14

Războiul fals ia sfîrşit

În timpul iernii sumbre şi rău prevestitoare dintre 1939 şi 1940, singura violenţă reală era provocată de vînt şi de ploaie. Vera îşi făcuse un renume, dar se simţea pierdută în confuzia politicii londoneze. În refugiul ei din Winchelsea evada într-o „iresponsabilitate totală” şi într-o senzaţie de relaxare a poverii apăsătoare de pe umerii ei. Abia mulţi ani mai tîrziu avea să afle că vizitele ei în Olanda fuseseră catalogate de serviciul de securitate internă MI5 drept „suspecte”. Unii informatori susţineau că plătise o sumă enormă serviciilor germane pentru a asigura protecţie pentru o rudă. Acuzaţia ar fi trebuit să fie văzută în lumina fiasco-ului SIS din chestiunea Venlo, dar a fost trecută cu vederea.

În locuri sus-puse, mocneau îndoieli similare faţă de Colin Gubbins pe aleile secrete din Whitehall. În Paris, Gubby încercase să ajute armatele clandestine poloneză şi cehă. I s-a ordonat să nu discute cu şeful serviciilor cehoslovace, František Moravec, care era exclusiv sub aripa SIS.

Churchill a încercat să zdruncine paralizia creată de războiului fals. Marea Britanie şi Franţa aveau puterea de a-i readuce la viaţă pe polonezi, pe cehi şi pe slovaci, a declarat el într-o emisiune din 12 noiembrie 1939, avertizînd „Germania vehementă, înarmată pînă-n dinţi şi zăngănitoare” să nu subestimeze o ţară care poate părea inferioară din cauza adeziunii ei la procedurile democratice. Ţările parlamentare „trebuiau să suporte aceste dificultăţi”. Dar şovăielile trebuiau la un moment dat să ia sfîrşit, ca şi întreţinerea speranţelor zadarnice de evitare a „furtunii groaznice care e pe cale să se abată asupra calmului metodic al maselor noastre de salariaţi”.

Un adversar politic al lui Churchill, Josiah Wedgwood, i-a spus Verei că discursul îl impresionase enorm. Wedgwood era un membru laburist al Parlamentului, care luptase cu bravură în războiul din 1914-1918 şi care acum recunoştea, asemenea unui număr tot mai mare de salariaţi, că Churchill vorbea pentru un electorat care traversa liniile de demarcaţie dintre partide. Dar Chamberlain a primit discursul „foarte prost”, potrivit lui R.A. Butler, susţinătorul său de nădejde de la Ministerul de Externe, care a catalogat cuvintele lui Churchill drept „vulgare”.

Vera a ieşit din hibernare şi era văzută în mod regulat atît în Paris, cît şi în Londra. S-a întîlnit cu Stringbag la Simpson’s, pe Strand, unde au luat prînzul şi au comandat cîte o friptură de vită în sînge, prefaţată de un Pimm şi însoţită de o sticlă decentă de ceea ce Stringbag numea „poşircă”. Încă se mai puteau găsi vinuri bune. Ea l-a rugat să i se alăture din nou pe litoral, pentru o sărbătoare de Crăciun întîrziată.

Fusese zăpadă şi ger uscat, vînturi în rafale şi ploaie şfichiuitoare pe Canalul Mînecii. Îşi petreceau zilele în pat, sorbind din şampania pe care ea o aducea mereu din Paris şi citind aventurile eroice ale căpitanului Horatio Hornblower, impetuosul erou al poveştilor maritime ale lui C.S. Forester. „Mă simţeam cît se poate de confortabil şi de plăcut”, i-a spus ea ulterior lui Mary Stephenson. „Viaţa era normală.”

