11

Prima misiune a Verei
într-un război deschis

Vera a plecat din nou spre Polonia cu şase zile înainte de invadarea ei. O echipă de stînga a fost formată în grabă de Gubby, ehipată cu mijloace de comunicaţii ale serviciilor secrete şi autodenumită Misiunea Militară Nr. 4 (MM-4) pentru a preveni intervenţia din partea Brigadei Cailor Bine Crescuţi, condusă de un prim-ministru încă îngrijorat să nu-l provoace pe Hitler. Ofiţeri de armată tineri îşi înghesuiau uniformele în valize şi purtau costume de oameni de afaceri. „Arătau ca nişte agenţi de vînzări în delegaţie”, îşi amintea Vera. „Eu nu aveam nici o problemă cu hainele. Eram doar o secretară traducătoare umilă.”

MM-4 nu putea să o ia direct prin Europa, nici să treacă prin Scandinavia. Nu exista oficial. Dacă era demascată, ar fi putut să nu fie recunoscută. Lui Gubby i se spusese să „inspire încredere în rîndul Statului-Major polonez”, chiar în timp ce Comitetul de Apărare Imperială al Marii Britanii era instruit de şefii lui de stat-major că „reducerea presiunii asupra Poloniei nu era în nici un fel o prioritate”. Vera avea impresia că se intenţiona discreditarea exponenţilor luptei neconvenţionale prin eşecul acestei misiuni imposibile. Şefii de stat-major deplînseseră public „metodele viclene” care nu respectau autoritatea lor foarte conservatoare.

În Varşovia aştepta sir Adrian Carton de Wiart, intransigentul general cu un singur ochi şi un singur braţ. Acesta îşi petrecuse ani de zile în Polonia şi formase un nucleu de „grupuri retrase”, alcătuite din oameni de afaceri britanici şi specialişti din ambasada britanică, rezidenţi în Varşovia, care să intre în acţiune în caz de urgenţă cînd porneşte războiul. Tot ce trebuia să facă MM-4 era să găsească o modalitate de a ajunge la el.

Pe 24 august 1939, Vera s-a alăturat echipei MM-4 la Paris, pentru a se urca într-un tren obişnuit de pasageri spre Marsilia, unde îi aştepta o navă de război britanică. Cinci dintre membrii echipei veneau de la o misiune militară poloneză aflată deja în Londra. Călătorind prin Franţa, Vera a văzut că aceasta era pe picior de război, în contrast izbitor cu calmul netulburat din Anglia. Urgenţa trenurilor cu trupe franceze le dădea prioritate faţă de restul traficului pe calea ferată. Asta însemna că trenul Verei era tras pe linii laterale atît de des, încît a ajuns la Marsilia cu 36 de ore întîrziere. Căpitanului crucişătorului HMS britanic Shropshire, care aştepta, nu i se spusese nimic despre această mică echipă dezordonată formată din 30 de civili, în afară de faptul că trebuiau să ajungă în Egipt. Pentru căpitan era mai important să-şi ducă încărcătura mai importantă de oficiali coloniali, plus soţiile, în India britanică. A fost cît pe ce să plece fără echipa întîrziată. Încartiruirea MM-4 era atît de înghesuită, încît doar Vera şi doi ofiţeri superiori aveau cabine. Ceilalţi dormeau pe punte. Polonezii s-au înghesuit posomorîţi cu documentele secrete într-o barcă de salvare.

 

În ultima săptămînă de pace, Sidney Cotton a pilotat pentru compania falsă înfiinţată în Paris şi a aşteptat pe pista de decolare a aeroportului Tempelhof din Berlin, cu cele două motoare ale avionului său Lockheed Electra pornite. Aflase că mareşalul de aviaţie Hermann Göring i se va alătura ca să meargă cu avionul la Londra şi să discute despre pace cu Chamberlain. Dintr-odată, o maşină a oprit alături scrîşnind, iar din ea au sărit ofiţeri Luftwaffe care au clătinat flapsurile de pe aripi ca să atragă atenţia pilotului. Cotton a deschis o uşă laterală. Un pilot Luftwaffe, care ştia despre Cotton că, deşi era îmbrăcat civil, făcea parte şi din RAF, l-a avertizat prietenos. Göring nu mai venea. Dar venea poliţia secretă. Cotton a decolat imediat, fără să se mai deranjeze să se orienteze cu vîntul în faţă. Göring nu intenţionase niciodată să zboare la Londra. Misiunea lui de pace era încă un truc pentru a-i păcăli pe britanici. Trucurile murdare dădeau tonul politicii externe a lui Hitler, şi trucuri murdare aveau să declanşeze războiul cu o înşelăciune căreia naziştii i-au dat numele de cod Conserve Alimentare. Ea a fost anticipată de Elizabeth Wiskemann, o jurnalistă britanică din Berlin, dar avertismentul ei nu a fost luat în serios la Londra. Aceasta avea să lucreze ulterior ca agent în Elveţia.

