8
Creieri împrăştiaţi cu o knopkierie
Hugh Dalton îşi amintea că i-ar fi plăcut să trăiască în mintea Verei. „Ar fi un loc confortabil”, a spus el mai tîrziu, „plin de lucruri bune, camere curate cu flori proaspete, mîncare gătită în casă şi whisky scoţian bun în pahare de sticlă şlefuită. Şi o pivniţă plină de votcă şi ridichi, cu un anunţ pe uşă: Uitaţi de sentimentalism – omorîţi-i pe nemernici!”. El a înţeles exact duplicitatea Verei.
În refugiul ei din Winchelsea, el a văzut modul în care briza mării îi sculptase pomeţii proeminenţi, fruntea înaltă şi părul negru, splendid. I-a spus lui Mary Stephenson:
— Avînd coasta franceză în cîmpul vizual, se plimba deliberînd măsurat ca un general, apoi se ghemuia pe o canapea ca o pisicuţă.
Vera îi dispreţuia pe „socialiştii caviar” care ţineau predici despre soluţii paşnice şi faptul că nu există „războaie drepte”.
Dalton o asigura: „În circumscripţia mea politică sînt mineri din nord care nu ar ezita să bage o sticlă spartă în faţa unui german sau să-i dea un şut în vintre”. Mary îşi amintea că o avertizase pe Vera că „entuziasmul lui Dalton pentru tot ce este neconvenţional îi ofensează pe mulţi conservatori”.
Lui Dalton îi plăcea foarte mult cînd Vera aproba filozofia lui Meinertzhagen despre „creierii împrăştiaţi cu o knopkierie”. Nu a uitat niciodată cuvintele ei pasionate: „Ştim că nişte oameni foarte răi plănuiesc nişte lucruri foarte rele. Trebuie să descoperim cine sînt şi să-i ucidem. Asta nu este abordarea creştină cu care sînteţi obişnuiţi. Nu este fairplay-ul englez cu care sînteţi obişnuiţi. Asta înseamnă să uităm de drepturile germanilor. Ei şi-au pierdut libertatea cînd au votat venirea la putere a lui Hitler. Whitehall spune că nu trebuie să aruncăm în aer fabricile germane. Însă RAF a aruncat bombe asupra arabilor cînd evlaviosul lord Londonderry era ministru al Aviaţiei”.
Această ieşire a Verei a venit după o conferinţă din iulie 1938 la care au participat 32 de naţiuni ce a nimicit orice speranţe de salvare a evreilor. Ea s-a întrunit în staţiunea franceză Évian-les-Bains de lîngă graniţa elveţiană. American Federation of Labor a stipulat ca intrarea în Statele Unite să fie interzisă evreilor care puteau concura pentru locuri de muncă. Hitler s-a bucurat: „Lumea e de acord că evreii sînt paraziţi”.
După asta, revizionista organizaţie evreiască Irgun şi braţul armat mai moderat al Agenţiei Evreilor, Haganah, s-au grăbit să improvizeze rute secrete pentru refugiaţi. „Évian”, a spus Ruth Klueger, care mai tîrziu a luptat alături de Vera, „a dat semnalul oficial din lumea civilizată, spunîndu-i lui Hitler că poate să înceapă să-i omoare pe evrei”.
Şi mai devreme, în 1938, pe 11 martie, într-o vineri, prim-ministrul Neville Chamberlain a oferit un prînz de rămas-bun pentru Ribbentrop, care obţinuse în cele din urmă din partea lui Hitler ceea ce voia: numirea în funcţia de ministru de Externe al Germaniei naziste. Ribbentrop petrecuse doi ani la Londra ca ambasador. Soţii Churchill au fost nişte oaspeţi nedoriţi la acel prînz. Lui Chamberlain îi fusese transmisă discret ştirea că trupele germane avansau în Austria, pentru a o face parte din Marele Reich German. Chamberlain nu a spus nimic. Frau Ribbentrop l-a mustrat pe Churchill pentru că era „atît de obraznic” în opoziţia sa faţă de unitatea anglo-germană. Joseph P. Kennedy a spus că Chamberlain era „cel mai mare om după papă”.