A venit una dintre acele înmuieri ale vremii care fac iernile englezeşti suportabile. Un soare apos a ieşit printre nori. Încotoşmănaţi în haine de sibir, Vera şi Stringbag hoinăreau prin Winchelsea. Oraşul-port fusese atacat continuu de francezi timp de decenii. În 1288, regele Edward I şi-a părăsit celălalt domeniu din Aquitania pentru a proiecta Winchelsea pe principiul de caroiaj al fortăreţelor franceze. Vera s-a agăţat strîns de Stringbag în timp ce treceau pe Dead Man’s Lane, pe care, cu 570 de ani în urmă, jefuitorii francezi violau sau împingeau către călău credincioşii din biserica de alături. Oamenii din Winchelsea au ripostat prin atacuri barbare împotriva porturilor de pe litoralul francez. Vechile poveşti ale invaziilor în ambele sensuri o impresionaseră profund, poate mai mult decît pe un englez get-beget, căci ea învăţase istoria oraşului ca adult, în timp ce copiii o considerau ceva de la sine înţeles. Stringbag vedea îngustul Canal al Mînecii dintre patria lui insulară şi Europa continentală ca un pilot: „Doar un triplu salt din Normandia”, spunea el. „Englezii şi francezii sînt mai bine pregătiţi să îl traverseze decît germanii.” Stringbag rîdea. „Dumnezeule, noi, cei din Anglia, sîntem atît de înfumuraţi, nu-i aşa? Trăim în trecut, celebrînd înfrîngerile pe care le-am sufeit.” După care a adăugat: „Uite, de exemplu, eu. Promovat de la un mucos la sublocotenent temporar activ (de aviaţie) în rezerva Royal Navy. Ce titlu!”.

— Ce înseamnă un mucos? a chicotit ea.

— Un aspirant, nu suficient de vîrstnic pentru a purta un galon auriu în jurul mînecii. Aveam butoni de alamă, aşa că nu îmi puteam şterge mucii cu mîneca. Pe vremea lui Hornblower, aspiranţii erau nişte drăcuşori mucoşi. Prea mulţi amirali trăiesc şi acum în acea epocă.

Sub dispoziţia glumeaţă existau străfulgerări amare. Un prieten aspirant fusese pierdut la bordul portavionului Courageous, scufundat de un submarin german în Canalul Bristol.

— Avea 18 ani, a spus Stringbag. De fiecare dată cînd era în permisie, dacă stătea la hotelurile din Londra, era luat drept liftier. S-a săturat şi i-a spus unei văduve bătrîne şi snoabe că liftul era defect. Văduva a trebuit să urce pe scări.

Stringbag fusese la Scapa Flow, cel mai important ancoraj de lîngă punctul cel mai nordic al Scoţiei, atunci cînd Churchill inspectase dispozitivele de apărare. Scapa era mai aproape de Norvegia, o posibilă ascunzătoare pentru navele de război germane, decît de Londra. Churchill solicitase o refacere de urgenţă a plaselor antisubmarin. Înaintea zorilor din 12 octombrie 1939, un submarin german a penetrat dispozitivele de apărare de la Scapa Flow şi a scufundat cuirasatul Royal Oak.

— S-a dus drept în jos, cu un amiral şi 800 de oameni la bord, a spus Stringbag. Trupurile sînt încă ţintuite pe fundul mării de un dispozitiv improvizat din plase, astfel încît cadavrele să nu fie aruncate la ţărm şi să ne demoraliezeze.

A privit-o în ochi, apoi a adăugat:

— Eu nu ar trebui să ştiu cu ce te ocupi tu, dar pregăteşte-te să le faci cît mai mult rău posibil.

Mai tîrziu ea şi-a amintit cuvintele lui cu exactitate, deoarece fusese furioasă pe ea însăşi pentru că dăduse vina pentru iluzia războiului fals pe indiferenţa Marii Britanii faţă de tragediile care aveau loc în Europa. Era uşor să uiţi războiul teribil de pe mare.

L-a întrebat pe Stringbag dacă diferenţa mare de vîrstă dintre ei avea importanţă. El a spus că nu. Ea se gîndea la viitor: poate că şi-ar dori să aibă copii cu el după ce acest război blestemat lua sfîrşit. Dar poate că pînă atunci ea ar fi putut deveni infertilă. Apoi s-a gîndit: ei bine, el nu poate să vadă mai departe de ziua de mîine. Înainte de a pleca, el i-a mărturisit că avea să se alăture escadrilei sale de pe portavionul Glorious.

