A doua petrecere de botez a decurs fără probleme. Minerii, micii proprietari și soțiile lor nu aveau rețineri în ceea ce privește distracția. Oricum era sărbătoare la Sawle, și majoritatea celor care nu fuseseră invitați aici ar fi petrecut acolo, ar fi dansat, ar fi participat la diverse jocuri sau s-ar fi îmbătat într-unul din birturi.
În prima jumătate de oră, la Nampara a fost un pic de stinghereală, pentru că oaspeții își aminteau că sunt într-o companie aleasă, dar timiditatea se risipi curând.
Era o sărbătoare de vară în stil tradițional, fără farafastâcuri moderne care să-i facă pe oameni să se simtă stânjeniți. Demelza, Verity și Prudie trudiseră pentru asta încă de dis-de-dimineață. Făcuseră plăcinte cu carne uriașe; strat peste strat de aluat fraged și carne de vită, așezate pe platouri mari, peste care turnaseră smântână. Fripseseră patru gâște și doisprezece claponi grași; făcuseră prăjituri mari cât o piatră de hotar. De băut aveau vin obișnuit și vin de Porto, bere de casă și cidru. Ross socotise cam cinci litri de cidru pentru fiecare bărbat și vreo trei pentru fiecare femeie, crezând că va fi de ajuns.
După masă, se duseră cu toții afară pe pajiște, unde femeile se întrecură în alergare, copiii jucară diferite jocuri în jurul brazilor de arminden – baba-oarba, am pierdut o batistuță și altele –, iar bărbații se întrecură în lupte corp la corp. După vreo câteva reprize, meciul final se dădu între cei doi frați Daniel, Mark și Paul. Așa cum era de așteptat, Mark câștigă. Demelza îl răsplăti cu o eșarfă de un roșu strălucitor. După care, cum mai consumaseră din calorii, fură invitați din nou în casă să bea ceai și să mănânce fursecuri cu stafide, prăjituri cu șofran și turtă dulce.
Evenimentul serii fu venirea trupei de actori ambulanți. Cu o săptămână în urmă, Ross văzuse în Redruth un afiș mototolit scris de mână și bătut într-un cui pe o ușă care anunța că Trupa de Actori Aaron Otway va veni în oraș în săptămâna aceea, cu un repertoriu ales, urmând să joace o serie de piese senzaționale și spectacole muzicale, atât antice, cât și moderne.
Îl găsise pe conducătorul trupei în rulota mai mare din cele două sărăcăcioase cu care călătoreau cu toții, și-l angajase să dea un spectacol în biblioteca de la Nampara miercurea următoare. Pusese să fie mutate lemnele din bibliotecă într-un colț, să fie măturată încăperea pe jumătate abandonată și să fie puse scânduri peste lăzi ca să se așeze spectatorii. Scena fusese delimitată de câteva bucăți de perdea legate între ele cu un șnur și întinse în celălalt capăt al încăperii.
Jucară Elfrida sau Nevasta pierdută, o tragedie de Johnson Hill, și apoi o piesă comică numită Abatorul. Jud Paynter stătea într-o parte și se apropia ca să stingă lumânările când făceau prea mult fum.
Pentru oamenii de la țară totul avea strălucirea și fascinația spectacolelor de la Drury Lane1. Trupa era formată din șapte persoane; un amestec de actori pe jumătate țigani, cabotini și trubaduri. Aaron Otway, conducătorul lor, un tip gras, cu un nas ascuțit și un ochi de sticlă, avea toată măiestria unui găinar; recită prologul și entr’actul pe nas, cu o imensă delectare; tot el îi interpretă pe tatăl olog și pe ucigaș; pentru acest ultim rol purtă o pelerină neagră, o vizieră și o perucă mare brunetă. Timpul cât jucă pe scenă, ca și cupa mereu plină mai târziu, fu bine folosit. Rolul eroinei fu interpretat de o blondă de vreo patruzeci și cinci de ani, cu gușă și degetele pline de inele mari; dar cea mai bună actriță a trupei era o fetișcană drăguță și brunetă, cu ochi migdalați, în jur de nouăsprezece ani, care jucă rolul fiicei cu o sfială prefăcută și pe cel al femeii ușoare cu un succes notabil.
