „Petrec noaptea cu fabulosul B.“

– Nu ţi-am lăsat pe robotul telefonic fragmentul din I feel like a woman a lui Shania Twain?

– OK, ăla m-a făcut să râd, dar astea nu sunt amănuntele pe care trebuie să le dai celei mai bune prietene.

– Sâmbătă am avut o aniversare, iar tu ai lucrat până când, la miezul nopţii?

– Nu sunt obişnuită să fac atâta sex. Sâmbătă seara m-am dus la culcare imediat ce am vârât copiii în pat. Pe urmă, duminică, este suficient să-ţi spun că n-am avut parte de nici un strop de intimitate, iar tu ai lucrat din nou.

– Nu eşti. Clare îşi puse mâinile pe umerii lui Avery, frecându-i zdravăn şi zgâlţâindu-i. Dar am venit mai devreme special ca să stau de vorbă cu tine. Doamne, chiar vreau să stau de vorbă cu prietena mea cea mai bună.

– Mă perii. Îmi place. Continuă, te rog, cât mă ocup de restul aluatului.

– Diseară este o petrecere particulară, iar la prânz avem comandată o livrare pentru şase porţii mari. Acum spune.

Clare îi povesti despre îngrijorările ei din momentul plecării de la restaurant şi despre schimbarea planurilor la uşă.

– Ai băgat textul ăla cu „O, am nevoie de un bărbat curajos care să inspecteze înspăimântătoarea mea casă goală“?

– Lui îi intrase în cap ideea că am nevoie de o evoluţie lentă. Mi-am dat seama că, dacă nu făceam ceva, am fi continuat să ne aflăm şi la Crăciun în acelaşi stadiu. Aşa că i-am oferit un demaraj prin conectare la o altă baterie şi l-am luat la plimbare.

– Ştiu. Încântată de sine însăşi şi de lume în general, Clare îşi undui umerii. Am impresia că acea parte din viaţa mea care fusese pusă la păstrare a revenit la lumină. Cu el simt lucruri pe care nu le-am mai simţit de atât de mult timp. Nu doar din punct de vedere fizic, deşi a fost absolut perfect.

– Cred că sâmbătă dimineaţă, când a plecat, reuşiserăm deja să ne descurcăm şi aşa, şi aşa, şi cu toate, şi cu diverse combinaţii.

– OK, acum sunt invidioasă. După ce acoperi castroanele, Avery se duse la chiuvetă, să-şi spele aluatul de pe mâini. Sunt fericită pentru tine, dar invidioasă. Sunt fericită şi pentru el. Beck a avut întotdeauna un sentiment aparte pentru tine.

– Asta este singura problemă. Nu sunt acea Clare Murphy pentru care-a avut el sentimente. Trebuie să o dorească pe cea de acum.

– Nu sunt sigură, şi nu sunt sigură nici măcar că el e sigur. Însă n-am de gând să-mi fac griji pentru asta. Aş vrea să ne cunoaştem aşa cum suntem acum. Lucrurile se schimbă. Vreau să văd în ce se transformă.

Beckett îşi petrecu următoarele două săptămâni sărind de la un proiect la altul, de la atelier la verificarea livrărilor, şi străduindu-se din greu să-şi găsească timp pentru a fi împreună cu iubita lui. În vreme ce mozaicarii puneau dalele podelelor de la parter, echipa se concentră asupra lucrului din exterior.

Pe urmă veni ziua când el şi fraţii lui se opriră în faţa uşii principale, studiind veranda şi treptele, acum deja finisate.

– Ar fi şi cazul, după toate straturile alea de lac. Ryder se ghemui şi-şi trecu mâna peste lemn. Neted ca sticla. Şi suficient de uscat.

– Atunci o să tragem câteva şuturi în fund, şi-o să ne asigurăm că se duce vestea. Aş zice s-o dăm jos pe nemernica asta. Îşi îndreptă degetul spre imensa prelată albastră. Să le oferim tuturor ocazia de a arunca o privire la ceea ce a realizat cu trudă echipa de la hanul BoonsBoro.

– S-o facem, dar să legăm o bandă între stâlpi, ca să nu intre nimeni, zise Beckett.

Era posibil să fie unul dintre cele mai satisfăcătoare momente din viaţa sa, decise el când coborâră prelata, într-o dimineaţă răcoroasă de septembrie, cu aerul condimentat de mirosul toamnei.

Autobuzele şcolilor plecau greoaie să-şi adune pasagerii când el şi fraţii lui traversară strada ca să-şi ofere o imagine de ansamblu. Maşinile încetineau când şoferii îşi răsuceau capetele către clădirea dezvăluită.

Şi era frumoasă – încă nu gătită pentru petrecere, se gândi Beckett, dar frumoasă. Culoarea profundă, bogată a lemnului lucea pe fundalul pereţilor vechi de piatră, aducând în lumină nuanţe de auriu şi ocru. De dimensiuni generoase, cu treptele etalându-şi lungimea, intrarea se reliefa pe fundalul culorilor pastelate ale balustradelor şi stâlpilor. De deasupra, balconul principal îşi aducea contribuţia de farmec şi eleganţă.

– Lucrezi la ea şi o vezi că se schimbă, murmură Owen. Dar eşti înăuntru sau pe schele, aşa că n-o vezi cu adevărat. Merităm un zece cu felicitări, ne-am descurcat bine.

– Ai dreptate. E un moment istoric. Ryder îşi scoase telefonul, încadră clădirea şi o fotografie. Iar momentul a fost imortalizat. Înapoi la lucru.

– Am vorbit cu ea în dimineaţa asta. Vine oricum încoace. Să-i oferim un impact total.

– E o idee excelentă, încuviinţă Beckett. Subiect de conversaţie pentru tot oraşul.

În interior se răspândiră, Owen ca să verifice progresul montării dalelor, Ryder ca să lucreze la tavanul casetat al sălii de mese. Beckett se îndreptă către etajul al doilea, dar se opri la primul când simţi mirosul de caprifoi.

– Îţi place, nu-i aşa? murmură, şi intră în camera Elizabeth şi Darcy. Nu mai pare tristă.

Mânat de un impuls, traversă încăperea şi ieşi pe balcon. Privi oraşul, strada principală, cu magazinele şi casele ei, cu verandele acoperite şi trotuarele pavate. Iar dincolo de ea zări scânteierea holdelor, culmile dealurilor, lanţul muntos unduind către cerul albastru al toamnei.

– E bine. Pare aşa cum trebuie să fie. Nu ştia dacă-şi vorbise sieşi, clădirii sau stafiei. N-avea importanţă.

În locul acela stătuseră alţii, când strada era un drum larg de ţară, străbătut de cai şi de trăsuri. Când soldaţii veniseră să lupte pe câmpurile acelea, pe dealuri şi în munţi. Clădirea fusese acolo în timp ce erau îngropaţi morţii, în timp ce creştea iarba peste ei.

– Dar tu? se întrebă el, cu gândul la mirosul de caprifoi. Ai stat aici vreodată? Când? Ai venit cu o trăsură, sau cu o maşină? Când ai murit? De ce rămâi în casa asta?

Nu este pregătită să facă dezvăluiri, se gândi. Femeile ştiau să-şi păstreze secretele.

Se uită în jos, către librărie. Era prea devreme, Clare nu putea fi încă înăuntru. Probabil pregătea băieţii pentru şcoală, ocupându-se de micul dejun şi de ghiozdane.

Oare se gândea la el în timpul rutinei de dimineaţă? Oare se uita pe fereastra biroului, întrebându-se unde e el şi cât de curând se vor vedea?

Suferea uneori, noaptea, dorindu-l aşa cum o dorea el pe ea? Îi plăcea să creadă că da.

Îl văzu pe unul dintre angajaţi descuind uşa salonului Sherry’s, apoi aruncând o privire – şi încremenind pur şi simplu, cu ochii holbaţi. Beckett zâmbi larg, străbătut de un val de mândrie.

„Încă n-am terminat, se gândi. Are nevoie de lumini şi de bănci, de ghivece cu plante – şi de atât de multe altele. Dar, odată îmbrăcată pentru petrecere, va fi frumoasa balului.“

Când reintră în cameră, surprinse cu coada ochiului o mişcare. O simplă ceaţă ce părea să licărească în aer – acolo, dispărând apoi când se întoarse în direcţia ei.

Beckett făcu un pas grăbit înapoi, cu inima dând să-i sară din piept. Ar fi putut jura că auzise cel mai uşor hohot de râs cu putinţă.

Se îndreptă spre uşă, o închise din nou. În clipa când dădu să se îndepărteze, se deschise iarăşi.

Poate că ei în plăcea aerul curat sau priveliştea, dar el nu-şi permitea să se joace astfel toată dimineaţa.

– OK, uite ce e, nu pot s-o las deschisă. Îţi aduci aminte de porumbei şi de găinaţul lor? Să nu-i invităm din nou înăuntru.

Sub ochii lui, uşa se redeschise cu vreo cinci centimetri – ca o tachinare – apoi se închise.

Tocmai câştigase o dispută cu o stafie, decise, urcând scările. Întâmplarea trebuia consemnată.

Imediat după ora nouă, ziua lui ajunse pe o altă culme când celularul sună şi văzu pe ecran cuvântul „Librărie“. Lăsă ruleta deoparte.

– O, Beckett, e atât de frumoasă! Tocmai am sosit, am intrat în biroul meu şi m-am uitat pe geam. Jur că-n prima clipă n-am înţeles ce se petrece.

– Mi-ai spus cum o să arate, şi am văzut o mică parte, dar e cu atât de mult mai mult. Îi văd pe oamenii care trec pe jos sau în maşini oprindu-se ca s-o contemple.

