A doua zi, Dwight Enys veni la ei călare, foarte entuziasmat. Se duseră împreună să vadă ghereta pentru paznic din pâlcul de copaci, dincolo de Reath Cottage; Keren Daniel ședea la fereastră și-i urmări trecând călare, în timp ce prin cap îi treceau gânduri bizare. Nici nu bănuia că Demelza aproape îi ghicise gândurile.
Ross fu surprins să afle că și Enys primise o invitație la petrecerea de la Warleggan; când ajunse acolo în ziua respectivă, îl reperă imediat: ședea sprijinit de un perete din salonul de primire, cu un aer oarecum preocupat.
Printre invitați erau și vreo câteva doamne, iar Ross fu numai ochi și urechi. Toată lumea bună șușotea despre nu știu ce femeie căreia Francis îi acorda prea multă atenție, dar până acum el n-o văzuse niciodată. Era aici în seara asta și unchiul Cary Warleggan. Cary nu era o persoană la fel de respectabilă ca fratele lui, Nicholas, sau ca nepotul lui, George, și deși făcea parte din trioul care-și extindea influența financiară în toată partea de vest din Cornwall, se ținea în general în umbră. Era înalt și subțire, palid, cu un nas lung, voce nazală și o gură mare cu buze subțiri veșnic strânse. Mai era prezent și un morar pe nume Sanson, cu mâini grase și o privire șireată și ageră, pe jumătate ascunsă de faptul că în permanență clipea.
Ross făcu un tur cu Dwight prin salon, apoi ieșiră afară, pe pajiștea care se întindea până la râu, în spatele casei. Aduse vorba despre Jim Carter și despre faptul că e în închisoare la Bodmin, iar Enys spuse că se va duce oricând bucuros să-l vadă pe tânăr.
Când se întoarseră în salonul luminat, Ross zări o femeie tânără și înaltă cu păr negru strălucitor stând lângă Francis la masa de joc. Atitudinea lui plină de amabilitate nu lăsa nici o urmă de îndoială.
― Un doișpe, pe legea mea! Pișicher ce ești! spuse doamna cu voce înceată și joasă, graseind nu în mod neplăcut. Iar pentru tine, Francis, e un vis urât. Tu aveai mereu noroc la jocul ăsta.
Își întoarse capul și aruncă o privire prin salon, iar Ross simți ca și când l-ar fi ars cu fierul înroșit.
Cu ani în urmă, când plecase de la serata aceea disperat și cu inima bolnavă și se dusese la hanul Ursului ca să încerce să-și înece amarul în băutură, venise la el o prostituată tânără, înaltă și slăbănoagă, cu înfățișare deosebită, dar fără un sfanț; îl abordase cu vorba tărăgănată, privindu-l cu ochii ei mari și îndrăzneți. Se dusese cu ea în cocioaba ei dărăpănată și încercase să uite de dragostea pentru Elizabeth într-o răbufnire de pasiune josnică, falsă.
Nu știuse niciodată cum o chema altfel în afară de Margaret. Nu aflase niciodată nimic despre ea. Nici în visele lui cele mai rele nu se gândise că o s-o vadă aici.
Toate semnele sărăciei dispăruseră. Era pudrată și parfumată, și împodobită cu nenumărate brățări și inele care zornăiau la fiecare mișcare.
În acel moment intră în salon George Warleggan. Cu gâtul lui scurt, cordial și elegant înveșmântat, se duse de îndată spre cei doi domni de lângă ușă. Margaret îl urmări cu privirea pe amfitrion până îl zări pe Ross. Văzut dintr-o parte, cu obrazul brăzdat de cicatrice, era inconfundabil. Făcu ochii mari, apoi izbucni într-un hohot de râs sănătos.
― Ce s-a întâmplat, iubito? Nu văd nimic nostim într-un patru și un trei, când am nevoie de un decar ca să câștig, spuse Francis.
― Doamnă Cartland, dați-mi voie să vi-l prezint pe căpitanul Poldark, vărul lui Francis, spuse George. Doamna Margaret Cartland.
― Sluga dumneavoastră, spuse Ross.