Kennedy era ambasadorul american la Londra. Preşedintele Roosevelt a concluzionat că prezenţa lui Kennedy în Washington „era prea periculoasă”. Cordell Hull, secretarul de stat american, şi secretarul asistent Sumner Welles s-au opus oricărei înăspriri a politicii britanice care ar fi putut reaprinde războiul mondial şi aprobau depeşele ambasadorului Kennedy, în care acesta se descria ca stînd în centrul procesului de luare a deciziei care îl făcea pe Chamberlain să-l împace pe Hitler1.
Kennedy îi vorbise reginei-mamă despre dorinţa doamnei Wallis Simpson de a deveni ducesă. „Nu îi voi permite niciodată soţiei mele să facă plecăciuni în faţa unei uşuratice”, a spus Kennedy. Regina-mamă „a aprobat rîzînd în hohote”, potrivit lui Hugh Dalton, care i-a relatat posomorît Verei că Kennedy „mai are un susţinător regal”.
Polonia avea un procentaj de evrei mai mare decît orice altă ţară europeană. Transportarea clandestină a refugiaţilor evrei prin România şi Marea Neagră necesita fonduri sporite şi ajutor voluntar. Un agent Irgun i-a descris Verei cum se întorsese de la şcoală, în copilărie, şi o văzuse pe mama lui spînzurată de un copac, crezînd că ea improvizase un fel de leagăn, pînă cînd a descoperit că era moartă. Era paradoxal într-un mod teribil faptul că, în Palestina, jefuitori arabi hărţuiau o comunitate evreiască modernă. Din Londra, Edmund de Rothschild a fost trimis să caute alte locuri în care evreii s-ar fi putut stabili, dar variantele erau mizerabile: Madagascar, Ecuador, Guyana Britanică.
Vera s-a gîndit că un lunetist ar fi putut să acţioneze acum, cît Hitler continua să apară în public. Asasinarea era respinsă de Ministerul de Externe ca imorală. Plănuia oare Hitler să apară vreodată în afara graniţelor lui? Bill Stephenson i-a cerut să se întoarcă în Balcani şi să-şi formeze o opinie. Contele von der Schulenburg îi scrisese că urma să meargă în România. Avea să apară Hitler acolo? În Serbia, Bill deţinea Mina Trepca, o sursă de zinc şi plumb vitală pentru industria germană. Din Belgrad, Vera a raportat că Hitler avea agenţi comerciali care încercau să dobîndească controlul asupra minelor. În Bucureşti, ea a aflat că guvernul premierului Armand Călinescu era presat de guvernul britanic să oprească migraţia refugiaţilor evrei spre Palestina. Schulenburg a sosit, dar revederea a fost scurtă şi tristă. El i-a spus că Stalin, influenţat de ce aflase despre rapoartele defetiste ale lui Kennedy, se temea că Chamberlain voia pace cu Hitler, pentru a lăsa Germania să acumuleze putere pentru un atac final asupra Uniunii Sovietice.
Schulenburg a raportat la Berlin o cerere a britanicilor ca România să blocheze graniţele pentru evreii din Polonia care încercau să se alăture exodului spre Palestina. El se întreba de ce Londra îşi pierdea timpul cu astfel de chestiuni pe cînd o manifestare fermă a opoziţiei Marii Britanii faţă de Hitler ar fi dus la evitarea războiului. Colonelul Hans Oster, adjunct al lui Wilhelm Canaris, şef al departamentului de spionaj Abwher al comandamentului central al armatei, s-a opus planului lui Hitler de a ocupa regiunea Sudetă germană din Cehoslovacia şi a căutat susţinere britanică. Dar toată lumea ştia de promisiunea prim-ministrului Neville Chamberlain faţă de Kennedy că nici Britania, nici Franţa nu vor sprijini Cehoslovacia. Însă forţele armate germane nu au fost capabile să înfrîngă dispozitivele de apărare ceheşti puternice. Schulenburg voia ca Churchill să spună public că Marea Britanie va intra cu siguranţă în război în sprijinul cehilor. Vera i-a amintit lui Schulenburg că Churchill nu avea nici o putere. „Păi”, i-a spus Fritz, „Churchill e singurul om care îl îngrozeşte pe Hitler. Trebuie să existe o cale de a-i da mai multă putere prin intermediul prietenilor noştri din Berlin”.
