Balul se sfârșise, dar nu și noaptea. La miezul nopții cântaseră la unison cântece patriotice și God Save the King, după care oaspeții familiei Warleggan plecară.
Când ajunseră însă la casa familiei Warleggan nimeni nu prea dădea semne că s-ar duce la culcare. Mâncarea și băutura îi așteptau; pateuri calde, prăjituri și jeleuri, creme cu frișcă și fructe, punci și vinuri, ceai și cafea. Lumea se așeză repede să joace whist, table și faraon; iar Sanson îl bătu la cap pe Ross să i se alăture la o masă de triomphe19.
Demelza îl urmări îngrijorată cum se duce să joace. Petrecerea trecuse fără ca el să lovească pe cineva sau să-l insulte pe lordul locotenent; dar era încă într-o stare de spirit ciudată.
Fusese o seară agitată. Atmosfera fusese captivantă. Oh, da, se distrase, dar plăcerea ei nu fusese niciodată deplină.
Chiar dacă numărul lor scăzuse, nici aici nu rămăsese fără admiratori. Sir Hugh trecuse peste jignire, John Treneglos scăpase de nevastă, iar Carruthers rămăsese și el ferm pe poziție. Verity dispăruse la etaj, dar când Ross o părăsi, Demelza nu fu lăsată să se ducă să se culce. În ciuda protestelor, fu convinsă să meargă la masa de faraon, i se dădu un scaun, i se puseră bani în poală și i se suflară sfaturi și instrucțiuni în ambele urechi. Faptul că nu cunoștea deloc jocul n-avea nici o importanță; îi spuseră că oricine poate juca faraon; îți pui numai banii pe una dintre cărțile de pe masă, cel care ține banca întoarce două dintre cărțile lui, iar dacă ghicești care este cartea ta câștigi, dacă nu ghicești, pierzi.
Părea destul de ușor; se foi pe scaun pentru a se asigura că Sir Hugh nu-și pune din nou mâna pe umărul ei gol și se apucă timid de joc, convinsă că o să piardă banii care-i fuseseră împrumutați.
Dar în loc să piardă, câștigă. Nu dintr-odată, dar constant. Refuza să facă imprudențe. Nu miza mai mult de o guinee indiferent de carte; dar descoperi că de fiecare dată când miza, ceilalți îi urmau exemplul, iar atunci când cartea întoarsă îi aducea victoria, în spatele ei se auzeau mormăieli triumfătoare. William Hick apăruse de niciunde, apoi și o femeie numită Margaret, înaltă, frumoasă și cu o voce destul de joasă, pe care Francis nu părea să o placă. În încăperea alăturată cineva cânta la spinetă o bucată de Händel.
Îi împrumutaseră douăzeci de lire, luase foarte bine aminte la acest lucru; și se gândi că, dacă va ajunge vreodată la șaptezeci, aveau să-i rămână cincizeci pentru ea, așa că se va ridica cu câștigul ei și nici un om de pe lumea asta, oricât de cumsecade ar fi, n-o va putea împiedica. Ajunse la șaizeci și una când îl auzi pe William Hick spunându-i altcuiva cu voce scăzută:
― Poldark pierde din greu.
― Nu zău? Credeam că cel cu banca tocmai a trebuit să-i dea banii ei.
― Nu, am vrut să spun celălalt Poldark. Cel care joacă cu Sanson.
Ceva rece îi răscoli măruntaiele.
Miză și pierdu, miză din nou și pierdu, miză grăbită cinci guinee și pierdu din nou.
Se ridică în picioare.
― Oh, nu, protestară ceilalți, încercând s-o convingă să rămână.
Dar nu se lăsă convinsă pentru că de această dată nu dorința ei, ci o panică subită o determina să-l găsească pe Ross. Avu prezența de spirit să-și numere cele treizeci și patru de monede ale ei, apoi își croi drum printre ei și privi împrejur.
În colțul celei de-a doua încăperi, era strânsă o grămadă de oameni în jurul unei măsuțe la care erau Ross și Sanson, grasul cu morile. Se apropie de ei și fără să-i pese de pericolul la care își expunea rochia, se înghesui printre ei până când fu în stare să vadă cărțile.
Triomphe se juca cu treizeci și două de cărți, fiecărui jucător i se dădeau cinci, iar jocul era asemănător cu whistul cu excepția faptului că asul era cea mai mică dintre cărțile cu figuri. Riscul și atracția jocului constau în faptul că, înainte de a juca, fiecare jucător putea decarta și lua din pachetul de cărți oricâte cărți voia și de câte ori voia.
