Gândurile nu-i dădură pace tot drumul spre casă. De optsprezece luni se considera un bărbat fericit și sperase să rămână așa cât timp se va putea. Nu era nemulțumit nici acum, dar era prea agitat, prea preocupat. În mod inexorabil, fiecare zi ducea spre cealaltă, toate legate prin cauză și efect, așteptări și rezultate, pregătiri și realizări. Propunerea pe care i-o făcuse absolut din întâmplare lui Blewett cu nouă luni în urmă îl condusese într-un hățiș de situații noi.
Verity și Blamey? Bărbatul acela arogant pe care-l văzuse a două zi după botezul Juliei pierduse tot ce avusese vreodată în comun cu Verity cea atât de blândă și de stăpânită. Nu putea fi adevărat. Cine știe ce cotoroanță afurisită și răuvoitoare născocise și răspândise zvonul. Era tot atâta adevăr în povestea asta cât în vorbele calomnioase rostite de Jud.
Nu se împăcase cu cei doi din familia Paynter. Uneori, Demelza îi mai făcea o vizită lui Prudie, dar asta era tot. Jud mai muncea din când în când pentru Trencrom, care avea nevoie de un om cu experiență de marinar și fără scrupule. Între timp, făcea turul cârciumilor ținându-le oamenilor predici moralizatoare.
Cât despre familia Gimlett, cei doi soți se dovediseră așa cum promiteau de la început. Cu o bună dispoziție nestrămutată, roboteau prin casă și la fermă și adeseori munceau de plăcere după ce terminau ce aveau de făcut. Jinny se întorsese la Nampara de la Crăciun. Îi rugase să o lase să vină înapoi, sfiala fiindu-i în cele din urmă învinsă de bunul-simț și de lipsa banilor.
Ross nu-l mai văzuse pe Jim, deși toată iarna se gândise să se ducă la Bodmin și să-l ia cu el și pe Dwight Enys. Compania de cupru îi acaparase toată atenția. Își dorise să se retragă de nenumărate ori. Îi lipseau tactul și răbdarea necesare ca să trezească și, odată trezit, să mențină interesul oamenilor cu dare de mână, să facă tot felul de mici aranjamente care să le măgulească vanitatea. Richard Tonkin era inegalabil la asemenea chestiuni. Ar fi fost pierduți fără Richard Tonkin.
Dar și fără el ar fi fost pierduți, doar că Ross nu-și dădea seama de asta. El constituia liantul, elementul de neclintit și o mare parte din forța motoare. Oamenii îi recunoșteau integritatea, în timp ce cu altul s-ar fi întrebat „Ce are de câștigat din asta?“
Ei bine, acum compania era pe picioare, funcționa, era gata să înceapă lupta. Iar iarna trecuse, bărbații și femeile (cei mai mulți dintre ei) ieșiseră cu bine din ea; copiii se smiorcăiseră, dar supraviețuiseră (unii dintre ei).
Din cauza legii, oamenilor le era greu să se mute din ținutul lor – ca să nu devină o povară pentru altă parohie –, dar vreo câțiva străbătuseră ținutul până în zona porturilor din Falmouth și Plymouth, sau se duseseră până în orașele din interiorul ținutului să caute ceva de lucru pentru o plată mizeră. Creșterea rapidă a populației din zonele miniere fusese stăvilită într-un singur an.
Regele14 înnebunise și se bătea cu cei care-l păzeau și care-l maltrataseră la rândul lor, și sfâșiase draperiile; iar tânărul Pitt15, acum că stăpânul lui era închis, se pregătise să se retragă din viața publică, lăsându-se în voia sorții, cu gândul la o carieră de avocat; iar Prințul de Wales, cu doamna FitzHerbert care-i mai stăpânea ieșirile zgomotoase, se întorsese de la Brighton și acceptase Regența, deși tânărul Pitt avusese insolența să se opună.
Iar regele se făcuse bine exact la timp ca să-i spulbere fiului său orice speranță; așa că totul era iar așa cum fusese înainte, mai puțin faptul că regelui George îi displăceau liberalii mai puțin decât îi displăcea propria familie.