Ross se gândi că ar fi putut să ajungă departe dacă ar fi avut parte de pregătirea cuvenită. Erau toate șansele însă să nu aibă parte nici de noroc, nici de pregătire, și să sfârșească pe la vreun colț de stradă ca târfă sau atârnând în ștreang pentru că a furat ceasul vreunui gentilom.
Cu totul alte gânduri îi treceau prin minte bărbatului care era așezat lângă el. Mark Daniel, un bărbat de treizeci de ani subțiratic, înalt și puternic, nu văzuse în viața lui ceva mai frumos decât fata aceasta. Era atât de zveltă, atât de bine făcută, atât de strălucitoare, de grațioasă – cum se ridica pe vârfuri, felul în care-și apleca gâtul, în care cânta ușor șuierător, modul cum luceau ochii negri care reflectau lumina lumânărilor. Pentru el nu era nimic prefăcut în modestia ei. Lumina fumegândă îi punea în evidență linia delicată și tinerească a obrazului, iar costumele vulgare și ieftine îi păreau exotice, din altă lume. Arăta altfel decât toate celelalte femei, ca și când s-ar fi tras dintr-o rasă mai fină, mai pură. Pe tot timpul piesei și al bucăților muzicale stătu mut și nemișcat, iar ochii lui negri n-o slăbiră o clipă cât fu pe scenă; privea în gol spre cortină, atunci când dispărea după ea.
După ce se termină piesa, și fură servite băuturile, Will Nanfan își luă scripca, Nick Vigus flautul, iar Pally Rogers cornul. Băncile fură împinse spre pereți, și începu dansul. Nu erau menuete grațioase și elegante, ci dansuri pline de viață din Anglia rurală. Dansară Cuckolds All Awry2, All in a Garden Green3 și An Oldman’s Bedful of Bones4 . După care cineva propuse Cushion Dance5. Un tânăr începu să danseze împrejurul încăperii cu o pernă în brațe, până când, după o vreme, se opri și strigă „Pân-aici fu dansul meu“, la care cei trei muzicanți replicară în cor „Rogu-te, bunule domn, dar de ce?“ La care, dansatorul cântă: „Fiindcă Betty Prowse nu vrea să vină la dans“, iar muzicanții îi răspunseră din nou: „Trebuie să vină, fie că vrea sau nu“. După care tânărul puse pernița în fața fetei, ea îngenunche pe perniță, și el o sărută. Apoi făcură înconjurul încăperii ținându-se de mână și cântând „Foaie verde, foi ca vița/ Joacă frate perinița,/ Joac-o, frate, din picioare/ Că astăzi e sărbătoare“. După care veni rândul fetei.
Totul merse bine și se distrară din plin până când intrară și bătrânii în joc. Apoi Zacky Martin, pus pe șotii, o chemă la joc pe mătușica Betsy Triggs. Mătușa Betsy, care când se pornea devenea de-a dreptul caraghioasă, era lucru știut, dansă cu Zacky, fluturându-și larg fustele ca și când ar fi avut șaisprezece ani, nu șaizeci și cinci. Mișcările ei aduceau cu un dans războinic când îi veni rândul să joace perinița, și se opri tocmai în celălalt capăt al încăperii. Se auzi un hohot de râs puternic, căci acolo era un singur bărbat.
„Pân’ aici fu dansul meu!“, chiui ea.
„Rogu-te, bună doamnă, dar de ce?“, strigară toți în cor.
„Pentru că Jud Paynter nu vrea să vină la dans“, spuse mătușa Betsy.
Se auzi încă un hohot de râs, după care toți repetară iar în cor: „Trebuie să vină, fie că vrea sau nu“.
Avu loc o busculadă bruscă și, în hohote de râs, mai mulți bărbați se repeziră să-l țină pe Jud care tocmai se pregătea s-o ia din loc. Îl aduseră înapoi la periniță protestând și luptându-se să scape. Nu voia să îngenuncheze, așa că-l forțară. Atunci mătușa Betsy își încolăci brațele de gâtul lui și-l sărută cu atâta ardoare, că se dezechilibrară amândoi, rostogolindu-se pe podea, ea cu fustele fluturându-i în aer, și el cu picioarele în sus. După multă zarvă, se sculară în picioare și ocoliră încăperea împreună. Stingherit, Jud intră în joc, cu ochii injectați și uitătura lui de buldog, pe jumătate arțăgoasă, pe jumătate vicleană. Acum era rândul lui să aleagă. Chiar dacă Prudie îl urmărea, el avea să aleagă pe cine voia, iar ea nu putea să facă nimic, fiindcă nu era decât un joc.