Demelza privi un timp încercând să înțeleagă jocul, ceea ce se dovedi greu pentru ea. Jucau repede și, pe lângă faptul că ridicau potul la sfârșitul fiecărei partide, mizau aproape la mijlocul fiecărei licitații. Fața prelungă a lui Ross și pomeții lui proeminenți nu trădau deloc cât băuse, dar între sprâncenele lui se adâncise o cută ciudată de încruntare.
Ross jucase pentru prima dată acest joc cu un ofițer superior francez într-un spital din New York. Jucaseră săptămâni la rând și îl cunoștea pe dinafară. Nu pierduse niciodată mult la el, dar cu Sanson își găsise nașul. Probabil că Sanson îl jucase de când se știa, până și în somn. Iar în seara asta avea un noroc uluitor. Ori de câte ori lui Ross îi intra o mână bună, morarul avea una și mai bună. Ross crezuse de nenumărate ori că-l avea la mână, și nemernicul îl bătuse de fiecare dată. Norocul îl părăsise și nu se mai întorsese.
După ce semnase polițe în valoare de două sute de lire, care era cam suma ce ar fi putut fi onorată de Harris Pascoe și care erau toți banii lui pe lumea asta, se opri și trimise un valet să-i mai aducă ceva de băut.
― Sunt terminat, Sanson, zise el. Nu credeam că o să ai atâta noroc.
― E greu de prevăzut, spuse Sanson, clipind cu repeziciune și frecându-și mâinile una de alta. Dacă vrei să continui, dă-mi niște garanții. Încă nu este târziu.
Ross îi oferi ceasul lui de aur, care-i aparținuse tatălui său și pe care îl purta rareori. Sanson îl luă.
― Cincizeci de guinee?
― Cum poftești.
Ross făcu cărțile. Îi veniră carale ca atuuri și alese un nouar, un decar și un as de caro, valetul și un decar de pică.
― Cărți, spuse Sanson.
― Câte?
― Toate.
― Eu o să iau două, spuse Ross.
Sanson schimbă toate cărțile cu altele cinci noi. Ross decartă picile și trase regele de inimă roșie și un optar de pică.
― Cărți, spuse Sanson.
Ross clătină din cap și decartară din nou. Sanson o carte, Ross două. Trase regele de pică. Sanson îi făcu semn că e servit.
― Pun zece guinee.
― Douăzeci, spuse Ross.
― Accept.
Jucară mâna. Sanson avea regele, regina, optarul de pică și o treflă mică și îl bătu cu patru la unu pe Ross.
― Norocul lui Scaraoțchi, murmură cineva lângă Demelza.
În câteva minute cele cincizeci de guinee se topiseră. Sanson se lăsă pe speteaza scaunului și își șterse puțină sudoare de pe față. Făcu rapid cu ochiul spre ceas.
― E o piesă valoroasă, îi spuse unui prieten. Puțin cam umflat prețul. Sper că merge bine.
Se auziră râsete. Servitorul se întoarse cu băuturile.
― Adu-mi un pachet nou de cărți, spuse Ross.
― Da, domnule.
― Ce intenționați să mai puneți în joc? întrebă Sanson, ușor sarcastic.
― Bunuri pe care le pot transforma în bani, spuse Ross.
Dar Demelza își dădu seama că era vorba de acțiunile Wheal Leisure. Se apropiase de el și se aplecă brusc în față, punând cele treizeci și patru de monede pe masă.
― Am ceva bani disponibili, Ross.
El își ridică privirea surprins, pentru că nu știuse că ea este acolo. La început se uită la ea fără s-o vadă, apoi o privi, dar de această dată fără ostilitate. Se încruntă arătând spre bani.
― Fă-mi plăcerea, Ross!
Lacheul sosi cu noul pachet. Atuurile erau de inimă roșie, iar Sanson îi dădu lui Ross regina, valetul și șeptarul de inimă roșie și un nouar și un șeptar de treflă.
― Licitez, spuse Ross.
― Nu, spuse Sanson, refuzând să decarteze. Din nou pe zece guinee?
Era clar că avea cărți bune, dar refuzul lui însemna dublarea câștigului lui Ross. Avea cărți frumușele și aprobă din cap. Se dovedi că Sanson avea regele, asul și decarul de atu, regele de caro și regele de pică. Sanson îi luă lui Ross prima pică cu un atu și puse regele. Ross dădu regina.
Era o cacealma, dar una care reuși. Sanson crezu că nu mai avea nimic și deschise cu asul de atu, pe care Ross i-l luă cu valetul. Apoi continuă cu șeptarul de atu și cu șeptarul de treflă.
