13
Adversarul vostru iubitor: Gestapo-ul
Vera i-a raportat lui Hugh Dalton că francezii refuzau să-i lase să plece pe spărgătorii de coduri polonezi. Trebuia conceput un plan pentru a-i aduce în siguranţă în Anglia.
— Nu putem lăsa asta în seama bătrînelor regine ale spionajului, a spus el, fluturîndu-şi mîinile şi dîndu-şi ochii peste cap într-un mod care constituia un avertisment familiar.
Dalton şi-a instalat mai confortabil corpul masiv pe canapeaua din casa ei din Winchelsea.
— Am lăsat liberi cîţiva savanţi independenţi ca să depistez cum au fost măsluite rapoartele SIS.
Dalton şi-a lăsat capul pe spate, privind fix în tavan.
— Acum am nevoie de experienţa ta ca să-mi spui ce s-a întîmplat de fapt. Pentru că cei doi agenţi SIS au fost capturaţi la ordinul personal al lui Hitler, după ce el i-a abordat pe lordul Halifax şi pe alţi împăciuitorişti de aici.
Cei doi agenţi britanici fuseseră în contact secret cu presupuse grupuri de opoziţie din Germania cu mult înaintea bombei care aproape că i-a curmat viaţa lui Hitler în München, pe 9 noiembrie 1939, în timpul unei comemorări a tentativei Puciului de la Berărie din 1923. Agenţii britanici au fost răpiţi la cîteva ore de la explozia bombei. Înainte de asta, Hitler studiase în tăcere rapoarte despre convorbirile „secrete” dintre agenţii SIS şi Hauptmann Schemmel de la Departamentul pentru Transportul Armatei, a cărui identitate a fost împrumutată de Walter Schellenberg, ambiţiosul adjunct al secţiei de spionaj extern a RSHA.
Mai devreme în ziua exploziei, Unity Mitford, englezoaica despre care se zvonea că ar fi amanta lui Hitler, a fost consolată de el după ce şi-a tras cu pistolul spre cap, presupunînd că o alianţă Londra-Berlin era imposibilă. Hitler a aranjat ca ea să se întoarcă la tatăl ei, lordul Redesdale, pentru a-şi arăta bunăvoinţa, şi a fost încurajat de rapoartele conform cărora principalul secretar personal al lui Chamberlain, sir Arthur Rucker, spusese despre comunism că era un pericol mai mare decît Germania nazistă.
După ce a supravieţuit exploziei bombei, Hitler i-a ordonat lui Walter Schellenberg să-i atragă pe agenţii britanici, căpitanul Sigismund Payne Best şi maiorul Richard Stevens, în apropierea graniţei germano-olandeze, la Venlo, să-i răpească şi să aranjeze un proces public care să discrediteze serviciul secret britanic. Maiorul Stevens era un fost cadet al poliţiei malaysiene, fost locotenent al puşcaşilor din Rajput şi traducător al semnalelor radio ruseşti interceptate la graniţa de nord-vest. Căpitanul Best fusese selectat de Claude Marjoribanks Dansey pentru a deveni rezident în Haga, unde să conducă o agenţie numită Z ale cărei operaţiuni din Europa erau similare celor ale SIS. Se presupune că ofiţerii celor două organizaţii nu ştiau nimic unul despre altul. Best şi Stevens au descoperit fiecare existenţa celuilalt doar cînd Londra a fost de acord cu negocierile secrete. Dalton era tulburat de acţiunile lui Stewart Menzies, încă neconfirmat în postul C de şef al SIS. Vera trebuia să cerceteze negocierile Best-Stevens. Agenţii păreau să fi acţionat fără o coordonare centrală.
Vera a aflat că Hitler participase la funeraliile de stat duminică, pe 12 noiembrie, pentru opt oameni omorîţi de acea bombă. Goebbels anunţase că, dacă sărbătorirea Puciului de la Berărie s-ar fi ţinut de agenda ei anunţată, bomba l-ar fi omorît pe Hitler, care a început să vorbească cu jumătate de oră înaintea programului şi a plecat mai devreme. „Un miracol”, a spus Goebbels public, profitînd de această şansă pentru propagandă. „Führer-ul se află sub protecţia Atotputernicului.”