Margaret îi întinse mâna în care ținea cutia cu zarurile. Cât de bine își amintea Ross acum dinții albi și puternici, umerii generoși și căutătura senzuală, de felină a ochilor ei negri.
― Milord, spuse ea, folosind cu îndrăzneală aceeași formulă de adresare de altădată. De ani întregi aștept să vă cunosc. Am auzit atâtea povești despre domnia voastră.
― Doamnă, replică Ross, să nu le credeți decât pe cele care pot fi crezute... sau pe cele amuzante.
― Oare vreuna care vă privește ar putea fi altfel? spuse ea.
Spuse cercetându-i chipul:
― Dacă nu le povestește domnia voastră, doamnă, s-ar putea să nu fie nostime.
― Nu, poveștile care nu pot fi spuse mi se par cele mai distractive, râse ea.
El se înclină.
― Esența unei glume bune este că ar trebui împărtășită doar de două persoane.
― Eu aș zice că asta este esența unei partide de amor bune, spuse Francis, și toată lumea râse.
Mai târziu, Ross se duse să joace whist, dar spre sfârșitul petrecerii, dădu din nou de doamna în cauză singură, la capătul scărilor. Făcu o reverență scurtă și ironică, foșnind din mătăsuri și zornăindu-și bijuteriile.
― Domnule căpitan Poldark, ce noroc să ne întâlnim iar.
― E o surpriză să ne întâlnim iar.
― Văd că nu mai sunteți așa de politicos când nu e nimeni de față.
― O, nici prin cap nu-mi trece să fiu nepoliticos cu o veche prietenă.
― Prietenă? N-ați zice că a fost mai mult de-atât?
El observă că ochii ei, pe care-i crezuse mereu negri, erau de fapt de un albastru foarte intens.
― Mai mult sau mai puțin, depinde cum vezi lucrurile, replică el. Eu nu sunt de felul meu din cei care despică firul în patru.
― Nu, ați fost întotdeauna un bărbat hotărât. Ei, și acum sunteți căsătorit, nu?
Da, era căsătorit, admise el.
― Ce îngrozitor de plictisitor, adăugă ea. În voce i se simțea râsul sarcastic, și asta-l irită.
― Disprețuiți căsătoria tocmai domnia voastră, care se pare că ați făcut pasul?
― Oh, Cartland! S-a însurat și a murit.
― Asta i-ați scris pe piatra de mormânt?
Râse binedispusă, alintându-se ca o felină.
― L-au doborât durerile de burtă, dar nu înainte să-i vină vremea; avea patruzeci de ani. Ei, bine, sper că se odihnește în pace știind că i-am cheltuit banii.
George Warleggan cobora scările.
― Îl găsești amuzant pe oaspetele nostru cel nou, Margaret?
Ea căscă și zise:
― Drept să spun, după ce am mâncat așa de bine, aproape orice mă distrează.
― Dar eu nu am mâncat încă, spuse Ross. Fără îndoială, doamnă, că așa se explică diferența dintre noi în ce privește sentimentele.
George aruncă o privire ironică de la unul la altul, dar nu comentă.
Era deja miezul nopții când plecă Ross, dar Francis mai rămase. Pierduse mult la faraon7 și încă mai juca, iar numărul de jucători se redusese la patru: Cary Warleggan, care de asemenea pierduse, Sanson, care ținea banca și câștigase toată seara, și George, care intrase târziu în joc. Margaret urmărea partida, cu o mână sprijinită ușor pe umărul lui Francis. Nu-și ridică privirea când plecă Ross.
*
Dwight Enys se mută în căsuța pentru paznic, pe jumătate dărăpănată, și își preluă sarcinile de doctor la mina Wheal Leisure; Keren Daniel se obișnui cu viața de nevastă de miner, înăbușindu-și nemulțumirea; iar Demelza, care părea brusc cuprinsă de chef, exersa cu un zel nebun scriind scrisori; iar Ross era mult timp plecat de acasă, în compania talentatului și convingătorului Richard Tonkin, discutând, concepând planuri, făcând socoteli – străduindu-se să transforme un vis în realitate.
