9
Polonia sparge prima Enigma
Vera ştia că are puţin timp la dispoziţie. Semnele de pericol erau respinse de SIS, de noul şef ministerial, fostul vicerege al Indiei, lordul Sigiliului de Stat şi lordul preşedinte al Consiliului, acum ministru de Externe, lordul Halifax. Biroul pentru Cifruri polonez păstrase secretul în legătură cu cercetările sale legate de maşinile criptografice germane, dar după şapte ani de frustrare a cerut ajutor de la Alastair Denniston de la Government Code and Cipher School (GCCS).
Hugh Dalton vorbise despre o Armată IV care să lupte împotriva naziştilor, o organizaţie de rezistenţă. El i-a spus lui Stephenson că autoritatea pe care o emană Vera, cînd dorea să o etaleze, l-ar fi impresionat pe creierul polonez în materie de spargere de coduri, Maksymilian Ciężki, care lucra în subsolul unui post de comandă militar din Poznan împreună cu cei mai buni dintre elevii lui de criptologie.
Vera a simţit urgenţa nevoii de a ajuta orice organizaţii clandestine evreieşti locale în cazul unei revolte. Polonia persecutase generaţii de evrei. Vechea relaţie anglo-sionistă de la 1917 se prăbuşise. Două divizii de armată britanice luptau acum într-o rebeliune arabă deplină împotriva imigraţiei evreieşti în Palestina. În februarie 1939, secretarul colonial Malcolm MacDonald le-a spus delegaţilor evrei de la Palatul St. James că, dacă izbucnea războiul, prioritatea britanică trebuia să fie liniile de comunicaţii cu Orientul, Canalul Suez, petrolul şi baza navală din Alexandria. Marea Britanie nu simţea că mai are vreo obligaţie să contribuie la dezvoltarea unei patrii evreieşti. Dr. Chaim Weizmann a spus că asta era ca o capitulare în faţa terorismului arab. MacDonald a replicat:
— Evreii au făcut multe greşeli în trecut.
— Fără îndoială, a spus Weizmann. Principala noastră greşeală este că încă existăm1.
În ajunul invadării Poloniei de către Hitler, care îl obliga pe Chamberlain să declare război Germaniei, o nouă unitate Military Intelligence Research a fost creată în grabă, în Londra, intitulată criptic Misiunea Militară Nr. 4 în Polonia. Aceasta trebuia să obţină maşinile criptografice Enigma deţinute de polonezi şi să-i pregătească pe aceştia să poarte un război clandestin. Mica echipă îi includea pe Gubbins şi, desigur, pe Vera, ale cărei cunoştinţe despre România şi cunoaştere a limbilor locale aveau să ajute echipa să evite orice asalt brusc asupra lumii din partea germanilor.
Misiunea era deghizată ca o investigaţie a activităţilor de gherilă de puţinii ofiţeri de armată întruniţi în secret pe 24 august 1939 pentru a discuta ceea ce ulterior avea să fie numit oficial „o vizită aeriană în Polonia, România şi statele baltice”, „o a doua vizită la Varşovia şi serviciile poloneze”, „unele dovezi ale unei vizite secrete la Belgrad” şi reunirea „elementelor pentru misiuni în Polonia şi România”. Actele erau intitulate Raportul Nr. 8, pentru a da demersului aparenţa unei aprobări din partea oficialităţilor de rang înalt din Ministerul de Război. S-a spus ulterior despre acesta că implica unităţi „întreţesute într-un fel foarte confuz”. Confuzia era calculată astfel încît să deruteze inamicii de la Whitehall. Istoricul oficial al aceste acţiuni, W.J.M. Mackenzie, nu a jucat nici un rol în această misiune şi a rămas derutat după cercetarea documentelor oficiale, după 1945. Lucrarea lui Secret History of SOE: Special Operations Executive, 1940-1945 nu a fost desecretizată decît la 61 de ani după misiune şi după ce Vera murise.