Hitler i-a telegrafiat ducelui de Windsor, acum aflat la Paris: „Depinde de Marea Britanie dacă dorinţele mele pentru viitoarea dezvoltare a relaţiilor germano-britanice vor putea fi realizate”. Ducele i-a telegrafiat lui Hitler pe 27 august, într-o duminică, asigurîndu-l de intenţiile paşnice ale Marii Britanii.

Pe 1 septembrie 1939, într-o vineri, Churchill, lipsit de funcţie şi căzut în dizgraţie, a primit un telefon de la prietenul lui Gubby, ambasadorul polonez la Londra, contele Raczyński. Germania invadase Polonia.

Printre cei revoltaţi împotriva prim-ministrului Chamberlain se numărau acum unii membri ai propriului său cabinet, care au dat năvală în Downing Street nr. 10 în timpul unei furtuni teribile din seara de 2 septembrie şi au anunţat că nu aveau să plece pînă cînd Chamberlain nu jura să abandoneze orice intenţie de a negocia cu Hitler. Abia la miezul nopţii rebelii, în număr de şapte sau opt, au reuşit să-l facă pe Omul-Umbrelă să vadă lucrurile la fel ca ei.

Nouă ore mai tîrziu, ultimatumul lui Chamberlain era trimis la Berlin: dacă Germania nu oprea atacul asupra Poloniei pînă la prînz, ora Londrei, Marea Britanie va intra în război. Germanii nu au dat nici un răspuns. Chamberlain a transmis un mesaj sumbru că începuse starea de război. Sirenele antiaeriene au răsunat. Era duminică şi trupele de cercetaşi din 25^th East Ham defilau spre biserică pe străduţele înguste ale cartierului care avea să sufere mult de pe urma bombardamentului german care urma să vină. Sora mai mică a unui viitor pilot de vînătoare al Royal Navy, Kenneth Boardman, avea să-şi vadă părul negru şi des albit după ce ceilalţi membri ai familiei ei au fost ucişi. Boardman, unul dintre băieţii de la acea defilare de duminică, avea să-i spună Verei mai tîrziu: „Noi, copiii, ştiam cu toţii de un an că războiul era inevitabil. Am simţit uşurare şi un fel de seninătate”.

Churchill avea un apartament în conacul Morphet. A trebuit să fie convins să coboare într-un beci deschis, „nici măcar protejat de saci cu nisip”, unde a stat în uşă şi şi-a imaginat „ruinele, carnagiul şi exploziile imense”. Cînd a vorbit în Parlament, mai tîrziu în ziua aceea, a fost încă nevoit să lupte cu un grup puternic care spera să iasă totuşi din războiul în care intraseră. Churchill a luat arma pe care putea conta: Royal Navy, prin care a transmis puternic semnalul „Winston s-a întors!”. Era din nou, după mai bine de 30 de ani, primul lord al amiralităţii. Prietenii lui din serviciile secrete ale marinei, care făcuseră aranjamentele pentru nava de război ce îi transporta pe însoţitorii Verei la Cairo, au mărturisit că cercurile conducătoare din sediul marinei de la Washington transmiseseră scurgeri de informaţii serioase ale traficului cifrat al SIS. „Dezvăluiri îngrozitoare”, a scris Alexander Felix Cadogan de la Ministerul de Externe britanic în însemnarea lui de jurnal din 21 septembrie 1939, subliniind cuvîntul „îngrozitoare”. Cadogan, în mod normal imperturbabil, continua: „Întregul departament [SIS] pare să fi fost recrutat la întîmplare, trebuie reorganizat”. Era prima aluzie la prăbuşirea masivă a reţelelor SIS şi la viitorul război intern dintre SIS şi organizaţia secretă atipică a lui Gubbins¹.

Avertismentul a venit prea tîrziu pentru a salva MM-4, care depindea de sistemul de semnale acum compromis al SIS, deşi misiunea nu ştia nimic despre asta. Pe 31 august, membrii ei încercau cu disperare să iasă din baza navală din Alexandria, după ce fuseseră lăsaţi de Shropshire lîngă chei. Crucişătorul plecase în viteză cu administratorii lui coloniali. Apelurile lui Gubby de ajutor pentru „grupul MI(R)” nu a impresionat pe nimeni din administraţia locală britanică, care conducea Egiptul ca pe o colonie, nici pe ofiţerii de armată aflaţi în conflict cu coloniştii evrei din Palestina vecină.

