În seara aceea, Ross s-a întors acasă după ce bătuse de ora zece. Era o seară frumoasă și, cu o oră în urmă, corul bisericii din Sawle venise să cânte colinde. Demelza nu prea avusese de-a face cu religia în viața ei, dar încă spunea rugăciunile învățate de la maică-sa, adăugându-le un supliment de la ea ca să se țină în pas cu vremurile; iar de Crăciun simțise întotdeauna un imbold interior de a merge la biserică. Ceva din înțelepciunea străveche a poveștii de Crăciun și frumusețea ireală a colindelor o emoționau profund; și cu o invitație potrivită s-ar fi alăturat corului cu inima deschisă. În mod special în această seară ar fi vrut să-i ajute, ascultându-le vocile vlăguite cum se luptă cu „Amintește-ți, tu, omule“. Dar până și încântarea produsă de cele două colinde fu un pic umbrită de îngrijorare; nu știa cum trebuie să se comporte cât mai bine atunci când vor bate la ușă. O trimise pe Jane Gimlett după prăjiturile pe care le făcuse în după-amiaza aceea și să aducă vreo două sticle cu vin alb dulce din Canare, din bufetul unde le ținea Ross.
Intrară, toți sfioși, șovăitori și nesiguri, conduși de unchiul Ben Tregeagle; toți prost îmbrăcați și subnutriți, și erau numai opt, pentru că doi dintre coriști aveau puroi în gât, trei erau bolnavi de gripă, iar Sue Baker avea una dintre crizele ei. Așa spunea unchiul Ben, cu aerul lui viclean și ciudat, cu nasul coroiat și cu părul negru, lung și slinos care îi cădea în mici bucle cârlionțate pe umeri.
Emoționată, Demelza le dădu la toți ceva de băut și bău și ea un pahar; mai degrabă s-ar fi întreținut cu Sir Hugh Bodrugan decât cu acești umili coriști; cel puțin cu el știa cum stătea. Insistă să mai ia prăjituri și le reumplu paharele, iar atunci când se ridicară să plece le dădu un pumn de monezi – cam nouă șilingi în total – și se înghesuiră să iasă în noaptea luminată vag de lună, îmbujorați, veseli și bogați. Apoi se adunară în jurul felinarului, îi mai cântară un colind care să-i aducă noroc și se buluciră în sus pe vale spre Grambler.
Se duse înapoi în salon, râzând de propria ei absurditate și de succesul avut în pofida fricii, și începu să cânte la spinetă melodia simplă „In Dulce Jubilo“. Apoi se așeză și începu să cânte și cu cealaltă mână. Începea să se priceapă la asta, deși doamna Kemp se încruntase și îi spusese că asta nu era muzică.
În timp ce cânta, îl auzi pe Ross care se întorsese. Îl întâmpină în ușă și înțelese imediat cum stăteau lucrurile.
― Ți-am oprit puțină plăcintă, îi spuse ea. Mai este și pui rece, dacă vrei. Și câteva prăjituri și tarte bune și proaspete.
El se așeză în fotoliul lui, iar ea îl ajută să-și scoată cizmele.
― Am luat cina cu Tonkin. N-a fost un festin, dar a fost destul cât să mă satur. Ar merge un pahar cu rom și o înghițitură sau două din prăjiturile tale. Am avut musafiri?
Demelza îl puse la curent.
― E și o scrisoare de la Verity. A sosit azi-dimineață.
Ross o citi încet, strângând din ochi ca și când și ar fi fost și ei obosiți. Demelza își puse mâinile pe umerii lui, citind din nou cu el, iar el își puse mâna peste degetele ei.
