Câteva dimineți mai târziu, Demelza mânca tăcută micul dejun, făcând planuri. Ross ar fi trebuit să știe de-acum că tăcerea la masă e semn rău. După catastrofa de la botez, câteva zile fusese supusă, dar asta trecuse de mult. Avusese intenția să rămână supărată, dar firea ei optimistă biruise.
― Când ziceai că vrei să te duci să-l vizitezi pe Jim? întrebă.
― Pe Jim? răspunse el, revenind la realitate. Era cu gândurile la companiile de cupru și la afacerile lor necurate.
― Jim Carter. Ziceai că intenționezi s-o iei pe Jinny cu tine data viitoare.
― Așa am să fac. Mă gândeam să mă duc săptămâna viitoare, dacă te poți lipsi de ea, și n-ai nimic împotrivă.
Demelza îl privi.
― Mie mi-e indiferent, spuse stingherită. O să lipsești peste noapte?
― Știi că gurile rele o să bârfească, și precis unii o să se lege de faptul că am plecat la drum cu o servitoare. Ăăă... Se opri.
― Cu altă servitoare?
― În fine, dacă spui tu așa... Jinny e atrăgătoare, iar reputația mea nu va conta pentru ei.
Demelza își dădu la o parte o buclă.
― Tu ce crezi, Ross?
El zâmbi slab și zise:
― N-au decât să bârfească până nu mai pot, au mai făcut-o și altă dată.
― Atunci, du-te! spuse ea. Nu mă tem de Jinny Carter sau de alte femei mai bătrâne.
Acum că data era stabilită, nu mai rămânea decât să-i trimită vorbă lui Verity. Cum Ross era ocupat la mină luni, dimineață, făcu o plimbare până la Trenwith House, erau cinci kilometri.
Demelza nu mai fusese decât o dată acasă la verișorii ei prin alianță; când văzu în zare ferestrele cu cercevele ale conacului din piatră veche, făcu un ocol, ca să intre prin spate. O găsi pe Verity în încăperea de lângă bucătărie, unde făcea ceaiul.
― Nu, mulțumesc, spuse Demelza. Suntem bine, sănătoși, mulțumesc. Dragă Verity, am venit să te rog să-mi împrumuți un cal. N-am vrut să știe Ross, e secret. Joi se duce la Bodmin să-l viziteze pe Jim Carter care este la închisoare și o ia cu el și pe Jinny Carter; așa că nu-mi mai rămâne nici un cal să mă duc la Truro, fiindcă voiam să mă duc cât e Ross plecat.
Privirile li se întâlniră. Demelza părea absolut sinceră, deși sufla un pic cam repede.
― Ți-l dau pe Random, dacă vrei. E secret și pentru mine?
― Vai, nu! exclamă Demelza. N-aș putea să împrumut un cal de la tine dacă ar fi secret, nu?
Verity surâse.
― Bine, draga mea, nu mai insist. Dar nu poți să te duci singură la Truro. Avem un ponei pe care pot să ți-l dau pentru Jud.
― Nu știu la ce oră o să plece Ross joi, așa că o să venim aici să luăm caii, dacă nu te deranjează, Verity. Poate ne lași să intrăm tot pe aici, ca să nu afle Francis și... și Elizabeth.
― Dar mi se pare totul așa de misterios. Sper că nu sunt complice la cine știe ce faptă rea.
― Nu, nu, deloc. E ceva... ceva ce mi-am pus demult în cap să fac.
― Foarte bine, draga mea.
Verity își netezi fusta albastră ripsată. În dimineața asta arăta cam scorțoasă și puțin afectată. Ca o fată bătrână. Demelzei i se strânse inima când se gândi la grozăvia planului ei.