Viața mergea înainte, și Julia creștea, iar mama ei începuse să-i pipăie gingiile să vadă dacă-i dau dinții; prețul cuprului scăzuse la șaizeci și șapte de lire, și alte două mine se închiseră; la Paris erau revolte, iar în provincie, foamete; Geoffrey Charles Poldark făcu, în fine, pojar; iar doctorilor care-l îngrijeau pe rege le era greu să-i înțeleagă logica privind subiectul muștelor.8
Sosi și momentul ca Demelza să scrie scrisoarea, ceea ce și făcu, cu mare atenție și multe încercări repetate.
Dragă domnule căpitan Blamey,
Vă rog să aveți bunătatea să veniți la doamna Trelasks, care are prăvălia de mărunțișuri de pe strada Kenwen pe 20 octombrie înainte de amiază. Verity n-o să ști așa că vă rog să vă faceți că sunteți acolo din tâmplare.
Domnule, rămân, cu tot respectul,
Prietena și sluga dumneavoastră,
Demelza Poldark
Nu era sigură pe ultima parte, dar o găsise într-o carte de corespondență pe care i-o împrumutase Verity, așa că probabil era bine.
Lobb, cel care făcea pe poștașul, trebuia să vină a doua zi, așa că, după ce citi de cincizeci de ori scrisoarea, o închise și scrise adresa cât se pricepu de frumos: Căptan Blamey, Servicile Poștal Navale, Falmouth.
Mai era o săptămână, și erau toate șansele să se mai întâmple ceva. O făcuse pe Verity să-i promită că vine cu ea, pretextând că voia sfatul ei ca să cumpere o pelerină pentru iarnă.
Când se întorcea acasă, prin vale, cu ziarul Mercury sub braț și cu Garrick, care plescăia dezagreabil după ea, o zări pe Keren Daniel care traversa valea, aproape tăindu-i calea.
Tot pământul acesta îi aparținea lui Ross. Nu era o proprietate împrejmuită, Joshua se mulțumise să-și delimiteze terenul doar cu câțiva piloni de piatră. Dar în general se știa că Nampara Combe este construită pe o proprietate privată, iar cei treizeci sau patruzeci de săteni nu o încălcau decât dacă erau invitați.
Era limpede însă că acest lucru nu-i era cunoscut și lui Keren.
În această dimineață nu avea pălărie, iar părul negru și ondulat, parcă viu, îi flutura în vânt; purta o rochie roșie veselă, dintr-un material ieftin, pe care o șterpelise din recuzita trupei de teatru. Vântul i-o flutura mulând-o pe rotunjimile trupului; în talie era încinsă cochet cu o cingătoare verde. Era genul acela de rochie care-i făcea pe bărbați să o privească și pe femei să șușotească.
― Bună dimineața, spuse Demelza.
― Bună dimineața, răspunse Keren, scrutând-o pe furiș ca să descopere comparații defavorabile. Ce vânt! Nu-mi place vântul absolut deloc. În ținutul ăsta nu aveți decât vânt, nimic altceva?
― Rar, spuse Demelza. Mie, una, îmi place briza. Stârnește aromele pământului și le răspândește, făcând ca totul să fie mai interesant. Un loc fără vânt ar fi ca pâinea fără drojdie, care nu-i pufoasă. Ai făcut cumpărături?
Keren o privi stăruitor preț de o clipă, ca să înțeleagă unde bate. Cum nu reuși, se uită la coșul pe care-l ducea, spunând:
― În Sawle. E un cotlon nenorocit, nu? Presupun că vă duceți la cumpărături în Truro.
― O, mie îmi place să cumpăr de la tușa Mary Rogers de câte ori pot. Cu toate că e grasă, e un suflet mare și bun. Câte n-aș putea să-ți povestesc despre tușa Mary Rogers...
Pe Keren nu părea s-o intereseze.
― Și apoi mai sunt și sardinele, spuse Demelza. Sardinele din Sawle sunt cele mai bune din Anglia. Să nu uităm că, deși a fost un sezon prost pentru ele, anul trecut recolta a fost foarte bună. I-a ajutat pe oameni să treacă peste iarnă. Dar nu pot să-mi închipui ce-or să facă anul ăsta.
