12
NTDB: nu te da bătut
Vera simţea că trădase o ţară pe care o încurajase să se opună ocupaţiei germane. A vorbit despre asta cu protejatul lui Stringbag, Nigel Fisher, poreclit The Fish1*, care era rudă cu fostul prim lord al mării, amiralul „Jackie” Fisher, geniul charismatic venerat de Churchill pentru că fusese viclean şi necruţător în construirea flotei care cîştigase războiul din 1914-1918. Fish era pilot, dar încă avea un aspect copilăros, într-un mod reconfortant. Îşi amintea că „petrecea nopţile discutînd cu Vera. Ea era aspră cu sine şi supărată din cauza prăpastiei dintre agonia Varşoviei şi detaşarea rece a Londrei. Oamenii spuneau: «Nu ştii că e război?» ca să-şi scuze incompetenţa. Dar era un război fals, un apus fals”.
Amiralul vizionar Fisher, care anticipase Primul Război Mondial, crease crucişătoare de vînătoare care atacau rapid şi dispăreau imediat. Luptase în conflicte interdepartamentale nesfîrşite. Într-un moment de exasperare, regele George al V-lea spusese că „ar trebui să fie spînzurat de velă”. Vera se simţea egala unui amiral care pentru unii era un nemernic, dar a cărui veche camaraderie curajoasă îl întărea pe Churchill pentru bătăliile politice care vor urma.
Acele bătălii trebuiau să fie purtate prin intermediul unui proces democratic, rezultatul depinzînd de abilităţile parlamentare ale lui Churchill. Autoritatea lui Hitler se baza pe frică, răspîndită prin Reichssicherheitshauptamt (RSHA), Biroul Principal al Securităţii. Vera vedea RSHA ca pe un inamic personal, avînd puterea să spioneze civili, să interogheze, să tortureze şi să execute extinsă în Gestapo, Poliţia Securităţii de Stat şi SS. La Praga, Adolf Eichmann obţinea tot mai multă autoritate cu ajutorul RSHA. La Varşovia, RSHA i-a lichidat mai întîi pe cei bolnavi mental sau inferiori din punct de vedere rasial, deşi acţiunea îi viza de fapt pe toţi cei care se opuneau autorităţii germane. Şi totuşi, mesageri şi scrisori către Londra încă se strecurau prin acest aparat construit pe frică.
Aici, la Londra, adversarii lui Chamberlain puteau contesta liber autoritatea confuză a guvernului său la începutul anilor 1940, chiar dacă ţara se afla în război. Cinematograful, radioul şi presa germane erau mobilizate cu o eficienţă fără precedent pentru a servi minciunilor propagandei. Vera se întreba dacă crearea în viitor a unor contraarme diabolice, precum Controlul din Londra, cu specialiştii lui în sabotaj atraşi dintre oamenii obişnuiţi, avea să submineze democraţia. Controlul din Londra era în acel moment abia prefigurat de un birou central de informaţii. Avînd un respect profund pentru tradiţia democratică, Winston Churchill putea fi necruţător în acţiune.
— Ei bine, a spus Fish ascultîndu-i reflecţiile, Churchill are un mic cap de pod în Amiralitate.
Era capul de pod al lui Churchill unul insuficient pentru a-i combate pe împăciuitorişti? Vera nu crescuse în compania reputaţiei lui Churchill. Trebuia să îl citească pe acesta din fragmente. În 1934, Churchill spunea: „Eu sînt o fantomă, martor al propriei mele distrugeri”. Îi ţinea pe aprozi la distanţă scriind prodigios. Mottoul lui era NTDB: nu te da bătut. Inamicii lui spuneau că, la vîrsta de 64 de ani, era un bătrîn obosit. Însă, revenit la biroul său de la Amiralitate, Churchill a lansat raiduri de vînătoare împotriva unor nave de luptă superioare pe care Germania le construise în timp ce Anglia dormea.