În 1939, Vera putea folosi rolul de secretară traducătoare pentru Pressed Steel a lui Stephenson ca acoperire într-o misiune ce trebuia să urmeze o cale întortocheată în Polonia. Nu se putea zbura pe deasupra Balticii cu o aeronavă RAF. Nu exista nici una disponibilă care să nu necesite realimentarea în regiuni aflate sub supraveghere germană. Spania era izolată, după ce generalul Franco cîştigase războiul împotriva stîngii cu un ajutor considerabil din partea naziştilor germani, şi revenise la vechiul obicei de asuprire a evreilor. Numărul victimelor Războiului Civil Spaniol îi oferea Verei o imagine sugestivă asupra carnagiului care avea să urmeze: 90.000 de naţionalişti ucişi în luptă, 110.000 de soldaţi republicani morţi, 130.000 de persoane asasinate, jumătate de milion de cetăţeni forţaţi să fugă din ţară. Vera sperase că Spania va fi neutră, fără grăniceri germani care să blocheze călătoriile agenţilor controlaţi de britanici în Europa ocupată, prefigurată deja de plasarea de către Hitler a unor regiuni din România şi Slovacia „sub protecţie germană”. Mussolini trimisese trupe în Albania. „Nici un guvern nu are curajul să se opună”, îi spusese aprobator Vera lui Dalton.
Stringbag, revenit pentru scurt timp acasă după misiunile lui aeriene, i-a oferit Verei o descriere înspăimîntătoare a secretomaniei folosite pentru a ascunde realităţile incomode. Primul lord al amiralităţii, Stanhope, anunţase că echipajul portavionului Ark Royal era la posturile de luptă. Acest lucru a fost împiedicat să ajungă în ziare la cererea autorităţilor, aparent pentru a proteja statul de relatări care ar fi putut periclita apărarea zonei. Editorii Daily Sketch au considerat asta un mecanism de a cenzura presa şi, pentru a evita punerea sub acuzare, şi-au exprimat obiecţiile spunîndu-le cititorilor că ziarul cerea explicaţii clare, dar fără să tipărească efectiv discursul. Alte ziare au relatat apoi cererea Daily Sketch. Cititorii nu puteau decît să se scarpine în cap, nedumeriţi. Marina era demoralizată.
Vera făcuse o călătorie scurtă în Polonia mai devreme, la începutul acelei veri a anului 1939. De una singură, ca funcţionară de nivel inferior, putea călători direct prin Germania. A făcut o recunoaştere rapidă a Lituaniei, acolo unde Hitler anexase regiunea Memel.
Vera s-a dus la Varşovia. I se spusese că putea să aibă încredere într-o aristocrată poloneză tînără şi frumoasă, în parte evreică, contesa Krystyna Gyziska Skarbek, care venise acasă în concediu de la plantaţia ei din Kenya, în Africa de Est. Se gîndea deja la o viitoare rezistenţă clandestină şi a prezentat-o pe Vera unui inginer care era şi pilot militar polonez, Jan „Żura” Żurakowski, despre care se spunea că era unul dintre cei mai buni piloţi polonezi şi logodit cu o studentă de 17 ani, prietenă cu Krystyna. „Cînd Hitler îşi încalcă pactul de neagresiune cu Polonia, iar forţele lui armate ne atacă”, i-a spus el Verei, „eu trebuie să lupt într-un P.11 cu aripă montată pe fuselaj şi tren de aterizare fix, care are opt ani vechime şi ajunge la o viteză de două ori mai mică decît cea a avioanelor de luptă germane. Avem nevoie de avioane de vînătoare moderne. Pentru numele lui Dumnezeu, transmiteţi în Londra să ne dea cîteva, dar repede”.
Mama Krystynei era evreică, din rîndul celor 3.000.000 de evrei aflaţi încă în Polonia. Din noile protectorate germane în Boemia şi Moravia veneau veşti despre legi rasiale deja intrate în vigoare, despre faptul că Adolf Eichmann conducea Biroul Central al Reich-ului pentru Imigraţia Evreilor din Praga şi că un lagăr exclusiv pentru femei era construit lîngă Berlin. Se numea Ravensbrück.