Vera a luat contact pentru prima oară cu operaţiunile speciale dintr-un război deschis, diferit de hărţuielile interne dintre Prietenii Comuni şi împăciuitori. Bărcile care trebuiau să ducă misiunea în portul românesc Constanţa la vărsarea Dunării în mare fuseseră rechiziţionate de autorităţile britanice. Vera s-a dus împreună cu Gubby să vadă de ce se putea face rost. Nu exista nici o modalitate de a zbura direct în Polonia fără să se traverseze spaţiul aerian controlat de germani. Gubby avea cîţiva sovereigni de aur oferiţi de Fondul Secret pentru urgenţe. Un sovereign de aur a produs un teanc mare de bancnote egiptene de la valutişti. Vera s-a înghesuit într-un taxi egiptean părăginit care s-a tîrît pe străzile aglomerate pînă la biroul British Imperial Airways. Directorul de acolo a examinat-o cu o anumită uimire pe această femeie care părea să fi greşit drumul în timp ce mergea spre elegantul Piccadilly. Nu exista absolut nici un motiv, a spus ea cu cel mai bun accent aristocratic al ei, pentru care el să nu poată găsi un hidroavion de închiriat imediat, şi a fluturat teancul de bancnote pentru a-l motiva.

Gubby a dezvăluit prudent comandantului RAF din Alexandria natura misiunii sale. Piloţilor RAF nu le păsa nici cît negru sub unghie de formalităţi şi regulamente. Două hidroavioane Sunderland au fost „eliberate” pentru a duce MM-4 la Atena. Sub farmecele Verei, directorul Imperial Airways a pus la dispoziţie şi un al treilea hidroavion. Toate cele trei aeronave au aterizat ca să realimenteze în Pireu.

Dar odată ajunse acolo, echipajele RAF au fost rechemate în Egipt, unde invadarea Poloniei însemna că situaţia a devenit serioasă. Căpitanul British Imperial Airways era un ofiţer RAF în rezervă, care, cu toată bunăvoinţa din lume, nu se putea să zboare rapid încoace şi înapoi între Grecia şi România ca să transporte pe rînd bagajele, 18 lăzi mari pline cu echipament secret de semnalizare şi mult mai mulţi pasageri pe care ar fi putut să-i transporte în mai puţin de 12 de curse.

La legaţia poloneză din Atena, Gubby a întîlnit piloţi ai LOT, liniile aeriene poloneze. Cele două avioane Lockheed Electra ale lor erau consemnate la sol. În mod normal, unul s-ar fi strecurat prin Bucureşti, celălat prin Haifa. Aeronavele civile neînarmate care s-ar fi îndreptat spre Varşovia ar fi fost cu siguranţă doborîte. Echipajele poloneze au fost de acord să zboare spre România după ce li s-a spus că pasagerii lor erau din „serviciile secrete britanice”. Dar nu era deloc spaţiu pentru lăzile necesare pentru misiune. Această încărcătură preţioasă trebuia trimisă pe mare la Constanţa. Un proprietar de nave grec, mituit cu cîţiva sovereigni de aur, a fost de acord să trimită un hîrb vechi cu această încărcătură, în cea mai mare viteză, spre portul românesc.

La aeroportul Tatoi, piloţii LOT au pornit motoarele. Echipa MM-4 a evitat serviciile de imigrări, i-au dat la o parte pe oficialii greci şi au alergat cu genţile lor personale pe asfaltul încins pentru a se îmbarca în cele două Lockheed. Imediat după decolare, avioanele s-au înclinat abrupt pentru a evita focurile de armă, ignorînd ordinele urgente telegrafiate de a încheia formalităţile de plecare şi de a raporta destinaţia. Au realimentat în Salonic, piloţii mizînd pe faptul că controlorii de trafic aerian de la Tatoi nu transmiseseră mai departe avertismente. Echipajele LOT nu erau sigure care era poziţia Greciei faţă de Germania. Neavînd nimic de pierdut, au decolat din nou fulgerător în momentul în care rezervoarele lor au fost umplute.

La Bucureşti, Vera era în elementul ei. Prietenii lui Max care mai erau în viaţă aveau toate motivele să o ajute şi să-i ofere informaţii. Vera a aflat despre presiunea Whitehall-ului pentru stoparea traficului prin România spre Palestina „făcut de revizionişti evrei din motive politice şi de dragul profiturilor obţinute din tarifele de călătorie mari”. Memorandumul transmis legaţiei britanice de la un funcţionar al Whitehall pe nume A.W.G. Randall fusese recuperat de Mossad. „Nu cred că trebuie să avem prea multe scrupule în privinţa felului în care tratăm acest trafic de fiinţe umane”, conchidea Randall².