Vera putea să vadă manifestarea instinctelor lui de vînătoare în cadrul operaţiunilor subversive. Churchill avusese dintotdeauna acest tip de ferocitate. O modela într-un proiect pentru Special Operations Executive, de la baza lui modestă de la Amiralitate. În 1928, Churchill ajunsese la apogeul carierei lui ca ministru de Finanţe. Membrii parlamentului se înghesuiau în Camera Comunelor ca să-i aplaude discursurile şi îl proclamau următorul lider al Partidului Conservator. În anul următor, conservatorii pierdeau alegerile şi puterea. Churchill s-a certat cu liderii lor pe chestiuni pe care el le considera importante. În 1931, a fost dat la o parte cînd s-a format un guvern de uniune naţională. Şi-a păstrat locul din Parlament şi, pe parcursul a aproape un deceniu de ridiculizare, şi-a conceput propria lui tactică de gherilă. „Atacă! Atacă! Atacă! Nu ceda niciodată, niciodată, niciodată!”, a declarat el. Aceasta sublinia conceptul de Special Operations Executive, chiar dacă autoritatea lui pentru a o crea era încă departe de a fi suficientă.
Guvernul Chamberlain nu putea să facă prea multe pentru a-l împiedica pe Churchill să-şi folosească poziţia de prim lord al Amiralităţii în Cabinetul de Război, pentru a purta un război neconvenţional. Churchill a preluat o putere executivă reală în interiorul regatului său naval. A învăţat din lecţiile primite ca prim lord al Amiralităţii din octombrie 1911 pînă în mai 1915, cînd ocupa acelaşi birou la care stătea şi acum. Amiralul Fisher era pe atunci unul dintre consilierii lui superiori. Un fost asistent al lui Fisher era Dudley Pound, acum consilier superior al lui Churchill. Nu era de mirare că Churchill vorbea întotdeauna despre „reluarea Războiului Mondial”.
Vera a învăţat din lupta de gherilă limitată pe care Churchill reuşea să o iniţieze de la Amiralitate. Acesta a pus stăpînire pe Rin, principalul fluviu pentru comerţul şi viaţa germane, cu o reţea întinsă de mine plutitoare. Intenţiona să saboteze transporturile de minereu de fier dinspre Norvegia şi Suedia, exploatîndu-l pe Fritz Thyssen, care se întorsese împotriva lui Hitler şi care era deosebit de bine informat, ca şef al imperiului industrial Thyssen. Thyssen spunea că tabăra care va dobîndi controlul asupra minereului de fier şi al fierului magnetic avea să fie învingătoare. Dar mîinile lui Churchill erau legate, cum spunea el, de „dificultăţile îngrozitoare pe care maşinăria noastră de coordonare a războiului le ridică în calea acţiunii ferme”.
Pe 2 decembrie 1939, Vera a aflat că unele camere de gazare mobile erau utilizate pentru a ucide pacienţi din spitalele psihiatrice poloneze. Mişcări clandestine ale tinerilor evrei din Varşovia se opuneau cu ajutorul unor bombe artizanale. Vera a făcut o listă cu materialele de care aveau nevoie. În primul rînd aveau nevoie de bani. O parte din aceştia veneau deja din partea organizaţilor evreieşti. Vera a anticipat nevoia de a falsifica cantităţi enorme de bancnote străine. Moraliştii de la Whitehall aveau să obiecteze vizavi de falsificarea banilor. Avea să fie obligată să încalce legea, atît timp cît lordul Halifax îşi asuma rolul de judecător: Chuchill îl numise Vulpea Sfîntă, pentru că îşi utiliza relaţiile înalte din Biserica Anglicană. Vulpea Sfîntă avea un simţ etic ciudat: el fusese cel care aprobase decizia de a lipsi Polonia de avioanele de vînătoare Hurricane pentru că aceasta nu putea plăti costul transportului lor.
În decembrie 1939, Vera îl vizitase pe Gubby la Paris, unde el era în contact cu membri ai statelor-majore polonez şi ceh care se retrăseseră în Franţa. Stanisław Gano, de la Serviciile Secrete Poloneze, le-a readus împreună pe Vera şi pe contesa Krystyna Skarbek. Krystyna nu aflase nimic despre soarta mamei sale evreice, Stephanie Goldfeder. Intenţiona să ajute rutele de salvare din Polonia în Ungaria şi să strîngă arme şi explozibili pentru o rezistenţa poloneză lărgită.