Joi dimineață, Ross privea în jur încântat în timp ce urca dealul călare, cu Jinny Carter, care mergea tăcută lângă el, călare pe bătrânul Ramoth, calul aproape orb. Terenurile acelea cu pământ puțin roditor, care nu poate fi cultivat îndelung, aveau nevoie de mult timp ca să se refacă pentru o recoltă nouă; dar câmpurile pe care le alesese pentru anul acesta aveau rod bun. Treceau prin toate culorile, de la verde-deschis la cafeniu. O recoltă bună ar mai compensa din pagubele produse de furtuna de astă-primăvară.
De îndată ce dispăru după coama dealului, Demelza se întoarse și intră în casă. Acum avea toată ziua înainte și, la nevoie, și o parte din ziua următoare. Numai că Julia îi cam limita acțiunile și trebuia să se grăbească. Dacă era hrănită la ora șapte, ar fi fost de ajuns un pic de zahăr cu apă la prânz, și asta putea să-i dea și Prudie, după care ar fi putut să rabde până la ora cinci.
Zece ore. Avea multe de făcut în acest timp.
― Jud!
― Da!
― Ești gata?
― Păi, cum naiba, abia ieși din casă conașu’ Ross, acu’ două minute.
― Nu avem timp de pierdut deloc. Dacă nu-s – dacă nu ajung înapoi înainte de ora cinci, micuța Julia o să plângă de foame, iar eu o să fiu poate mult prea departe de ea.
― La naiba, cu toată povestea asta; e o prostie, de la început până la sfârșit, zise Jud, al cărui cap chel se iți pe ușă. N-am nici un chef să mă bag în chestii d-astea. Nu-i înțelept. Nu-i drept. Nu-i omenesc...
― Nu-i treaba ta să te gâlcevești toată dimineața, spuse Prudie care apăruse în spatele lui. Dacă conița zice să te duci, dus ești, și gata. Dac-or fi probleme cu conașu’ Ross, ea o să tragă ponoasele.
― Nu-s așa de sigur, replică Jud. Nu’ș ce să zic. Nu știi niciodată cu muierile cum sar în sus când dau de dracu’. Bagă de seamă, îți spun, al dracu’ să fiu dacă mă las învinovățit pentru asta! adăugă, apoi plecă bodogănind să-și ia haina cea mai bună.
Porniră imediat după ora șapte și se duseră la Trenwith House să ia calul și poneiul. Azi Demelza se îmbrăcase cu grijă: își pusese costumul cel nou de călărie, de culoare albastră, bine cambrat și cu croială bărbătească, cu partea de sus bleu pal, care îi dădea o notă aparte, și o pălărie tricorn, cu boruri mici. O sărută pe Verity și-i mulțumi călduros, ca și când îmbrățișarea plină de afecțiune ar fi compensat toată înșelătoria pusă la cale.
Prezența lui Jud îi era de folos, căci el cunoștea drumul spre Falmouth pe poteci înguste și cărări de asin, prin locuri care nu treceau prin nici un oraș sau sat unde ar fi putut fi recunoscuți.
În cătunele acelea nimic și nimeni nu trecea neobservat. Căutătorii de cupru și muncitorii de la ferme se opreau din treabă și, cu mâinile în șold, se uitau după perechea aceea nepotrivită. Jud cel urât, fluierând călare pe poneiul lui lățos și nețesălat, iar ea, tânără și frumoasă, pe calul sur înalt. Nu era bordei unde să nu fie câte-un chip iscoditor.
Nu aveau ceas, dar cu vreo două sau trei ore înainte de amiază, zăriră o geană de albastru și o lucire argintie de apă, și Demelza își dădu seama că trebuie să fie aproape.
Râul se pierdu printre copaci, și se treziră coborând brusc la vale pe o potecă prăfoasă cu șleauri de căruță. Ajunseră în oraș. Dincolo de case, era un port înconjurat aproape din toate părțile de uscat, și se vedeau catargele vaselor. Inima Demelzei începu să bată cu putere. Începea aventura acelei zile. Toate închipuirile ei din nopțile liniștite aveau să se ciocnească de realitatea dură. Propria ei părere despre iubitul lui Verity, un marinar arătos de vârstă mijlocie, cu vorba blândă, și imaginea creată de descrierea lui Ross legată de cele petrecute în Truro; dar înainte de a merge mai departe, toate acestea trebuiau confruntate și puse de acord.