– Asta fac şi eu. Tocmai am ieşit pe balconul de la primul etaj. Beckett ridică o mână, zâmbind.

El auzi foşnete şi o înjurătură murmurată, după care văzu fereastra biroului deschizându-se. Clare se aplecă în afară – frumoasă ca o floare a soarelui – făcându-i zâmbetul să se lărgească.

– Deasupra străzii principale, oricum. Haide, vino s-o priveşti de aici, fiindcă e pur şi simplu extraordinar. Şi trebuie să vezi dalele de mozaic de la parter.

– În dimineaţa asta nu pot, am de rezolvat o tonă de hârtii pe care nu le-am terminat azi-noapte din cauză că mi-au dat de furcă un proiect la istorie, tabla înmulţirii, o lucrare de control la ştiinţele naturii şi un vis urât.

– Liam. S-a speriat destul de tare ca să-i trezească pe fraţii lui, iar Murphy a decis că era un moment excelent pentru joacă. Oricum, trebuie să recuperez în dimineaţa asta. Pe urmă soseşte un autobuz cu turişti, aşa că va trebui să admir fabulosul han BoonsBoro de aici.

Nu era de-ajuns să stea de vorbă cu Main Street între ei, îşi zise Beckett.

– Ştii ce, adu copiii aici după ce vin de la şcoală. O să le oferim un tur al clădirii, apoi o să mergem la pizza.

– Mi-ar plăcea, dar, după cum merg lucrurile, o să se facă trei jumate înainte să ajungem noi.

– Se pare că amândoi am face mai bine să ne-apucăm de treabă. Mulţumesc pentru priveliştea încântătoare. Vorbim mai târziu.

Beckett îşi petrecu întreaga zi în al nouălea cer, ajungând cu câte o idee mai sus ori de câte ori ieşea afară şi îl oprea cineva să discute despre han. Entuziasmul îi rămase la cote înalte până când echipa încheie lucrul.

Ţinu obişnuita şedinţă de final cu fraţii lui, ca să confirme strategiile pentru a doua zi.

– Hai să discutăm la Vesta, sugeră Owen. O zi ca asta merită o pizza şi o bere.

– Vezi ce se-ntâmplă când te cuplezi cu cineva? Ryder clătină din cap cu tristeţe. Nu mai ai timp de pizza şi de bere cu fraţii tăi.

– Beck e familist acum, zise Owen. Nu uita să-ţi măreşti contribuţia la pensie şi la asigurarea de viaţă.

– S-a zis cu turneele de pocher şi cu petrecerile. Ryder îl bătu compătimitor pe umăr. Şi poţi să dai uitării barurile cu striptease, omule. Acum nu mai e vorba decât de economii pentru vacanţe la Disney World. Bietul de tine. Haide, Owen, o să mâncăm şi-o să bem şi partea lui.

– Nemernicilor, strigă Beckett printre hohote de râs. Cu toate acestea, glumele lor grosolane îi stârniră un junghi între omoplaţi. Sunteţi invidioşi fiindcă am o femeie.

Îşi coborî privirea către clipboard, încercând să se concentreze asupra lucrărilor care-l aşteptau a doua zi şi pe toată durata săptămânii.

Nu era „familist“. Iisuse. Îi plăceau copiii, chiar foarte mult. Erau extraordinari – interesanţi, amuzanţi, inteligenţi – şi se bucura să-şi petreacă vremea în compania lor. Dar nu avea habar ce presupune statutul de familist. Ştia ce-nseamnă să fii frate şi fiu, însă nu ştia nimic despre răspunderea care incumbă capului de familie.

Se vedea pur şi simplu cu Clare, fiind la începutul unei relaţii cu ea. Copiii făceau, fireşte, parte din asta – nu era un idiot. Dar el şi ei nu erau decât prieteni. Numai prieteni.

Iar fraţii lui intenţionaseră să-l facă să rumege toate astea când se apucaseră să-l sâcâie.

Căzut pe gânduri, se simţi recunoscător când îi distrase atenţia o bătaie în uşa de la recepţie.

Ieşi, trecu prin zona bucătăriei şi îi văzu pe Clare şi pe băieţi prin uşă – pe care o deschise cu un gest larg.

Se retrase cu un pas şi descrise cu mâna un arc de cerc amplu, stârnind râsul copiilor.

– Tu ai spus să venim la uşa asta, nu? M-am obişnuit aşa... O, dalele sunt pur şi simplu excepţionale! Putem călca pe ele?

– Da, aici, în bucătărie şi pe coridor. În hol nu putem intra. Acolo se cimentează mâine.

– Pare atât de mare! Nu atingeţi nimic, se grăbi Clare să adauge. O să ţineţi minte? Şi staţi cu mine. Nu putem merge decât acolo unde spune Beckett că avem voie.

– E al familiei mele, explică Beckett constatând nemulţumit că termenul revenea în discuţie. Aici vor intra oamenii, se vor înregistra. Hope o să stea acolo.

– O să fie, îl lămuri el pe Harry. Şi scaune pentru oaspeţi, în faţa şemineului.

– Mama îşi doreşte un şemineu. Murphy îşi ridică privirea spre el. Tu construieşti tot felul de lucruri, ai putea să-i faci unul.

– De unde aveţi toate cărămizile astea vechi? Harry le împunse cu degetul. Unde e peretele din interior?

– Ăsta e peretele din interior. Se află aici de foarte multă vreme, aşa că vrem să fie la vedere. Arată respectul nostru faţă de clădire. Aici este bucătăria. Se uită la Clare. Vor începe în curând să instaleze dulapurile. Atunci vom depăşi încă un punct critic.

Beckett se îndreptă spre locul unde stătea băiatul, la marginea porţiunii acoperite cu dale.

Începu să-i explice cum se face cimentarea, întrebându-se dacă nu era prea tehnic.

– Acolo, în margine? Trebuie să taie dalele ca să se potrivească. Aşadar, băiatul era interesat. Au o unealtă specială pentru asta.

– Covorul de mozaic. Clare îl ţinea pe Murphy cu o mână fermă, pentru orice eventualitate. E fantastic.

Beckett se văzu nevoit să le dea explicaţii despre covoarele de mozaic înainte de a-i duce în sala de mese.

– Am vrut să vedem dacă planul este în regulă. În felul acesta, sunt mai mici riscurile de a strica lemnul de esenţă tare la montaj.

– Cineva a desfiinţat-o cu mult timp în urmă pe cea de aici. Noi am pus-o la loc. Beckett deschise uşa. Nu arată exact aşa cum a fost, dar se potriveşte bine. Avem reproduceri ale unor tablouri vechi, pe care ni le-a dat domnul Bast. O să vi le-arăt cândva.

– Are un magazin de mobilă la muzeu. Liam dansa afară, pe balcon. Are tot felul de chestii la muzeu. Dar n-are nici o mumie.

– Este frumoasă şi din unghiul ăsta. Clare ieşi şi se uită la Vesta, apoi la propriul ei magazin. Toată lumea care a venit azi la librărie a vorbit despre ea. Am ieşit de nu ştiu câte ori pe verandă ca s-o privesc şi... Murphy!

Se repezi înăuntru la timp ca să-l vadă la jumătatea treptelor către etajul următor.

– Nu voiam decât să vorbesc cu doamna. Îşi ridică privirea, cu zâmbetul lui îngeresc. OK, pa.

– Mă duc să văd. Dar el ştia deja. Pentru liniştea sufletească a lui Clare, făcu un tur rapid. Nu e nimeni aici, spuse, când reveni.

– Cred c-a trebuit să plece la petrecere. O să locuiască aici, cu Hope? se minună Murphy.

– Poate. Căzând pe gânduri, Beckett se uită din nou în sus. Se ducea la o petrecere?

– Aşa cred. Avea o rochie lungă. Doamnele poartă uneori rochii lungi la petreceri. Acum putem vedea etajul de sus?

– Bine, dar... o să discutăm mai târziu despre nişte lucruri. Murphy, tu stai lângă mine.

Deoarece ea nu voia să-i scape pe băieţi din vedere, Beckett fu nevoit să aştepte până când ajunseră la pizzerie. Acolo era mai simplu s-o prindă mai mult sau mai puţin singură. N-avu nevoie decât de un buzunar plin cu monede de un sfert de dolar.

– Înţeleg că n-ai vrut să vorbim despre asta în faţa lor, dar am fi putut discuta despre invazia unor broaşte cu două capete fără să-şi dea seama că e ceva în neregulă. Asta a fost altceva.

– Sincer, habar n-am ce este. Nu ştiu decât că, indiferent ce-ar fi, mi-a făcut băieţelul să urce pe scări, singur, către... indiferent ce e.

– Nu există nici o ea, insistă Clare. Şi, chiar dacă ar exista, cum ai putea avea certitudinea că nu este periculoasă?

– M-am dus acolo de nenumărate ori de unul singur. Chiar azi am purtat cu ea o mică negociere, în privinţa uşii de la balcon, pe care voia s-o las deschisă.

– De unde să ştiu eu? În glasul ei clocotea iritarea. Nu-mi vine să cred că port o asemenea conversaţie. Stăm aici discutând despre o stafie. Pentru numele lui Dumnezeu, Beckett! Îşi înşfăcă paharul cu apă gazoasă chiar în clipa când îl lăsă jos chelneriţa.

– Totul este perfect, Heather, mulţumim. Beckett îi adresă un zâmbet degajat şi o aşteptă să se îndepărteze. Purtăm o asemenea conversaţie pentru că tu eşti întoarsă pe dos. Murphy nu s-a speriat.

– Da, şi-mi închipui că de aceea a şi văzut-o. Despre copii se spune, nu-i aşa, că sunt mult mai receptivi faţă de asemenea lucruri.

