Domnul Odgers ar fi putut crede că predicile lui sunt eficiente, pentru că sărbătoarea Sf. Sawle trecu aproape neobservată. Doar că, în realitate, situația dată avu mai mult efect decât cea mai bună predică.
Iar soldații erau încă prezenți, ca o năpastă de care nu mai scăpau. Toată lumea sperase că vor pleca, dar în loc de asta un întreg contigent se mutase la Sawle, și soldații nu dădeau semne că s-ar fi simțit nedoriți. Își făcuseră tabăra în câmp deschis, în spatele casei doctorului Choake, și spre dezamăgirea tuturor, vremea se însenină din nou, și nu suflă deloc vântul ca să le deranjeze somnul.
Ross petrecuse câteva zile neplăcute. În afară de riscul de a avea necazuri în legătură cu Mark Daniel, mai era și ruptura cu Francis. Nu se mai certaseră niciodată așa. Indiferent de condițiile mai bune sau mai rele din acei ultimi ani, el și Francis își purtaseră întotdeauna respect. Ross nu era supărat că fusese suspectat că o ajutase pe Verity să fugă, ci pentru că nu fusese crezut atunci când negase acest lucru. Lui nici nu i-ar fi trecut prin cap să se îndoiască de cuvântul lui Francis. Dar i se păruse că Francis nu dorise să-l creadă când negase, aproape ca și când i-ar fi fost frică să-l creadă. Era cu totul inexplicabil, și îi lăsase un gust amar.
Vineri, Ross trebuise să meargă la Trevaunance. Trebuia să vină și Richard Tonkin, și trebuiau să examineze situația financiară înaintea adunării generale din acea seară. Încă de la deschiderea topitoriei, opoziția față de bunul mers al companiei fusese aprigă. Proprietarii de mine fuseseră instigați să-i boicoteze, se făcuseră încercări să fie înlăturați de pe piețele disponibile pentru produsele finite; se supralicitase de nenumărate ori împotriva lor la licitațiile pentru materia primă.
Dar până acum se menținuseră pe linia de plutire.
De marți seară, Ross nu mai ieșise din casă, iar când ajunse la Grambler nu fu deosebit de încântat să vadă un ofițer înalt de cavalerie venind spre el.
― Ia te uită, căpitanul Poldark. McNeil își struni calul și se aplecă ușor. Eram în drum spre dumneavoastră. Aveți timp o jumătate de oră să vă întoarceți?
― Și eu am așteptat cu nerăbdare această plăcere, spuse Ross, dar am o întâlnire de afaceri la Trevaunance. Mă puteți însoți până acolo?
McNeil își întoarse calul.
― Da, poate că o să vorbim puțin pe drum. Am avut de gând să vă vizitez mai devreme, dar am fost destul de ocupat cu una și cu alta.
― Oh, da, spuse Ross, contrabandiștii.
― Nu numai contrabandiștii. Vă amintiți că mai era și neînsemnata problemă cu fuga unui ucigaș.
― Credeți că a scăpat?
Căpitanul McNeil își răsuci mustața.
― Ba bine că nu! Și a fugit prin golful dumneavoastră, căpitane, și cu barca dumneavoastră!
― A, despre asta-i vorba! Credeam că ați avut vreo încăierare cu contrabandiștii. Sergentul...
― Cred că în ceea ce îl privește pe sergentul Drummond, acesta s-a exprimat foarte clar.
― Atunci am înțeles eu greșit.
― Pot să vă întreb de ce?
― Păi am înțeles că a fost vorba de câțiva oameni. Ucigașii nu acționează în grup.
― Nu, dar s-a bucurat de simpatia vecinilor.
Merseră unul lângă altul în liniște.
― Păi, e păcat că nu l-ați prins pe nici unul dintre bandiți. A fost rănit vreunul dintre soldații dumneavoastră?