Vera a reintrat în contact şi cu Rodolphe Lemoine, ofiţerul serviciilor secrete franceze cu numele de cod Rex, care i-a dat veşti tulburătoare. Spărgătorii de coduri polonezi Gwido Langer şi Maksymilian Ciężki, foarte importanţi, erau încă ţinuţi în lagărul de refugiaţi românesc. Francezii aveau nevoie de ei, dar dacă Franţa urma să aibă aceeaşi soartă ca Polonia, trebuia găsită o cale de a preveni căderea acestor polonezi în mîinile germanilor. Lemoine avea o stenogramă a unei transmisiuni germane de propagandă din 18 noiembrie 1939, care susţinea că un anume Max Rosenberg luase parte la un complot britanico-sionist de asasinare a prim-ministrului român. Vera şi-a amintit scena de pe gazonul legaţiei britanice. Poate că germanii dăduseră pur şi simplu peste cineva cu numele Rosenberg? Tatăl ei era mort. În aceeaşi zi, nouă studenţi cehi fuseseră împuşcaţi pentru activităţi antigermane. „Praga e paralizată, mută de groază”, s-a lăudat Goebbels. Aşa-numitul complot din România era, s-a gîndit Vera, o expresie a fricii naziştilor faţă de revoltele populare. Numele Rosenberg fusese scos din joben pentru a justifica brutalitatea Gărzii de Fier. Cu siguranţă că ea, purtînd numele Vera Atkins, scăpase de atenţia serviciilor de securitate germane.
Gubby intenţiona să îi ofere o oarecare protecţie ca ofiţer în RAF. În cazul în care ar fi căzut în mîinile germanilor, Vera putea să revendice statutul de prizonier de război în condiţiile Convenţiei de la Geneva. Pe hîrtie, ea lucra pentru un Centru de Dezvoltare a Instrucţiei Interdepartamentale din garnizoana Royal Navy din Portsmouth, care urma să creeze unităţi paramilitare pentru amiralul lord Louis Mountbatten, care plănuia operaţiuni combinate. Unitatea lui fabrica documentele şi putea să şteargă orice indicaţie a originilor ei.
Vera i-a dat lui Dalton vestea că Langer şi Ciężki erau practic încă prizonieri în lagărul de refugiaţi românesc. Cînd i s-a spus lui Churchill, acesta a cerut ca Chamberlain să facă România responsabilă pentru „comportamentul ei odios” de maltratare a celor care scăpaseră de brutalitatea nazistă. În mod surprinzător, cererea a fost transmisă. Spărgătorii de coduri au fost eliberaţi.
Churchill a creat fără ştirea guvernului noul post de consilier personal al primului lord pentru probleme ştiinţifice, cu „un loc lîngă Cabinetul lui Churchill”. Consilierul era profesorul Frederick Lindemann, iar locul lui – un scaun lîngă biroul lui Churchill – era numit Biroul de Statistică1.
Churchill a aprins în mod răuvoitor imaginaţia celor care mai tîrziu aveau să fie siliţi să păcălească un inamic mai rău decît şefii de state-majore. I-a spus prim-ministrului Chamberlain că şefii erau „un obstacol în calea dezbaterii creative. Cabinetul de Război ar trebui să se reunească în lipsa lor cînd sînt de discutat chestiuni ce depăşesc competenţa lor”2. Locotenent-colonelul Ian Jacob, observator în Cabinetul de Război, a scris că „mintea lui Winston era atît de activă încît el nu putea fi altceva decît prim-ministru”3.
Churchill spunea Parlamentului poveşti stimulatoare despre războiul pe mare, în timp ce Chamberlain stătea îmbufnat. Chiar şi adepţii Vechii Umbrele au început să şoptească: „Ne-am găsit liderul acum”. Preşedintele Roosevelt a început o corespondenţă secretă cu Churchill, uimitoare între un şef de stat al unei puteri neutre şi un lider străin nerecunoscut. Scrisorile lor erau semnate „Omul de la Marină” pentru Churchill şi „POTUS” pentru preşedintele Statelor Unite4.