– De unde să ştiu eu? Nu cred... n-am crezut... nu cred în aşa ceva. E o aiureală.

– Tu ai putea fi Scully, iar eu aş putea fi Mulder. Poate că eu vreau să cred, dar adevărul este că Murphy a văzut-o. Păr ca al tău, a zis el, aşadar e blondă. Poartă o rochie lungă. Aş spune că e de pe vremea când femeile se îmbrăcau astfel. Din secolul al optsprezecelea sau al nouăsprezecelea.

– N-aş lăsa să li se-ntâmple nimic băieţilor, sau ţie. Clare, dacă m-aş gândi măcar pentru o singură clipă că Lizzy vrea să facă vreun rău cuiva, am găsi o cale să... nu ştiu, s-o exorcizăm. Cred că asta se face în asemenea situaţii. Se foi, trăgându-se puţin mai în faţă. Tu crezi că e un personaj desprins din Proiectul Blair Witch sau Poltergeist. Întrucât ai căutat un răspuns în romanele de groază, pui semnul egal între stafie şi malefic.

– În ficţiuni. N-am avut niciodată de-a face cu vreuna în realitate. M-am speriat când l-am văzut pe Murphy urcând pe scările alea, zâmbind către un loc gol...

– Eu am o teorie. Ţi-o spun pe scurt, înainte ca băieţii să termine monedele. Cred că ei îi place ceea ce facem, îi place că reparăm clădirea. Că o readucem la viaţă, aş putea spune. Cred că-i place să aibă oameni în jur.

– Încearcă-l pe ăsta, agent Scully. Cu cât facem mai multe acolo, cu atât mai des apare ea. Când am trecut prima oară prin clădire, n-am observat nimic. Dar mai târziu, când ne-am apucat de măsurători, când am început eu să fac schiţe, am avut senzaţia asta. Că sunt privit. Era ceva bizar. Pe măsură ce progresau lucrurile, am început să simt miros de caprifoi. Nu de fiecare dată, dar din ce în ce mai des. Iar azi am dat prelata jos, o realizare importantă. Şi ea a reacţionat.

– Oricine. Clare îl strânse în braţe, frecându-şi nasul de gâtul lui până când îl făcu să râdă. Nimeni nu-i sâcâie pe băieţii Brewster.

După ce se despărţiră, Beckett se întoarse la han. Îi făcea plăcere să meargă pe porţiunea de podea finisată, gândindu-se la paşii care aveau s-o străbată necontenit peste nu mult timp.

Poate că-i răniseră sentimentele, îşi zise. Moarte sau vii, femeile puteau fi al naibii de sensibile.

– Ai speriat-o. Copiii sunt numărul unu pentru ea, iar micuţul Murphy e mai presus de toţi. E uşor înspăimântată, doar atât.

– Nu ştiu de ce sunt tratat cu tăcere. N-am făcut nimic. Iar ei ar trebui să-i dai timp. Cei mai mulţi oameni se sperie puţin. Eu m-am obişnuit cu tine şi, totuşi, mai tresar uneori.

– O prietenă de-a ei o să conducă hanul. Hope o să locuiască aici, aşa că Avery şi Clare vor veni să-şi petreacă timpul în clădire. Odată ce vom termina şi Hope se va muta în apartamentul ei, n-o să mai fii singură.

Uşa balconului din E&D se deschise, şi Beckett îşi dădu seama că noaptea, fără zumzetul muncitorilor, atmosfera era oarecum înspăimântătoare.

– O să-ţi placă după ce-o s-ajungi s-o cunoşti. E extraordinară. I-a fost teamă că i-ai putea face rău băiatului, aşa că...

– Stop. Calmează-te. Uşa se redeschise. N-am spus că eu am crezut asta. Uite, poate că ea este exagerat de protectoare. Soţul ei a fost ucis. Ce porcărie şi războiul ăsta! El nu l-a cunoscut niciodată pe Murphy. Prin urmare, copiii n-o au decât pe mama lor, care trebuie să se convingă că sunt în siguranţă. Poţi s-o condamni pentru asta?

Uşa se deschise cu încă doi centimetri şi el văzu în asta un mod de a cere scuze.

După ce traversă strada, se opri şi se întoarse să arunce o privire. Pentru o fracţiune de secundă i se păru că vede o siluetă feminină lângă balustrada balconului.

Sleită, nervoasă şi dorindu-şi cu disperare zece minute de linişte, Clare se târî în librărie. Pentru o clipă, îşi permise să se lase în voia sentimentului de autocompătimire de care avea atât de multă nevoie.

Ea era patroana afurisitului ăluia de magazin, nu? Ar fi putut să-şi ia pur şi simplu o zi liberă, să-şi găsească o ocupaţie amuzantă, ca de pildă... nu era în stare să se gândească la nimic.

Fiindcă n-avea dispoziţia necesară pentru distracţie. Simţea nevoia să fie singură, să nu audă nici un sunet şi să nu vadă nimic în faţa ochilor vreme de două ore.

– ’Neaţa! ciripi Laurie din faţa computerului. Zâmbetul ei larg şi strălucitor îi provocă instantaneu lui Clare o durere de cap. Cum merge?

– Exact aşa cum te-ai aştepta după ce ai dus trei copii la dentist, ascultându-le ciorovăielile şi văicărelile pe toată durata drumului până acolo şi înapoi. Încă nu terminaseră când i-am lăsat la şcoală. Profesorii ar putea să ceară arestarea mea.

– Pentru nici unul dintre noi. Clare îşi lăsă geanta şi servieta să cadă pe trepte. Deoarece nu-şi putea programa o zi liberă într-o cameră liniştită, avea măcar nevoie de o cafea înainte de a se apuca de lucru. Iar munca se situa într-adevăr cu mai multe trepte deasupra celor trei puşti bătăioşi. Mă duc sus, să stau o vreme bosumflată acolo, spuse ea, umplându-şi o cană. Şi să-ncerc să uit că săptămâna viitoare sunt programaţi pentru un control la pediatrie. Poate o să fug pur şi simplu de-acasă.

– N-am dispoziţia necesară ca să te contrazic. Sau ca să-mi aduc aminte că dentiştii şi doctorii insistă să fie plătiţi pentru serviciile prestate.

– Îmi pare rău. A, şi mai avem şi un soi de scurgere în baia din depozit. Îmi pare sincer rău.

O potenţială notă de plată a instalatorului. Nici o cantitate de caramel nu putea atenua suferinţa.

– Până când reuşeşti s-arunci tot rahatul, se materializează altul. Cum s-a întâmplat cu pâinile şi cu peştii. Aşa că mai bine mă apuc de el acum. Asistenta ei flutură blocnotesul galben pentru mesaje, zâmbind în aşteptare. O să mă ocup mai întâi de astea. Sunt sus dacă o să ai nevoie de mine, însă sper sincer că în următoarea oră n-o să fie cazul. Întinse mâna să ia blocnotesul, dar se pomeni trăgând de el într-o parte în vreme ce Laurie îl trăgea în cealaltă. Chiar am nevoie de ăsta ca să răspund la telefoane.

Cu o scurtă mişcare de dans pe scaun, Laurie legănă blocnotesul între mâinile lor şi îşi lăsă capul în jos.

– Laurie, pentru numele cerului. Ce-i cu tine? Îţi interzic oficial să mai consumi cafeină până când... O! O, Dumnezeule!

Clare dădu drumul blocnotesului şi înhăţă mâna fetei. Cea care etala un inel de logodnă strălucitor.

– Nu-i aşa? Nu mă mai satur să-l privesc. Îl ador. Îl ador pur şi simplu. Credeam că n-o să-l observi niciodată.

– Am fost orbită de autocompătimire şi de ţevile fisurate. Când s-a întâmplat?

– Tyler m-a cerut aseară. În ultima săptămână şi ceva s-a purtat atât de straniu, încât am crezut că voia să ne despărţim.

– Laurie, este nebun după tine. Evident, adăugă ea, răsucind mâna fetei ca să studieze inelul din alt unghi.

– Da, dar era ciudat. Apoi, aseară, a devenit super-serios şi mi-a spus că trebuie să stăm de vorbă în parc. Nu ştiam ce se petrece.

– Sunt atât de fericită pentru tine! Clare lăsă cafeaua deoparte, eliberându-şi braţele pentru o îmbrăţişare. N-aveai nici o idee?

– Zero. Adică, suntem deja împreună de doi ani şi s-ar putea spune că am trecut de hotarele îndoielii. Dar n-am prevăzut asta. În ochii ei căprui străluceau lacrimi de fericire. Clare, s-a aşezat pur şi simplu într-un genunchi pe estrada fanfarei din parcul Shafer!

– Ştiu. Cine-ar fi crezut? Îl iubesc enorm, şi aş fi suferit îngrozitor dacă ar fi vrut să mă părăsească. Şi acum, uite! Îşi roti din nou mâna, fluturând-o. Ne căsătorim. Muream de nerăbdare să-ţi arăt.

– E pur şi simplu minunat. Pur şi simplu perfect. Când o să vă... Uşa zornăi când intrară doi clienţi. Vorbim mai târziu, îi spuse Clare.

Îi luă o altă jumătate de oră până ce reuşi să ajungă sus, să se organizeze, să-şi revină. După ce le telefonă celor care o căutaseră, îşi aminti de scurgere şi se grăbi să coboare pentru a verifica situaţia.

Era ghemuită pe podeaua din toaletă, cu o găleată sub apa care picura lent, când intră Avery.

– Dentist, traumă, logodnă, muncă. Şi acum ţeava asta. Doamne, ce zi, şi încă nu e nici măcar ora amiezii.