Toată lumea păru mulțumită, cu excepția lui Sanson.
Pentru o vreme norocul se schimbă, iar Ross avea acum în fața lui aproape o sută de lire. Demelza nu scoase un cuvânt. Apoi norocul făcu cale întoarsă și Sanson câștigă mână după mână, dar cu una de fier. Banii începură să se împuțineze și se topiră. Privitorii începură să se împrăștie. Undeva, în depărtare, un ceas bătu ora două. De la un timp Ross nu mai băuse nimic.
Brandy-ul pe care îl comandase era neatins. Sanson își frecă mâinile și îi făcu cu ochiul lui Ross.
― Recunoașteți-vă înfrângerea, îi spuse el. Sau mai aveți vreo bijuterie de vânzare?
― Am acțiuni.
― Nu, Ross; nu, Ross, murmură Demelza. Hai să mergem! În curând o să cânte cocoșii.
― Cât valorează?
― Șase sute de lire.
― O să-mi ia ceva timp să le câștig pe toate. N-ați prefera să încheiem în zori?
― Sunt destul de proaspăt!
― Ross!
― Te rog! Își ridică privirea spre ea.
Rămase tăcută. Apoi văzu privirea lui Sanson îndreptată spre broșa cu rubine pe care i-o cumpărase Ross. Se retrase imperceptibil și își puse instinctiv o mână peste ea. Ross intrase deja din nou în joc. Ea puse brusc broșa pe masă, lângă el.
― Joacă pe asta, dacă trebuie să joci.
Ross se întoarse și o privi, iar Sanson se holbă la broșă.
― E veritabilă? întrebă acesta.
― Demelza, nu te amesteca, spuse Ross.
― Nu trebuie să pierzi și celelalte lucruri, îi șopti ea. Joacă pe asta; ți-o dau bucuroasă... dacă trebuie să continui.
― Cât face? întrebă Sanson. Nu mă pricep la pietre prețioase.
― Cam o sută de lire, spuse Ross.
― Foarte bine. Accept. Dar este târziu.
― Faceți cărțile.
Jucară și Ross începu să câștige. Cei care rămăseseră să privească nu mai plecară. Jucătorii de whist plecaseră la culcare, iar cei de la masa de faraon se ridicară în cele din urmă și ei. Câțiva dintre jucători veniră și ei să asiste. Până la ora trei Ross recâștigase destul cât să-și recupereze ceasul. La trei și un sfert și câștigul Demelzei se înapoiase alături de el pe masă.
George Warleggan interveni:
― Hai, hai, asta nu se face! Ce Dumnezeu, Ross, fie-ți puțin milă de noi! Încheiați după mâna asta, iar apoi puteți reîncepe din nou mâine dacă vreți.
― Îmi pare rău, George. Mergi la culcare dacă vrei, dar deznodământul acestui joc este încă departe de a se fi decis. Trimite servitorii la culcare, găsim noi drumul la plecare.
Sanson își frecă fruntea și mâinile.
― Păi, ca să vă spun drept, și eu sunt teribil de obosit. Mi-a plăcut jocul, dar nu v-am provocat la o partidă care să țină toată noaptea. Lăsați-o baltă înainte ca norocul să se schimbe din nou.
Ross nici nu se clinti.
― Să mai jucăm o oră și apoi mă voi odihni.
Sanson închise ochii.
― Cred că gazda noastră are primul cuvânt...
― Și hai să dublăm toate mizele, zise Ross. Chestia asta ar trebui să grăbească deznodământul.
― Cred că gazda noastră... începu Sanson.
― Nu sunt deloc mulțumit de rezultatul jocului în momentul ăsta, spuse Ross.
Se priviră unul pe altul timp de o clipă, apoi Sanson ridică din umerii săi grași.
― Foarte bine. Încă o oră. Este rândul dumneavoastră să faceți cărțile.
Se părea că sfatul lui Sanson fusese bun, pentru că din acel moment norocul trecuse din nou de partea lui. Până la trei și jumătate Ross mai rămăsese doar cu șaizeci de lire. La patru fără un sfert nu-i mai avea nici pe aceștia. Sanson asuda din greu. Demelza simți că i se face rău. Acum mai rămăseseră doar șapte privitori.
Cu încă o jumătate de oră în față, începură să se târguiască pentru acțiunile Wheal Leisure. Sanson puse tot felul de piedici în calea acceptării lor ca miză. Ar fi putut să fie și el cel care pierdea.