Vera a urmărit conexiunile dintre căpitanul Best şi moştenitorii unei străvechi dinastii germane, prinţii Philipp şi Christopher de Hesse-Kassel, a căror bunică era fiica reginei Victoria. Fraţii se înscriseseră în organizaţii naziste la începutul anilor 1930 şi erau atraşi de elitismul şi anticomunismul naziste. Numele lor au fost amintite ca din întîmplare de Walter Schellenberg, care a prezentat un portret fals al elementelor probritanice. Amiralul Canaris şi Hans Oster, adjunctul organizaţiei de spionaj a lui Canaris şi director administrativ al armatei, erau anti-Hitler. Ambii susţinuseră apelurile timpurii la ajutor britanic pentru eliminarea lui Hitler. Best ţinuse legătura cu generalul Ludwig Beck, care a demisionat din postul de şef al Statului-Major german după ce Hitler a respins avertismentele lui împotriva unui război cu Marea Britanie. Se relatează că Hitler ar fi spus: „Singurul general de care mă tem e Beck”. Succesorul lui Beck, generalul Franz Halder, voia să îl marginalizeze pe Hitler sau să-l plaseze sub controlul şefilor militari.
Cei doi agenţi acţionaseră cu bună-credinţă cînd germanii le-au cerut serviciilor de informaţii daneze să-i pună în legătură cu maiorul Stevens, pe 5 septembrie 1939. În timp ce amiralul Sinclair era încă şef al SIS, dar era deja pe moarte, Menzies a dat instrucţiuni BBC-ului să emită la postul lui din Germania de două ori introducerea „Hier ist London”, pentru a semnala că agenţii britanici aveau să participe la o întîlnire clandestină la graniţa olandezo-germană pe 17 octombrie. Hitler a amînat invadarea Olandei după ce i s-a spus că guvernul Chamberlain dorea participarea germană la o Ligă Europeană a Naţiunilor împotriva Bolşevismului.
Schellenberg utilizase un aparat englezesc de emisie-recepţie furnizat de maiorul Stevens, cu indicativ de apel ON 4, pentru a aranja întîlniri cu „postul serviciului secret britanic”. La Haga, o firmă olandeză cunoscută drept NV Handelsdienst voor het Continent era vizitată în mod regulat de Schellenberg, care ştia că e un paravan al SIS, pe strada Nieuwe nr. 15. Aceasta avea un număr de telefon secret, 55 63 31, de folosit în caz de urgenţe. Un agent secret german, F. 479, stătuse în Olanda mulţi ani şi, la ordine autorizate de Hitler, iniţiase convorbirile cu Schellenberg sau, după cum îşi spunea acesta, Hauptmann Schemmel.
Cînd s-a întîlnit prima oară cu agenţii britanici, Schellenberg purta un monoclu în maniera lui Schemmel şi a fost şocat cînd a văzut că şi Best purta monoclu. Spionul de rang înalt a roşit cînd Best l-a întrebat: „Pe cinstea mea, bătrîne, de ce porţi monoclu ca şi mine?”. Schellenberg a mormăit că e miop la un ochi. De fapt, monoclul era un dispozitiv pentru a transmite semnale profesorului Max de Crinis, director al secţiei psihiatrice a celebrului Spital Charité din Berlin, care venise la discuţiile secrete în rolul unei voci-cheie a „opoziţiei germane”. Acesta urma linia lui Schellenberg, care îşi scotea monoclul cu mîna stînga dacă de Crinis trebuia să se oprească din vorbit şi cu mîna dreaptă dacă avea nevoie de susţinerea lui de Crinis. Totul i se părea un fel de operă comică Verei: un psihiatru de vîrf care încerca să ghicească ce voia să spună spionul-şef al lui Hitler cînd se juca cu monoclul într-un restaurant olandez, în timp ce păcălea nişte agenţi britanici.
Pe 30 octombrie 1939, serviciile olandeze au trimis un ofiţer de încredere, Dirk Klop, să-i ducă cu maşina pe psihiatru şi pe spionul-şef la biroul din Amsterdam al căpitanului Best, unde s-a căzut de acord că negocierile de pace aveau să înceapă odată cu arestarea lui Hitler. Un protocol i-a fost trimis lui Menzies, fiind tansmis pe 31 octombrie în mod solemn mai departe lui Alexander Cadogan de la Ministerul de Externe, care a notat laconic în jurnalul său: „se întîmplă ceva în Germania”.
Trei zile mai tîrziu, amiralul Sinclair a murit. Menzies a devenit şef temporar al SIS. Vera înţelegea acum pe deplin opoziţia lui Churchill faţă de permanentizarea acestei numiri. Acesta suspecta că negocierile secrete erau conduse de Menzies pentru lordul Halifax, care căuta pacea.
Cu o zi înainte de explodarea bombei, agenţii britanici fuseseră în oraşul olandez Venlo, unde i-au cerut lui Schellenberg, degizat în Schemmel, să-l aducă a doua zi pe unul dintre generalii antinazişti, pentru a negocia termenii păcii. Germanul a fost de acord. Dar după atentatul la viaţa sa de la München, Hitler a ordonat ca Best şi Stevens să fie capturaţi din Olanda neutră. Schellenberg a aşteptat în Venlo întîlnirea la ora ceaiului la Cafeneaua Bacchus, pe 9 noiembrie, într-o joi. Cei doi agenţi britanici şi colegul lor din serviciile de informaţii olandeze, locotenentul Klop, au sosit într-un Buick american mare, au traversat strada şi au fost ambuscaţi de oameni înarmaţi ai SS, îmbrăcaţi în haine civile. A fost un schimb de focuri. Klop a fost împuşcat. Împreună cu Best şi Stevens, a fost înghesuit într-o maşină şi repezit peste graniţă în Düsseldorf, unde a murit.