― Nu s-ar putea spune chiar rănit. Poate cu excepția mândriei. Dacă nelegiuiții ăia ar fi fost prinși, nu le-ar fi fost ușor.
― Ah, spuse Ross. Vă pricepeți la biserici, domnule căpitan? Biserica din Sawle îmi amintește de una pe care am văzut-o în Connecticut numai că este aproape o ruină.
― Iar apoi, spuse ofițerul, a mai fost și problema furcheților. Cum credeți că au făcut rost de ei?
― Aș îndrăzni să spun că Daniel – dacă el a fost – a furat o pereche de undeva. Toți oamenii de aici sunt pescari în timpul liber. Se găsesc întotdeauna furcheți.
― Nu păreți foarte supărat de pierderea bărcii dumneavoastră, căpitane Poldark.
― Sunt pe cale să devin filosof, spuse Ross. Când te apropii de treizeci de ani este o stare de spirit pe care începi să o cauți. Este o cale de apărare, pentru că devii mai conștient de pierderi – pierderea de timp, pierderea demnității, a primelor idealuri. Nu-mi place deloc că am pierdut o barcă bună, dar și dacă oftez după ea, nimic nu mi-o va aduce înapoi, așa cum nu-mi aduce tinerețea pierdută.
― Atitudinea dumneavoastră este demnă de respect, spuse McNeil sec. Îmi permiteți, ca unul ceva mai în vârstă, să vă dau un sfat?
― Bineînțeles.
― Aveți grijă cu legea, domnule căpitan! Este o chestie veche, supărătoare și sucită, și poate că o poți nesocoti de câteva ori. Dar odată ce pune mâna pe tine, descoperi că te ține la fel de strâns ca o caracatiță. Luați aminte, vă înțeleg punctul de vedere. Există ceva în viața de armată care îl face pe om mai puțin înțelegător cu justiția și cu polițistul din parohie; așa am simțit și eu; într-adevăr așa a fost... Pe neașteptate, slobozi un râs scurt. Dar acea...
Se opri. Ross îi spuse:
― Vedeți copiii ăia, domnule căpitan McNeil? Pe aici este singura pădurice de pe plajă, iar ei adună frunzele și le duc acasă să fie gătite. Nu este o mâncare prea hrănitoare și îi face să se umfle în burtă.
― Da, spuse căpitanul posomorât. Îi văd și eu.
― Mărturisesc că uneori mă îngrijorează o mulțime de lucruri, spuse Ross. Inclusiv polițistul parohiei și magistrații locali. Dar cred că asta mi se întâmplă de la o vârstă mai fragedă decât vă închipuiți. M-am înrolat în regimentul Cincizeci și doi Infanterie tocmai ca să scap de ele.
― Se prea poate. Odată răzvrătit, ești pentru totdeauna răzvrătit, așa s-ar putea spune. Dar există grade de răzvrătire, domnule căpitan, așa cum există și grade de infracțiune, iar atunci când polițistul parohiei ajunge să fie sprijinit de un regiment de cavalerie al Maiestății Sale...
― Și încă unul de primă mână.
― Și încă un regiment de primă mână, cum spuneți; atunci nesocotința devine nebunie și este probabil să ducă la consecințe neplăcute. Un militar fără uniformă poate să nu-i respecte pe alții. Dar unui militar în uniformă nu i se permit totuși atât de multe.
Lăsară în urmă biserica din Sawle și o apucară pe cărarea spre Trenwith.
― Am senzația că avem multe lucruri în comun, domnule căpitan McNeil, spuse Ross.
― Se poate spune și așa.
― Ei bine, eu am trecut prin multe în viața mea și am scăpat, și îmi închipui că și cu dumneavoastră a fost la fel.
Căpitanul râse, și un stol de păsări se ridică de pe câmpul din apropiere.
― Cred că probabil veți fi de acord cu mine, spuse Ross, că deși în teorie prețuiți legea, în practică există considerente mai presus de ea.