Iar Hastings16 fusese în cele din urmă judecat. Un cleric pe nume Cartwright inventase o mașinărie extraordinară pentru țesut, care era pusă în mișcare de un motor cu aburi.
În America Uniunea era completă; se născuse o națiune nouă, anunța ziarul Sherbourne Mercury, de patru milioane de oameni – un sfert negri – ceea ce într-o zi s-ar putea să capete importanță. În iarna ce trecuse, Prusia suprimase libertatea presei și semnase cu Polonia o alianță ca să aibă spatele acoperit în cazul unui atac al Franței. Franța nu făcuse nimic. Curtea încremenise în splendoarea ei, în timp ce oamenii mureau de foame pe străzi.
Wheal Leisure prosperase moderat pe parcursul iernii, deși banii pe care-i câștigase Ross se duseseră destul de repede, cei mai mulți înghițiți de Compania Carnmore. Cheltuise ceva din ei ca să cumpere un cal pentru Demelza și o sumă mică – 200 de lire sterline – pusese deoparte pentru urgențe.
Pe când se apropia de Grambler, o zări pe Verity care venea spre el din direcția satului.
― Ei, Ross! Ce surpriză să ne întâlnim! spuse ea. Am fost pe la voi s-o văd pe Demelza. Se plânge că o neglijezi. Am stat mult de vorbă și am fi continuat până la apus dacă Garrick n-ar fi răsturnat tava de ceai cu coada lui scurtă și n-ar fi trezit-o pe Julia din somnul de după-amiază. Am sporovăit amândouă ca niște pescari bătrâni care așteaptă să se adune plasele.
Ross se uită cu alți ochi la verișoara lui. Era ceva în privirea ei, era plină de viață. Se dădu jos de pe cal, îngrijorat.
― Ce-ați pus voi la cale în casa mea în după-masa asta?
Întrebarea era atât de directă, că Verity roși.
― Am fost să văd dacă ați primit și voi o invitație, cum am primit noi. Curiozitatea, dragul meu. Femeile nu sunt niciodată mulțumite dacă nu știu ce fac vecinii.
― Și am primit?
― Da.
― Invitație la ce?
Verity își aranjă o șuviță de păr.
― Ei bine, vere, o găsești acasă. Nu intenționasem să-ți spun, dar m-ai luat prin surprindere și mi-a scăpat.
― Ei, atunci, spune-mi totul, ca să-i surprind la rându-mi pe ceilalți.
Verity îi întâlni privirea și zâmbi.
― Ai răbdare, dragul meu! Acum e secretul Demelzei.
― Nu i-am mai văzut pe Francis și nici pe Elizabeth, bombăni Ross. Sunt bine?
― Bine nu e cuvântul potrivit, dragul meu. Francis e atât de înglodat în datorii, încât se pare că n-o să mai scape de ele niciodată. Dar măcar a avut curajul să se desprindă de cercul lui Warleggan. Elizabeth – ei bine, Elizabeth are foarte multă răbdare cu el. Cred că se bucură să-l aibă mai mult acasă cu ea; dar mi-ar plăcea – poate că răbdarea ei ar avea mai mult efect dacă s-ar dovedi și puțin mai înțelegătoare. Poți fi amabil fără să dovedești înțelegere. Eu... Poate că sunt nedreaptă; Verity păru dintr-odată tulburată. Nu-i iau partea lui Francis pentru că este fratele meu. El poartă toată vina... sau – sau așa pare... A risipit banii când i-a avut. Dacă ar fi avut acum banii pe care i-a tocat, ar fi putut să finanțeze cu mai mult mina...
Ross știa de ce Francis nu se mai duce la familia Warleggan și bea acasă: Margaret Cartland îi dăduse papucii când aflase că nu mai are bani.
― Demelza o să dea vina pe mine că te-am reținut atât, Ross. Du-te acasă, dragul meu! Probabil că ești obosit.