– Laurie mi-a povestit despre ea şi Tyler. E atât de fericită, că din ochi parcă-i ţâşneau curcubeie de scântei. Şi e aproape unu.

– A sosit pe la unsprezece, şi ai fi ştiut dacă ţi-ai fi verificat telefonul. Doi tipi din echipa de la han i-au cărat sus mobila pe care-a adus-o cu ea. E aici!

– Încă n-am avut ocazia să stau de vorbă cu ea pe îndelete. După ce se termină cu aglomeraţia de la prânz, o să-ncerc s-o ajut să se instaleze, să despacheteze. Tu poţi să vii?

– Păi... E deja ora unu după-amiază. Să văd dacă Mazie poate sta puţin cu băieţii după orele de şcoală.

– Dacă nu poate ea, fac pariu că poate Beckett. Dacă nu cumva nu v-aţi terminat ciorovăiala de-ndrăgostiţi.

– Ăsta-i termenul pe care l-am auzit. Eraţi la mine acum două seri, certându-vă.

– Nu ne certam, pentru numele lui Dumnezeu! „Deşi el n-avea dreptate“, îşi zise Clare în sinea ei. Dar nu-i cer lui Beckett să aibă grijă de copii după o zi-ntreagă de muncă, decise ea.

– Cum vrei. Încearcă s-ajungi, chiar dacă nu poţi sta prea mult. La urma urmelor, e o străină într-un loc străin.

– Minunat. Avery aruncă o privire către picăturile care cădeau în găleată pleoscăind muzical. Ar trebui să-l pui pe Beckett să repare ţeava asta.

Clare se încruntă nemulţumită la prietena ei, al cărei păr avea acum o culoare mai apropiată de maro, cu şuviţe aurii.

– Hei, un beneficiu al faptului că te culci cu un bărbat priceput la multe, căruia se pare că-i plac odraslele tale, e să-l foloseşti atunci când ai nevoie de el. Trebuie să mă întorc. Ne vedem în apartamentul lui Hope.

Clare n-avea de gând să-l folosească pe Beckett. Vreme de şase ani îşi rezolvase toate problemele fără ajutorul unui bărbat, priceput sau nu. Nu devenise incompetentă pentru simplul fapt că începuse să iasă cu Beckett.

Enervată, se repezi la etaj, unde avea o trusă cu uneltele de bază. Avea nevoie de o simplă cheie, nu trebuia decât să strângă mai bine racordul ţevilor. Oricine o putea face.

– O să mă ocup de scurgere, o informă pe Laurie când reveni la parter. Dacă mă sună cineva, notează mesajul. N-o să dureze mult.

– Trusă de scule. Clare agită cutia pe care o ţinea în mână. Ştii, bărbaţii nu sunt întotdeauna prin preajmă. Femeile trebuie să ştie să facă reparaţiile elementare din casă.

Mai hotărâtă ca niciodată, Clare intră în toaletă. Se aşeză pe podea, deschise trusa. Se mai lovise de probleme în gospodărie – fie instalaţia sanitară, fie uşi care scârţăiau, ori sertare înţepenite. Luptase cu o serie de frustrări parentale. Cu jucării pe care scria „este nevoie de asamblare“. Cât fusese măritată, trebuise să-nveţe să facă tot ce era necesar, fiindcă rămânea atât de des singură. Şi de atunci continuase să tot înveţe.

Nu-şi permitea să cheme un instalator ori de câte ori picura câte ceva. Să fie al naibii dacă-l chema pe tatăl ei când se înfundau burlanele, sau când maşina de tuns iarbă începea să tuşească – şi tuşea –, ori când se iveau alte sâcâieli minore.

Putea cu siguranţă să rezolve scurgerea câtorva picături fără să ceară ajutor în gura mare. Luă cheia şi se apucă de lucru.

După zece minute de chin, micile picături se transformară într-un fir leneş, dar neîntrerupt, de apă.

Dar era OK, situaţia se afla sub control. Ştia unde greşise. Nu trebuia decât să...

Cu sângele năvălit în obraji şi străduindu-se să nu se-nfurie, ridică privirea spre Beckett.

– S-ar părea că e nevoie de o garnitură. Probabil am în camionetă ceva care să se potrivească. Trebuie să opresc apa pentru câteva minute.

Nu se bărbierise în dimineaţa aceea, observă Clare, şi ar fi avut nevoie să se tundă. Şi mirosea a rumeguş. Toate astea se adăugau, în mintea ei, la „infatuat“, „lasă-mă să mă ocup de asta în locul tău“, „mascul“.

Deci era nevoie de o garnitură, se gândi ea, privindu-l cum făcea reparaţia, repede, cu desăvârşită competenţă. În cele din urmă s-ar fi prins şi ea, şi ar fi ştiut de unde să cumpere o garnitură idioată pentru o idioţenie de ţeavă.

– Asta ar trebui să rezolve problema. Am să dau din nou drumul la apă şi...

Beckett se mulţumi să ridice din sprâncene când ea se răsuci pe călcâie şi ieşi.

Apoi lăsă apa să curgă în chiuvetă, verifică ţevile şi strânse uneltele.

– Asta o să te coste. Ridicându-i bărbia cu o mişcare nonşalantă, o sărută. În regulă, mi-am primit plata. De ce nu m-ai chemat?

– Sunt... Întrerupse brusc şirul de expresii violente care i se adunau în gât. Beckett n-avea nici o vină. A fost o zi groaznică, atâta tot, oftă ea. Îţi apreciez ajutorul.

– Cu plăcere, oricând. Apropo, pot sta cu băieţii după orele de şcoală, ca s-o ajuţi pe Hope să se instaleze.

– Nu, din câte ştiu eu, dar am văzut-o pe Avery când m-am dus să iau panini pentru prânz.

– Nu, de ce-aş fi? Însă rosti cuvintele cu voce aspră, fiindcă era supărată, fără nici un motiv întemeiat pe care să-l fi putut numi. Pur şi simplu nu vreau să-ţi creez senzaţia că te caut pentru reparaţii, ca să ai grijă de copii, şi pentru orice altceva s-ar mai putea ivi. Ştiu cum să rezolv problemele astea. Mă ocup de ele de ani de zile.

– Fără nici o îndoială. Există vreun motiv care te împiedică să accepţi când ţi se oferă ajutor, sau e vorba de ajutorul meu în special? se interesă el privind-o în ochi.

– Nu. Da. O, pentru... Clare îşi apăsă degetele pe ochi. Doamne, o zi groaznică, începând cu trei băieţi irascibili târâţi la dentist.

– Nu, atunci ar fi fost mai rău. Perfect, sunt sigură că băieţii se vor bucura să te vadă, dacă eşti sigur că ai timp.

– Atunci o să-i iau eu, o să-i pun să se-apuce de teme. Le-am promis că le fac tacos dacă sunt cuminţi la dentist, aşa cum n-au prea fost. Dar o să trec asta cu vederea, fiindcă sunt uşor de preparat.

– Beckett. Îmi cer scuze că m-am răstit la tine, şi-ţi sunt într-adevăr recunoscătoare că ai reparat ţevile.

– Nici o problemă. Dădu să iasă, dar se opri în prag. Ştii, Clare, dacă eşti capabilă să faci totul, nu înseamnă că trebuie să faci totul.

Ryder îl urmări pe Beckett strângându-şi lucrurile la sfârşitul zilei. Ştia când fratele său era în toane rele, astfel că se decise să-l stârnească, încercând să ajungă la cauze.

– Ca bonă. Eşti sub papuc, frate. Beckett se mulţumi să-şi ridice degetul mijlociu. Presupun că trebuie să te porţi frumos dacă vrei să te mai atingi de ea după cearta de la Vesta, rânji Ryder.

– Care ceartă? se răsti Beckett studiindu-şi atent fratele. Nu ne-am certat.

– Am avut o discuţie. Dacă oamenii nu sunt în stare să sesizeze diferenţa... La naiba. Lovi cu piciorul în cauciucul din faţă al camionetei. Poate ea nu e în stare să sesizeze diferenţa. Ce ştiu eu?

– Să încerci s-o înţelegi e prima greşeală. Nimeni nu înţelege femeile.

– Cu ea se întâmplă ceva. A fost gata să-mi ia capul când i-am reparat o ţeavă la librărie. Este din cauza lui Lizzy, asta este.

– Nu este stafia mea. Clare s-a speriat acum două seri, când le-am arătat ei şi copiilor casa, iar Murphy a văzut-o pe Lizzy.

– Nu este o fantasmagorie, iar tu o ştii al naibii de bine. Arătă cu o zvâcnire a degetului spre Dumbass, care urina pe cauciucul în care dăduse el cu piciorul. De ce se duce câinele tău la etaj şi pierde vremea acolo în fiecare zi?

– E un câine, Beck. Nici pe el nu încerc să-l înţeleg. Dar Ryder trebuia să admită că povestea suna interesant. Zici că puştiul a văzut-o?

– A văzut-o cu adevărat. Eu nu le-am vorbit niciodată despre ea copiilor. Beckett îi povesti fratelui său incidentul. Pe urmă Clare a înnebunit, s-a supărat. Se pare că încă nu i-a trecut.

– N-am timp să-i iau flori. În plus, n-am făcut nimic, mormăi el lovind iarăşi cu piciorul în cauciuc.

– De parcă asta ar conta, zise Ryder clătinând din cap compătimitor. Ele sunt întotdeauna gata să-şi închipuie că ai făcut ceva. Din câte ştiu, cel mai simplu este să le distragi atenţia cu nişte flori. Pe urmă ai mai multe şanse să fii primit în pat.

– Sunt realist. Du-te să stai cu băieţii, poate pentru o femeie de felul lui Clare e ca şi cum i-ai da flori.