Vera a înţeles că adevărata prioritate a celor care controlau SIS în Europa de Est nu era Polonia, ci prevenirea migraţiei evreieşti spre Palestina. Atacul fulgerător asupra Poloniei pulverizase Varşovia. Arhitectul american Philip Johnson, cîndva răsfăţatul societăţii înalte din Londra, iar acum corespondent de presă pe lîngă forţele germane, a descris distrugerea capitalei poloneze drept „un spectacol motivaţional” în transmisiunea lui pentru publicaţia americană Social Justice, ale cărei relatări pronaziste erau distribuite posturilor diplomatice britanice³.

Vera a aflat de la agenţii Mossad că Biroul Central al Reich-ului pentru Imigraţia Evreilor din Praga al lui Adolf Eichmann îi obliga pe evrei să fugă prin România spre Palestina ca parte a planului de a creşte ostilitatea arabilor faţă de mandatul exercitat de Marea Britanie, astfel încît diviziile ei de armată să fie blocate de gherilele arabe. A aflat de asemenea că în Polonia SS-ul german începuse să omoare evrei, iar Gestapo-ul aduna alţi evrei pe care să-i trimită la Dachau. A petrecut două zile la Hotelul Athénée Palace din Bucureşti, plănuind următoarea mişcare împreună cu MM-4. Aeroporturile poloneze erau în mîinile germanilor. Bagajele trimise pe mare au fost livrate în mod miraculos la hotel de la gară, iar un băiat evreu zîmbitor i-a spus Verei: „Nici o taxă. Faceţi doar ce puteţi pentru noi”. Ea nu l-a întrebat ce ştia şi pentru cine lucra de fapt. A găsit şoferii a nouă taxiuri şubrede care au fost de acord să meargă la graniţă, la întîlnirea cu un tren polonez spre Lwów. Gubby era în contact radio cu generalul Carton de Wiart. Ofiţerul de legătură al armatei poloneze avea să-i ajute cu trenurile din Lwów spre Lublin şi apoi spre Varşovia, dacă nu cumva liniile de cale ferată erau deja bombardate.

Convoiul Verei a străbătut peisajul sfîşietor de vară strălucitoare cu care trase de boi ce cărau recolte aurii, cu mănunchiuri de porumb copt, galben ca soarele, atîrnînd de la balcoanele fermelor. Era dureros să împărtăşeşti acest interludiu de pace dintr-o zonă rurală neafectată de război, unde ea petrecuse atît de multe ore plăcute cu Fritz. Drumurile erau în stare proastă acum. Deplasarea cu maşina era lentă. La graniţă, Vera a discutat cu grănicerii români şi a reuşit să treacă, dar a descoperit că MM-4 pierduse trenul. De cealaltă parte a Nistrului era haos. Membrii polonezi ai misiunii i-au asigurat pe compatrioţii lor de la graniţă că aceşti civili englezi, care pretindeau că sînt turişti, nu erau agenţi secreţi germani.

Cum putea echipa să ajungă în timp util la întîlnirea cu omul lor din Lwów? Vera şi însoţitorii ei au străbătut o încurcătură de macazuri de cale ferată, după care au dat de un vagon care arăta ca şi cum ar fi stat degeaba de la prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar. Cineva a găsit un ciocan, a bătut în roţi şi a declarat că vagonul era funcţional. L-au împins pînă foarte aproape de un tren de marfă local. Şoferul polonez a fost încîntat să-i facă Verei mica favoare de a remorca această rămăşiţă imperială prin noaptea care învăluia Lwów-ul. Pe partea poloneză a frontierei, casele erau în întuneric, iar tineri rezervişti căutau pe cineva să-i ducă la posturile lor militare. Echipa s-a afundat în ceea ce fusese cîndva o tapiţerie pluşată. Vera a remarcat că expediţia şi improvizaţiile ei frenetice erau o pregătire utilă pentru operaţiunile speciale. În sinea ei, ea spera să nu se transforme într-o comedie neagră.

A doua zi dimineaţă, la Lwów, ofiţerul de legătură promis a rechiziţionat un autobuz care să-i ducă la următoarea conexiune de la Lublin. La momentul sosirii echipei, apăruse deja ştirea despre intrarea în război a Marii Britanii. Oamenii lui Gubby şi-au aruncat hainele civile. Vederea uniformelor britanice a crescut moralul. Orăşenii au revărsat asupra misiunii o ploaie de flori şi sărutări. Un membru scoţian al echipei, Hugh Curteis, şi-a luat un kilt ecosez şi a ieşit la lumină în toată splendoarea lui de muntean cu picioare dezgolite şi musculoase, îmbrăţişat şi sărutat de un polonez enorm, a cărui barbă neagră, imensă, l-a gîdilat pe Curteis pînă cînd acesta s-a prăbuşit de rîs. Turiştii erau acum soldaţi, cu Vera pe post de vivandieră.