După câteva minute dădură într-o piață pietruită, unde printre case ceva mai mari se vedea marea strălucind aidoma unei tipsii de argint. Pe străzi era multă lume, și nimeni nu părea prea grăbit să se dea la o parte pentru perechea de călăreți. Jud își făcea loc strigând și înjurând.
În capătul celălalt ajunseră pe cheiul vârfuit cu marfă care tocmai era descărcată dintr-un șlep. Demelza privi în jur, fascinată. Un grup de marinari în haine albastre, cu cozi de cal, o țintuiră cu privirea pe fata de pe cal. Pe stradă trecu o negresă voluminoasă; doi câini se ciorovăiau pe o coajă de pâine. Cineva se aplecă peste o fereastră de la etaj și aruncă niște gunoi în drum.
― Ce facem acum? spuse Jud, scoțându-și pălăria ca să se scarpine în creștet.
― Întreabă pe cineva, răspunse Demelza. Așa se face.
― Păi, nu-i nimeni, pe cine să întreb? replică Jud, holbându-se în jur, prin piața aglomerată. Înainte ca Demelza să se poată hotărî, pe lângă ei trecură trei marinari cu un aer important, care aveau la uniforme trese aurii. Jud își supse cei doi dinți pe care-i mai avea. Demelza trecu pe lângă câțiva puști care se jucau în șanț și opri calul în apropiere de patru bărbați care sporovăiau pe treptele uneia dintre casele mari. Negustori prosperi, cu burți mari și peruci.
Știa că Jud ar fi trebuit să fie cel care întreabă, dar nu putea să aibă încredere că știe să se poarte. În momentul acela, Random făcu doi pași în lateral, iar tropotul copitelor pe piatră le atrase atenția celor patru.
― Iertați-mă că vă întrerup, spuse Demelza cu o voce amabilă, ați putea să-mi spuneți cum ajung la casa domnului căpitan Andrew Blamey?
Cu toții își scoaseră pălăriile în semn de salut. Demelzei nu i se mai întâmplase niciodată așa ceva. O considerau o adevărată doamnă, și asta o făcu să roșească.
Unul dintre ei spuse:
― Iertare, doamnă. N-am înțeles numele.
― Căpitanul Andrew Blamey, cel cu vasul de transport poștal spre Lisabona.
Demelza observă cum schimbă priviri între ei.
― Locuiește în celălalt capăt al orașului, doamnă. O luați pe strada asta, doamnă. Mergeți vreo câteva sute de metri. Dar dacă îl întrebați pe agentul vasului, vă poate ajuta el. Tot el vă poate spune dacă domnul căpitan Blamey este acasă sau pe mare.
― E acasă, spuse altul. Vasul Caroline trebuie să ridice ancora sâmbătă, înainte de prânz.
― Vă sunt foarte recunoscătoare, spuse Demelza. Pe strada asta, ați spus? Mulțumesc. Ziua bună.
Bărbații se înclinară din nou. Ea îndemnă calul și porni. Jud, care ascultase cu gura căscată, o urmă agale, mormăind ceva despre cum haina face pe om.
Trecură pe o uliță lungă și îngustă plină de cocioabe și curți mizere, și doar ici și colo câte o casă mai acătării sau o prăvălioară; drumul urca abrupt spre dreapta, printre copaci și tufișuri. Portul adăpostea vreo câteva zeci de vase; nu mai văzuse așa ceva în viața ei, era obișnuită să vadă din când în când câte un vas mic de pescuit părăsind coasta de nord atât de periculoasă.
Fură îndrumați spre una dintre casele mai arătoase, cu o încăpere construită deasupra ușii de intrare, astfel încât forma o verandă cu stâlpi de sprijin. Era mai impozantă decât se așteptase.