— Am putea să zburăm pe avioane Gloster Gladiator.

Asta suna destul de elegant, s-a gîndit ea, după care el a adăugat:

— Sînt biplane asemănătoare cu Swordfish. Nu te teme, nu se scufundă.

Vera s-a întos la Paris. Acolo, Gubby, acum locotenent-colonel, pregătea un asistent care era pe cale să revină în România. Vera şi-a înăbuşit dorinţa de a se întoarce, măcar o dată, fără să se simtă chinuită de responsabilităţi. În schimb, a studiat zona rurală franceză ca posibil cîmp de luptă pentru operaţiuni secrete. Revenise în Paris, la un club de noapte rusesc, cînd Gubbins a oferit versiunea lui de scoţian muntean pentru Stanka razin şi Oki ciornîi, încîntîndu-şi însoţitorii cehi şi polonezi. Au fost mai puţin amuzaţi de incapacitatea lui Gubby de a satisface nevoile lor militare. Polonezii primeau o tonă de provizii pe lună prin propriul lor serviciu de curierat peste graniţa românească. Cehii foloseau servicii de curierat din Austria prin Iugoslavia. Krystyna Skarbek era în Budapesta împreună cu Andrzej Kowerski, pregătind rute de salvare atît pentru polonezi, cît şi pentru cehii care voiau să primească arme şi să fie instruiţi pentru a lupta cu ocupanţii nazişti. Kowerski primise cea mai înaltă distincţie militară poloneză, pentru curajul său în rezistenţa faţă de invadatorii germani din singura brigadă motorizată a Poloniei, înainte de a se angaja în operaţiunile sub acoperire.

Obiectivele serviciului secret francez trebuiau corelate cu cele britanice. Vera s-a întîlnit cu Gustave Bertrand de la Deuxième Bureau, cumpărătorul manualelor Enigma de la Hans-Thilo Schmidt. Asta fusese cu aproape nouă ani în urmă! Betrand voia să-i păstreze pe spărgătorii de coduri polonezi, ai căror şefi, Gwido Langer şi Maksymilian Ciężki, li se alăturaseră în sfîrşit. Bertrand a fost în cele din urmă de acord să-i lase pe, aşa cum îi numea el, „polonezii lui” să coopereze cu experţii englezi, cu condiţia ca aceştia să vină în Franţa, ceea ce era stingheritor.

Mesajele Enigma au început să fie sparte la Bletchley pe 17 ianuarie 1940, iar acest fapt nu putea fi dezvăluit. Alan Turing, geniul în materie de coduri de la Bletchley, a trebuit să vină la Paris. Acesta construise propria lui îmbunătăţire electromagnetică pentru bomba poloneză, care se limita la recunoaşterea amprentei expeditorului german de pe un mesaj cifrat. Turing înţelegea destul de bine pericolul imens în care erau britanicii dacă spărgătorii de coduri polonezi cădeau în mîinile germanilor.

Francezii nu aveau încredere în eforturile lui Gubbins de a lucra cu reprezentanţii unor armate secrete de la Paris. Peter Wilkinson, un puşcaş de 26 de ani şi membru al MM-4, se întorsese în Europa Centrală şi de Est, iar acum revenise cu confirmarea că ar fi riscant să se formeze rezistenţe atît timp cît comunicaţiile trebuiau să treacă prin SIS. El a preluat conducerea unui grup proaspăt de aghiotanţi militari de pe lîngă ambasadele britanice, pentru a evita utilizarea comunicaţiilor cu Londra care erau la dispoziţia SIS. Era doar jumătate de soluţie.