Trenul Lublin-Varşovia s-a hurducat prin suburbiile Varşoviei. Toată lumea a devenit dintr-odată sobră. Bombele şi obuzele germane nivelaseră zona, pentru înlesnirea înaintării diviziilor de tancuri. Gubbins i-a raportat generalului Carton de Wiart. Au fost ţinute în grabă consultări cu Statul-Major polonez, neimpresionat de reuşita considerabilă a MM-4 de a ajunge acolo în cîteva zile. Mareşalul Rydz-Śmigły, comandantul-şef polonez cu chelie, avea nevoie de mai mult. Declaraţia de război a lui Chamberlain venise la cîteva zile după atacul german şi fusese difuzată de BBC doar o dată. Apoi BBC reluase rezultatele la cricket din weekend.

Gubbins a dictat un mesaj aspru către Ministerul de Război. Ce naiba se întîmplă? Englezii jucau cricket în timp ce polonezii sufereau pierderi mult mai grele decît s-ar fi aşteptat Ministerul de Război. El îşi dăduse cuvîntul Statului-Major polonez că Marea Britanie avea să ajute Polonia să riposteze. Acum nu mai putea exista nici o speranţă dacă Ministerul de Război avea să-şi bage din nou capul în nisip. Vera se temea că Brigada Cailor Bine Crescuţi avea să consemneze cu grijă protestul lui Gubby în dosarul lui personal, pentru a-l folosi împotriva lui mai tîrziu.

Răspunsul Whitehall-ului a fost citit cu voce tare în faţa ofiţerilor polonezi superiori de stat-major cu feţe sumbre. Ministerul de Război dorea să se ştie că „fiecare săptămînă este preţioasă pentru noi prin sporirea rezervelor noastre [şi] prin îmbunătăţirea securităţii bazei din care vor fi lansate în cele din urmă operaţiunile noastre ofensive”. Pe scurt, polonezii trebuiau să continue să facă ce puteau mai bine.

Statul-Major General polonez s-a regrupat la Luków, la 80 de kilometri sud-est de Varşovia. Gubby a trimis la Londra un curier personal, Tommy Davies, care a fugit prin porturile baltice după ce a memorat pierderile poloneze devastatoare. În lipsa apărării aeriene, cu fabricile de arme distruse şi cu cavaleria poloneză împotriva tancurilor germane, ţara nu putea să „continue” în maniera prescrisă. Dintr-un depozit secret de la ambasada britanică au fost recuperaţi sovereigni de aur pentru a plăti pentru două maşini americane Studebaker şi un camion de cinci tone pentru ca grupul lui Gubby să îi urmărească pe comandanţii polonezi care se retrăgeau. Ambasada era în haos, iar majordomul plîngea pentru că toate rezervele de vin fuseseră abandonate. Soţia englezoaică a omului SIS din Varşovia, colonelul J.P. Shelley, fusese ucisă într-un raid din Luków, unde se retrăsese ambasada.

La zece zile după ce Londra declarase război, în ajunul Noului An evreiesc, Roş Haşana, cartierul evreiesc din Varşovia a fost atacat de bombardiere în picaj Stuka.

Mareşalul Rydz-Śmigły era reticent în a-şi dezvălui ordinele care se schimbau mereu, deoarece Ministerul de Război emitea acum cereri nerezonabile de rapoarte asupra situaţiei din oră în oră, care să fie telegrafiate codat la Londra. Comandantul-şef polonez nu putea risca să le confirme germanilor măsura deplină a victoriei lor. Cartierul general al armatei a fost mutat la graniţa cu România, în Kolomyia, locul pe unde Vera şi MM-4 traversaseră cu două săptămîni în urmă. Sovereignii de aur care mai rămăseseră au fost încredinţaţi contelui Stephan Zamoyski, un prieten al generalului Carton de Wiart. Pe pajiştea contelui, pentru o scurtă după-amiază, Vera a băut ceai în timp ce auzea că 55.000 de evrei din Vilnius fuseseră adunaţi de Armata Roşie rusească, ce revendica jumătatea ei din Polonia, conform clauzei secrete cu Hitler.

