Mina Grambler urma să se închidă pe doisprezece noiembrie. Deși liniștită, ziua aceea era umedă, cețoasă și amenința să plouă. O vreme nesănătoasă, zicea doctorul Choake, care stârnește toate putreziciunile și miasmele. Lăsaseră mașinile în funcțiune până atunci ca să termine cărbunele din stoc.
Erau trei pompe la mină. Două acționate de motoare – ambele modernizate, dar acum depășite de invenția lui Watt: condensatorul de separare – și o roată uriașă, cu un diametru de vreo zece metri, acționată de apa pârâului Mellingey.
La amiază, în sala mare a motoarelor se strânse un grup mic de oameni. Erau prezenți Francis Poldark, căpitanul Henshaw, supraveghetorul minei, Dunstan, doctorul Choake, cei doi mașiniști-șefi, Brown și Trewinnard, contabilul și alți câțiva responsabili. Stăteau acolo și nu făceau nimic, evitând să se privească. Francis își scoase ceasul.
Troliul mare urca și cobora în zornăitul lanțurilor, în vacarmul cuptoarelor și în plescăitul susurat al apei care năvălea parcă fără grabă prin valvele din piele. Dinăuntru, mina se vedea întinsă ca un animal uriaș, dezgustător, în neorânduială; șoproane de lemn, adăposturi de piatră, puțuri de aerisire acoperite cu stuf, roți puse în mișcare de apă, jgheaburi de separare a minereurilor, troliuri acționate de cai, munți de reziduuri, zgură și deșeuri adunate de ani întregi. Iar ici și colo, întinse pe văi înguste, ca niște afluenți ai minei, se înșirau casele din satul Grambler.
Francis se uită la ceas.
― Ei bine, domnilor, spuse ridicând glasul, a venit momentul ca mina noastră să se închidă. Am muncit împreună ani mulți, dar vremurile ne-au învins. Poate că într-o bună zi mina aceasta va reporni, iar noi ne vom întâlni din nou aici. Iar dacă noi nu vom avea șansa asta, poate că fiii noștri se vor bucura de această clipă. Este douăsprezece fix.
Întinse mâna și trase de maneta care controla aburul când pornea din cazanul uriaș al mașinii. Pendulul mare se opri scurt din mișcarea oscilatorie, ezită, apoi rămase nemișcat. Între timp mașinistul se dusese să deschidă o valvă, și aburul alb ieșea oftând parcă ușurat în timp ce se înălța; adăsta în aerul nemișcat și cețos, ca și când n-ar fi vrut să se împrăștie.
Se lăsă tăcerea peste toți cei prezenți. Nu pentru că motoarele nu se mai opriseră până atunci: se opreau lunar ca să fie curățate cazanele, și mai fuseseră și destule pene. Dar tăcerea asta de acum era apăsătoare pentru că știau ce aduce: sfârșitul.
Într-un impuls de moment, neobișnuit pentru el, Francis luă o bucată de cretă și scrise pe partea laterală a cazanului cuvântul RESURGAM9.
După aceea ieșiră din sală, unul câte unul.
În capătul dinspre Sawle al minei, se auzeau murmurul și bufniturile motorului mai mic, „Kitty“: era încă în funcțiune. Căpitanul Henshawe ridică mâna, iar la semnalul lui, „Kitty“ mai murmură o dată slab, apoi amuți.
Nu mai rămăsese decât pompa de apă, dar nu necesita combustibil și nici vreo atenție specială, așa că fu lăsată să meargă în continuare.
Muncitorilor din ultimul schimb care lucrau în acord10 li se spusese să iasă din subteran la douăsprezece, și în timp ce grupul de bărbați se îndreptau încet spre birouri, minerii apăreau câte doi, câte trei la gura puțului, ducând cu ei pentru ultima oară târnăcoapele, lopețile și perforatoarele.
Oameni de tot felul formau o coadă lungă care se mișca lent ca o omidă așa cum erau înșiruiți, trecând prin fața contabilului să-și ia ultima leafă. Cu barbă sau proaspăt rași, tineri sau de vârstă mijlocie, cei mai mulți scunzi și palizi, vânoși și stângaci, plini de sudoare și murdari de pământ, cu priviri grave și tăcuți, își luau bănuții și făceau un semn că au primit în registrul contabil.
Francis stătea în spatele contabilului, schimbând câte o vorbă cu unul sau cu altul, până când fură toți plătiți. După aceea, dădu mâna cu căpitanul Henshawe și plecă singur spre casă, la Trenwith.
