10

Trădări din toate părţile

În noaptea dintre 24 şi 25 iulie 1939, polonezii dezvăluiseră unei echipe secrete de experţi englezi mecanismul asemănător unui calculator pe care ei îl numeau bomba, mai capabil să parcurgă permutaţiile Enigmei decît primele ciclometre. Ani de zile înainte de bomba lor, ei puteau citi doar bucăţi ale traficului codat şi au rămas mult în urmă cînd Enigma a început să dezvolte o capacitate care în cele din urmă avea să producă 10,5 cvadrilioane de permutaţii. Enigma era o maşină electrică care arăta ca o maşină de scris mare. Cea mai simplă explicaţie oferită Verei a fost că ea putea fi asamblată într-un milion de modalităţi diferite. Operatorul bătea la maşină o propoziţie în limbaj obişnuit şi Enigma convertea asta într-un talmeş-balmeş pentru radiotransmisiune. Pentru a traduce acest talmeş-balmeş din nou în text obişnuit, destinatarul trebuia să aibă o maşină exact la fel ca cea a expeditorului, ale cărui Enigme codau prin intermediul unei combinaţii de rotoare şi tablouri de distribuţie cu setări ale cheilor care se schimbau frecvent. Cei care încercau să descifreze din exterior talmeş-balmeşul trebuiau să caute indicii şi repetiţii semnificative. Expeditorii germani primeau noi parametri cel puţin o dată pe zi.

Vera trebuia să privească în viitor. Experienţa acumulată de polonezi era aproape imposibil de transmis printr-un intermediar. Era necesar ca cel mai bun criptanalist polonez de la Universitatea din Poznan, Marian Rejewski, să fie introdus ilegal în Anglia. Mica lui echipă spărsese coduri, dar trebuise să o ia de la capăt cînd germanii îşi modificaseră maşinile. Biroul pentru Cifruri din Berlin al Ministerului Apărării german considera că sistemul era impenetrabil. Dar bombele poloneze ofereau o modalitate de a decoda ordinele telegrafiate către armata germane.

Dacă spargerea codurilor Enigma era esenţială pentru supravieţuirea Marii Britanii, nici unul dintre spărgătorii de coduri şi nici Hans-Thilo Schmidt nu trebuiau să fie prinşi. Acesta era membru al Partidului Nazist, nr. 738736, ceea ce o neliniştea pe Vera. Trecutul lui a fost dezvăluit la o întîlnire de lîngă Varşovia cu spărgătorii de coduri şi cu reprezentanţi ai Government Code and Cipher School din Marea Britanie. Acum Vera ştia cine era AGD: comandorul Alastair G. Denniston, şeful GCCS. Şi a înţeles în sfîrşit de ce Louis Rivet din Paris fusese atît de precaut. Polonezii dăduseră o lovitură, iar şefii serviciului secret francez al lui Rivet dăduseră instrucţiuni stricte să nu se dezvăluie nimic.

Pentru Vera, Hans-Thilo a devenit obiectul unei atenţii sporite. Acesta avea pregătire de chimist. Abilităţile lui matematice l-au ajutat să compileze noi coduri de teren cu o durată de viaţă mai scurtă, care erau distruse după utilizare. Distribuia codurile el însuşi şi era autorizat să semneze propriile lui permise de călătorie. După ce a fost contactat de serviciile franceze, Hans-Thilo a furnizat două documente care au atras atenţia lui Gustave Bertrand, şeful departamentului de descifrare al Service de Renseignements. Manualele lui Hans-Thilo se refereau la maşina Enigma utilizată de armata germană.

În 1929, versiunea comercială iniţială a Enigmei sosise pentru ambasada germană din Varşovia. A urmat un weekend agitat, în care doi ingineri, Ludomir Danilewicz şi Antoni Palluth, proprietari ai unei mici companii de comunicaţii, AVA, din Varşovia, au desenat detalii ale maşinii înainte de a o trimite mai departe la ambasadă. Şeful secţiunii germane a biroului pentru cifruri al Poloniei, Maksymilian Ciężki, a ales trei studenţi străluciţi, Henryk Zygalski, Jerzy Różycki şi Marian Rejewski. Au lucrat cu şeful biroului pentru cifruri, Gwido Langer, la reproducerea cablajelor din interiorul Enigmei. Acest lucru a fost terminat, în cele din urmă, în 1932, cu ajutorul documentelor lui Hans-Thilo. Polonezii au citit mesajele militare germane pînă cînd au fost puşi în încurcătură de infinitatea de variaţii ale Enigmei.