Vera a confirmat că un matematician evreu strălucit lucrase împreună cu alţi spărgători de coduri la o maşină Enigma trimisă la ambasada germană din Varşovia. Înainte ca aceasta să fie livrată, ei o demontaseră peste noapte. De atunci soluţionaseră parametri ai Enigmei care se schimbau constant într-o versiune foarte secretă şi construiseră un ciclometru care punea în legătură două maşini Enigma şi un alt dispozitiv pe care ei îl numeau bomba, pentru a gestiona şase Enigme interconectate. Erau dispuşi să cedeze reproducerile dacă se ajungea la cea mai rea variantă. Vera a plecat din Varşovia, preocupată că aceste informaţii vitale fuseseră ascunse atît de mult timp, şi a călătorit mai întîi ca să se consulte cu un prieten, şeful serviciului secret francez pentru coduri şi cifruri, colonelul Louis Rivet de la Service de Renseignements. L-a întrebat despre cum se foloseau francezii de Hans-Thilo Schmidt de la Biroul pentru Cifruri din Berlin. Rivet i-a spus că primele relaţii ale lui Hans-Thilo fuseseră cu un agent al serviciilor secrete franceze, la graniţa germano-belgiană, în 1931. Hans-Thilo oferise manuale pentru o maşină criptografică. Pe atunci avea în jur de 45 de ani şi probleme financiare. Riscurile ulterioare pe care şi le asumase prin furnizarea de date actualizate despre procedurile de schimbare a Enigmei sugerau că nu banii erau motivul. Bunica lui era englezoaică, mama lui baroneasă, tatăl lui profesor de istorie. Fratele lui, Rudolf, un general care conducea defilările de tancuri din Berlin, fusese director la Biroul pentru Cifruri între 1925 şi 1928 şi îl adusese acolo pe Hans-Thilo, care în curînd obţinuse acces la cifruri pentru forţele armate şi complexa maşină criptografică Enigma. Hans-Thilo era un om de afaceri relativ tînăr cînd Germania suferise inflaţia îngrozitoare din cauza căreia valoarea banilor se prăbuşea în fiecare zi. Îşi abandonase iluzia, împărtăşită de milioane de oameni, că Hitler era un geniu care putea găsi soluţia pentru penuria din ţară. Persoana lui de contact iniţială folosise pseudonimul Rodolphe Lemoine şi lucra în serviciul secret francez sub numele de cod Rex. Vera l-a întrebat pe colonelul Rivet cum îl exploatau francezii pe Hans-Thilo. Şeful serviciului de informaţii a rîs sec.
— Enigma nu este considerată importantă. Generalii noştri irosesc resurse pentru pregătirea ofiţerilor de spionaj prin metodele vechi, folosite în ultimul război, pentru a obţine aceleaşi vechi răspunsuri la aceleaşi vechi întrebări.
Vera s-a întors la Londra şi l-a auzit pe Chamberlain promiţînd că Marea Britanie va garanta independenţa Poloniei. Apoi acesta a plecat să hoinărească prin mlaştinile din Yorkshire. Şefii de stat-major ai Imperiului Britanic erau în vacanţa de vară. Cu două săptămîni înainte ca Polonia să fie invadată, lordul Halifax s-a dus să pescuiască în Scoţia. Le-a trimis somon împachetat în gheaţă subordonaţilor lui de la Ministerul de Externe.
Vera a auzit relatarea unui martor ocular despre întîlnirea lui Churchill cu ducele de Westminster.
— Churchill cinase la Savoy Grill şi părea obosit şi bătrîn, i-a spus Bill Stephenson. Toate avertismentele lui se dovedeau solide. Dar părea să fie prea tîrziu.
Ducele era cu nişte prieteni.
— Cineva l-a numit pe Churchill iubitor de evrei care conspiră împotriva Germaniei. Churchill s-a ridicat cu capul plecat şi a spus: „Sîntem o familie condusă de membrii nepotriviţi”.
Alţi ofiţeri tineri şi-au riscat carierele pentru a dezvălui neajunsurile guvernului Chamberlain. Un ofiţer din serviciile secrete, Anthony Cavendish, a spus ulterior că şeful SIS „«deplîngea lipsa unei conduite morale decente!». Pudibonderia era de o ipocrizie şocantă. Ea condamna exact aceleaşi lucruri care constituiau obiectul ei de activitate. Noi minţim din prima zi de serviciu. Acoperirea noastră ne face mincinoşi. SIS introduce un om în alte departamente guvernamentale. Graniţa dintre conştiinţa privată şi datoria publică devine foarte subţire. Agentul secret devine expert în şantaj. Îţi trădezi prietenii, încalci încrederea altora. Versiunile oficiale ale evenimentelor sînt cosmetizate. Cenzorii ascund documente nu pentru a apăra securitatea naţională, ci pentru a proteja cariere. E periculos pentru un cetăţean privat să intre în conflict cu SIS. Acesta a făcut din discreditare o adevărată artă”2.
Vera a devenit cu atît mai precaută. Sir Vernon Kell, care condusese MI5, serviciul intern de securitate, încă de la apariţia lui în 1909, spunea că reţelele de spioni sovietici erau compuse în proporţie de 90% din evrei. Acest lucru a fost repetat într-o seară de un membru de rang înalt al MI5 care era partenerul de cină al Verei şi care o vedea ca pe o creştină manierată. Acesta a spus: „Evreii nu au nici un fel de loialitate faţă de ţările în care trăiesc”.