Mașiniștii se întorseseră la utilajele lor să le mai inspecteze o dată și să decidă ce putea fi demontat și vândut la fier vechi; contabilul își verifica registrele, administratorul și supraveghetorul începură un tur amplu al tuturor clădirilor ca să facă un bilanț total a ce mai rămăsese. Henshawe se schimbă în niște haine vechi de miner, își luă și o cască și intră în subteran pentru o ultimă verificare.
Cu ușurința dată de obișnuință, coborî în puț la peste cincizeci de metri adâncime, apoi intră în tunel și o luă spre filonul cel mai bogat din cele două din galeria șaizeci.
După ce parcurse câteva sute de metri, începu să coboare în tunel croindu-și drum peste grămezi de steril, coborând scări și pante alunecoase, prin labirinturi întregi de bârne folosite ca să susțină tavanul și pereții. Înaintă cu greu prin apă și în cele din urmă auzi ciocănitul neîntrerupt al minerilor care încă mai lucrau.
Mai rămăseseră vreo douăzeci de mineri care lucrau în acord. Dacă mai puteau scoate câțiva șilingi în plus, banii se vor adăuga la suma din contractul semnat cu compania, urmând să le fie de ajutor în lupta cu sărăcia, care avea să înceapă curând.
Erau acolo Zacky Martin și Paul Daniel, și Jacka Carter, fratele mai mic al lui Jim, și Pally Rogers. Toți erau despuiați până la brâu și asudați, căci aici temperatura era mai ridicată decât în cea mai călduroasă zi de vară.
― Ei, băieți, m-am gândit să vin să vă spun și vouă că Big Bill și Kitty s-au oprit, spuse Henshawe.
Pally Rogers își ridică privirea, trecându-și brațul peste barba mare și neagră.
― Ne gândeam noi că a sosit timpul.
― M-am gândit să vă spun, ca să știți, repetă Henshawe.
― Ne-ar mai trebui câteva zile, spuse Zacky. Ploaia nu ne-a făcut probleme.
― Nu m-aș bizui prea mult pe asta. Mina asta a fost mereu plină de apă. Și apoi, cum să scoateți minereul la suprafață?
― Prin puțul dinspre est. Frații Curnow mențin în funcțiune troliul acționat de cai. Va trebui să-l ducem până acolo cum putem mai bine.
Henshawe îi lăsă să lucreze și plecă mai departe până ajunse la galeria inundată de la o sută de metri adâncime. Acolo se întoarse și porni înapoi, croindu-și din nou drum prin apă, până la filonul dinspre apus, cel mai sărac. Se asigură că nu mai rămăsese nimic de valoare. Câteva unelte ruginite, o pipă de lut, un cărucior stricat.
Când ajunse iar la suprafață, era ora două. Îl întâmpină o tăcere nefirească. În liniștea ce pusese stăpânire peste toate, „Kitty“ mai pufăia ceva abur. Câțiva bărbați își mai găsiseră ceva de făcut pe lângă șoproane, și vreo douăzeci de femei erau afară, spălând rufe cu apa fierbinte de la mașini.
Henshawe se duse în șopronul unde se schimbau și se îmbrăcă cu hainele lui. Văzu vreo șase bărbați strânși la intrarea în puț. Se gândi să strige la ei, apoi își dădu seama că oamenii coboară în mină să-i schimbe pe tovarășii lor. Ridică din umeri și-și văzu de treabă. Muncitorii ăștia care lucrau în acord erau un soi puternic.
În seara următoare, pe la opt, apa se umflase, dar filonul nu fusese atins. Mark Daniel îl trimise pe unul dintre mineri sus ca să le dea de veste celor ce urmau să-i schimbe.
Afară, sus, era o noapte fantomatică: întunecoasă, cu o ploaie subțire și deasă ce făcea ca liniștea din jur și din clădirile pustii să pară mai intensă. De obicei erau zeci de mineri în vestiare, lumini în sala motoarelor, erau mecanicii cu care mai schimbai o vorbă, aveai sentimentul de siguranță pe care ți-l conferă cei din jurul tău. Acum nu mai era nici căldură, nici zumzet de vorbă, doar mormăitul câtorva cuvinte schimbate între ei, nici lumină în afara celor două felinare aprinse.
Stinseră felinarele după ce-și aprinseră lumânările și o porniră imperturbabili către scări: Nick Vigus și Fred Martin, și John, și Joe Nanfan, și Ed Bartle, și încă alți șaisprezece.