În iarna aspră dintre 1939 şi 1940, Vera a fost în căutare de talente la Paris. Exista o anumită sensibilitate în relaţiile ei cu francezii, care nu trebuiau să ajungă la ideea că era posibil ca unii şefi militari exilaţi polonezi şi cehi să se pregătească pentru un transfer rapid în Anglia. Vera era o sabotoare utilă. Apariţia ei la Hotelul Régina, unde îşi avea baza Statul-Major polonez, dădea o anumită nuanţă întîlnirilor ei clandestine cu şeful serviciilor secrete, Stanisław Gano. Francezii credeau că e amanta lui. Gano avea nevoie de modalităţi de comunicare mai rapide cu armata clandestină a Poloniei. Verei i s-a cerut să aducă echipament radio mobil de la Londra. Aveau nevoie de arme automate şi de transport. Prima solicitare, pentru opt seturi de echipament radio secret, a fost respinsă de SIS, care controla toate comunicaţiile secrete, pe motiv că nu aveau astfel de echipamente disponibile. În ce priveşte pistoalele automate, armata britanică nu le găsise niciodată prea utile. Polonezii puteau primi revolvere calibrul 38 mm, dar acestea foloseau doar muniţie cu guler, care nu era disponibilă în Europa Centrală. În plus, revolverele erau prea greoaie pentru operaţiuni secrete. Transportul era şi el exclusiv în mîinile SIS şi, chiar dacă lui Gubby i s-a spus: „Dragul meu, din astea putem trimite vagoane”, nu a apărut nici unul.
Krystyna Skarbek, care încerca să treacă peste acest episod frustrant din Paris, i-a vorbit Verei despre uimitoarea ingeniozitate a polonezilor de a fugi în locuri precum Gibraltarul administrat de britanici. Churchill le-a adus un omagiu într-o emisiune radio: „Sufletul Poloniei este indestructibil”. Germania şi Rusia o ţinuseră „în robie timp de 150 de ani, fără să-i poată înăbuşi spiritul”. Cuvintele acestea au fost înţelese ca o promisiune a lui Churchill de a-i ajuta pe polonezi dacă ajungea la putere. Pentru a zdruncina mitul unui război fals, acesta a spus că Germania încă intenţiona să se înrădăcineze pe malurile Mării Negre, să cotropească ţările baltice şi să subjuge popoarele slave din sud-estul Europei.
Krystyna a început să lucreze ca agent în Balcani. Era un spirit întreprinzător, ca Vera, şi în mod normal nu ar fi primit ordine de la altă femeie. Krystyna iubea bărbaţii, care, sub farmecele ei, făceau orice pentru ea. Semăna foarte mult cu Vera prin faptul că urmărea cu atenţie obiective periculoase. Traversa munţii prin zăpadă adîncă cu mesaje, arme şi provizii pentru Polonia. Îşi stabilise reşedinţa în Budapesta. În Praga, luptătorii cehi clandestini erau deja organizaţi. Trăiseră sub dominaţie nazistă şi nu aveau nici un motiv să creadă promisiunile britanice. Făceau contrabandă cu arme şi echipamente pe cont propriu.
Parisul era plin de complotişti. Adevăraţii luptători ai operaţiunilor subversive se temeau de încrederea prea mare în Linia Maginot. „Generalii şi politicienii noştri nu vor să se dea jos din paturile amantelor lor”, i-a spus Verei Henri Tanguy, un comunist prezentat de studenta la medicină de 17 ani Rolande Colas, imediat după ce Vera o ochise ca viitor agent.
Vera folosea contactele din Paris pentru a întreprinde investigaţii cu privire la neglijenţa SIS. Prim-ministrul Chamberlain a dezvăluit Cabinetului de Război că agenţii secreţi britanici negociau cu generali germani. Furia lui Churchill poate fi cel mai bine estimată după însemnarea lui Cadogan din jurnalul lui ţinut secret5. „Cabinetul este informat despre contactul nostru cu generalii.” Lordul Halifax „nu trebuie să asculte prea mult de Winston pe tema înfrîngerii Germaniei”.
Lordul Halifax fusese primul care răspunsese propunerilor făcute de falşii generali germani, punînd în mişcare întîlniri dinaintea şi din timpul războiului cu cei doi agenţi britanici ghinionişti. Churchill a inventat încă o resursă independentă pentru purtarea unei lupte de gherilă interne: un Departament de Statistică condus de Hugh Dalton. Aceasta era sursa materiei prime a Verei pentru investigaţia ei referitoare la dezastrul SIS. S-a dovedit că şeful interimar al SIS, Menzies, fusese forţat de acest fiasco să închidă posturi şi circuite şi să refacă organizaţia din Londra, pornind de la premisa că toate reţelele SIS erau deconspirate.
1*. „Peştele” (engl. – n. tr.).