Gubby s-a întors la Londra, aşteptînd un atac german fulgerător în uma căruia să fie acaparată vreo ţară neutră care nu bănuia nimic – probabil Norvegia, deoarece Churchill îşi folosise autoritatea navală pentru a tăia calea de acces dinspre Marea Baltică prin Skagerrak pentru navele de război germane şi pentru a plasa mine în jurul Norvegiei. Berlinul a denunţat asta drept provocare.

Cetăţenii francezi, nu politicieni nervoşi, ci muncitori care descindeau din cei care susţinuseră Revoluţia, avînd legături strînse cu sindicatele din Europa, relatau că monstrul armatei germane ieşea din hibernare. Vera s-a întîlnit din nou cu studenta catolică la medicină Rolande Colas. Aceasta i-a amintit Verei de ea cînd era tînără în timp ce discutau în linişte la o cafenea de pe trotuar pe rue de Varennes, lîngă Musée Rodin. Rolande a spus că contactele ei din clasa muncitoare vorbeau despre „un paradis imaginar” în rîndul elitei şi despre sindicalişti conduşi de comunişti care adoptau viziunea realistă că Franţa nu era pregătită, moral sau militar, să reziste invaziei germane despre care tovarăşii lor germani spuneau că este iminentă. La finalul întîlnirii, Vera i-a scris lui Rolande o adresă din Londra, un mic apartament din Rutland Gate nr. 5, în Knightsbridge.

— Dacă ajungi vreodată la Londra... a spus Vera.

Expresia din ochii mari şi albaştri ai lui Rolande făcea mai mult decît putea fi exprimat prin cuvinte.

Un alt rebel împotriva mulţumirii de sine franceze era un student şi un geniu recunoscut, Wolfgang Döblin. Evreu german, el îi amintea Verei de propria ei viaţă dublă, pentru că acum era înrolat în armata franceză ca soldat Vincent Doblin, abandonîndu-şi numele de Wolfgang. Era cel mai tînăr doctor în matematică din istoria Sorbonei. Gustave Bertrand de la Deuxième Bureau voia ca acest geniu de 23 de ani să se concentreze pe coduri, în loc să lupte la Linia Maginot. Bertrand i-a cerut Verei să-l convingă pe tînărul bărbat să părăsească armata; lăsarea lui la vatră era deja aranjată. Doblin a spus că trebuie să rămînă la postul său, dar a fost de acord să continue cercetarea sa iniţială asupra „prezicerii rezultatului evenimentelor care sînt supuse unor perturbări aleatorii”. Aceasta a deveni ulterior cunoscută drept teoria probabilităţilor. Era cu mult înaintea timpului său. Ar fi fost nepreţuit la Bletchley. Vera simţea că el s-ar fi mutat în Anglia pentru „o provocare de cea mai mare importanţă”, dar autorităţile franceze au refuzat pur şi simplu să-l cedeze.

Vera i s-a plîns lui Gubby că a-l trage înapoi pe Doblin era un abuz criminal la adresa patriotismului său. Gubby a spus: „E la fel peste tot. Prostie la nivel înalt!”. Ambasadorul american Joseph Kennedy tocmai proclamase că „oameni de nivel înalt”, precum cei din Camera Lorzilor din Anglia, voiau încă să negocieze cu Germania.

 