Descălecă țeapănă, și-i spuse lui Jud să-i țină calul. Costumul ei era plin de praf, dar nu avea unde să se ducă să se aranjeze puțin.
― Mă întorc imediat, spuse. Să nu te miști de aici și să nu te îmbeți, că mă duc acasă fără tine.
― Să mă-mbăt! spuse Jud ștergându-și creștetul. Să nu-mi spună mie nimeni asta! Au trecut multe săptămâni de când n-am pus o picătură de alcool pe limbă. M-am uscat de sete, da’s treaz. Auzi, să mă-mbăt! Dumneata-mi spui să nu mă îmbăt. Păi, mi-amintesc când ai găsit o sticlă cu grog și te-ai cherchelit și...
― Aici să stai, spuse Demelza întorcându-i spatele. Nu stau mult.
Bătu la ușă. Jud era umbra bărbatului de odinioară. „Dar ia lasă-l pe Jud. Acum trebuie să faci față situației.“ Ce-ar zice Ross dacă ar vedea-o? Dar Verity? Trădare josnică. Îi părea rău că a venit. Ar fi vrut...
Se deschise ușa, și bodogănelile lui Jud încetară.
― Aș vrea să-l văd pe domnul căpitan Blamey, vă rog.
― Nu-i acasă, doamnă. Dar a zis că se întoarce înainte de amiază. Vreți să-l așteptați?
― Da, răspunse Demelza înghițindu-și nodul din gât și intră.
Fu condusă la etaj, într-o încăpere pătrată plăcută, timp în care femeia vorbi întruna. Camera era lambrisată cu lemn de culoare crem, iar printre toate hârtiile pătate de pe birou era macheta unui vas.
― Ce nume să-i anunț? întrebă femeia în vârstă, și apoi puse capăt sporovăielii.
În ultima clipă, Demelza se abținu să pronunțe cuvântul-cheie.
― Prefer să-i spun chiar eu. Spune-i doar că o... ăăă, că cineva...
― Prea bine, doamnă.
Ușa se închise. Demelzei îi bătea inima cu putere în piept. Ascultă cum se depărtează în jos pe scări pașii hotărâți ai femeii. Documentele de pe birou îi stârniră curiozitatea, dar se temea să se apropie și să arunce o privire pe furiș, iar cu cititul nu stătea încă prea bine.
Lângă fereastră era o miniatură. Nu era Verity. Poate prima lui nevastă pe care o lovise și care murise din căzătură? Portretele înrămate a doi copii. Uitase de copiii lui. Un tablou cu altă corabie, părea un vas de război. Își dădu seama că de unde era se vedea afară, pe uliță.
Se apropie mai mult de fereastră. Chelia lucioasă a lui Jud. O femeie care vindea portocale. Jud o înjura. Îl înjura și ea. Jud părea scandalizat că era cineva în stare să suduie ca el. „Domnule căpitan Blamey“, avea să-i spună, „am venit să vă văd... să vă văd în legătură cu verișoara mea.“ Nu, mai întâi trebuia să știe sigur că nu se căsătorise cu altcineva. „V-ați recăsătorit?“ Ah, nu putea să zică așa ceva. Ce spera să realizeze? „Nu te băga“, o avertizase Ross. „E periculos să te amesteci în viețile oamenilor.“ Iar ea exact asta făcea, în ciuda ordinelor și a sfaturilor primite.
Pe birou era o hartă. Erau tot felul de linii trasate pe ea cu cerneală roșie. Tocmai era pe punctul să se ducă să arunce o privire, când îi atrase atenția un alt zgomot din stradă.
La vreo sută de metri, sub un copac, era un grup de marinari.