Când rămase singur, se învârti fără grabă, încercând să-și amintească ce trebuie să cânte. În cele din urmă, se opri. „Iac’ aici mă opresc!“, spuse.
Izbucniră din nou râsete, așa de zgomotoase, că oamenii abia reușiră să-i dea replica.
„Rogu-te, bunule domn, dar de ce?“
„Fiindc-o vreau pe cumătra Nanfan, d-aia, pricepeți?“, tună Jud arătându-și cei doi dinți mari, ca și când s-ar fi așteptat ca lumea să se opună.
Cea de-a doua nevastă a lui Will Nanfan era una dintre cele mai atrăgătoare femei din încăpere; își purta cozile blonde și groase strânse în jurul capului. Toți o priveau ca să vadă cum va reacționa, dar ea se strâmbă un pic, apoi râse, după care înaintă timid, îngenunchind pe perniță. Pentru o clipă, Jud se gândi cu plăcere la ce urma, apoi se șterse la gură cu dosul mânecii.
O sărută cu mare desfătare, în timp ce toți bărbații tineri din încăpere scăpară un oftat.
Jud nu mai termina sărutul, și nemaiputându-se stăpâni, Prudie strigă deodată:
― Dă-i drumul, boule! Ai s-o înghiți cu totul!
Printre noi hohote de râs, Jud se ridică în picioare, și toată lumea observă că, după ce ieși din cerc, se duse tot în colțul lui, departe de locul unde era nevastă-sa.
La scurt timp jocul se sfârși, și reîncepu dansul. Mark Daniel se ținuse departe de toate acestea. Întotdeauna se uitase cu dispreț la țopăieli de genul ăsta, considerându-le muierești (el era un bărbat tăcut, posac, inflexibil, sigur pe el și rece), dar acum observă că vreo câțiva actori care terminaseră de mâncat intrară și ei în joc.
Nu se mai putu stăpâni și riscă un dans popular în două perechi, la care nu era nevoie să știi neapărat pasul. Apoi își frecă bărbia și-i păru rău că nu se răsese mai cu grijă și, în cele din urmă, intră într-un alt dans. La celălalt capăt al șirului lung de oameni o zări pe fată. Lumea zicea că o cheamă Keren Smith. Nu-și putea lua ochii de la ea și dansă ca și cum n-ar mai fi văzut pe nimeni în jur. Și, într-un anume fel, fata își dădea seama că o privește. Nu se uită la el nici măcar o singură dată, dar ceva de pe chipul ei îi spunea că știe, buzele ei tinere și roșii ușor strânse cu oarecare timiditate, felul în care-și dădea părul pe spate și mișcarea capului. După care își dădu seama că, preț de câteva clipe, aveau să danseze împreună. Se împiedică și simți cum transpiră brusc. Se apropia momentul, perechea următoare se înapoia la locul ei; el ieșise în față din rând, iar ea venea în întâmpinarea lui. Se întâlniră, el o prinse de mâini și înconjurară încăperea dansând; cu părul fluturându-i, ea îl privi o dată drept în ochi. Privirea ei radioasă îl ameți; apoi se despărțiră, el se duse înapoi la locul lui, iar ea la al ei. Mâinile ei erau răcoroase, dar pe el, uimit de atingerea ei, îl furnicau palmele, parcă ar fi atins gheață sau foc.
Dansul se sfârși. Se întoarse hotărât în colțul lui. În jurul lui oamenii vorbeau și râdeau, și nu remarcară vreo schimbare. Se așeză, își șterse de sudoare fruntea și palmele bătătorite care erau de două ori mai mari decât ale ei, că ar fi putut să i le zdrobească în strânsoare. O urmări pe furiș, sperând ca ea să-i mai întâlnească privirea, dar în zadar. Dar știa el că femeile te pot privi fără să aibă aerul că o fac.
Luă parte la aproape toate celelalte dansuri, în speranța că poate mai ajunge aproape de ea, dar degeaba. Joe Nanfan, fiul lui Nanfan, care ar fi trebuit să-și vadă de treabă, reușise cumva să-i vorbească, și împreună cu un omuleț zbârcit din trupă îi acaparară toată atenția.