Se certară timp de cinci minute și ora patru îi găsi pe aceleași poziții. La patru și cinci Ross trase regele, decarul și asul de atu și două cărți fără importanță. Când decartă prima oară trase doi regi. Parie cincizeci de lire, ceea ce însemna că miza devenea o sută. Când jucară, se dovedi că Sanson avea cele cinci atuuri rămase și făcu a șaptea levată consecutivă.
Demelza se uită în jur după un scaun, dar nu văzu nici unul în apropiere. Se agăță și mai tare de scaunul lui Ross și încercă să vadă prin ceața care începuse să-i împăienjenească ochii.
Ross își servi un șapte, un opt și un nouă de caro și un nouar și un zece de pică. Cu atuuri de inimă roșie era o mână lipsită de speranță.
― Cer carte, spuse morarul.
― Câte?
― Una.
― Eu le vreau pe toate, spuse Ross și aruncă toate cărțile.
Apoi păru că uitase că Sanson trebuia să tragă primul, pentru că întinse mâna să tragă în același timp cu el. Mâinile li se amestecară cumva și în loc să tragă alte cărți, mâna lui Ross se încleștă pe încheietura mâinii lui Sanson. Acesta scoase un mormăit în timp ce Ross îi întoarse încet mâna cu palma în sus. În ea se afla regele de atu.
Timp de o clipă se așternu liniștea.
Ross spuse:
― Mă întreb cum o să explicați că aveați o carte în mână înainte să trageți una din pachet.
Sanson arăta de parcă era gata să leșine.
― Prostii! exclamă el. Trăsesem deja cartea când mi-ați luat-o.
― Înclin să cred că așa a fost, Ross, spuse George Warleggan. Dacă...
― Oh, nu, n-a fost așa! se amestecară deodată Hick și Vosper.
Ross eliberă brusc încheietura rotofeiului și îl apucă de jaboul cămășii, ridicându-l din scaun peste masă.
― Ia să văd dacă nu mai există și alte șmecherii asupra dumneavoastră.
Într-o clipă, scena pașnică se transformase într-o harababură. Masa fu răvășită, iar monedele și guineele se rostogoliră pe podea. Sanson se lupta să se tragă înapoi când Ross îi deschise cu violență cămașa și îi trase haina de pe el.
În buzunarul interior al hainei mai erau două cărți. Asta era tot.
Ross se ridică și începu să cerceteze haina, luând banii care îi aparțineau și punându-i pe un scaun. Sanson stătea fără să spună o vorbă, apoi făcu o mișcare bruscă pentru a-și recupera haina. Ross îl ținu la distanță, apoi lăsă haina să cadă și îl împinse cu brutalitate. Bărbatul căzu pe jumătate într-un scaun, se înecă și se ridică din nou. Ross îl răsuci și îl apucă de spatele cămășii și de turul pantalonilor de mătase.
― Deschide fereastra, Francis, spuse el.
― Ascultă, Ross – se interpuse George cu silueta lui masivă – hai să nu ne dăm în spectacol...
Dar Ross îl ocoli și se îndreptă spre fereastra în stil franțuzesc, târându-l pe morarul care se zbătea. Ieșiră și coborâră cele patru trepte. Câțiva îi urmară, dar George Warleggan se opri pe treapta de sus.
Afară, la lumina ultimelor stele, râul părea o groapă neagră cu maluri povârnite. Pe măsură ce se apropiau de mal, Sanson se zbătu și mai tare, încercând să se elibereze. Ajunseră aproape de mal. Chiar pe margine începu să strige după ajutor. Ross îl zgâlțâi până când încetă. Apoi își încordă mușchii, îl ridică de la pământ pe bărbat, se trase înapoi și îi făcu vânt. Efortul aproape că îl făcu și pe el să depășească marginea. Strigătele lui Sanson, subțiri, ca de copil, sfârșiră într-un pleoscăit greoi.
Ross își recăpătă echilibrul și privi în jos. Nu văzu nimic. Se răsuci pe călcâie și se întoarse în casă, fără să-i privească pe cei pe care îi întâlni. În apropierea scărilor, George îl prinse de braț.
― A ajuns în râu?
― A ajuns acolo unde ar trebui să fie râul. Dar nu acasă.
― Omule, o să se înece în noroiul ăla!
Ross se uită la el. Privirile li se întâlniră cu o strălucire ciudată, ca amintirea unei vechi gâlcevi.
― Îmi pare rău că ți-am atacat oaspetele și am provocat agitația asta, spuse Ross. Dar dacă le mai oferi unor astfel de indivizi protecție sub acoperișul tău, ar trebui să aranjezi și un loc mai convenabil de aruncat gunoiul.