Uniunea Sovietică şi Germania nazistă erau nişte parteneri bizari. Vera a încercat să găsească un prieten student al contesei Krystyna Skarbek. Nu l-a găsit imediat, dar mai tîrziu a recompus tribulaţiile acelui student, Stanley Orlowski. Acesta a fost capturat de germani pe un drum de ţară şi arestat pentru că era cercetaş. A evadat, dar apoi a căzut în mîinile ruşilor şi a fost tîrît în Siberia, unde a zăcut în lagăre pentru sclavi pînă cînd ruşii au fost atacaţi, mai tîrziu, de germani. A fost eliberat ca să meargă în Persia şi să lupte împotriva germanilor împreună cu Polonezii Liberi, al căror ofiţer de legătură era pe atunci sir Harold Mitchell, industriaş parlamentar şi susţinător al Verei ca membru al grupului FOCUS al lui Churchill.

Celălalt prieten tînăr al Krystynei, Jan Żurakowski, care pilota venerabilul avion de vînătoare P.11, a fost printre apărătorii Varşoviei care au doborît 125 de avioane germane Bf 109 şi Bf 110, mult superioare, cu costul a 114 aeronave poloneze. Unii piloţi polonezi au rămas fără muniţie. Au zburat pînă cînd, cu combustibilul terminat, au aterizat forţat în România. De acolo aveau să găsească o modalitate să se alăture RAF la timp pentru Bătălia Angliei, pilotînd avioane Hurricane. Pe 28 august 1939, chiar în ajunul războiului, astfel de avioane erau încă reţinute la sol în Danemarca, în timp ce Whitehall dezbătea cine ar trebui să plătească pentru transportul lor mai departe spre Polonia⁴.

Vera a trebuit să se gîndească la căi de aprovizionare prin România a Armatei Interne clandestine poloneze cu dispozitive pentru războiul neconvenţional. Unele sabotaje erau deja realizate de soldaţi polonezi. Era greu să-i convingi că va veni vreun ajutor dinspre Londra. Gubbins a întrebat un maior în rezervă bătrîn care comanda o baterie de artilerie unde erau tunurile lui. „Încă în Anglia!”, a fost răspunsul lui ironic.

Campania militară germană a luat sfîrşit în trei săptămîni. MM-4 şi-a croit drum pe bîjbîite înapoi spre graniţa românească. Pe partea poloneză, un grănicer i-a întrebat: „Ce faceţi în Polonia?”. Gubby l-a liniştit pe ofiţer, dar i-a spus Verei deoparte cu tristeţe: „Chiar, ce facem aici?”.

Spărgătorii de coduri polonezi nu aveau nici o cale de scăpare în afara misiunii. Vera îi avea pe trei dintre ei: Marian Rejewski, Jerzy Różycki şi Henryk Zygalski. Jerzy era împreună cu soţia lui, care fusese sfătuită de-a lungul drumului să-şi stranguleze copilul pentru a evita atrocităţile germane. Ea a ales să aibă grijă de bebeluş şi l-a îndemnat pe Jerzy să plece. Acesta nu avea să-şi mai vadă niciodată soţia sau copilul. Ceilalţi doi spărgători de coduri nu reuşiseră să-şi aducă familiile cu ei. Şefii lor, Gwido Langer şi Maksymilian Ciężki, purtau ultimele reproduceri şi bombe Enigma, de care era nevoie urgentă în Anglia. Au traversat graniţa, dar au intrat în conflict cu soldaţii români, care au insistat să-i trimită într-un lagăr de refugiaţi. Vera a intrat în lagăr şi le-a spus celor doi că trebuiau să supravieţuiască cumva pînă cînd ea avea să găsească mijloacele pentru a-i scoate de acolo.

I-a dus pe ceilalţi spărgători de coduri cu trenul la Bucureşti, unde şefului legaţiei britanice i s-a cerut să le furnizeze vize şi să facă aranjamente pentru cazarea lor şi transportul mai departe. Acesta a decis să aştepte instrucţiuni de la Londra. Vera ştia ce înseamnă asta: obstrucţie din partea SIS. A găsit un diplomat francez, un ofiţer al serviciilor secrete pe care îl cunoscuse la Paris. Acesta le-a făcut imediat polonezilor rezervări la Simplon-Orient Express pentru Paris. Cei trei criptologi urmau să-şi reia lucrul la o bază a serviciilor franceze, Château de Vignolles, la 70 de kilometri nord-est de Paris.

Misiunea lui Gubby s-a reunit pe gazonul legaţiei britanice din Bucureşti exact cînd s-a transmis ştirea asasinării prim-ministrului român Armand Călinescu. Propaganda germană dădea vina pe legaţia britanică, spunînd că aceasta făcuse presiuni asupra lui Călinescu să stopeze traficul de refugiaţi evrei şi susţinînd, mai departe, că doar Chestiunea Evreiască împiedicase guvernul Chamberlain să accepte o nouă ofertă de pace germană pe 29 septembrie 1939, după căderea Varşoviei. Goebbels, maestrul Marii Minciuni, a spus că o misiune britanică aranjase asasinatul pentru a sabota orice şansă de a pune capăt războiului. Marea Britanie îşi limitase declaraţia de război la Polonia. Acel război luase sfîrşit⁵.