O gașcă de brute, zdrențăroși, cu bărbi și părul strâns în coadă de cal. În mijlocul lor însă era un bărbat cu un tricorn pe cap, care le vorbea oarecum supărat. Marinarii se înghesuiau în jurul lui gesticulând furioși. Pentru o clipă, păru să se piardă între ei. Apoi însă apăru din nou pălăria lui în trei colțuri. Bărbații făcură un pas înapoi ca să-l lase să treacă, dar câțiva dintre ei încă mai strigau și își agitau pumnii. Marinarii strânseră rândurile și rămaseră să-l privească cum se depărtează. Unul din ei luă o piatră, dar un altul îl apucă de braț împiedicându-l s-o arunce. Bărbatul cu tricorn își continuă drumul fără să privească înapoi.
Pe măsură ce se apropia de casă, Demelza simțea că i se înmoaie picioarele. Din instinct știa că este persoana pe care plănuise pe ascuns să o vadă și pentru care străbătuse treizeci de kilometri călare.
Dar cu toate avertismentele lui Ross, nu-și închipuise că este așa. Nu mai făcea altceva în viață decât să se certe cu oamenii? Ăsta era bărbatul pe care-l pierduse Verity și din cauza căruia se ofilise înainte de vreme? Într-o străfulgerare, Demelza văzu și reversul medaliei, care până acum îi scăpase: și anume că poate Francis, bătrânul Charles și Ross aveau dreptate, iar Verity se înșelase, nu ei.
Panicată, privi spre ușă încercând să-și dea seama ce șanse are să scape, dar auzi ușa de la intrare trântindu-se și știu că e prea târziu. Acum nu mai putea să dea înapoi. Rămase nemișcată lângă fereastră ascultând vocile de jos din hol. Apoi auzi un tropăit de pași pe scară.
Intră, iar pe chip îi era încă întipărită expresia dură după cearta cu marinarii. Primul ei gând fu că e bătrân. Își scosese tricornul și nu purta perucă; era cărunt la tâmple și înspicat cu alb pe creștet. Probabil că e trecut de patruzeci de ani. Ochii lui erau albaștri și duri, iar pielea din jurul lor era trasă în sus și ridată de la prea mult privit în soare. Erau ochii unui bărbat care părea pregătit să ia primul startul într-o cursă. Se îndreptă spre birou, își puse pălăria pe el și își privi musafira drept în față.
― Mă numesc Blamey, doamnă. Ce pot face pentru dumneavoastră? spuse el cu un glas limpede și dur.
Demelza uitase tot ceea ce se pregătise să-i spună. Era din cale afară de uimită de comportamentul și autoritatea lui. Își umezi buzele și răspunse:
― Numele meu este Poldark.
În acel moment, parcă o cheie ar fi acționat un mecanism interior al acestui bărbat dur, zăvorând orice manifestare de surpriză sau alt sentiment. Blamey se înclină ușor.
― Nu am avut onoarea să vă cunosc.
― Nu, spuse Demelza. Nu. Îl cunoașteți pe soțul meu, căpitanul Ross Poldark.
Fața lui colțuroasă și agresivă, cu maxilare proeminente, bătută de vânturi, dar neînvinsă, avea ceva care aducea cu o navă.
― Am avut ocazia să-l întâlnesc acum câțiva ani.
Demelza nu era în stare să rostească propoziția următoare. Pipăi cu mâna scaunul din spatele ei și se așeză.
― Am străbătut călare treizeci de kilometri ca să vă văd.
― Sunt onorat.
― Ross nu știe că am venit, spuse ea. Nu știe nimeni că am venit.
Privirea lui hotărâtă se mută de pe chipul ei pe costumul de călărie prăfuit.
― Pot să vă ofer ceva răcoritor de băut?
― Nu... nu... Trebuie să plec în câteva minute.
Poate că făcea o greșeală, fiindcă un ceai sau orice altceva ar fi făcut-o să fie mai relaxată și ar fi câștigat timp. Urmă o tăcere încordată. Sub fereastră izbucni din nou cearta cu femeia care vindea portocale.
― Este servitorul dumneavoastră omul de la ușă?