După aceea, petrecerea se sparse. Înainte să înceapă să plece oaspeții, Zacky Martin, „învățatul“ din vecini, și tatăl lui Jinny, se ridică și ținu o cuvântare scurtă despre cât de bine se distraseră cu toții, cât de bine mâncaseră și băuseră, că avea să le țină mai bine de o săptămână, și cât de grozav dansaseră, să le ajungă pentru o lună. Și cât de minunat fusese la petrecere, și cum ar trebui să le mulțumească frumos pentru o zi minunată și pentru generozitate domnului căpitan Poldark și doamnei Poldark și domnișoarei Verity Poldark, și să le ureze viață lungă și prosperitate lor și familiilor lor, și să nu uităm de domnișorica Julia, deie Domnul să fie mândria tatălui și a mamei ei, iar el era sigur că așa avea să fie, și asta era tot ce avea de spus, în afară de încă o dată mulțumesc frumos și noapte bună.
Ross dădu poruncă să fie serviți toți cu un pahar strașnic de brandy cu melasă. După ce băură, spuse:
― Prețuiesc mult urările voastre. Vreau ca Julia să crească în acest ținut ca fiică a mea și prietenă a voastră. Vreau ca pământul să fie o parte din moștenirea ei și să vă câștige totodată prietenia. Vă doresc vouă și copiilor voștri sănătate și fericire, și să ne bucurăm împreună de un ținut prosper și de vremuri mai bune.
La aceste vorbe răsunară urale entuziaste.
Soții Martin rămaseră la urmă – doamna Zacky ca s-o ajute pe fiica ei să strângă – așa că toți cei din familia Daniel plecară acasă singuri.
În frunte erau bunica Daniel și doamna Paul care-l sprijineau pe fratele mai mare al lui Mark; apoi chiar în urma lor, ca niște fregate în urma vaselor de linie, veneau cei trei copii ai lui Paul. Puțin mai la stânga, cele două surori ale lui Paul, Mary și Ena, mergeau șușotind, cu capetele apropiate; încheiau șirul bătrânul Daniel, șontâcăind și mormăind, și silueta longilină și tăcută a lui Mark.
Era o seară plăcută de iulie, spre vest cerul era încă luminos, ca și când lumina s-ar fi reflectat dintr-o fereastră. Din când în când le trecea bâzâind pe lângă urechi câte un cărăbuș, iar vreun liliac flutura aripile ridicate în amurg.
După ce lăsară în urmă pârâul, singurul murmur care se mai auzea era al bunicii Daniel, o bătrână robustă și aprigă, de aproape optzeci de ani.
Convoiul, siluete inegale și întunecate în semiobscuritatea neclară, luă pieptiș coama dealului, se clătină și se împiedică în vârf câteva clipe, după care o apucă în jos spre pâlcul de căsuțe din Mellin. Valea îi înghiți, nu se mai vedeau decât stelele tăcute și strălucirea întunecată a mării în noaptea de vară.
Daniel Mark stătea întins în patul lui nemișcat și asculta. Căsuța lor, așezată între cea a familiei Martin și cea a familiei Vigus, nu avea decât două încăperi. Pe cea mai mică o foloseau bătrânul Daniel și mama lui și cel mai mic dintre cei trei copii ai lui Paul. În cealaltă dormeau Paul și soția lui Beth și ceilalți doi copii ai lor, în timp ce Mary și Ena dormeau într-un fel de șopron în spatele casei. Mark dormea pe o saltea de paie în bucătărie.
Cu toții se duseseră la culcare de mult, dar când în cele din urmă se așternu tăcerea în casă, se sculă și își trase pe el din nou pantalonii și haina. Își puse ghetele numai după ce ajunse afară, în siguranță.
După tăcerea care cuprinsese casa, liniștea nopții era plină de zgomote acum perceptibile. Porni spre Nampara.
Nu știa ce avea să facă, dar povestea asta care-l frământa nu-l lăsa să stea liniștit și să doarmă.
De data asta nu se vedea nici o siluetă în zare, dar pentru un moment trunchiul unui copac păru să capete proporții, după care o umbră se mișcă lângă clădirea în ruine unde fuseseră pompele de incendiu de la mina Wheal Grace.
Nampara nu era încă învăluită în întuneric. În spatele perdelelor de la dormitorul căpitanului Poldark mai ardeau lumânări, iar la parter pâlpâia o lumină. Dar nu asta căuta el. Undeva în vale, lângă pârâu, erau cele două rulote în care stăteau actorii ambulanți. Se îndreptă spre ele.