Oamenii lui Gubby de pe gazonul legaţiei au devenit dintr-odată conştienţi de cît de uşor puteau fi înfăţişaţi ca asasini. Cei mai mulţi dintre ei au plecat în grabă, a doua zi, spre Egipt. Gubbins şi generalul Carton de Wiart s-au ascuns în interiorul legaţiei britanice ca să-şi scrie rapoartele şi să pledeze pentru o înarmare adecvată a rezistenţei poloneze. Vera încă avea prieteni influenţi în Bucureşti, pentru a aranja eliberarea lui Langer şi a lui Ciężki din lagărul de refugiaţi fără să atragă atenţia asupra importanţei lor pentru spargerea codurilor germane. După ce Gubby şi Carton de Wiart au părăsit România ca civili cu Simplon-Orient Express, Vera i-a urmat. A ajuns înapoi în Londra la şase săptămîni de la lansarea misiunii. I-a spus lui Hugh Dalton că prima ei experienţă sub focul inamic îi oferise lecţii nepreţuite. Dar la Ministerul de Război raportul MM-4 era citit cu scepticism de cei care vedeau Linia Maginot, „un Front Vestic din beton” de-a lungul graniţei franco-germane, ca garanţie că armatele germane nu aveau să ajungă niciodată la Canalul Mînecii.

A existat o întîrziere neobişnuit de lungă – nouă luni – pînă cînd MM-4 a primit o menţionare sărăcăcioasă în raportul de luptă. Nouă luni era atît cît avea să-i ia lui Churchill să treacă peste cei de la Whitehall la care Hitler făcea apel cu o altă ofertă de pace, ciudat de arogantă, din 6 octombrie 1939.

Hitler ştia că, deşi Churchill revenise la Amiralitate, acesta se confrunta cu personaje puternice a căror opoziţie era percepută cu uşurinţă de la Berlin. Sir Ernest Benn, un editor proeminent şi influent, a protestat împotriva discuţiilor ca Churchill să devină prim-ministru: „Mă rog ca o astfel de catastrofă să fie evitată”⁶. Benn se temea de o trecere de la „reţinerea şi educaţia” unor oameni ca prim-ministrul Neville Chamberlain la partizani ai războiului. În cele din urmă, războiul anunţat de Chamberlain luase acum sfîrşit, nu-i aşa? Personaje politice importante precum Lloyd George au emis argumente publice puternice în favoarea discuţiilor de pace germano-britanice. Churchill a devenit ţinta celor mai virulente atacuri verbale din partea Berlinului şi a colegilor lui parlamentari.

— Orice lecţie învăţată în Polonia a fost distrusă, i-a spus Vera lui Bill Stephenson.

Prietenul Comun al lui Churchill de la Ministerul de Externe, Sir Robert (ulterior lordul) Vansittart, a fost înlăturat din funcţia de subsecretar de stat permanent, în ciuda protestului lui Churchill că aceasta avea să devină „o victorie pentru progermani în Anglia”. La două luni după căderea Poloniei, artistul Paul Maze a scris că „propaganda germană răspîndită pretutindeni este cît se poate de nocivă, mai ales în societatea înaltă”.

Churchill s-a luptat ca directorul în funcţie al serviciilor secrete din marina sa, John Godfrey, să-l înlocuiască pe amiralul Hugh Sinclair, şeful SIS, care murise după o perioadă lungă în care a fost bolnav. Prim-ministrul Chamberlain s-a opus cu furie acestui lucru, insistînd că Stewart Graham Menzies trebuie să devină noul şef al SIS. Vera l-a întrebat pe Stephenson ce se ascundea în spatele acestui fapt. El a spus că Churchill se temea că Menzies, care acţionase în absenţa lui Sinclair, lăsase SIS să lîncezească. Americanii, al căror ajutor clandestin era vital, nu erau impresionaţi de faptul că „gentlemanii englezi” urmau să împartă informaţiile preţioase cu alţii de aceeaşi origine socială superioară. Menzies era un vechi absolvent de Eton, membru al Household Cavalry, şi lucrase în timpul războiului din 1914-1918 într-un serviciu de informaţii pentru prevenţie naţională, care se concentra pe Revoluţia Bolşevică şi pe pericolul ca revolte similare să distrugă Imperiul Britanic. Asta nu-i impresiona pe americanii anticolonialişti, care împărtăşeau o suspiciune larg răspîndită că fuseseră păcăliţi să intre în războiul din 1914-1918 de serviciile secrete britanice.