Goebbels s-a lăudat într-o emisiune radio: „SS-ul nostru a pus mîna pe şeful european al Serviciul Secret [Britanic]. Băieţii noştri s-au dat drept duşmani ai statului şi au atras astfel acest gunoi la graniţă”1.
Sir Alexander Cadogan, fără să ştie de această lovitură, a scris în jurnalul lui în acea zi: „L-am văzut pe Menzies. Generalul NU a venit în Olanda astăzi”. Generalul era germanul solicitat de agenţii britanici ca dovadă a presupusului complot antinazist. A doua zi, jurnalul lui Cadogan consemna rece: „Oamenii noştri care s-au întîlnit sau trebuiau să se întîlnească ieri cu Gen[eralul] lichidaţi”. Patru zile mai tîrziu, Cadogan a susţinut o propunere a lordului Halifax şi a unui om dintr-un post de conducere din Ministerul de Externe, sir Orme Sargent, pentru un „pact anti-Comintern” care să alieze Marea Britanie şi Germania cu Italia, Japonia şi Spania împotriva Internaţionalei Comuniste.
Mai tîrziu, Berlinul a anunţat capturarea la graniţa elveţiană a unui „fabricant olandez de bombe” pe nume Georg Elser, despre care se spunea că ar fi mărturisit că lucra pentru serviciile de informaţii britanice. Best şi Stevens au fost interogaţi zilnic de Gestapo, iar seara îi erau trimise rapoarte lui Hitler. Rapoartele îndelungatului interogatoriu erau rescrise cu litere de trei ori mai mari decît mărimea obişnuită pentru Hitler, ai cărui ochi erau „foarte slăbiţi”, potrivit memoriilor lui Schellenberg. Best şi Stevens au supravieţuit, iar rapoartele SIS despre activităţile lor au fost secretizate pînă în 20052.
Vera credea că Best şi Stevens dăduseră adresele din Londra ale organizaţiilor de spionaj şi ale posturilor SIS din Europa, pe lîngă numele unor întreprinderi-paravan comerciale, folosite pentru spionaj, precum şi metode de codare şi comunicare. Interceptări ale unor telegrame şi analize ale ziarelor germane, duse cu un zbor special săptămînal al RAF din Stockholm în Anglia, ofereau referiri ale contraspionajului german la „un nou departament de sabotaj” care pregătea o Unitate pentru Operaţiuni Speciale3.
Pe 22 noiembrie 1939, într-o miercuri, Goebbels a declarat că „porcii englezi” urmau să fie judecaţi public pentru tentativă de asasinat şi „metoda de asasinare tradiţională a serviciului secret britanic”. Goebbels a enumerat drept alte victime reprezentative pe Ţarul Nicolae al II-lea, regele Alexandru al Iugoslaviei şi Lawrence al Arabiei4.
Nume de ofiţeri de informaţii britanici, francezi, belgieni şi olandezi au fost anunţate de radioul din Berlin. Înfuriat, Churchill a scris încă o cerere puternică pentru ca omul lui, amiralul Godfrey, să fie pus la conducerea SIS. Cadogan a numit-o „o scrisoare obositoare” în jurnalul său şi a exprimat opinia larg răspîndită a împăciuitoriştilor că „Churchill ar trebui să aibă suficiente lucruri de făcut fără să se amestece în treburile altora”. Confirmarea lui Stewart Menzies ca C era susţinută de lordul Halifax. Vulpea Sfîntă explora un alt „canal de pace” prin dictatorul italian Mussolini. Opoziţia faţă de Churchill era orchestrată de acea eminenţă cenuşie a Apărării Imperiale, sir Maurice Hankey. Menzies a avut cîştig de cauză.
La sfîrşitul anului 1939, de la Berlin a fost trimis un mesaj prin echipamentul radio oferit de maiorul Stevens lui Walter Schellenberg tocmai în scopul de a comunica cu Londra. Schellenberg a folosit acest serviciu gratuit pentru a se lăuda că de fapt nu mai rămăsese nici un fel de secret britanic. A răsucit cuţitul în rana leului muribund cu un mesaj final: „Negocierile... cu oameni neghiobi şi aroganţi sînt plictisitoare. Un sincer rămas-bun [din partea] adversarului vostru iubitor. Gestapo”.