Prietenii Noştri Comuni erau activi pe lîngă unele personalităţie berlineze precum şeful spionajului german Canaris, care spunea că Hitler plănuia să invadeze Cehoslovacia la sfîrşitul lunii septembrie. Canaris îi trimisese o notă unui ataşat militar britanic: „Printr-o acţiune fermă din exterior, Hitler poate fi forţat în al unsprezecelea ceas să renunţe la intenţiile lui din acest moment. Dacă se ajunge la război, intervenţia promptă din partea Franţei şi a Angliei va aduce prăbuşirea regimului”. Oster, adjunctul lui Canaris, i-a cerut lui Ewald von Kleist-Schmenzin, descendent al aristocraţiei prusace şi unul dintre cei mai aprigi adversari ai naziştilor, să zboare la Londra. Acesta a sosit pe 18 august 1938 cu un mesaj simplu: „Dacă Anglia este dispusă să lupte, vom pune capăt acestui regim”. Marginalizat de Ministerul de Externe, von Kleist-Schmenzin s-a dus la Churchill, care i-a dat scrisoarea pe care ar fi trebuit s-o scrie prim-ministrul Chamberlain: „Trecerea în forţă a graniţei Cehoslovaciei de către armatele sau aviaţia germane va produce reînceperea Războiului Mondial. Vă rog să nu vă faceţi iluzii asupra acestui aspect”2.
În august, ziarul londonez Times, văzut de Hitler ca fiind vocea Marii Britanii, şi-a exprimat opinia despre avantajele pe care le-ar obţine cehii prin cedarea zonei de graniţă sudeto-germană. Pe 10 septembrie, Hermann Göring a condamnat public „această rasă pigmee mizerabilă [cehii] pentru oprimarea unui popor cultivat [germanii]. În spatele tuturor acestora stă masca eternă a diavolului evreu”.
Vera credea că Hitler nu va fi surprins niciodată în afara terenului său, iar Bill Stephenson se întreba dacă un patriot evreu german ar putea ajuta la un complot de asasinare. Vera a riscat să atragă atenţia agenţiei fasciste a lui sir Barry Domville, Link, apelînd la un Consiliu pentru Evrei reconstituit din Londra, pentru a promova statisticile privind patriotismul evreiesc: „Procentajul soldaţilor germano-evrei care au murit în războiul din 1914-1918 este mai mare decît cel al germanilor creştini. Din totalul populaţiei evreieşti, 12% au fost ucişi în luptă. Au luptat în tranşee 80.000 de evrei germani. Au fost avansaţi pe cîmpul de luptă 25.000”.
Înainte ca Vera să poată să cerceteze mai departe împreună cu Stephenson modalităţile în care Hitler putea fi asasinat, Führer-ul a demonstrat cît de bine păzit era. Chamberlain, asociat de opinia publică cu umbrela lui neagră strînsă, care îi adusese porecla de Omul-Umbrelă, ca simbol al împăciuirii, a fost invitat la Cuibul de Vultur fortificat pentru o discuţie cu Hitler. Pe 15 septembrie 1938, înaintea zorilor, la vîrsta de 61 de ani, Chamberlain a făcut prima lui călătorie cu avionul. A aterizat şapte ore mai tîrziu la München, nu departe de lagărul de concentrare identificat în mod public de Churchill drept Dachau. Asurzit de motoare şi ameţit de cabina nepresurizată, Chamberlain şi-a terminat călătoria cu trenul. Pe lîngă el huruiau trenuri de expoziţie, ticsite intenţionat cu soldaţi înarmaţi şi artilerie. Führer-ul l-a făcut să urce pe o ploaie torenţială treptele nesfîrşite pînă la Berghof şi i-a transmis şovăielnicului său oaspete un singur mesaj: teritoriul a trei milioane de germani din Cehoslovacia avea să fie adus în Reich, chiar dacă asta pornea un război mondial. Marea Britanie trebuia să fie rezonabilă. Chamberlain s-a întors acasă pentru a anunţa: „Hitler este un om pe care te poţi baza cînd îşi dă cuvîntul”.