„Aşa o fi“, se gândi Beckett, îndepărtându-se la volanul maşinii. Dar el nu stătea cu copiii pentru că ar fi greşit cu ceva. O ajuta pur şi simplu.

Îi plăcea s-o ajute. Voia s-o ajute. Ea trebuia să se înveţe cu asta, mai curând sau mai târziu.

Când îl văzură, băieţii înnebuniră de fericire. Atât mulţumirea de sine, cât şi buna dispoziţie îi crescură vertiginos când cei trei începură să alerge în jurul lui, concurând ca să-i atragă atenţia, asaltându-l cu întrebări şi cu rugăminţi de joacă.

– Potoliţi-vă, porunci Clare, apoi îşi puse mâna pe umărul lui Harry, întorcându-se spre Beckett. Trebuie să terminăm tema la matematică.

– Aşa s-ar părea. Trebuie să terminăm calculele de pe foaia asta, şi apoi eşti liber.

– O oră şi jumătate a bărbatului, îl corectă Clare, apoi aruncă o privire către punga pusă de Beckett pe masă.

O înhăţă şi o sărută uşor, ceea ce îl făcu pe Liam să scoată sunete bolborositoare, în timp ce Harry se holba la foaia lui cu calcule, iar Murphy încerca să se urce pe piciorul lui Beckett ca o maimuţă.

– Bine. Clare se uită lung la Harry, apoi îşi trecu mâna prin părul băiatului. Să nu faci tema în locul lui. Iar voi, băieţi, oferiţi-i fratelui vostru puţină linişte, să poată termina. Pe urmă n-aveţi decât să vă jucaţi. Nu lipsesc mult.

Clare îl învălui pe Harry într-o altă privire lungă, apoi îi lăsă singuri.

– Trebuie să aduni cele trei numere şi să scrii răspunsul. Nu ştiu de ce sunt aşa de multe.

– Nu şi nu. Voi doi duceţi-vă în camera de joacă, trebuie să vă împărţiţi toţi eroii din filme în băieţi buni şi băieţi răi, şi să faceţi echipe.

Perspectiva războiului îi făcu pe amândoi s-o ia la fugă, cu strigăte care-ţi îngheţau sângele în vene.

– Aşadar, cincizeci plus opt plus două sute. În scurt timp, Beckett descoperi că Harry n-avea nevoie de ajutor, ci de o persoană care să-i menţină atenţia concentrată. Bună treabă. Ai dat gata flecuşteţul ăsta. După zgomotele care se auzeau din camera de joacă, ceilalţi începuseră războiul fără el. Beckett luă punga şi o puse pe masă. Acum, că am terminat cu tema la matematică, e momentul să-ţi arăt ceva. Scoase o ruletă, explicându-i: E un obiect adevărat, nu o jucărie. Este una de-a mea. Pe-aici sunt probabil o mulţime de lucruri care trebuie măsurate.

– Dacă vrei să rămână în afară, apeşi aici, şi se înţepeneşte. Ca s-o eliberezi, nu trebuie decât să apeşi din nou.

Fără să spună nimic, băieţelul încercă de câteva ori. Apoi se uită la Beckett.

– Alaltăieri, la han, mi s-a părut că te interesează cum construiesc lucrurile, cum se fixează, cum funcţionează. Nu poţi să construieşti nimic fără o ruletă. Tatăl meu mi-a dat una când...

– Nu, răspunse Beckett, şi în gând îi răsună un hopa! Mi-am amintit doar că eu am primit una când eram copil, şi mi-am zis că şi ţie ţi-ar plăcea.

– Am văzut c-ai sărutat-o pe mama. Am văzut că ai mai sărutat-o şi înainte.

– Mda, ai dreptate. „Merită un răspuns cât se poate de sincer“, se gândi Beckett. Mama ta îmi place foarte mult. Sărutul e un mod de a i-o arăta.

Stop! Cum să-i vorbească unui copil de opt ani despre drumul lung şi dificil dintre sărut şi căsătorie?

– Ne plăcem unul pe altul, Harry, ne place să fim împreună, să facem unele lucruri împreună.

– Nu poţi să-i ceri să se mărite cu tine fără să mă întrebi pe mine mai întâi. Eu sunt cel mai mare.

– Da, e greu. Fiii trebuie să aibă grijă de mamele lor. E misiunea noastră. Şi tu te descurci foarte bine, Harry. N-o s-o sărut pe mama ta dacă ea nu vrea. Şi n-o să-i cer să se mărite cu mine fără să te întreb pe tine mai întâi. Beckett ridică o mână. Jur. Harry îl studie o clipă atent, după care îi strânse mâna. Suntem OK, tu şi cu mine?

– Ăsta-i un avantaj încântător, dar vin să mă joc cu voi pentru că este amuzant, şi pentru că sunteţi nişte băieţi grozavi.

– Sigur. Am luat nivela asta mică pentru Murphy. Când o aşezi jos, te uiţi la bulele astea din mijloc. Vezi aici nişte linii, şi vezi că bulele stau între ele? Masa asta e foarte dreaptă. Altfel uite ce se-ntâmplă. Săltă un capăt al nivelei şi bulele se înclinară. Vezi?

– Bună întrebare. N-am idee. Trebuia să se intereseze. Se numeşte cap Phillips fiindcă, uite, are creste în vârf, în loc să fie plată, ca o şurubelniţă obişnuită. Asta e destul de mică pentru ca Liam să poată scoate casetele cu baterii din jucăriile voastre când trebuie schimbate.

– Dacă am avea mai multe unelte şi nişte materiale, am putea construi ceva.

– OK. Îmi place ruleta. Îmi place mai ales că nu-i de jucărie. O să le-o arăt lui Liam şi lui Murphy, şi-o să măsurăm ceva.

În timp ce copilul se îndepărta în fugă, Beckett se lăsă pe spătarul scaunului. Spera că, pe moment, reuşise să facă faţă subiectului spinos. Oricum, se bucura din tot sufletul că scăpase basma curată.

Clare sorbi din şampania adusă de Avery şi studie apartamentul lui Hope. Curat, medită ea, util... şi provizoriu. Hope simţea evident acelaşi lucru, fiindcă-şi adusese un minimum de mobile.

– Am vândut o mulţime, i-am dat câteva lucruri soră-mii. Fratele meu a luat patul. Eu nu-l voiam, iar pe el nu-l deranjează sub nici o formă ideea de a dormi acolo unde dormeam eu cu Jonathan.

– E mai bine pentru tine, încuviinţă Avery. Un nou început, un loc nou, totul nou.

– M-am gândit să aştept până când o să mă mut în apartamentul de vizavi şi să-mi cumpăr altul atunci. Pe moment o să mă descurc bine doar cu o saltea nouă.

– Ingenios. Avery toastă în cinstea ei. Ar trebui să treci pe la Bast, nu departe de aici, pe strada principală. Cea mai mare parte a mobilierului pentru han provine de acolo. Owen mi-a spus că şeful magazinului le păstrează acolo toate piesele până când vor fi pregătiţi să le ducă în clădire. Sunt sigură că ar fi dispus să facă acelaşi lucru şi pentru administratoarea hanului.

– Poate. O să arunc oricum o privire. Hope studie cutiile cu bagaje, pereţii goi, podeaua goală. O, Doamne, ce-am făcut? Se roti, descriind rapid un cerc complet, cu ochii mari şi cu o notă de panică în privire. Mi-am vândut jumătate din lucruri, şi am altele, cu care nu ştiu ce să fac, lăsate în păstrare. M-am mutat dintr-un loc care-mi plăcea şi n-o să am o slujbă adevărată pentru Dumnezeu ştie cât timp. De ce-am făcut asta?

– Tulburată? Sunt de-a dreptul înnebunită, iar asta nu-mi stă în fire. Nici măcar nu ştiu unde mă aflu.

– Eşti în Boonsboro. Avery o întoarse către fereastra care dădea spre Main Street. Ai mai fost aici de zeci de ori. Vezi, acolo e restaurantul meu.

– Ştiu că eşti pe punctul să începi o muncă ideală pentru tine, într-un loc unde ai prietene. Cele mai bune prietene cu putinţă, inteligente şi sexy, frumoase şi înţelepte.

– De unde pot şti dacă e munca ideală pentru mine? Nici măcar nu m-am apucat de treabă.

– Eu ştiu ce-ţi trebuie, zise Avery cuprinzând-o într-o îmbrăţişare scurtă.

– Nu... ei, lasă asta pe mai târziu. Acum am ceva important. Avery se scotoci în buzunar. Owen mi-a dat cheia. Cheia ta de la han. Mergem să-l inspectăm, ca să-ţi aduci aminte de ce te afli aici.

– N-am terminat cu despachetatul. S-ar putea să nu termin niciodată. Aici nu e destul loc pentru toate hainele mele. Hope îşi apăsă mâinile pe tâmple. Ce-o să fac cu toate ţinutele?

– Avery are dreptate. Deşi nu se simţea tocmai în largul ei la gândul că vor merge numai ele trei, singure, în clădire, Clare îşi puse în glas tot entuziasmul de care era în stare. Ai spus că n-ai fost acolo de când ai sosit în oraş.

– Iar eu o să trec pe-aici mâine, promise Clare. Măcar pentru scurtă vreme.

Clare îşi înşfăcă jacheta în timp ce ieşeau şi le ajunse din urmă pe scări.

– Şi e frumoasă. E o clădire impozantă, nimic de zis. Pur şi simplu nu-mi dau seama de ce m-am gândit c-aş putea s-o conduc eu.

– Pentru că eşti inteligentă, conştientă de propria ta valoare – ceea ce e totuna cu a spune că eşti înţeleaptă, serios. Şi cred că e exact genul de provocare care-ţi face plăcere.