Ross îi puse mâna pe umăr și o privi. Apoi încălecă.
― Am obosit să-i tot aud pe oameni vorbind despre minele lor și de prețul cuprului. Tu discuți despre mult mai multe și nici nu-mi dai ocazia să mă plictisesc vreodată. Acum îți ții secretele doar pentru Demelza și pleci înainte să mă întorc eu acasă.
― Vai, Ross, nu-i așa, spuse Verity roșind din nou. Dacă vă vizitez când ești tu plecat, e pentru că mă gândesc că Demelza s-ar putea simți singură; iar dacă plec înainte să vii este pentru că într-adevăr cred că vrei să-ți petreci timpul cu ea cât ești acasă. Mă superi.
El râse.
― Fii binecuvântată! Nu vreau să te supăr.
Plecă la drum. Da, ceva se schimbase. De două ori fusese pe punctul de a pomeni numele lui Blamey și de două ori se oprise la timp. Acum îi părea bine. Dacă chiar era ceva între ei, mai bine ca el să nu știe. Odată știuse, și simțise că poartă toată responsabilitatea.
Când trecu pe lângă mina Grambler, aruncă o privire într-acolo. Una sau două ferestre de la birou erau sparte, iar ici și colo, printre pietrele aleii pavate, creșteau smocuri de buruieni. Tot ce era de metal ruginise. Iarba din jurul minei era de un verde neobișnuit de viu, și în unele colțuri se formaseră mormane de nisip adus de vânt. Câțiva copii făcuseră un leagăn grosolan dintr-o bucată de frânghie veche și-l atârnaseră de o grindă la jgheaburile de spălare a minereului. Vreo duzină de oi se aventuraseră până la sala mașinilor și pășteau liniștite în tihna după-amiezii.
Își continuă drumul și ajunse pe moșia lui, apoi coborî în vale; de departe o auzi pe Demelza cântând la spinetă. Sunetul îndepărtat ajungea la el ca o vibrație dulce, tânguitoare. Începeau să înverzească pomii, ieșiseră mâțișorii, și în iarba udă înfloriseră câteva primule. Muzica era ca un fir de argint țesut în tabloul primăverii.
Îi veni ideea să-i facă o surpriză, așa că struni calul, pe Darkie, și-l priponi la pod. Apoi se îndreptă pe jos spre casă și intră în hol neobservat. Ușa de la salon era deschisă.
Demelza era la spinetă, în rochia albă de muselină, cu expresia aceea ciudată pe chip pe care o avea de câte ori descifra partituri: ca și când tocmai era pe punctul de a mușca dintr-un măr. Luase lecții toată iarna de la doamna în vârstă care le fusese doică celor cinci domnișoare Teague. Doamna Kemp venea o dată pe săptămână, iar Demelza făcuse progrese.
Ross se strecură în încăpere. Cânta muzica dintr-o operă de Arne17. Ascultă preț de câteva minute, bucuros de scena asta, bucuros de muzică și de liniștea care-i învăluia. Asta-i plăcea să găsească când venea acasă.
Traversă încăperea tiptil și o sărută pe ceafă. Ea scoase un sunet ca un chițăit, iar spineta se opri pe o notă discordantă.
― Dacă miști, ești mort! spuse Ross imitând vocea lui Jud.
― Dumnezeule! M-ai speriat, Ross! Întotdeauna mă sperii într-un fel sau altul. Nici nu-i de mirare că sunt un pachet de nervi. Asta e una nouă, să te strecori așa în casă, ca un motan.
O luă de urechi.
― Cine l-a lăsat pe Garrick aici, unde nu-i e locul, ca să spargă ceștile noi de porțelan Wedgwood? Un câine – dacă poți să-i zici așa – cât o vacă...
― Așadar, te-ai întâlnit cu Verity? Ți-a zis ceva despre... despre...
O privi și văzu nerăbdarea și entuziasmul de pe chipul ei.
― Despre ce?
― Despre invitația noastră.
― Nu. Despre ce e vorba?