Pe la patru dimineața, o parte din filon era acoperit de apă. Lucrau în apă, și în urma lor, în zonele joase ale galeriei se formaseră lacuri adânci. Totuși, exista în apropiere un soi de terasă, iar la nevoie, cu puțin efort încă puteau să iasă prin puțul de la est. Nick Vigus o luă înainte, și se duse sus să le spună și celorlalți care-i situația. Se sfătuiră între ei, iar Zacky Martin și ceilalți hotărâră să coboare, fiindcă aveau ocazia să mai muncească vreo câteva ore.
Pe la șapte, o cădere de pietre și sfărâmături într-una dintre băltoace îi făcu să se oprească. Le luă încă o oră să mai tragă ultimele găleți de minereu până la capătul tunelului, după care reușiră să le atârne de o frânghie trasă apoi pe lângă un filon secat, până la puțul dinspre răsărit. După asta mai urcară câțiva metri și se așezară să privească cum apa cuprinde peștera lungă și întunecoasă care fusese locul lor de muncă luni de zile.
Unul câte unul ieșiră la suprafață, afară din mină, printre vechile abataje.
Zacky Martin plecă ultimul. Se așeză pe marginea puțului subteran și își aprinse pipa, uitându-se în jos, spre apa care se înălța așa de liniștit, că nici nu părea că se umflă. Stătu așa preț de vreo oră, fumând și frecându-și bărbia, scuipând din când în când. În lumina lumânării privirea îi era gânditoare, dar neclintită.
Poate mai treceau săptămâni până când mina să fie inundată cu totul, dar galeria „șaizeci“ deja nu mai exista. Fusese cel mai bun filon.
Se ridică, oftă și își croi drum după ceilalți, printre troliuri părăsite, scări rupte, bucăți de bârnă, mormane de dărâmături. Partea asta de sus era un labirint ca un fagure de miere, cu tuneluri ce șerpuiau de-a valma în toate direcțiile, cele mai multe fără ieșire, acolo unde altădată minerii săpaseră în căutare de minereu nou. Cei neatenți puteau fi prinși în puțuri subterane și peșteri uriașe adânci de pe ale căror tavane picura apă.
În cele din urmă ajunse la galeria principală, la „treizeci“. Cu târnăcopul și lopata pe umăr, începu să urce pentru ultima oară trecând, fără grabă, de pe o platformă pe alta, așa cum se cuvine unui veteran. Îl izbi din nou tăcerea care învăluia totul.
Când coborâse în subteran abia se crăpa de ziuă, iar acum, când ieși la suprafață, observă că ziua de noiembrie era una umedă și cețoasă. Tot ținutul era învăluit parcă într-o pătură deasă, se zăreau doar lucrurile aflate în apropiere.
Se duseseră cu toții acasă. Frații Curnow opriseră pompa de apă, iar minereul obținut în cele două zile era adunat în grămezi lângă puțul dinspre răsărit. Avea să fie socotit cât face mai încolo, nimeni n-avea inimă să înceapă de azi. Nu se zărea nici măcar silueta familiară și rotofeie a contabilului.
După ce se odihni câteva momente, Zacky își luă iar lopata și târnăcopul și se întoarse să plece spre casă. Îl văzu pe Paul Daniel așteptând lângă sala motoarelor.
― Voiam să fiu sigur că ai ieșit, spuse Paul, scuzându-se parcă, atunci când Zacky ajunse lângă el. Ai mai rămas mult după ce am ieșit noi.
― Da, răspunse Zacky. Am mai aruncat o ultimă privire.
Porniră împreună spre Mellin.
În urma lor, mina rămase singură și părăsită, învăluită în ceață. Tăcerea așternută din lipsa de activitate și liniștea acelei zile cețoase și fără vânt erau parcă un giulgiu ce acoperea tot ținutul. Nu se mai auzea scârțâitul bocancilor grosolani pe vechiul drum pietruit dintre birou și vestiare. Nu se mai auzeau voci strigând din sala mașinilor sau câte cineva spunând cu voce tare o glumă de se auzea până la puțuri. Azi nu mai adăstau femei pe lângă utilaje să ia apă fierbinte pentru rufe. Nu se mai auzeau sporovăind pe platformele de spălare fete sau femei care munceau la sfărâmatul minereului. Toate erau la locul lor, dar nimic nu se mișca. Grambler exista, dar nu mai era în viață. Iar apa, în adâncurile ei, umplea foarte încet găurile și cotloanele vechi de două sute de ani.
Mina era tăcută, și ziua era liniștită, și nu era nici urmă de mișcare. Numai undeva, sus, ascuns în ceață, zbura un pescăruș scoțând țipete fără încetare.