– Pregătesc curtea pentru pavaj. Avery vorbea gesticulând. Ar trebui să arunci o privire în spatele magazinului de suvenire, să vezi ce-au făcut acolo. Este pur şi simplu excepţional. Poftim. Îi întinse cheia lui Hope. Tu ar trebui să descui.

Hope nu spuse nimic când intrară. Clare deschise gura, însă Avery clătină din cap. Înţelegând, păstră tăcerea.

Peste tot erau stivuite lăzi, printre care abia aveai loc să te strecori. Dulapuri de bucătărie, observă Clare. Instalarea lor avea să înceapă aşadar în curând, dar se temu că Hope nu putea să aprecieze frumuseţea dalelor, ascunse sub cutii şi prelate.

– Culorile sunt frumoase. Hope vorbea pe un ton neutru, dar zăbovi câteva clipe în dezordinea din spaţiul acela înainte de a străbate culoarul scurt care dădea în hol. Acolo scoase un sunet de încântare şi surprindere. Bine, e superb. Elegant şi original, fără să fie înzorzonat. Ştii dacă putem merge şi în partea asta?

– Owen spune că toate locurile unde nu putem intra sunt înconjurate cu bandă.

Vrând să vadă cu ochii ei, Avery traversă dalele şi aprinse lumina dintr-o toaletă.

– Ce? O! Hope intră şi îşi plimbă degetele peste desenul stilizat al faianţei. Uite cum preia modelul covorului de mozaic, fără să-l repete. Îmi place.

Se îndreptară agale spre prima cameră de oaspeţi şi se opriră în uşa băii, blocată de o bucată de bandă.

Terminaseră podeaua, observă Clare, şi se gândi la primul moment când stătuse alături de Beckett, chiar acolo. Dintr-odată, constată cu surprindere că simţea în nări mirosul de caprifoi.

Se retrase, lăsându-şi prietenele să gângurească despre culorile şi detaliile dalelor, şi trecu în sala de mese.

Mai studie pentru câteva clipe tavanul, înainte de a se îndrepta către ferestrele din faţă.

– Cred că mă simt scoasă din elementul meu, şi aşa ceva îţi slăbeşte puterile. Toate astea reprezintă o schimbare enormă, şi cred că aveam nevoie de ea. Dar acum, după ce am făcut-o, mă-ntreb dacă sunt pregătită să-mi transform viaţa în aşa măsură. Întorcându-se către Clare, continuă: Însă locul ăsta are ceva. Pur şi simplu îmi vorbeşte, îmi sugerează că acum ăsta este elementul meu. Mi se pare firesc să mă aflu aici, înăuntru. Probabil că după ce o să ajung vizavi o să intru din nou în panică, dar, când sunt în clădirea asta, totul pare aşa cum trebuie să fie. Îşi înălţă din nou privirea către tavanul casetat, când auzi paşi deasupra lor. Avery trebuie să fi urcat la etaj fără noi.

– S-ar putea, dar nu le-am văzut camionetele nici în faţă, nici în spate.

– Ei bine, acolo sus e cineva şi, de vreme ce uşile sunt încuiate, e cineva care are cheie. Ca să rezolve problema, Hope ieşi pe coridor şi se opri la baza treptelor. Alo!

– Trebuie să fie stafia. Avery zâmbi larg, cu o expresie plină de amuzament. Haideţi să verificăm.

Dar ea alerga deja pe trepte. Resemnată, Clare o urmă, cu Hope alături, timp în care Avery continuă să strige.

– Nu este extraordinar? Avery stătea în uşa apartamentului E&D. Simţiţi mirosul? Inspiră adânc. Vară. Caprifoi.

Dar Clare îşi încrucişă braţele, înfrigurându-se, fiindcă simţea şi ea parfumul.

– Atunci şi imaginaţia mea a luat-o pe acelaşi drum. E fascinant. Hope intră în cameră. A făcut cineva cercetări, să-ncerce să vadă cine e? Ar fi... Tresări când se deschise uşa balconului. Ia uitaţi-vă!

– Uşa n-are lacăt şi nu era încuiată. Pe-acolo a intrat cineva, insistă Clare.

– Cineva cu un braţ de caprifoi? N-aş crede. Avery se duse la uşă, deschizând-o mai larg. O închise din nou. Şi n-ar fi uşor să ajungi pe balcon din exterior fără să fii văzut.

– Nu pare tristă, nu-i aşa? remarcă Hope dând ocol camerei. Orice ar fi, oricine ar fi, se poartă prieteneşte.

– La fel era şi Casa de pe Deal, murmură Avery cu voce joasă. Şi, indiferent ce umbla pe-acolo, umbla cu de la sine putere.

– Of, încetează! se răsti Clare. Încetează şi gata. Este o clădire veche. Podelele scârţâie. Uşa trebuie reparată. Atâta tot.

– Voi bateţi câmpii vorbind despre apariţii bizare, şi mă-ntrebi de ce sunt întoarsă de dos?

– Da, stărui prietena ei strângându-i mai tare mâna. Dacă n-ai crede în fantome, te-ai gândi pur şi simplu că suntem nişte proaste. Dar nu te-ai înfuria.

– Nu sunt furioasă. Doar că m-am săturat tot fiu târâtă în discuţii despre stafii, ca şi cum ar exista.

– OK. Eu nu mă supăr dacă tu nu crezi în ele. De ce te superi tu dacă eu cred?

– Ai dreptate. Absolut. A fost o zi grea, şi încă mai am de pregătit cina. Ar trebui să plec acasă.

– Nu, voi ar trebui să rămâneţi, să vedeţi restul. Îmi pare rău. Sunt într-adevăr obosită. Doar că... Sub imperiul emoţiilor, vocea i se frânse. Nu cred în toate astea.

– Perfect, nu-i nici o problemă. Avery ridică iritată din umeri. Ar trebui să mergem sus, să-şi vadă Hope apartamentul.

– Nu vreau să cred în toate astea. Lacrimile îi înfundau gâtul, îi iritau ochii. Clint de ce nu s-a-ntors, dacă e să fie aşa?

– Clare. Nelăsându-i timp să se retragă, Avery o cuprinse într-o îmbrăţişare. Îmi pare rău. Nici măcar nu m-am gândit la asta.

– E o prostie. Sunt o proastă. Cedând, Clare îşi lăsă lacrimile să izvorască. Şi e o prostie să mă înfurii, dar de ce reuşeşte ea să se-ntoarcă în lumea noastră? De ce reuşeşte să rămână?

– Când am fost aici cu Beckett. M-am speriat când l-am zărit luând-o pe scări în sus, zâmbind... către ea. Şi m-am înfuriat. De ce a trebuit s-o vadă pe ea, Avery? N-ar fi trebuit să aibă şansa de a-şi vedea tatăl? Măcar o dată. O singură dată. La naiba. Ieşi pe balcon, la aer, şi se sprijini de balustradă. Cuprinzând-o cu braţul pe după umeri, Hope îi îndesă în mână o batistă, iar Avery o îmbrăţişă din partea cealaltă. E o prostie să mă înfurii, bombăni Clare. Îşi şterse ochii, cutremurată de un suspin. N-are rost să te-ntrebi de ce. Credeam că epuizaserăm subiectul ăsta. Când s-au auzit prima oară poveştile despre stafie, n-am crezut, deşi era interesant. În genul în care e interesant un roman. O poveste bună, atâta tot. Dar apoi, Murphy.

– Poţi să cauţi explicaţii, murmură Hope. Chiar dacă nu există răspuns.

– Până acum nu mi-am dat seama de ce m-a dat peste cap în halul ăsta. Sau poate n-am vrut să recunosc.

– Să plecăm de-aici, sugeră Avery. Să mergem la Hope şi să stăm puţin de vorbă.

– Nu, acum mi-am revenit. E mai bine să ştiu, să recunosc, să fac faţă. Clare se întoarse şi, văzând uşa deschisă mai larg, expiră prelung. Şi ar fi cazul să fac faţă, întrucât s-ar părea că ea nu pleacă nicăieri.

În ziua următoare, Beckett şi fraţii lui se îngrămădiră în spălătorie. Dacă Owen n-ar fi anunţat o şedinţă, ar mai fi putut dormi o oră – sau chiar două – fiindcă plănuise să lucreze în biroul lui.

– Electricianul vine în dimineaţa asta să instaleze lămpile exterioare de aici şi pe cele noi din magazinul de suvenire. Lăzile sunt marcate, dar trebuie să mai verifici o dată corpurile de iluminat, Beck. Şi, înainte de a mă-ntreba de ce, continuă Owen, avem aproape două sute pentru aici şi vizavi. Nu vrem să irosim timp, bani şi ore de lucru schimbându-le între ele dacă au fost prost marcate.

– Bine. Le verific înainte să mă întorc la birou. Şi, înainte de a mă-ntreba tu, află că am şi eu o listă cu probleme de rezolvat.

Owen adăugă o serie de însărcinări şi de telefoane de dat pe lista lui Beckett.

– De ce nu-i dai o parte dintre ele administratoarei hanului? întrebă Ryder.

– Fiindcă îi mai lăsăm încă două zile ca să termine cu mutatul, pentru numele lui Dumnezeu. Owen săltă cu un bobârnac o pagină de pe clipboard. Asta-i o listă pe care am început-o pentru ea. Tu ce ai în plan, cât timp instalez eu tejgheaua vizavi?

– Doi oameni sunt deja acolo şi dau găuri, zise Ryder uitându-se pe propria sa listă. Când se deschide, o să aducă biroul ales de mama din talcioc şi o să-l ridice cu un scripete la etaj. Zugrăvirea exteriorului continuă, probabil la nesfârşit, şi o să-i pun să-nceapă şi în interior, să-i dea zor în hol, de vreme ce podeaua e gata.