Menzies avea un adjunct obscur, colonelul Claude Marjoribanks Dansey. În războiul din 1914-1918, Dansey fusese ataşat militar la Washington, unde era considerat un om de cea mai joasă viclenie. „Vede bolşevici sub pat”, a continuat Stephenson. „Împărtăşeşte această obsesie cu Hankey.” Sir Maurice (ulterior lordul) Hankey era în Cabinetul de Război al lui Chamberlain. Cu doi ani în urmă, Hankey, ca secretar permanent al cabinetului şi al Comisiei de Apărare, „sărise asupra lui Churchill pentru că transmisese date alarmante despre inferioritatea absolută a RAF”. Hankey îşi exprimase şocul că „ofiţeri superiori din forţele armate sînt în contact direct cu un om politic proeminent, Churchill, un critic al departamentelor în slujba cărora se află aceşti ofiţeri”. Astfel de ofiţeri, avertizase Hankey, erau „elemente subversive” şi trebuiau să sufere consecinţe dezastruoase. Vera încă putea să fie atacată ca fiind un element subversiv de către Stewart Menzies, care, ca şef interimar al SIS, era acum în contact secret cu Hitler. Aceasta explica, în parte, hotărîrea lui Churchill de a-l înlocui. Exista un eşec de spionaj colosal al SIS, provocat de încercările de a-l împăca pe Hitler, care era încurajat să creadă că Marea Britanie ar fi contramandat războiul a doua zi.

Hitler folosea tactici care funcţionau în Germania: aprindea frica de comunişti. Într-un discurs spusese că englezii progermani vedeau bolşevismul ca fiind adevăratul inamic. Descrierea lui era surprinzător de detaliată. Spusese că la Londra teroriştii fuseseră asociaţi întotdeauna cu anarhiştii bolşevici. Cînd a fost numit şef al serviciului secret în 1923, amiralul Hugh Sinclair şi-a mutat biroul personal pe o alee mică de lîngă Kensington High Street. Ca să se asigure că nici un terorist nu avea să fie atras acolo de maşina lui foarte vizibilă Lancia Landau, o folosea doar pentru a face turul cluburilor din Pall Mall şi St. James’s Street. Un an mai tîrziu, Sinclair pusese la cale căderea primului guvern socialist. „Cam asta a fost cu obiectivitatea politică”, a spus Stephenson.

Hugh Dalton simţea că Vera trebuia să caute o gafă a SIS care oferise naziştilor atît de multe informaţii. Dalton voia „acte teroriste împotriva trădătorilor şi a liderilor germani, nicidecum o slujbă militară... explozii, haos şi revoluţie”. Era exact ceea ce nu voiau liderii curenţi ai SIS⁷.

Dalton nu era încă într-o poziţie ministerială ca să poată lansa astfel de acţiuni neconvenţionale. Vera era persoana ideală care să cerceteze eşecurile SIS. Ea era „nesancţionabilă”, nefiind legată de nici o agenţie secretă. Se întorsese dintr-o misiune periculoasă care nu avea aprobarea oficială a Whitehall. Cunoştea polonezi talentaţi care evadaseră şi care erau pe drum spre Paris pentru a se instrui în lupta de gherilă.

Opoziţia inflexibilă a lui Churchill faţă de confirmarea lui Steward Menzies ca şef al SIS a dus la o agitaţie prelungită. Ea a devenit mai puţin enigmatică în noiembrie 1939, cînd doi agenţi britanici importanţi au fost răpiţi la graniţa olandezo-germană de germani care pretindeau că vin din partea unor generali antinazişti care voiau să facă o înţelegere. Împreună, oamenii răpiţi ştiau cam totul despre SIS. Menzies, convins că germanii „buni” căutau aliaţi britanici împotriva comunismului, permisese celor doi agenţi ai săi să intre într-o capacană. Aceştia cultivaseră şi petrecuseră cu experţi în spionaj nazişti care se dădeau drept ofiţeri de armată probritanici. Apoi Hitler a scăpat la limită de moarte din cauza unei bombe şi, furios, a ordonat răpirea agenţilor SIS. Era sfîrşitul unui joc, dar începutul altuia pentru Gestapo. Unul dintre oamenii răpiţi a fost identificat de propaganda nazistă ca şef al SIS în Europa.

Sfîrşitul Poloniei însemna începutul aşa-numitului Război Fals, în timpul căruia următoarele victime urmărite de Hitler au început să creadă că sînt în siguranţă.