― Ha! Mulțumită, se eliberă din îmbrățișarea lui, îndreptându-se în pași de dans spre fereastră. E secret. Îți spun mâine. Sau poate poimâine. Mulțumit?
Privirea lui atentă scrută încăperea și de îndată, agasant, descoperi bucățica de hârtie îndoită sub borcanul cu condimente de pe masă.
― Asta este?
― Nu, Ross! Nu te uita! Las-o!
Veni în fugă și amândoi ajunseră la hârtie în același timp; se luptară râzând, și cumva, degetele ei se prinseră de colțul lui de hârtie care se rupse în două, așa că fiecare rămase cu câte o jumătate în mână.
― O! S-a rupt, exclamă Demelza.
El citea: „Cu ocazia Zilei naționale a Maiestății Sale, Regele și primarul vor...“
― Stai, stai! strigă ea. Partea mea vine intercalată aici. Ia-o de la început!
― „Cu ocazia Zilei naționale...“
― „a Recunoștinței“, adăugă ea, „aleasă pentru a sărbători însănătoșirea...“ Acum e rândul tău.
― „Maiestății Sale, Regele, la douăzeci și trei aprilie, Înălțimea Sa...“
― „Guvernatorul Cornwallului, prefectul, consilierii comunali...“
― „Și primarul din Truro vor găzdui o Mare Adunare și un Bal în Salonul de Recepții...“
― „Care vor începe la orele opt ale zilei, fiind precedate de...“
― „Focuri de artificii și alte petreceri populare.“ Ross se uită iar la jumătatea lui de hârtie. „Domnul căpitan Poldark... sunt invitați...“
― „Și doamna“, strigă Demelza, „să participe. Domnul căpitan și doamna Poldark sunt invitați să ia parte.“
― În invitația mea nu scrie așa, protestă el.
― Uite! Uite! Veni lângă el și potrivi bucata ei de hârtie ruptă cu a lui. „Și doamna.“ Vezi? De data asta mergem amândoi.
― Și merge fiecare cu bucățica lui? întrebă el. N-o să-ți dea voie să intri dacă scrie doar „doamna“. E mult prea vag.
― Nu mă mir că te-au ales pe tine să conduci companiile de cupru, fiindcă ești așa de dibaci, spuse ea.
― Păi, în orice caz, invitația nu-i de nici un folos acum, spuse el făcând un pas spre cămin ca să arunce jumătatea lui pe foc.
― Nu, Ross! Nu!
Îl prinse de mână, încercând să-l oprească. Într-o clipă, lui Ross îi trecu supărarea. Renunță la luptă, o luă în brațe și o sărută. Și la fel de repede ea se liniști, respirând însă iute, ca un animal care știe că a fost prins.
― Ross, nu se poate! Nu ziua în amiaza mare! spuse ea.
― Ce a spart Garrick din vesela noastră?
― Oh... doar două farfurioare.
― Și câte ceșcuțe?
― Una... cred. Ross, ne ducem la petrecerea aia?
― Și cine i-a dat drumul înăuntru?
― Cred, bănuiesc că pur și simplu s-a strecurat singur. Știi cum e el. Foarte încăpățânat și neastâmpărat. Acu’ e afară, acu’ intră-n casă. Se smuci să scape din strânsoarea lui, dar de data asta o ținea bine. Obrazul ei îmbujorat era lângă al lui, și el își lipi nasul de el, fiindcă-i plăcea cum miroase. Și ce mai spunea Verity? Ce noutăți ai mai aflat de la ea?
― Ce sunt eu? O păpădie pe care s-o miroși? Sau un morcov pe care să-l agăți...
― În fața nasului unui măgar?
Ross râse. Râse și ea, un râs molipsitor, care-i cuprinse pe amândoi. Se așezară pe banca de lemn și continuară să chicotească.
― O să-mi pun rochia verde-deschis cu mov, spuse ea imediat. Cea pe care am purtat-o la Trenwith, de Crăciun anul trecut. Nu cred că acum sunt mai grasă.