Continuă să-şi înşire activităţile în timp ce Beckett îşi bea cafeaua, iar radioul trecu pe un post de country rock când sosi echipa.

– Mama are o întâlnire la Hagerstown, le reaminti Owen. Aşa că o să treacă pe-aici în drum spre casă. Anunţaţi echipa că vine şefa cea mare. Asta-i tot.

– Ăsta-i un cod pentru sex? interveni Owen. Trebuie să mă puneţi la curent dacă vorbiţi codificat.

– Nu, nu e un cod şi nu m-a obosit. Numai că n-am dormit destul. Probabil fiindcă babysittingul nu este un cod pentru sex.

– Ea a avut o durere de cap? insistă Ryder cu aceeaşi expresie amuzată pe chip.

– Cât de nemernic poţi să fii! Nu e timpul potrivit – ar fi ciudat să mă culc cu ea când puştii sunt în celălalt capăt al coridorului. Nu sunt pregătiţi pentru asta, mai ales că Harry m-a luat la întrebări, ca să afle de ce-o sărut pe mama lui.

– Serios? Zâmbetul atotcunoscător al lui Ryder înflori acum într-unul mai larg, apreciativ. Bravo lui.

– Da, grija băiatului pentru ea e de admirat. Sunt nişte copii extraordinari. Murphy vrea să le fac sicrie figurinelor lui, pentru cazul că mor în luptă. Cine s-ar fi gândit la aşa ceva?

– Aş vrea să ne fi gândit noi, zise Owen. Ar fi fost grozav. I-am fi putut îngropa, am fi putut face nişte pietre de mormânt micuţe, inscripţionate cu simbolurile lor.

– Şi de-acolo s-ar fi ridicat din nou, reînsufleţiţi de o forţă supranaturală, ca să se răzbune.

– Am fi putut grava simbolurile şi pe capacele sicrielor. Fiecare ar fi avut sicriul său. Mai ai trusa pentru gravură în lemn, nu?

– Cât vă amuzaţi voi cu jucăriile, eu trec la lucru. Ryder îşi puse centura cu unelte. Pe-aici există o grămadă de bucăţi de placaj, adăugă el, ieşind.

Owen aşteptă până când Ryder, ajuns destul de departe ca să nu-i mai poată auzi, începu să strige la oamenii din echipă.

– Ştii că, dac-o să te-apuci să le construieşti, o să vrea să participe şi el, şi-o să-i vrea pe Wolverine şi pe Venom, ca întotdeauna.

Avea de gând să se ducă direct acasă, în biroul lui, dar se pomeni solicitat să-şi pună mănuşile de lucru şi să ajute la dărâmarea gardului vechi. Apoi răspunse unui strigăt de vizavi şi se duse se consulte cu Madeline asupra rafturilor de pe peretele din stânga al magazinului de suvenire. În drum spre ieşire, îl văzu pe bărbier pe bancă, în faţa salonului Sherry’s, şi se opri să stea de vorbă.

Se uitară împreună cum monta electricianul unul din cele două felinare mari care flancau uşa.

– N-au parte de o perspectivă ca a ta, Dick. Celularul îi sună în buzunar. Ne vedem mai târziu. Îşi scoase telefonul după ce se puse în mişcare. Ce s-a-ntâmplat, Ry? Ţi-e dor de mine?

– Ca de-o urticarie pe fund. Băieţii au o întrebare în legătură cu modelul peretelui. Mama e la Hagerstown, aşa că ai fost ales să răspunzi.

În cele din urmă, ajunse în biroul lui mai aproape de zece decât de nouă, ora pe care şi-o planificase pentru începerea lucrului. Dar nu-l deranja. Fiecare pas ducea înspre ţelul final, se gândi el turnându-şi într-o cană tot ce mai rămăsese din cafeaua de dimineaţă.

Se ocupă mai întâi de telefoane, fiindcă le detesta cel mai mult, apoi modifică planurile de amplasare a mobilierului, ţinând cont de nişte achiziţii suplimentare.

Era al naibii de dornic să termine firma în ziua aceea – iar ceilalţi ar fi făcut bine să se declare mulţumiţi.

Se opriseră la trei tipuri de caractere, fiindcă nimeni nu voia să-şi asume obligaţia de a alege. Ei bine, în ziua aceea alese el pentru toţi.

Se jucă apoi cu spaţiile dintre litere, cu dimensiunile, cu nuanţele. Se ridică, ocoli biroul, se duse la fereastră şi se holbă la clădire, încercând să vizualizeze firma. Se aşeză la loc, verifică măsurătorile, calculele, făcu alte încercări.

Îşi dădu seama că-i era foame. Prin urmare, sună la parter pentru o pizza calzone.

„Asta e“, îşi spuse, şi o scoase la imprimantă. O ridică în dreptul ferestrei, privind-o cu un ochi închis. Zâmbi satisfăcut.

Ca să amplifice impactul propunerii, se aşeză din nou, elaborând o firmă pentru magazinul de suvenire cu ajutorul aceleiaşi palete de culori şi al aceloraşi fonturi.

Dădu să se ridice cu mâna întinsă după portofel, şi constată cu uimire şi bucurie că nimeni alta decât Clare îi aducea pizza.

– Ţi-ai luat o a doua slujbă la Vesta? Pariez că scoţi nişte bacşişuri grozave.

– Fac economii pentru o maşină nouă. Clare îi oferi cutia şi un zâmbet. Eram la parter când au ambalat-o, aşa că m-am oferit să ţi-o aduc, întrucât oricum voiam să stăm de vorbă. E trecută în contul tău.

– Mulţumesc, dar tocmai aveam de gând să mănânc repede o salată, apoi să-i dau lui Hope o mână de ajutor pentru o oră. Însă voiam să...

– Nu ţi-am dat bacşiş. Îşi propti mâinile pe şoldurile ei şi o trase către el. Miroşi extraordinar.

Şi părea cu mult mai relaxată şi mai fericită decât fusese după discuţia despre Lizzy.

– Am încercat nişte mostre de loţiuni de corp pe care vrem să le comercializăm. Asta e cu miere şi caise.

Se aplecă şi se pierdu într-un sărut tandru, printre caise şi miere şi Clare. „A trecut prea mult timp“, se gândi, când braţele ei îi înconjurară gâtul. Prea mult de când o ţinuse cu adevărat în braţe, prea mult de când o avusese.

– Ăsta nu e decât acontul, zise el îndrumând-o spre uşă. Trebuie să vii cu mine să-ţi dau restul.

– Beckett! Clare râse cu poftă, dar el îi auzi respiraţia îngreunându-se, o simţi tremurând când îi atinse buza de jos cu dinţii. Nu pot. Nu putem. Suntem în miezul zilei.

– Mă gândesc tot timpul la tine. Continua s-o împingă, făcând-o să meargă cu spatele, cu buzele alunecându-i pe gâtul delicat. Nu mi te pot scoate din minte. Mi-e greu când te văd şi nu te pot atinge.

– Cred că aş putea să-ntârzii puţin. Beckett îşi strecură mâna sub fusta ei şi o mângâie blând între coapse. Pot cu siguranţă să întârzii, se corectă ea.

Căzu pe spate în pat, cu inima deja accelerându-şi bătăile, cu trupul deja vibrând. „Sunt nebună, iresponsabilă, e minunat“, se gândi când gura lui o apăsă, când dinţii lui îi ciupiră sânul prin bluză.

Lăsă să-i scape un suspin adânc, surprinsă, când degetele lui i se furişară din nou sub fustă, strecurându-se apoi în intimitatea ei.

– Relaxează-te. Acum înnebunit, pătrunse mai adânc în ea, în timp ce se înfrupta cu pielea caldă a gâtului ei. Desfată-te.

Clare se arcui sub el agăţându-se de cearşafuri, cu ochii înceţoşaţi. Când atinse orgasmul, geamătul ei lung, cutremurător, îl săgetă drept în şale.

Peste o clipă, Beckett îşi lăsă jeanşii în jos şi îi săltă fusta. Apoi se afundă în ea.

Strigătul ei de surpriză răsună iarăşi, iar mâinile i se încleştară de şoldurile lui, cu unghiile înfigându-i-se în carne. Numele lui i se desprinse tremurător de pe buze când îl privi în ochi.

Pe urmă îşi înfăşură picioarele în jurul mijlocului lui şi intră în ritmul împingerilor frenetice.

Istoviţi, rămaseră întinşi alături, încă pe jumătate îmbrăcaţi, respirând şuierător.

– Nu, dar în mijlocul zilei de muncă – şi încă mai am hainele pe mine. Aproape pe toate.

– A fost cam în grabă. Beckett îşi lăsă capul în jos, frecându-şi buzele de ale ei. Dar te pot dezbrăca acum, ca s-o luăm de la început.

– Cred că nici organismul meu, nici programul nu mai fac faţă unui alt bacşiş. Dar îţi mulţumesc din suflet pentru că-mi eşti client.

– Este cea mai bună pizza din cartier. La naiba, deschid eu, adăugă Beckett, când bătu cineva în uşa apartamentului.

Care bineînţeles că nu era încuiată, îşi aduse el aminte când o auzi pe Avery strigând. Îşi trase jeanşii, iar Clare sări în sus, încercând să-şi îndrepte şi să-şi netezească rochia.

Dar ea ajunsese deja la uşă, unde se opri, holbân-du-se şi arătând cu degetul.

– Aţi făcut o partidă la prânz! Uitaţi-vă la voi, cu ochii plini de sex şi de vinovăţie. Trupul meu nu mai poate suporta atâta invidie. Va trebui să angajez un bărbat. Care este tariful?