― Doamnă Poldark, dumneavoastră nu credeți că Mark merită ceva mai bun decât să fie un simplu miner? întrebă Keren. Nu credeți?
Surprinsă de întrebarea bruscă, Demelza se uită fix la ea și spuse:
― Ba da. Poate. Însă nu m-am gândit să privesc lucrurile așa.
― Nimeni nu se gândește. Dar uitați-vă la el: e puternic ca un taur; e destul de isteț; e ascuțit la minte; e muncitor. Dar cred că la mina Grambler n-are nici un viitor. Ce poate să facă altceva decât să muncească zi și noapte pentru un salariu de mizerie, până când o să fie prea bătrân și bolnav, exact ca taică-său. Și atunci ce-o să se aleagă de noi?
― Nu știam că sunt plătiți așa de prost, răspunse Demelza. Credeam că este destul de bine plătit. Nu-i plătit și-n natură?
― Cât să nu murim de foame. Nu mai mult.
Demelza zări un călăreț care urca dealul.
― Și tatăl meu a fost miner, spuse ea. Plătit în natură, ca și Mark. Și acum e la fel. Câștiga destul de binișor. Bineînțeles, uneori mai bine, alteori mai prost, nimic extraordinar în cel mai bun caz. Dar ne-am fi descurcat dacă nu i-ar fi băut prin cârciumi. Mark nu bea, nu?
Keren dădu cu piciorul într-o piatră.
― Mă întrebam dacă nu cumva domnul căpitan Poldark ar avea un loc liber la mina dumnealui, înțelegeți, ceva mai bun. Mă întrebam numai. Mă gândeam că poate, cine știe. Se zice că cei de acolo care sunt plătiți și în natură câștigă bine. Și mă gândeam că poate, vreodată, o exista ceva mai bun și pentru Mark acolo.
― Eu nu am nimic de-a face cu problema asta, spuse Demelza. Dar o să-i spun. Călărețul nu era Ross.
― Să știți, spuse Keren dându-și părul pe spate, noi suntem oameni cumsecade și avem cu ce ne ține. Nu că avem nevoie să cerem favoruri, ca să zic așa, dar Mark e așa de nepriceput în chestii din astea. I-am zis într-o zi: „De ce nu te duci la domnul căpitan Ross să-l rogi, sunteți prieteni; n-o să te mănânce; poate că nu s-a gândit la tine în felul ăsta, da’ dacă nu riști, nu câștigi“. Dar el a clătinat doar din cap și n-a zis nimic. Mă enervez întotdeauna când nu-mi răspunde.
― Da, spuse Demelza.
Acum călărețul venea spre ele printre copaci. Keren îl auzi și privi peste umăr. Se îmbujorase ușor la față și era un pic supărată, ca și când ei i se ceruse o favoare. Era Dwight Enys.
― O, doamnă Poldark. Tocmai vin de la Truro și mă gândeam să vă fac o vizită la înapoiere. Domnul căpitan Poldark este acasă?
― Nu, cred că a plecat la Redruth.
Dwight descălecă. Era tânăr și frumos. Keren aruncă rapid o privire de la unul la celălalt.
― Am o scrisoare, asta era tot. Domnul Harris Pascoe m-a rugat să i-o dau. Pot să v-o dau dumneavoastră?
― Mulțumesc. Demelza luă scrisoarea. Doamna este Keren Daniel, soția lui Mark Daniel. Vi-l prezint pe doctorul Enys.
Dwight se înclină.
― Sluga dumneavoastră, doamnă. După rochia fetei, nu putea să spună din ce clasă socială face parte și în plus uitase cine era Mark Daniel.