― Da.
― Mi s-a părut că-l recunosc. Ar fi trebuit să-mi dau seama.
Tonul cu care vorbi nu lăsa nici un fel de îndoială asupra sentimentelor lui. Demelza mai făcu o încercare:
― Ăăă... poate că n-ar fi trebuit să vin, dar am simțit că așa trebuie. Am vrut să vă văd.
― Ei, bine?
― În legătură cu Verity.
Pentru o clipă expresia i se schimbă, părând stingherit. Numele acela nu mai trebuia rostit. După care, brusc, se uită la ceas.
― Pot să vă dau trei minute.
Ceva din privirea lui înăbuși și ultima speranță a Demelzei.
― Am greșit venind, zise. Cred că nu mai este nimic de spus. Am făcut o greșeală, asta e tot.
― Păi, și ce greșeală ați făcut? Dacă tot sunteți aici, spuneți-mi!
― Nimic. Nu folosește la nimic să vorbesc cu unul ca dumneavoastră.
O privi furios.
― Vă întreb, trebuie să-mi răspundeți.
Demelza îi aruncă o privire.
― E în legătură cu Verity. Ross s-a însurat cu mine anul trecut. Până atunci nu am știut nimic despre Verity. Iar ea nu mi-a povestit nimic niciodată. L-am convins pe Ross să-mi spună. Despre dumneavoastră, vreau să zic. O iubesc pe Verity. Aș da orice s-o văd fericită. Iar ea nu este fericită. Nu i-a trecut încă. Nu e genul care să uite. Ross mi-a spus că e periculos să mă amestec. Zicea că să-mi văd de treabă. Dar nu puteam să-mi văd de treabă, nu înainte să vă văd. Eu... credeam că Verity are dreptate și că ceilalți se înșală. Eu... trebuia să mă conving că ceilalți au dreptate înainte să-mi văd de treabă.
Vocea ei părea că răsună la nesfârșit într-un spațiu gol, arid.
― V-ați recăsătorit? îl întrebă.
― Nu.
― Am plănuit totul pentru azi. Ross a plecat la Bodmin. Am împrumutat caii și am venit cu Jud. Cred că ar trebui să plec spre casă, căci am un copil mic.
Se ridică de pe scaun și se îndreptă fără grabă spre ușă. Blamey o prinse de braț când trecu pe lângă el.
― Verity e bolnavă?
― Nu, răspunse Demelza furioasă. Suferindă, dar nu bolnavă. Pare cu zece ani mai bătrână decât este.
Brusc, ochii lui se umplură de o durere aprigă.
― Nu știți toată povestea? Nu se poate să nu vă fi spus toată tărășenia.
― Ba da, despre prima dumneavoastră soție. Dar eu în locul lui Verity...
― Dar nu sunteți în locul ei. De unde știți ce simte?
― Nu știu, dar...
― Nu mi-a trimis vorbă nici măcar o dată...
― Nici dumneavoastră nu i-ați trimis vorbă ei.
― A spus ceva vreodată?
― Nu.
― În acest caz, e fără rost... Încercarea asta a dumneavoastră... această... această intervenție...
― Știu, spuse Demelza aproape plângând, acum îmi dau seama. M-am gândit s-o ajut pe Verity, dar acum îmi pare rău că am încercat. Vedeți dumneavoastră, eu nu înțeleg. Dacă doi oameni ca noi se iubesc, este mai mult decât suficient să-i faci să fie împreună, băutura nu contează. Dacă tatăl se opune, atunci ar fi un motiv, dar în cazul ăsta, tatăl a murit, iar Verity e prea mândră să facă primul pas. Iar dumneavoastră... dumneavoastră... Am crezut că sunteți altfel, am crezut...