Vera a auzit de la Prietenii Comuni din Berlin că Hitler aproape făcuse o cădere nervoasă înainte de sosirea lui Chamberlain. Maşina de război germană nu era nici pe departe pregătită să străpungă dispozitivele de apărare ceheşti bine întărite. Cînd cacealmaua lui a funcţionat, Hitler s-a întors cu 180 de grade şi a redevenit un bătăuş cu gura mare. Doar armata germană îl putea înfrînge.
Chamberlain s-a întors pentru continuarea discuţiilor la Hotelul Dreesen din micul oraş de pe Rin Bad Godesberg. Hitler ocupase acolo un apartament pentru a coordona barbara Noapte a Cuţitelor Lungi începută în 29-30 iunie 1934, cînd asasinase mai mulţi rivali politici. După aproximativ patru ani, pe 24 septembrie, Chamberlain stătea în acelaşi apartament şi îşi expunea „soluţia”. Regiunea Sudetă putea fi predată fără un plebiscit; garanţiile internaţionale aveau să asigure neutralitatea Cehoslovaciei. Hitler şi-a forţat norocul. Problema, a spus el, ar fi fost rezolvată cu adevărat doar printr-o ocupaţie germană totală pînă pe 1 octombrie – exact data pe care Schulenburg o prezisese pentru Vera.
Ca şi cum ar fi fost marioneta lui Hitler, Chamberlain a făcut apel la cehi să se retragă din Sudet. Toate instalaţiile militare din zonele evacuate trebuiau să rămînă intacte. Materialul rulant şi vehiculele trebuiau predate germanilor intacte. Sute de mii de cehi urmau să lase în urmă totul: alimente, materii prime, bunuri de gospodărie, chiar şi vaca familiei. Cînd cehii au obiectat, Chamberlain s-a scuzat faţă de Hitler pentru îndărătnicia lor. Hitler a ţipat: „Germanii sînt trataţi ca negrii!”. Pe 26 septembrie, a pus trupele să defileze prin centrul Berlinului pentru a stîrni entuziasmul în privinţa războiului. Dar berlinezii au fugit pe străzile lăturalnice. „Sînt cît se poate de hotărîţi împotriva războiului”, a relatat corespondentul american William L. Shirer.
Comandantul paradei, general al trupelor mecanizate, era Rudolf Schmidt, fratele lui Hans-Thilo Schmidt de la Biroul pentru Cifruri din Berlin. Rudolf empatiza cu berlinezii care fugeau3.
În Londra, Vera l-a auzit pe Chamberlain spunînd Parlamentului miercuri, pe 28 septembrie 1938: „Hitler mă invită să mă întîlnesc cu el la München, mîine-dimineaţă”. Ea şi-a amintit că „membrii au aclamat şi au aruncat foi de hîrtie în aer, în semn de sărbătoare. Jan Masaryk, ministrul ceh, fiu al părintelui fondator al Republicii Cehe, l-a întrebat pe Chamberlain dacă ţara sa avea să fie invitată la discuţiile din München. Nu, a spus Chamberlain, Hitler nu ar fi acceptat una ca asta. Masaryk a spus: «Dacă aţi sacrificat ţara mea pentru a salva pacea mondială, atunci voi fi primul care vă va aplauda. Dar dacă nu, atunci Dumnezeu să aibă milă de sufletele voastre!»”.
La ultima lor întîlnire, Chamberlain l-a implorat pe Hitler să semneze o declaraţie comună care să spună: „Sîntem hotărîţi ca metoda consultării să fie metoda adoptată pentru a asigura pacea Europei”. Hitler s-a repezit să semneze. Tocmai obţinuse, în secret, un acord cu Italia împotriva Marii Britanii. Chamberlain a apărut la balconul Palatului Buckingham, cu regele George al VI-lea şi regina lui alături, zîmbind către mulţimile care aclamau. Ziarul Times din Londra a declarat: „Nici un cuceritor care se întoarce victorios de pe cîmpul de luptă nu a venit purtînd lauri mai nobili”.
Vera stătea în galeria publică cînd Churchill a protestat în Parlament: „Am sprijinit o înfrîngere totală şi de neiertat”. Restul nu s-a mai auzit din cauza rîsetelor batjocoritoare. Vera a trecut pe la biroul lui Bill Stephenson.