― Eu o să-mi pun o perucă veche cu cârlionți pe frunte, ciorapi stacojii și o haină verde de mătase, brodată cu șoricei de câmp, spuse el.
Demelza chicoti din nou.
― Crezi că o să ne lase să intrăm dacă ne prezentăm ca doamna și domnișoara Poldark?
― Sau ca două capete de măgar, sugeră el. O să trebuiască să hotărâm cine să fie coada.
Câteva minute mai târziu, în ușă se iți capul mic și rotund, cu obrajii dolofani și părul ordonat al lui Jane Gimlett; Demelza și Ross stăteau pe banca din lemn și râdeau la ea.
― O, vă rog să mă iertați, spuse Jane precipitat. Nu știam că v-ați întors, domnule. Am crezut că s-a întâmplat ceva.
― Am primit o invitație la bal și din greșeală am rupt-o în două. O jumătate e la mine, cealaltă la doamna. Ne întrebam cum e mai bine să procedăm.
― O, domnule, eu aș lipi bucățile cu un amestec de făină și apă. Le-aș pune pe o bucată de ziar ca să nu se desfacă. Așa cum sunt acum, nimeni n-ar înțelege ceva din ce scrie pe ele.
Auzind-o pe Jane Gimlett, se uitară unul la altul și izbucniră iar în râs, ca și când le-ar fi spus o glumă amuzantă.
În seara aceea, înainte să se ducă la culcare, Ross spuse:
― Acum, că am redevenit serioși, spune-mi, Verity ți-a pomenit în ultimul timp ceva despre căpitanul Blamey?
Întrebarea fu un șoc pentru Demelza. Avea mari mustrări de conștiință.
― De ce întrebi?
― Se zvonește că se întâlnește iar cu el.
― Zău? făcu Demelza.
― Ei, ce știi? întrebă el după ce așteptă puțin.
― N-aș vrea să spun, Ross. N-aș vrea să spun nici că s-au întâlnit, dar nici că nu.
― Pe scurt, n-ai vrea să spui nimic.
― Ei bine, Ross, ceea ce mi s-a încredințat confidențial, nu se cade să-ți spun nici măcar ție.
Ross reflectă la spusele ei.
― Mă întreb cum de s-au întâlnit iar. E regretabil.
Demelza nu răspunse, dar pe întuneric, ținu pumnii strânși.
― Nu poate fi nimic serios, continuă Ross tulburat. Bătăușul ăla irascibil. Verity ar fi nebună să meargă mai departe, indiferent ce șanse au fost altădată. Dacă află Francis o să fie iar scandal.
Demelza nu spuse nimic, dar strânse pumnii și mai tare.
― Când am auzit, n-am dat atenție, continuă Ross. Nu-mi venea să cred că Verity ar putea să fie așa de naivă. Ești foarte tăcută.
― Mă gândeam, spuse Demelza liniștită, că dacă... dacă ei încă au aceleași sentimente după atâția ani, înseamnă că de fapt n-ar fi trebuit să se despartă.
― În fine, spuse el după o pauză, dacă nu poți să-mi spui ce se întâmplă, nu poți și gata, n-o să pretind că nu sunt tulburat, dar mă bucur că nu sunt eu cel care i-a readus împreună. Îmi pare foarte rău pentru Verity.
― Da, Ross, răspunse ea, înțeleg ce simți. Mi-e îngrozitor de somn. Pot să mă duc să mă culc acum?
14 Regele George al III-lea a domnit între anii 1760–1820. (n.tr.)
15 William Pitt cel Tânăr, politician care a devenit cel mai tânăr prim-ministru al Marii Britanii, la 24 de ani (n.tr.)
16 Warren Hastings, om politic, primul guvernator general al Indiei, între 1773–1785 (n.tr.)
17 Thomas Augustine Arne, 1710–1778, cel mai important compozitor britanic al secolului al XVIII-lea; a lucrat la celebrele teatre Drury Lane și Covent Garden. (n.tr)