Clare îşi duse mâna la coada de cal şi trase de panglică, apoi îşi dădu seama că-şi lăsase geanta – cu tot cu peria de păr – în biroul lui Beckett.

Pe urmă cei doi îşi zâmbiră pur şi simplu unul altuia, se gândi Avery, ca doi oameni care făcuseră sex în pauza de prânz.

– Am bătut la uşă, îi informă ea. Mai întâi la uşa biroului, fiindcă acolo ai spus că vrei să-ţi fie adusă pizza – şi acolo a spus Clare c-o s-o ducă, pentru că voia să stea de vorbă cu tine, zâmbi Avery schiţând nişte ghilimele în aer.

– Corect, şi încă n-am apucat să stăm de vorbă. Ascultă, trebuie să-mi iau peria ca să mă pieptăn. O să vin la Hope peste câteva minute.

– Nu mai puteţi face sex acum. Pun piciorul în prag. O să ştiu dac-o să faceţi, şi o să plâng, şi-o să-mi tai părul. Nu vreţi să fiţi responsabili pentru asta.

Avery nu spuse absolut nimic, mulţumindu-se să îndrepte spre ei un deget acuzator. Cu o ultimă privire de dojană, ieşi.

– Nu. Clare se grăbi să ridice o mână, cu palma deschisă. Categoric nu. Am promis. Trebuie să-mi iau geanta. Voiam să vorbesc cu tine, să-ţi cer scuze.

– Pentru că am fost atât de tulburată încât nici măcar nu ţi-am mulţumit c-ai stat ieri cu copiii, fiindcă am fost răutăcioasă când mi-ai reparat chiuveta şi fiindcă m-am răstit la tine în seara când am fost în han şi la cină – ceea ce a reprezentat motivul pentru tot restul.

– Nu cred c-am mai fost vreodată aici, în birou. E frumos. Te reprezintă. Acolo e baia?

– Am nevoie de o oglindă. Intră şi lăsă uşa deschisă în timp ce-şi peria şi-şi aranja părul. Eu, Hope şi Avery am fost la han cât ai stat cu băieţii. Şi, ei bine, am auzit ceva la etaj, ca nişte paşi. Şi am simţit mirosul ei acolo, sus. Uşa balconului s-a deschis.

Îşi luă panglica de la încheietura mâinii şi îşi răsuci părul într-o coadă linsă.

– Am sărit la ele atunci, exact cum am făcut cu tine. Ba nu, chiar mai rău. Eram atât de furioasă!

– Asta este întrebarea. Mi-am dat seama de ce, sau mi-am îngăduit să-mi dau seama. Eram furioasă fiindcă, dacă aşa ceva e cu putinţă, dacă se întâmplă cu adevărat, dacă e într-adevăr posibil să te întorci de pe lumea cealaltă, atunci...

– Of, Doamne. Clint. Nu m-am gândit niciodată la asta, la el. Îmi pare rău.

– Nu, mie îmi pare rău. Tu n-aveai de ce să te gândeşti la Clint. Şi eu n-aveam de ce să mă dezlănţui împotriva ta, a lui Avery şi a lui Hope. Împotriva oamenilor la care ţin.

– Te-a rănit, iar eu, din păcate, n-ar fi trebuit să stau cu mâinile-n sân.

– Nu m-ai rănit tu, ci situaţia asta. Iar acum, când ştiu de ce simt ceea ce simt, nu mai e dureros.

– Am plâns zdravăn după ce i-am culcat pe băieţi, şi m-am gândit foarte mult. Nu, n-o să mă mai doară. Îşi aruncă trusa de machiaj în geantă şi ieşi din baie. Nu ştiu de ce unii se întorc – sau cel puţin aud poveşti despre asta. Aşa că nu pot şti de ce nu s-a întors Clint. Sau poate că s-a întors, dar eu n-am fost pregătită, sau accesibilă, aşa că n-am putut să-l văd sau să-l simt. Însă acum ştiu că a plecat, că nu pot fi supărată pe el, pe tine sau... pe indiferent ce se află acolo. Îmi pare teribil de rău, şi-ţi mulţumesc fiindcă i-ai plimbat pe băieţi prin han, pentru că ai reparat afurisita aia de chiuvetă şi pentru că ai avut ieri grijă de ei, ca să pot eu să rezolv problema asta.

– Vreau să mă vezi în weekendul ăsta. Se strecură în braţele lui, rămânând în îmbrăţişare doar pentru o clipă. Lasă-mă să-mi verific programul.

Beckett se aşeză la fereastră, aşteptând până când o văzu traversând strada. În fugă, cu fusta fâlfâind, cu picioarele întrezărindu-i-se în câte o străfulgerare. Când ajunse în colţul opus, se uită înapoi, dădu cu ochii de el şi-i făcu vesel cu mâna înainte de a dispărea grăbită în spatele clădirii.

Se gândi la ea cu toată dragostea. Cât îl costa, cât îi oferea. Apoi puse pizza la încălzit în cuptorul cu microunde din birou.

Când reuşi să se întoarcă la han, ziua de lucru era aproape pe sfârşite. Cu mintea la altele, simţi mirosul de var înainte de a-l vedea.

Era nevoie de încă un strat, dar culoarea discretă, un galben pai, aduna deja lumina, intra în armonie cu nuanţele podelei. Auzi scâşnetul fierăstrăului, bufniturile ciocanelor. Când ajunse la baza scărilor, vocea mamei sale coborî până la el.

– Uită-te! Mama lui îi întinse un prospect. E încălzitorul de prosoape ideal pentru camera asta.

– Nu l-am comandat pe celălalt, fiindcă nu eram sută la sută sigură. De ăsta sunt. Sticlă încălzită.

– E excelent. Studiindu-l, îşi aduse în minte celelalte caracteristici ale încăperii. Se potriveşte cu lămpile şi cu toate accesoriile pe care le montăm aici.

– Nu eşti în toane bune? Nu e însărcinată, şi e minunat că nu e, fiindcă o să fie asistenta administratoarei hanului.

– Asta e tare. Se uită surprins la mătuşa lui. Nu ştiam că vrei să lucrezi aici.

– Mor de nerăbdare. Ideea aprinse scântei în ochii lui Carolee. Iubesc locul ăsta, iar renunţarea la slujba mea cu jumătate de normă n-o să mă facă să sufăr. Mă descurc bine cu oamenii şi ştii cât de mult îmi place să însufleţesc atmosfera. Am scris un CV.

– Sunt atât de entuziasmată! Locul ăsta mi-e tare drag. O să pot veni la serviciu pe jos, în loc să mă urc în maşină... Se opri şi clătină din cap. Dar trebuie să văd cum o să mă-nţeleg cu Hope. Carolee îşi ridică degetele în sus, încrucişându-le. Pe urmă facem anunţul oficial.

– Sus, în apartamentul lui Hope. Au trecut mai departe şi au pus gresia în bucătărie şi baie.

– Să-i aducem aici şi să discutăm totul împreună. Ieşi din cameră şi strigă: Şedinţă în familie. Cât mai curând posibil. Eve & Roarke.

– Despre un plan pe care l-am pus la punct azi. A, să ştii că o să folosesc atelierul pentru o vreme. Trebuie să fac nişte sicrie.

Pe Justine Montgomery n-o surprindeau prea multe, mai ales în privinţa băieţilor ei, dar asta o făcu să clipească nedumerită.

– Pentru copii, pentru figurinele care reprezintă eroi din filme şi mor în luptă. Probabil c-o să mă duc acolo când... OK, uite-i că vin.

Dumbass intră agale în urma lui şi ocoli încăperea, mirosind pe toată lumea în chip de salut.

– Poţi să-mi aduci şi mie una. Beckett îşi deschise dosarul şi scoase macheta firmei. Asta e. Ucid cu ciocanul pe oricine spune că nu-i place. O să-mi pară rău dacă o să fie vorba de mama sau de Carolee, dar o s-o fac oricum.

– Cel pe care l-am ales, îi răspunse Beckett lui Owen. Pot să te ucid. Am un frate de rezervă.

– E întocmai combinaţia pe care mi-am dorit-o, maroul ăsta dens pe un bej-deschis.

– Desenul este la scară. Rămâne loc suficient pentru site-ul web şi pentru numerele de telefon, fără să înghesuim numele.

– Nu e rău. Ryder dădu din cap şi scărpină urechile lui Dumbass zâmbindu-i larg lui Beckett. Nu este rău deloc.

– Am nevoie de el pentru hârtia cu antet, pentru cărţile de vizită, pentru plăcuţele camerelor, pentru brelocurile cheilor...

– OK, taci. Beckett scoase din dosar un CD pe care i-l întinse lui Owen. Ai totul aici.

– E ca încălzitorul de prosoape. Justine îşi trecu braţul pe după umărul lui Beckett. Se potriveşte sută la sută.

– Am făcut una şi pentru magazinul de suvenire, m-am gândit că în cazul lui o să mergem pe verticală, o s-o atârnăm de o consolă şi o s-o inscripţionăm pe ambele părţi.

– Îmi place! Justine o luă. Carolee, hai să vedem dacă Madeline mai este încă acolo. O să vrea să se uite la asta. Bună treabă. Îl strânse pe Beckett de mână. Într-ade-văr grozavă.

– Ne întâlnim acolo. Trebuie să fac curat, fiindcă eu n-am stat toată ziua călare pe birou.

10 Detectiv, personaj principal într-o serie de bestselleruri ale lui Michael Connelly (n.red.)

11 Personaje din seria de romane In Depth, creată de Nora Roberts sub pseudonimul J.D. Robb (n.red.)