Cearta lor din acea seară de iulie nu mai fusese adusă în discuție de mult, dar nu fusese uitată niciodată. Fusese ignorată și din acest motiv era resimțită mai mult de ea decât de el, pentru că nu era în firea ei să-i placă ceva care nu era clar și lămurit. Pe deasupra, lunile astea el se luptase cu alte probleme și fusese mai mult pe drumuri decât acasă. Încet-încet înțelesese că-l bănuia pe Francis de trădare, și odată cu asta îi deveniseră clare toate celelalte raționamente ale lui; astfel încât uneori nu numai că se simțea vinovată pentru cearta dintre el și vărul lui, dar și pentru dificultățile tot mai mari ale companiei de cupru. Nu era un gând plăcut și o apăsa, mult mai tare decât lăsa să se vadă. Era prima umbră adevărată care le întuneca relația și îi stricase bucuria în toată această toamnă. Dar nu lăsa să se vadă nimic din afară.
― Deci experimentul tău merge mai bine decât al meu, spuse el. Poate că instinctul tău a fost mai bun.
― Nu există vești mai bune și pentru tine?
― Eu, Johnson și Tonkin am luat registrele la bani mărunți. Sir John – ca și majoritatea celor care au rămas – a ajuns la concluzia că este mai bine să punem capăt pierderilor decât să refuzăm să ne recunoaștem înfrângerea. După licitația de luni va fi o întâlnire finală. Dacă decizia va fi împotriva noastră o să-mi petrec ziua de marți ajutând la lichidarea afacerilor noastre.
― Știi cine este de părere că trebuie să continuați?
― Tonkin, bineînțeles, Blewett și Johnson. Toți, oameni de bună-credință, dar fără putere financiară. Lordul Devoran este de acord să continuăm atâta timp cât nu i se cer alți bani. Penvenen deja se gândește să găsească altă destinație pentru moara de măcinat minereu.
Demelza se așeză alături de el.
― O să fii liber până luni?
― Da... ca să mă bucur de Crăciun.
― Ross, nu te mai amărî! Vezi ce spune Verity.
El oftă, și oftatul se transformă într-un căscat.
― ... Spune că toate lucrurile te afectează prea mult și ăsta e necazul, așa cred. Câți bani o să pierdem, Ross?
― S-ar putea să fiu obligat să vând din acțiunile de la Wheal Leisure.
― Oh, nu!
― Poate că numai jumătate – cele pe care le-am cumpărat de la Choake.
― Dar aduc niște... niște dividende, așa parcă le spuneai. Ar fi mare păcat! Harris Pascoe nu este prieten cu tine?
― E bancher, draga mea. Înainte de toate are obligații față de depunătorii săi.
― Dar probabil că are un morman de bani îngrămădiți în seifuri. Nu are ce face cu ei! Știe că este în siguranță dacă tu îi promiți că plătești. Ei, o să poți să-i plătești în câțiva ani din dividende – cum am spus – numai dacă îți lasă timp.
Ross zâmbi.
― Ei bine, asta rămâne de discutat. Trebuie să stau la Truro două zile, și Pascoe m-a invitat să stau la el. Îi va fi greu să fie prea dur cu un oaspete.
Demelza tăcu îngândurată, mângâindu-și genunchii.
― Lucrul ăsta nu-mi place. Nu e drept, Ross! Este urât și inuman. Bancherii n-au nici un pic de milă creștinească? Nu își spun niciodată: „Cum m-aș simți dacă aș fi și eu dator?“
― Lasă, draga mea, nu te necăji prea tare; că altfel o să fim o pereche drăguță plină de griji, care-și urează Crăciun fericit.
― Ross, nu putem pune ipotecă pe casă?
― E deja ipotecată.
― Sau să vindem caii și boii. Nu mă deranjează să merg pe jos când am treabă sau să ne lipsim de unele alimente – doar am fost obișnuită dintotdeauna cu asta. Apoi mai e și rochia mea argintie și broșa cu rubine. Spuneai că valorează o sută de lire.
El clătină din cap.
― Toate lucrurile astea nu ar ușura datoria, nici măcar pe jumătate. La nevoie, trebuie să acceptăm situația.
― Este vreo șansă să continuați?
― Depinde cumva de licitația de luni. Și ar mai exista și posibilitatea de a renunța la topitorie și de a evita falimentul devenind pur și simplu negustori. Dar nu-mi place, ar însemna doar să salvăm aparențele.