― Cum ar fi?
― Prietenia.
Călăriră mai departe în tăcere.
― Legea nu recunoaște acest lucru.
― Oh, nu mă aștept ca legea să recunoască asta. Vă ceream dumneavoastră să recunoașteți.
Scoțianul își răsuci mustața.
― Nu, nu, domnule căpitan Poldark. O, Doamne, nu. Dumneavoastră nu mai purtați uniformă, dar eu încă port. Nu mă voi lăsa încolțit cu astfel de argumente morale.
― Dar argumentul moral este cea mai puternică forță din lume, căpitane. În America am fost învinși de acel ceva în plus față de forța armelor.
― Păi, data viitoare trebuie să încercați argumentul ăsta cu soldații mei. O să aprecieze schimbarea. McNeil își struni calul. Cred că am mers destul de departe, domnule căpitan.
― Dar până la Trevaunance nu mai e decât o milă.
― Mă îndoiesc că vom ajunge așa repede la înțelegere. Este timpul să ne despărțim. Aș fi recunoscător dacă m-ați asigura că o să dați mare atenție avertismentului meu...
― Oh, am făcut acest lucru, vă asigur.
― Atunci nu mai e nimic de spus... de data asta. S-ar putea să ne mai întâlnim – în alte împrejurări, sper.
― Aștept cu nerăbdare, spuse Ross. Dacă vă mai întoarceți vreodată prin părțile astea, considerați că locuința mea vă stă la dispoziție.
― Mulțumesc.
McNeil îi întinse mâna.
Ross își scoase mănușa și își strânseră mâinile.
― V-ați lovit la mână? îl întrebă McNeil, privind la încheieturile zgâriate ale degetelor.
― Da, răspunse Ross. Mi-am prins-o într-o capcană de iepuri.
Se salutară și se despărțiră, Ross mergând pe drumul lui, iar McNeil întorcându-se către Sawle. În timp ce se îndepărta călare, ofițerul își răsucea mustața energic, și din când în când trupul masiv îi era zguduit de un râs înăbușit.
Topitoria se întindea de-a lungul cheiului din Trevaunance.
Fumul gros de la furnale se putea vedea de la mare distanță, iar în această zi liniștită stăruia deasupra văii, ascunzând lumina soarelui. Aici se făcea industrie, nu glumă, cu grămezi uriașe de cărbune, mormane de cenușă și un du-te-vino neîncetat de catâri și oameni în jurul depozitelor de cupru și pe chei.
Descălecă întâi lângă topitorie ca să inspecteze clădirea.
Fuseseră construite câteva cuptoare cu reverberație, unele pentru prăjirea minereului, iar altele pentru topire. Cuprul era prăjit și apoi topit, iar în pauzele dintre procese sterilul era îndepărtat, până când, după douăsprezece ore, metalul topit era pus într-un jgheab cu apă. Această răcire bruscă îl transforma într-o masă de granule mici, care erau apoi prăjite alte douăzeci și patru de ore și apoi răcite din nou, până când în cele din urmă cuprul era dirijat în forme din nisip pentru a se răci complet. Această topire și rafinare trebuia să se producă de câteva ori înainte de a ajunge într-un stadiu de puritate corespunzător. Întregul proces dura cam două săptămâni. Nu e de mirare, își spuse Ross, că era necesar de trei ori mai mult cărbune pentru a topi o tonă de cupru decât o tonă de cositor. Iar cărbunele era cincizeci de șilingi pentru o sută de kilograme.
Deși deschiseseră numai de trei luni, observă cât de bolnavi și de palizi erau mulți dintre oamenii care lucrau acolo. Căldura înăbușitoare și vaporii erau prea mult chiar și pentru cei mai puternici, iar rata îmbolnăvirilor era mai mare aici decât în mine. Lucru pe care nu-l prevăzuse. Trudise ore lungi pentru a face lucrurile să funcționeze, crezând că asta va aduce prosperitate în ținut și probabil salvarea minelor; dar amărâții care lucrau aici nu păreau să prospere prea tare.