― Ați crezut că probabil o să stau și-o să bocesc la nesfârșit. Fără îndoială că ceilalți din familia dumneavoastră mă socotesc de mult un ratat și un bețiv care se pilește prin cârciumi și apoi se împleticește noaptea spre casă. Fără doar și poate domnișoara Verity este de acord cu pămpălăul de frate-său că a fost mai bine pentru toată lumea că domnul căpitan Blamey a fost trimis să-și vadă de treburile lui. La ce...
― Cum îndrăzniți să spuneți asta despre Verity? strigă Demelza, înfruntându-l. Cum îndrăzniți? Când mă gândesc la tot ce-am făcut, ca să aud așa ceva! Când mă gândesc că am plănuit în secret, am urzit, am mințit, am împrumutat caii, și câte și mai câte! Și-mi ziceți asta despre Verity, când ea e bolnavă de dor și tânjește după dumneavoastră! Sfinte Dumnezeule! Lăsați-mă să plec!
Îi tăie calea.
― Așteptați!
Acum nu mai contau epoleții și tresele lui aurii.
― De ce să aștept? Să aud alte insulte? Lăsați-mă să trec sau îl strig pe Jud!
O apucă de braț din nou.
― Nu e vina ta, fetițo! Sunt sigur că ai făcut tot ce-ai făcut cu cele mai bune intenții. Sunt sigur că ai avut un motiv bun...
Demelza tremura, dar făcu mari eforturi să se stăpânească și să nu încerce să-și elibereze brațul.
Preț de o clipă, Blamey se opri, cercetând-o cu privirea ca și când ar fi încercat să înțeleagă tot ceea ce ea nu spusese. Furia i se topi brusc.
― Cu toții am mers mai departe după povestea aceea, ne-am maturizat, ne-am schimbat. Am... înțelegi, am uitat totul, am lăsat totul în urmă, doar amărăciunea a rămas. Au fost momente când am urlat și am spumegat de furie, înțelegi, dacă ai cunoaște toată povestea, ai înțelege. Când răscolești lucruri vechi care ar trebui să rămână uitate, cu siguranță stârnești și praful care s-a depus peste ele.
― Dați-mi drumul la braț, spuse ea.
El îi dădu drumul cu un gest scurt și brusc, apoi se depărtă. Furioasă, Demelza se îndreptă spre ușă și apucă clanța. Apoi se întoarse și-i aruncă o privire. El era cu ochii ațintiți pe fereastră, spre port. Ea zăbovi o clipă, și atunci se auzi o bătaie în ușă.
Nici unul din ei nu răspunse. Demelza făcu un pas într-o parte când clanța se mișcă. Era femeia care avea grijă de casă.
― Iertare. Ați dorit ceva, domnule?
― Nu, spuse Blamey.
― E gata masa.
Blamey se întoarse și o privi pe Demelza.
― Nu rămâneți să luați masa cu mine, doamnă?
― Nu, răspunse Demelza. Mulțumesc. Dar trebuie să plec.
― Atunci, condu-o mai întâi pe doamna Poldark.
Femeia făcu o reverență scurtă.
― Da, domnule, sigur că da.
O conduse pe Demelza spre ieșire, trăncănind întruna. O avertiză să aibă grijă la trepte, că lumina nu era deloc bună, fiindcă fuseseră trase draperiile ca să nu se decoloreze covorul, că fereastra dădea spre sud. Mai zise că probabil o să tune, că e prea cald, și că e semn rău când Capul Sfântului Anton6 se vede așa de clar. În timp ce vorbea, deschise ușa de la intrare și-i ură musafirei drum bun.
Afară, în stradă, Jud stătea pe un zid de piatră, lângă ponei și clipea din ochi. Molfăia o portocală pe care o șterpelise din căruciorul femeii cu portocale.
― Ați terminat deja? Așa de repede, doamnă? Ei, cred că totul e bine când se termină cu bine, spuse.
Demelza nu-i răspunse. De la fereastra încăperii de la etaj, căpitanul Blamey încă o urmărea cu privirea.
6 Farul Sfântului Anton, situat la intrarea estică a portului Falmouth (n.tr.)