Demelza îl privi. Se întreba dacă este foarte egoistă să se simtă bucuroasă că în următorul an el va fi mai puțin ocupat. Dacă falimentul companiei va însemna o întoarcere la vechiul lor mod de viață, atunci chiar și falimentul aducea un soi de recompensă.
Crăciunul trecu în liniște la Nampara și în afara ei – liniștea dinaintea furtunii. De când proiectul începuse să prindă formă, el avusese rareori atât de mult timp liber. Își lucraseră ferma toată vara cu oameni puțini pentru a reduce cheltuielile. El se strânsese pentru a investi totul în Carnmore, iar acum avea impresia că parcă aruncase banii pe fereastră.
Era un gând amar, dar unul care trebuia înfruntat. Încă de la întrunirea de la companie din iulie, Ross și prietenii lui acționari purtaseră o bătălie dinainte pierdută. St. Aubyn Tresize, Aukett și Fox aproape că se retrăseseră chiar în ziua aceea, iar de atunci aproape fiecare săptămână făcuse o nouă victimă. Aceia pe care familia Warleggan nu-i putea influența direct fuseseră lucrați indirect pe la spate. Cei care aveau mine aflaseră că li se retrăgeau subit creditele sau li se oprea aprovizionarea cu cărbune. Sir John încă se lupta cu procesul lui din Swansea. Lui Alfred Barbary i se contestase dreptul de folosință a unor docuri din Truro și Falmouth, iar litigiul continuase până la retragerea din Carnmore. Nici măcar Ray Penvenen nu era imun.
Bineînțeles că nu era vorba doar de familia Warleggan, dar era rezultatul unor forțe puse în mișcare de ei. Dacă blocada lor ar fi fost completă, compania n-ar fi putut supraviețui o lună, dar în toate manevrele lor mai existau și scăpări. Numai o treime din companiile de cupru erau controlate direct de ei, celelalte erau în relații amicale de cooperare și aveau în vedere aceleași țeluri.
A doua zi de Crăciun, singura zi cu vânt din săptămână, Ross și Demelza merseră călare la Werry House ca să-l viziteze pe Sir Hugh Bodrugan. Ross îl detesta, dar știa că Demelza tânjea în secret să meargă încă de la prima invitație, primită cu nouă luni în urmă, iar el simți că era drept să-i facă pe plac. Îl găsiră pe Sir Hugh umplând sticle cu gin, dar renunță bucuros la operațiune și îi pofti în salonul mare, unde Constance, Lady Bodrugan, se ocupa de cățeii ei.
Nu fu atât de nepoliticoasă pe cât și-o amintea Ross și îi primi fără limbajul ei vulgar. Se obișnuise cu ideea ciudată că fiul ei vitreg cam trecut are o slăbiciune pentru soția de neam prost a lui Ross Poldark. Luară ceaiul la o distanță respectabilă de cel mai mare foc de bușteni pe care îl văzuse vreodată Demelza, înconjurați de cockeri spaniel, pui de dog german și alte rase, pe care Constance îi hrănea cu prăjituri de pe masă și care făceau din conversația politicoasă o îndeletnicire aproape imposibilă printre lătrăturile și mârâiturile cățeilor care își disputau hrana. Din când în când din șemineu se ridica câte un fuior uriaș de fum, dar încăperea era atât de înaltă, încât ceața se întindea ca un acoperiș deasupra lor și se pierdea printre crăpăturile din tavan. În această atmosferă ciudată, Demelza sorbea din ceaiul tare și încerca să audă ce spunea Constance despre tratamentul jigodiei la câini; Ross care părea foarte înalt și cam nelalocul lui pe scaunul prea mic pentru el, clătina din capul lui prelung și inteligent, aruncând din nou mingea conversației în terenul lui Sir Hugh; acesta tocmai se lăsase pe spate în scaun și, scărpinându-se pe sub manșetele de dantelă, se întreba cum ar fi fost să se distreze cu Demelza în pat.