Sub privirile lui, expresia lui Keren se schimbă, cum se deschide o floare când iese soarele. În timp ce vorbea ținea ochii plecați, iar genele lungi și negre se profilau pe pielea ca floarea de piersică a obrajilor. Îl cunoștea pe acest tânăr, îl văzuse de vreo două sau trei ori de la fereastră, după ce prima oară îl zărise odată cu Ross. Știa că venise să locuiască în casa aceea cu turn pe jumătate ascunsă într-un pâlc de copaci, pe deal, exact de partea cealaltă a văii unde era casa ei. Mai știa că el n-o văzuse niciodată. Știa ce importantă e prima impresie.
Coborâră împreună spre conacul Nampara. Keren era hotărâtă să rămână împreună cu cei doi până când avea să fie nevoită să plece. Când ajunseră acasă, Demelza îi invită pe amândoi să bea un pahar cu vin, dar spre marea dezamăgire a lui Keren, el refuză. Keren decise iute că era mai interesantă tovărășia de câteva minute a doctorului Enys decât să vadă interiorul conacului Nampara, așa că refuză și ea. Plecară împreună. Dwight mergea alături de Keren, ducându-și calul de căpăstru.
Ziua de 20 octombrie era vântoasă, praful și frunzele moarte zburau de colo-colo, și stătea să plouă. Demelza era ca pe ace, de parcă ar fi avut de prins o diligență pe distanță lungă; iar pe Verity o amuza dorința ei de a ajunge la Truro cel mai târziu la ora unsprezece. Demelza spuse că nu avea alt motiv să fie nervoasă, doar că Julia fusese agitată toată noaptea, iar ea bănuia că are febră.
La care, Verity propuse să amâne vizita; puteau foarte bine să se ducă într-o altă zi când credea că e mai potrivit. Ei i-ar fi convenit, căci se apropia data pentru întrunirea trimestrială a acționarilor minei Grambler. Dar Demelza părea acum mai dornică decât oricând să meargă...
De data aceasta le însoțea Bartle, fiindcă Jud era din ce în ce mai capricios și mai nesupus.
Pe la jumătatea drumului începu să plouă. O ploaie măruntă și pătrunzătoare care cuprindea tot ținutul ca o plasă fină de mătase mai încet decât norii joși și deși care o cerneau. Cam cu vreo trei kilometri înainte de Truro, văzură o mulțime de oameni care ocupau tot drumul. Era atât de neobișnuit să vezi așa de mulți oameni pe acolo în miezul zilei, că struniră caii.
― Cred că e o mulțime de mineri, doamnă, spuse Bartle. Poate că-i vreo sărbătoare de care am uitat noi.
Verity merse mai departe, oarecum ezitant. Oamenii ăștia nu aveau aerul că sărbătoresc.
Un bărbat era cocoțat pe o căruță și vorbea pentru un grup compact de oameni adunați în jurul lui. Se afla la o oarecare distanță, dar era limpede că dădea glas unor nemulțumiri. Alte grupuri de oameni ședeau pe pământ sau vorbeau între ei. Erau și multe femei printre ei, toate îmbrăcate sărăcăcios, iar unele dintre ele cu copii mici. Păreau furioase, disperate și înfrigurate. Multe erau chiar pe marginea drumului care pe aici trecea printre șiruri de gard viu, iar privirile lor ostile se intersectară cu ale celor două femei călare, bine îmbrăcate, și a valetului lor bine hrănit.
Verity făcu pe viteaza și o luă înainte, fără grabă, printre ele; erau urmărite în tăcere, dar cu ostilitate.
În curând, ultimele grupuri rămaseră în urmă.
― Pffff! exclamă Demelza. Bartle, cine erau?
― Cred că mineri de la Idless și Chacewater. Sunt vremuri grele, doamnă.
Demelza își mână calul lângă cel al lui Verity.
― Ți-a fost frică?
― Puțin. Mă temeam să nu ne răstoarne.
Demelza tăcu vreo câteva clipe, apoi spuse:
― Îmi amintesc odată la Illuggan, când n-am avut grâu. O săptămână am mâncat cartofi și am băut apă. Și îngrozitor de puțini cartofi.
Atenția îi fusese distrasă un timp de la planul urzit, dar când ajunseră la Truro uită de mineri, gândul ei era numai la Andrew Blamey și la ce pusese la cale.