Când ajunse mai aproape văzu că și aici erau lumini, deși erau ascunse privirii de tufe de păducel și de nuci sălbatici. Pentru un om masiv ca el se mișca fără zgomot și ajunse aproape de rulota mai mare fără să alarmeze pe cineva.
Aici, nimeni nu dormea și nici nu se gândea la asta. Ardeau lumânări, iar actorii stăteau în jurul unei mese lungi. Se auzeau rumoarea conversației, râsete și clinchetul banilor. Mark se strecură mai aproape, atent să nu fie vreun câine.
Ferestrele rulotei erau destul de sus, dar dată fiind înălțimea lui, putea să vadă înăuntru. Erau toți acolo: bărbatul cel gras cu un ochi de sticlă, femeia șleampătă care jucase rolul principal, un bărbat blondiu și slab care interpretase rolul eroului, comediantul acela scund și uscățiv... și fata. Jucau cărți, cu niște cărți groase și unsuroase. Fata tocmai făcea cărțile, și de fiecare dată când îi dădea o carte bărbatului blondiu și slab din fața ei, spunea ceva care-i făcea pe toți să râdă. Purta un soi de halat chinezesc, și părul negru îi era ciufulit, de parcă și-ar fi trecut mâna prin el. Ținea cărțile, cu un cot dezgolit pe masă, și cu o iritare crescândă pe chipul încruntat.
Dar există un moment când chiar și un defect abia vizibil poate fi o atracție în plus; într-un fel Mark era recunoscător pentru că ea nu era perfecțiunea întruchipată; stătea afară și privea, dând cu mâna mare la o parte o creangă țepoasă de păducel, iar lumina neclară din interior făcea să-i joace umbre și expresii bizare pe chip. Brusc se auzi un hohot de râs și, într-o clipită, comediantul adună toți banii de pe masă. Fata era furioasă, căci își aruncă toate cărțile și se ridică. Bărbatul blondiu îi aruncă o privire pofticioasă și o întrebă ceva. Ea ridică din umeri, dându-și capul pe spate; după care dispoziția i se schimbă și, cu o incredibilă viteză și grație, se strecură, mlădioasă ca o trestie, de partea cealaltă a mesei, se aplecă și-l sărută pe creștet pe comediantul chel, în timp ce trăgea două monede de sub degetele lui răsfirate.
El își dădu seama prea târziu și o apucă de mână, dar ea se depărtă în pas de dans, râzând și arătându-și dinții albi și strălucitori, apoi se adăposti în spatele bărbatului blondiu, care îl ținu la distanță pe comediant. Mark aproape nici nu-și dădu seama când ea ieși din rulotă trântind ușa și chicotind victorioasă. Prea preocupată ca să-l observe în întuneric, o luă la fugă către rulota ei, la vreo cincizeci de metri în sus pe vale.
Mark se ascunse iar în întuneric când comediantul veni la ușă strigând și înjurând după ea. Dar nu se duse după ea, fiindcă se înghesui lângă el și femeia șleampătă.
― Las-o în pace, Tupper, spuse ea. Nu uita că e încă o copilă. Nu suportă să piardă la cărți.
― O fi ea o copilă încă, dar mi-a șterpelit prețul unui pahar cu gin! La viața mea am văzut oameni biciuiți pentru mai puțin. Cine se crede, regina din Saba, cu aerele alea ale ei? Dracu’ să le ia pe toate muierile! Te prind eu mâine-dimineață și vai de pielea ta! M-auzi, Keren, ticăloasă mică?
Drept răspuns se auzi o ușă trântindu-se. Șeful trupei de actori își făcu loc pe lângă femeia șleampătă.
― Mai potoliți-vă cu gălăgia asta! Nu uitați că încă suntem pe moșia căpitanului Poldark, fraților, și deși ne-a omenit cum se cuvine, nu vă văd prea bine dacă-l enervați. Las-o în pace pe fătuca asta, Tupper!
Ceilalți intrară înapoi în rulotă vociferând și trăncănind, iar femeia o luă spre cealaltă rulotă.
Mark rămase acolo unde era, ghemuit între tufe. Nu mai era nimic de văzut sau de făcut, dar trebuia să aștepte până când totul avea să se potolească. Dacă s-ar duce acasă oricum n-ar dormi, și trebuia să fie la mina Grambler la ora șase.