— Winston doar a stat acolo, cu capul plecat, în timp ce huiduielile zgîlţîiau căpriorii, a spus ea. Armata germană va sprijini orice lider care obţine toate aceste daruri fără luptă: cărbune, textile, fier, oţel, energie electrică, cherestea din Cehia. Acum cinci ani, Germania era ruinată.
Pe 5 octombrie, Churchill a ţinut un discurs care avertiza că drumul prin România către Marea Neagră era acum deschis. Discursul a fost deplîns de regele George al VI-lea. Vera a ajuns să vadă cum Sunday Telegraph, deţinut de un regalist, lordul Black, a publicat pe 8 decembrie 1996 un editorial cu titlul: „Ducele de Windsor e nimic. Un exemplu şi mai rău a fost dat de regele împăciuitorilor George al VI-lea”. The Telegraph îl cita pe istoricul britanic John Charmley, care, în cartea sa The End of Glory, oferea „detalii neştiute pînă acum despre cum l-a susţinut George al VI-lea pe Chamberlain”.
Victor de Rothschild a decis că era timpul să spună Fondului pentru Refugiaţi al Contelui Baldwin: „Am intervievat oameni care au evadat din lagăre de concentrare şi pot să vă spun că experienţele lor fac ca ororile despre care citim zilele acestea să pară un joc de copii [...]. Uciderea lentă a 600.000 de oameni este un act care nu s-a întîmplat de multe ori în istorie. Este un act pe care voi îl puteţi preveni”.
În patria Verei, Ruth Klueger era agenta Mossad le Aliyah Bet, Institutul pentru Imigraţia Ilegală. Ruth Klueger era o roşcată de 25 de ani atunci cînd se înscrisese în Mossad, numele care a fost dat mai tîrziu principalului serviciu secret al Israelului. În 1938, ea a fost avertizată: „Dacă eşti prinsă, vei fi tratată dur. Toate guvernele din lume vor considera că eşti în ilegalitate”. Ruth se născuse în Rusia şi se mutase în copilărie într-un oraş austriac de graniţă, apoi în România. Era tipul de conexiune cu experienţă de care Vera avea nevoie. Ruth încercase să-l convingă pe un magnat grec care se ocupa cu transportul maritim să reducă tarifele exorbitante pentru transportarea evreilor în Palestina. După multe negocieri eşuate cu magnatul, Ruth i-a spus această poveste: un evreu a mers la ambasada americană pentru viză. I s-a spus să revină în 2003. „Dimineaţa”, a întrebat evreul, „sau după-amiaza?”. Grecul a căzut de pe scaun de rîs şi şi-a redus preţul cu două treimi.
Vera simţea că, avînd aliaţi precum Ruth, putea să se descurce şi fără susţinere oficială din partea Whitehall şi fără ajutor american. În Europa, civili obişnuiţi organizau tipul de operaţiuni speciale ale lui Ruth avînd puţine avantaje concrete la dispoziţie. Coloniştii evrei din Palestina puteau fi înrolaţi cînd avea să vină războiul. Au fost oferite antrenamente de comando pentru 3.000 de tineri evrei pe o proprietate deţinută de Maude Russell, o rudă a ducelui de Bedford. Bunicul matern al lui Maude fusese şef al monetăriei din Germania. Maude sprijinea planurile Verei de utilizare a evreilor tineri în lupta clandestină, şi poate chiar o brigadă evreiască. Vera rămînea în umbră. Încă trebuia să evite suspiciunile lui Joseph Ball, fostul şef al securităţii interne care era acum consilierul prim-ministrului Chamberlain pe chestiuni de spionaj. Protejatul lui Ball era Guy Burgess, a cărui încîntare pentru manifestaţiile tineretului nazist era influenţată de atracţia lui faţă de homosexuali. Obsesiile antisovietice ale lui Ball îi uşurau lui Burgess încercările de a se da drept un patriot englez decent, chiar în timp ce era îndrumat de KGB-ul sovietic să „îl activeze pe lordul Rothschild de la SIS”. Burgess nu era sigur despre care Rothschild vorbeau ruşii. Victor de Rothschild era cel mai evident suspect pentru securitatea britanică. Acesta a fost disculpat doar după ce Burgess a fost demascat în scandalurile de spionaj din anii 1950 drept unul dintre trădătorii din interiorul serviciilor britanice controlaţi de sovietici4.