Vera a prevăzut necesitatea de a nu-i pierde din ochi pe criptografii polonezi, dacă aceştia trebuiau să fugă prin ţările europene dominate de nazişti. Atunci, secretul Enigmei ar fi fost pus în pericol. Existase deja o situaţie pe muchie de cuţit. În Berlin, procedura lui Hens-Thilo Schmidt era de a da telefon unui jurnalist francez şi de a spune: „Unchiul Kurt a murit”, dacă avea ceva de raportat. Astfel se stabileau întîlnirile din gara Charlottenburg. Apoi Hans-Thilo îi dădea francezului informaţii noi. Pe 6 noiembrie 1937, jurnalistul a livrat nişte documente ambasadei franceze. Dar ambasadorul André François-Poncet nu a ţinut cont de avertizarea conform căreia codurile diplomatice erau sparte în mod regulat de germani. El a telegrafiat la Paris un rezumat al ultimei capturi a lui Hans-Thilo: schiţa unei cronologii pentru cucerirea Europei Occidentale, făcută de Hitler pentru generalii săi.

Telegrama fracenză a fost interceptată de germani. Lui Wilhelm Canaris, şeful Abwehr, serviciul de informaţii al armatei, i s-a spus să investigheze. Cercetările lui au fost apatice. Vera credea că el voia ca britanicii şi francezii să afle despre cronologie şi să impulsioneze o acţiune anglo-franceză pentru a-l opri pe Hitler. Hans-Thilo Schmidt era ofiţer de legătură între Biroul pentru Cifruri din Berlin şi Biroul de Cercetări al Ministerului Aviaţiei german. Canaris l-a scos de sub suspiciune şi l-a trimis în Elveţia în ianuarie 1938, pentru a da serviciilor britanice o copie a raportului asupra investigaţiei întreprinse de Canaris în legătură cu scurgerea de informaţii¹!

Polonezii, francezii şi britanicii îl cunoşteau pe Hans-Thilo Schmidt sub diferite nume de cod. Existau de asemenea diferenţe în definirea „spărgătorilor de coduri”. Cuvîntul „cod” nu se referea la înlocuirea textului în limbaj obişnuit prin scrisorile amalgamate ale Enigmei, pentru aceasta sintagma corectă fiind „text cifrat”. Mulţi dintre cei care au lucrat ulterior la Enigma în Bletchley Park vorbeau despre spărgători de coduri şi coduri pentru a simplifica. Gordon Welchman, de la Bletchley, i-a descris ulterior Verei cum se întîmplase ca diferite agenţii secrete să ofere descrieri diferite ale acestor evenimente din cauza unor definiţii şi a unor căi separate către aceleaşi soluţii.

De exemplu, Vera a auzit de la polonezi despre foile lor de carton perforate. Foile erau puse una peste alta deasupra unei lumini, iar locurile în care lumina străbătea ofereau indicii despre parametrii curenţi ai Enigmei. La Bletchley, primul calculator funcţional, Colossus, a înlocuit aceste cartoane perforate. „Înainte de Colossus, de fiecare dată cînd germanii introduceau mai multe rotiţe sau conectau mai multe mufe din panoul de distribuţie, munca noastră cu cartoanele perforate o lua de la capăt”, a spus Welchman².

După această „panoramă” de vară din Polonia, Vera a plecat din Varşovia singură şi a traversat cu trenul graniţa polono-română, căutînd viitoare rute de retragere terestre. La Bucureşti, la legaţia britanică, a citit textul unei transmisiuni profetice a lui Churchill din 8 august 1939: „E vremea vacanţei, doamnelor şi domnilor. Vremea vacanţei, prietenii mei de dincolo de Atlantic! Vremea vacanţei, cînd vara îi cheamă pe truditorii din toate ţările la un mult prea scurt repaus”. Apoi Churchill întreba: „Cum şi-a petrecut lumea vacanţa de vară cînd a izbucnit războiul din 1914? Ei bine!”, a exclamat el. „Erau exact acele zile în care avangardele germane pătrundeau în Belgia şi îi călcau în picioare pe belgieni în marşul lor spre Paris! Astăzi tăcerea tronează asupra întregii Europe. Ascultaţi! Nu, ascultaţi cu atenţie. Mi se pare că aud ceva. Da, iată, e foarte clar. Nu auziţi? Este tropăitul a două milioane de soldaţi germani şi a peste un milion de italieni care «merg la manevre»... da, doar la manevre. La urma urmei, dictatorii trebuie să-şi antreneze soldaţii. Este o minimă prudenţă să facă asta, atunci cînd danezii, olandezii, elveţienii, albanezii – şi, desigur, evreii – pot sări pe ei în orice moment.”