În cealaltă rulotă se vedea o lumină acum. Se ridică și se îndreptă spre ea ocolind. În acest timp, ușa rulotei se deschise și ieși cineva. Se auzea zdrăngănitul unei găleți, și văzu o siluetă venind spre el. Se ghemui iar în tufișuri.
Era Keren.
Trecu pe lângă el și își continuă drumul fluierând ușor un cântecel. Odată cu ea se depărtă și zdrăngănitul găleții, mult prea țipător în crângul aproape liniștit.
Se luă după ea. Ea se ducea spre pârâu. O ajunse exact când îngenunchea ca să umple găleata cu apă. Erau la ceva distanță de rulotă; o urmări preț de o clipă, ascultând cum înjură pentru că apa era prea puțin adâncă și nu reușea să umple mai mult de o treime din găleată. Ieși din tufișuri.
― Ți-ar trebui de fapt o oală sau o cană ca să...
Ea se răsuci pe jumătate și scoase un țipăt.
― Lasă-mă-n pace...
După care văzu că nu era comediantul și atunci țipă și mai tare.
― Nu-ți fac nimic, spuse Mark, cu glas liniștit, dar ferm. Taci, că scoli toată valea!
Ea încetă la fel de repede cum începuse și ridică privirea spre el.
― Ah... dumneata ești...
Pe jumătate mulțumit că fusese recunoscut, pe jumătate ezitant, se uită la ovalul delicat al feței ei.
― Da. Era mai multă lumină aici, departe de copacii cu crengi groase și dese. Vedea cum îi strălucește sudoarea pe buza de sus.
― Ce dorești?
― Mă gândeam să te ajut.
Ridică găleata și se duse până-n mijlocul pârâului unde era un mic izvor. Aici reuși să umple găleata, apoi i-o aduse, punând-o lângă ea.
― Ce cauți aici în toiul nopții? îl întrebă supărată.
― Mi-a plăcut ce-ai făcut în seara asta, mi-a plăcut piesa, răspunse el.
― Locuiești... în casa aia?
― Nu. Acolo.
― Unde, acolo?
― În Mellin Hollow.
― Cu ce te ocupi?
― Eu? Sunt miner.
Ea ridică din umeri, dezgustată.
― Nu prea-i o muncă grozavă, nu?
― Mie... mi-a plăcut piesa, repetă el.
Îl privi pieziș, măsurându-l din cap până-n picioare: era înalt, cu umeri lați. Nu descifră nici o expresie pe chipul umbrit îndreptat spre ea.
― Dumneata ai câștigat lupta?
Dădu din cap că da, fără să-și arate mulțumirea.
― Dar dumneata n-ai fost...
― A, nu, n-am fost de față, dar am auzit.
― Piesa aceea... începu el.
― A, piesa! Își strânse buzele, întorcându-se spre el. Cum cerul era un pic mai luminat, i se vedeau clar trăsăturile chipului. Ți-a plăcut cum am jucat?
― ... Da, răspunse el.
― Mă gândeam eu că ți-a plăcut, spuse ea calm. Nu-i așa că sunt drăguță?
― ... Da, răspunse el abia reușind să îngaime vorbele.
― Ar trebui să pleci de-acum, îl îndemnă ea.
El ezita, frecându-și stingherit mâinile.
― Nu vrei să mai rămâi o vreme să mai vorbim?
Ea râse încetișor.
― La ce bun? Pot să-mi petrec timpul mult mai bine. Ca să nu zic că mă mir de dumneata. E foarte târziu.
― Da, spuse el, știu.
― Mai bine pleci înainte să vină cineva să mă caute.
― O să vii la Grambler mâine-seară?
― A, da, cred că da.
― O să vin și eu, spuse el.
Ea se răsuci și apucă găleata.
― O duc eu, zise el.
― Ce? Până la tabără? Nu, nu se poate.
― O să te caut mâine, adăugă el.
― O să mă uit și eu după dumneata, replică ea peste umăr, cu nepăsare.
― Chiar?
― Da... poate. Vorbele plutiră până la el, fiindcă plecase; pe măsură ce se depărta, zdrăngănitul găleții se atenua, până la el răzbătând doar un fâșâit.
Rămase pe loc un moment, apoi strigă:
― Bine, atunci așa rămâne.
Se întoarse și o luă spre casă sub cerul înstelat, cu pas mare și apăsat, iar mintea lui înceată naviga pe mări nebănuite.