Vaporii erau o năpastă pentru vegetația din acest golfuleț drăguț. Ferigile rugineau cu o lună înainte de vreme, iar frunzele copacilor se uscau și se decolorau. Călări gânditor până la Place House, care se înălța de cealaltă parte a văii.
Când fu poftit înăuntru, Sir John Trevaunance mai era încă la micul dejun și citea ziarul Spectator.
― Ah, Poldark, ia loc! Ai venit devreme. Sau sunt eu în întârziere, ai? Nu-l aștept pe Tonkin decât peste o jumătate de oră. Întoarse paginile ziarului. Blestemata asta de afacere e îngrijorătoare, nu-i așa?
― Adică răzmerița de la Paris? întrebă Ross. E un pic cam mult.
Sir John băgă în gură ultimul dumicat de friptură de vită.
― Dar și regele să cedeze așa în fața lor! La naiba, probabil că e un bleg! Câteva salve de tun este ceea ce le-ar fi trebuit. Contele d’Artois și alți câțiva se spune că au părăsit Franța. Să o ștergi cum auzi că tună puțin!
― Păi, îmi închipui că o să-i țină ocupați pe francezi să-și vadă de treburile lor, spuse Ross. Anglia ar trebui să priceapă mesajul și să-și facă ordine prin propria ogradă.
Sir John mestecă cu poftă și citi o vreme în tăcere. Apoi mototoli ziarul și îl aruncă grăbit pe podea. Dogul german uriaș de lângă cămin se ridică și adulmecă ziarul, apoi se îndepărtă pentru că nu-i plăcuse mirosul.
― Și individul ăla, Fox20! spuse baronetul. Să fiu al naibii, dacă există vreun prost, el e ăla! Să-i tot dea înainte așa cu laudele la adresa prostimii. Ai putea crede că s-au deschis porțile raiului!
Ross se ridică și se duse la fereastră. Trevaunance îl fixă cu privirea din spate.
― Hai, omule, nu-mi spune că ești liberal! Nimeni din familia ta nu a fost niciodată, nici unul din ei.
― Nu sunt nici liberal, nici conservator, spuse Ross.
― Păi, drace, trebuie să fii ceva, ori una, ori alta. Cu cine votezi?
Ross rămase din nou tăcut un timp, se aplecă și mângâie câinele. Se gândise rareori la lucrurile astea.
― Nu sunt liberal, spuse el, și n-aș putea fi niciodată cu un partid care și-a denigrat dintotdeauna țara și a ridicat în slăvi virtuțile altor țări. Numai gândul ăsta mă face să-mi fie greață.
― I-auzi, i-auzi! spuse Sir John, scobindu-se în dinți.
― Dar nici n-aș putea fi cu un partid care privește mulțumit de sine situația Angliei așa cum este în prezent. Așa că vedeți ce greutăți am în a alege.
― Oh, nu cred...
― Și nu trebuie să uitați, zise Ross, că nu sunt decât câteva luni de când am luat singur cu asalt o închisoare. Și una în care erau mult mai mulți deținuți decât cei șase prizonieri din Bastilia. Este adevărat că n-am defilat pe străzile din Launceston cu capul temnicerului înfipt într-un par, dar asta nu din cauză că n-aș fi simțit nevoia.
― Hm! spuse Sir John stânjenit. Hmm! Uite ce e, Poldark, mă duc să-mi schimb halatul ca să fiu gata când vine Tonkin.
Părăsi în grabă încăperea, iar Ross continuă să mângâie capul dogului german.
20 Charles James Fox, 1749–1806, om politic, parlamentar, membru al Partidului Liberal; simpatizant al Revoluției Franceze din 1789 (n.tr.)