Două săptămîni mai tîrziu, Pactul de Neagresiune Germano-Sovietic era semnat de Joachim von Ribbentrop la Moscova. Contele von der Schulenburg ar fi trebuit să se bucure. Visul pe care îl împărtăşise cu Vera, prevenirea războiului dintre Germania şi Rusia, părea să se fi împlinit. Însă nu era atît de fericit pe cît ar fi trebuit să fie.

Într-o scrisoare către Vera de dinainte de semnarea pactului, Schulenburg a descris cum Ribbentrop l-a asigurat pe Viaceslav Molotov, comisar pentru afacerile externe sovietice, că nu exista dorinţă pentru război nicăieri în Marea Britanie. Asta a neutralizat planul lui Stalin de a face un pact cu Franţa şi Marea Britanie împotriva Germaniei.

Stalin îşi inversase planul. De ce? Vera a aflat că, la momentul incendiarei transmisiuni a lui Churchill, amiralul Reginald Plunkett-Ernle-Erle-Drax naviga pe un vas lent de transport dinspre Anglia, pentru a negocia un pact cu Uniunea Sovietică. A debarcat la Leningrad, lungindu-şi călătoria, şi a ajuns la Moscova pe 11 august 1939. Apoi a anunţat că a uitat să ia cu el documentele de autorizare. Generalii ruşi înfuriaţi au întrerupt discuţiile. Stalin credea că prioritatea Angliei era de a porni un război între nazişti şi ruşi şi că amnezia lui sir Reginald era o păcăleală.

— Emisiunea lui Churchill a fost interpretată drept vorbărie goală, a speculat Bill Stephenson, cînd Vera a ajuns înapoi la Londra. Dictatorii s-au prins că noi nu aveam nici o intenţie de a lupta împotriva cuiva. Fiascoul lui Plunkett-Ernle-Erle-Drax a dus la acest pact, dar istoria nu o să-l reţină.

Pactul germano-sovietic conţinea clauze secrete care permiteau Rusiei să acapareze jumătate din Polonia. Schulenburg i-a scris Verei că serviciile sovietice aveau copii ale unor scrisori din partea lui Hitler către ducele de Windsor, care exprimau o dorinţă ferventă pentru evitarea războiului şi speranţa că ducele va acţiona ca prieten al celui de-al Treilea Reich, ceea ce, în schimb, i-ar fi permis să-şi recupereze tronul³.

Ofiţerii SIS din Moscova nu avertizaseră Londra în legătură cu pactul nazisto-sovietic. Vera îşi amintea că „un fost student de la Rhodes, baronul Adam von Trott zu Solz, un antinazist convins, venea des la Londra şi mi-a vorbit despre familiile engleze din clasa superioară, a căror poziţie pronazistă îi descuraja pe cei care aveau nevoie de susţinere împotriva lui Hitler în Berlin. O familie de orientare fascistă o însoţea în mod regulat pe regina Maria la ceai şi avea un fiu, Anthony Blunt, în serviciile noastre secrete, care întărea impresia Germaniei că aveam să rămînem neutri”. Cînd Blunt a fost în cele din urmă demascat ca spion sovietic, Mary Stephenson a comentat că acesta primise sinecura lui postbelică de custode al tablourilor reginei doar pentru a asigura tăcerea lui în legătură cu scrisorilor incriminatoare scrise de membrii familiei regale lui Hitler, pe care Blunt le salvase dintr-un castel din zona americană, la puţin timp după căderea Germaniei naziste.

În acest an tensionat 1939, Vera, conştientă de anumite trădări şi îngrijorată de posibilitatea apariţiei altora, s-a întrebat dacă Chamberlain avea să abandoneze Polonia şi să rămînă neutru, după ce promisese să declare război imediat după ce Germania ar fi intrat în Polonia cu cine ştie ce pretext inventat despre o agresiune poloneză.