Ca subsecretar parlamentar al Ministerului de Externe în guvernul laburist din 1929-1931, Hugh Dalton a supervizat SIS şi i-a spus Verei că Kell fusese „pregătit să distrugă fiecare dosar, mai degrabă decît să permită arhivelor să cadă în mîinile evreilor sau agenţilor ruşi din partidul socialist”. Rudyard Kipling a rezumat situaţia: „Aţi crede orice despre scopurile Rusiei, dar nu puteţi suporta cîteva mici date nedenaturate”.
Dalton îi reţinea pe tinerii care îşi asumau riscuri, bancheri sau spărgători de bănci, oricine era dispus să servească ceea ce se numea aripa stîngă, echipe secrete pe care le trimitea deja în străinătate.
— De ce sintagma „aripa stîngă”? l-a întrebat Vera.
— Se aplică unor unităţi auxiliare ataşate misiunilor secrete, de care Ministerul de Război se poate dezice, a spus el. Ni se spune stîngişti. Dar noi sîntem întreprinzători privaţi, asemenea corsarilor ale căror scrisori de marcă din partea reginei Elisabeta îi transforma în piraţi în serviciul ei secret. Dacă erau prinşi, ea îi lăsa să fie spînzuraţi.
„Piraţii” selectaţi erau trimişi acum în străinătate, cheltuielile lor fiind suportate din Fondul Secret sau din propriul lor buzunar. Lui George Taylor, un australian cu obrazul gros, nu îi plăcea să fie tratat ca un colonist şi se bucura să-i ajute pe planificatorii operaţiunilor subversive. El a furnizat o casă la ţară lîngă Hatfield, în Hertfordshire, pentru instruirea agenţilor, în afara ariei controlate de SIS.
Scepticismul faţă de orice ameninţare nazistă se reflectase într-o însemnare din 29 martie 1939 din jurnalul subsecretarului permanent al Ministerului de Externe, sir Alexander Cadogan: „Ian Colvin [reporter al News Chronicle] a venit şi s-a întîlnit cu H [Halifax], cu mine şi cu Rex [sir Reginald Leeper, şeful departamentului de relaţii cu presa al Ministerului de Externe] şi a oferit detalii înfiorătoare despre asaltul german iminent asupra Poloniei. Nu m-a convins în totalitate. Încep să mă obişnuiesc cu poveştile astea”. Ian Colvin era unul dintre numeroşii corespondenţi externi cărora le era greu să-şi convingă editorii să le publice relatările despre intenţiile naziste3.
Vera cunoştea nenumărate talente în rîndul jurnaliştilor precum Colvin. Unul era Frederick Voigt de la Manchester Guardian. Prin intermediul contului lui bancar, Vera îi trimitea bani Krystynei Skarbek. Astfel de reporteri considerau că locul informaţiei e în ziarele lor, nu şoptite la urechea unui funcţionar civil. Întors la slujba lui din Berlin, Colvin a aflat că ministrul de Finanţe german, Schwerin von Krosigk, le spusese diplomaţilor britanici că lui Chuchill trebuia să i se dea o funcţie în minister, pentru că nu exista nici o altă modalitate de a-l convinge pe Hitler că Marea Britanie avea să riposteze dacă era presată prea tare.
În iunie 1939, Gubby şi Vera călătoriseră în Polonia pentru a vorbi cu experţii din serviciile secrete de acolo. S-au întors în iulie. În Varşovia au vizitat un englez, mic, vioi, cu ochi albaştri, identificat doar prin iniţialele AGD. Era un veteran al Camerei 40 a amiralului Blinker Hall din războiul din 1914-1918. Camera 40 făcuse pionierat în decodarea mesajelor inamicului.
La întîlnirile cu şefii Armatei Poloniei, Gubby a promis că, „dacă germanii vă iau cu asalt, eu îmi voi asuma responsabilitatea de a furniza orice ajutor posibil unei armate de gherilă poloneze”. Gubby şi-a pus în joc onoarea pentru a susţine ceea ce ei numeau în discuţiile lor Armata Naţională4.
Alţii din Londra aveau să-i frîngă inima lui Gubby, trădînd promisiunea sa. „Această trădare l-a bîntuit toată viaţa”, a spus Vera.