Și intră în casă.
Demelza ajunsese în dormitor de zece minute când apăru și Ross. Se dezbrăcase, agățându-și rochia minunată în șifonierul masiv de mahon, își desfăcuse părul, îl pieptănase și își pusese cămașa de noapte cu jabou de dantelă. Părea de șaisprezece ani, stând rezemată în pat și urmărindu-l cu o expresie circumspectă.
Deși înțelegea starea de spirit a lui Ross, nu știa cum să se descurce în condițiile astea. În noaptea asta era depășită. El închise ușa și o privi, cu ochii de un cenușiu-deschis, cum păreau întotdeauna când era supărat. O privi cum stătea acolo, apoi își coborî privirea la ceva ce ținea în mână.
― Ți-am adus broșa, spuse el.
Era complet treaz acum, ca și când n-ar fi pus o picătură în gură toată ziua.
― Oh, mulțumesc.
― Ai lăsat-o pe scaun.
― Nu prea am vrut să mă ating de ea, Ross.
El înaintă și o puse pe noptieră.
― Îți mulțumesc că mi-ai împrumutat-o.
― Păi, nu... nu... Mi-a fost groază să mă gândesc la Wheal Leisure... la toate planurile și strategiile tale. Ți-ai luat tot înapoi?
― Ce?
― Tot ce-ai pierdut în noaptea asta.
― Oh, da.
Începu să se dezbrace.
― Ross, când ți-a trecut prima dată prin minte că trișează?
― Nu știu... Când ai venit tu. Nu, mai târziu, dar nu eram sigur.
― De asta nu l-ai slăbit?
― Din când în când nu trișa și atunci începeam să câștig. Știam că, dacă o s-o țin tot așa destul de mult, o să trebuiască să înceapă să trișeze din nou. Mâinile îi tot asudau și îi deveneau lipicioase; asta era speranța mea de căpătâi.
― Ce s-a întâmplat cu el, Ross? Nu s-a înecat?
― George a trimis doi servitori.
― Mă bucur. Nu pentru el, dar...
Începu să se strecoare afară din pat.
― Unde te duci?
― Să pun bine broșa. N-aș putea dormi știind-o acolo.
― Va trebui să dormi știind-o pe undeva.
― Atunci să fie sub perna mea.
În cămașa de noapte lungă, din bumbac alb, părea înaltă, foarte tânără și zveltă. Nu părea deloc mama Juliei. Ross o prinse de umeri când se întoarse.
― Demelza, spuse el.
Ea se opri și îi privi fața încordată, încă nesigură pe ea.
― N-a fost o noapte prea bună pentru debutul tău în societate.
― Nu, recunoscu ea, plecându-și capul.
Mâinile lui se plimbară pe ceafa ei și se îngropară în claia de păr care se ondula deasupra umerilor. O trase ușor spre el până când ea îi întâlni din nou privirea.
― Lucrurile alea pe care ți le-am spus în sala de bal...
― Da?
― Nu au fost la locul lor.
― În legătură cu ce?
― Aveai dreptul la atenția acelor bărbați de vreme ce eu am fost atât de nepăsător cu tine.
― Oh... dar am știut pentru ce te-ai purtat așa. Nu a fost cu bună știință – sau de milă. Am fost îngrijorată. S-au strâns în jurul meu ca un roi de albine. Nici nu am avut timp să mă gândesc. Iar apoi, când ai venit tu...
Ea se urcă înapoi în patul mare cu draperii, iar el se așeză lângă ea pe margine, cu picioarele pe treaptă. Ea își cuprinse genunchii cu mâinile și îl privi.
― Și a mai fost și Verity.
― Verity?
Ea îi povesti. Urmă o tăcere prelungă, una dintre acelea pline de înțelesuri și calde, care se așterneau adesea între ei.
― Oh, Doamne, spuse el, ce lume sucită! Se lăsă pe spate, pe genunchii ei. Toată săptămâna asta... Toată săptămâna asta am vrut să bat pe cineva, dar nu am avut pe cine. Știi și tu. Dar acum cred că sunt prea obosit să mai urăsc, Demelza.
― Mă bucur, spuse ea.
După câteva minute se băgă și el în pat alături de ea și rămase nemișcat, privind în sus către baldachin. Apoi se aplecă peste ea și suflă în lumânare.
Ea îl cuprinse cu brațele și îi trase capul pe umărul ei.
― E prima dată când nu m-am îmbătat de patru zile, spuse el.
Era și prima dată când stăteau așa, dar ea nu îi spuse asta.
19 Joc de cărți asemănător cu whistul (n.tr.)