După ceai, Sir Hugh insistă să le arate casa și grajdurile, deși până la lăsarea întunericului nu mai era mult. Străbătură coridoare unde curentul era la el acasă, conduși și urmați de câte un servitor, fiecare cu câte un felinar; urcară scările către o încăpere vastă de la primul etaj care fusese odinioară bogat decorată, dar acum era umedă și plină de mucegai, cu dușumele scârțâitoare și ferestre dărăpănate. Aici văduva își ținea iepurii galbeni în cuști mari aflate de-a lungul unui perete și își creștea cățeii în cuștile de pe peretele opus. Mirosul era copleșitor. În următoarea încăpere se afla o familie de bufnițe, câțiva pârși, o maimuță bolnavă și o pereche de ratoni. Se întoarseră jos pe un hol plin de colivii cu sturzi, sticleți, canari, privighetori și păsări cardinal. Sir Hugh o strângea de braț atât de des, încât Demelza începu să se întrebe dacă acest tur nu era decât un pretext să fie cu ea în locuri întunecoase și vântoase. Într-o încăpere în care vântul era tot atât de puternic ca afară, felinarul din spate se stinse, iar Sir Hugh își puse brațul scurt și gros pe talia ei. Ea se eliberă imediat și, cu un fâșâit ușor de mătăsuri, își croi repede drum spre Ross.
Grajdurile erau cea mai bine întreținută parte a casei, unde se găseau mulți cai frumoși și o haită de copoi, dar vizita fu întreruptă la jumătate, nu pentru că lady Bodrugan ar fi fost îngrijorată de confortul oaspeților ei, ci pentru că se gândea că vor deranja inutil caii.
Așa încât se întoarseră în salonul mare, în care ceața era și mai deasă decât atunci când plecaseră. Demelza încă nu învățase să joace whist, astfel încât jucară quadrille21 timp de o oră, la care câștigă cinci șilingi. Apoi Ross se ridică în picioare și spuse că trebuiau să plece înainte ca vântul să se întețească și mai rău. Poate în speranța altor clipe de intimitate, Sir Hugh le propuse să rămână peste noapte, dar îi mulțumiră și refuzară.
În drum spre casă, Demelza fu tăcută, poate mai tăcută decât ar fi impus noaptea vijelioasă. Când fură la adăpost, în vale, ea spuse:
― Nu întotdeauna oamenii cu cea mai mare casă trăiesc și cel mai confortabil, nu-i așa, Ross?
― Și nici cei cu cea mai bună educație nu sunt și cei mai curați!
Ea râse.
― Nu mă vedeam rămânând acolo peste noapte. Bătea vântul peste tot. Și aș fi visat că maimuța bătrână și bolnavă vine peste mine în pat.
― Oh, nu cred că Sir Hugh este bolnav.
Râsul ei gâlgâi din nou, debordând și pierzându-se în vânt.
― Acuma, serios, spuse ea senină, ce folos să ai o casă mare, dacă n-o poți ține cum se cuvine? Duc lipsă de bani?
― Nu disperată. Dar bătrânul Sir Bob a risipit cea mai mare parte a averii la care a avut acces.
― Trebuie să fie ciudat să ai un fiu vitreg destul de bătrân să-ți fie tată. Simțea că e pe cale să izbucnească iar în râs. Ross, serios totuși, ar avea bani să-ți împrumute să supraviețuiești măcar pe moment?
― Mulțumesc, dar aș prefera ca societatea să-și dea sufletul decent.
― Și nu există nimeni altcineva? Bătrânul Treneglos te-ar ajuta? S-a descurcat bine cu mina pe care ai deschis-o pentru el. Cât îți trebuie ca să o mai duceți un timp?
― Minimum trei mii de lire.
Ea își țuguie buzele ca și când ar fi vrut să fluiere. Apoi spuse:
― Asta numai pentru tine, Ross, ca să nu trebuiască să vinzi acțiunile Wheal Leisure. De asta îmi pasă cel mai mult.
― O să fiu mai sigur după ce voi discuta despre asta cu Pascoe, spuse Ross evaziv. În orice caz n-aș vrea să împrumut de la prieteni.
21 Joc de cărți în patru, foarte răspândit în secolul al XVIII-lea (n.tr.)