În Paris mai exista o Cameră a Lorzilor, autoproclamată, alcătuită din amatori ale căror inepţii îl înfuriau pe Noel Coward. Acesta i-a spus Verei: „Eu sînt aici pentru că i-am cerut lui Churchill să mă bage în serviciile de informaţii. El a auzit greşit. A spus că dacă vreau să-mi folosesc informaţiile^1*, să mă înrolez în această unitate. Planul meu era să-mi folosesc reputaţia de tăntălău ca acoperire, să strîng informaţii în timpul călătoriilor mele în străinătate. În schimb, sînt blocat printre idioţi de clasă superioară deasupra magazinului lui Schiaparelli, unde ne amuzăm cu idei tîmpite cum ar fi bombardarea Berlinului cu timbre poştale. Pe ele e profilul lui Himmler, ca să sugereze că el e gata să-l înlocuiască pe Hitler, şi au partea din spate lipicioasă ca să se lipească de trotuare, cu condiţia să plouă!”. Noel Coward a părăsit această Cameră a Lorzilor din Paris. Aceasta arunca din avioane ale RAF porumbei călători morţi cu mesaje legate de picior, sperînd că cei din contraspionajul german vor trage concluzia că exista o mişcare de rezistenţă antinazistă larg răspîndită. Cîteva sute de porumbei călători vii au fost de asemenea eliberaţi, însă doar cinci s-au întors acasă, cu mesaje grosolane din partea germanilor. Noel Coward spunea că ruşinosul război interdepartamental era alimentat de astfel de planuri extravagante: „Se fac mai multe eforturi pentru a se deruta între ei decît pentru a păcăli inamicul”, a spus el. Mai tîrziu a fost folosit în agenţia de spionaj improvizată condusă de Bill Stephenson¹.

În martie 1940, Vera simţea deja cu adevărat că prostia e la conducere. Francezii voiau să bombardeze cîmpurile petrolifere ruseşti din Baku, pentru a tăia aprovizionarea germanilor, dar refuzau să bombardeze instalaţiile germane de teamă să nu creeze probleme pe Frontul de Vest. Pe 23 martie, lui Gubby i s-a spus să se pregătească pentru ceea ce Churchill numea companiile independente, înainte să se răzgîndească. Fiindcă nu voia să fie acuzat că se amestecă în treburi militare care nu îl privesc, acesta a redefinit unităţile ca forţe de asalt amfibii, ceea ce le punea sub autoritatea lui navală. Unităţile au fost încropite în grabă pentru a se opune unei invazii germane în Norvegia. Veteranii vînători de munte au fost reuniţi în grabă. Churchill s-a dus în colţul lui preferat din Amiralitate, serviciile de informaţii ale marinei, de unde comandorul Ian Fleming a făcut rost de un submarin, Truant, cu care să introducă primii luptători de asalt în Norvegia.

Atacul german a venit pe 9 aprilie 1940. O reţea de avioane de recunoaştere inamice se întindea pînă în largul mării, iar cînd Truant a ieşit la suprafaţă lîngă coasta Norvegiei, a fost lovit de bombardiere germane. Peter Fleming, fratele lui Ian, a fost debarcat în Norvegia împreună cu doi sergenţi din trupele de asalt ca să „arunce chestii în aer”. Peter era un aventurier care, împreună cu prietena lui rusoaică, străbătuse Tibetul.

Hitler avea o cronologie precisă pentru cucerirea Europei de Vest. Secretul nu era deloc secret. Îl expusese la conferinţe şi unele detalii răsuflaseră, dar erau tratate ca parte a unui război al nervilor de către liderii dispreţuitori ai democraţiilor neatinse. Vera şi Prietenii Comuni vedeau însă campania lui din Norvegia ca pe un preambul şi încercau să plănuiască insurecţii. Dacă naziştii ocupau Franţa, un spirit de rezistenţă putea fi aprins. Imensa majoritate a muncitorilor francezi erau agricultori. S-ar fi implicat imediat în operaţiunile subversive. Vera s-a întors în Franţa, a cărei lideri nu erau impresionaţi de dezastrul norvegian, şi a mers cu maşina în colţuri neexplorate, făcînd planuri. Notiţele ei erau stenografiate şi urmau să fie transcrise ulterior. „Mîzgăleli”, le spunea ea, cum ar fi: „Domfront. Oraş medieval pe coline. Bază perfectă pentru operaţiuni în Suisse-Normande: casa părintească a lui Oliver Cromwell. Localnicii spun: oraşul nenorocirii. Sosit la amiază. Spînzurat pînă la ora unu. Fie ca nemţii să fie prima victimă modernă”.

Vera a prevăzut roluri clandestine pentru prietenii parizieni, unii dintre ei tinere femei, alţii corespondenţi de presă şi oameni de afaceri exasperaţi de birocraţie, încrezători în forţele proprii şi independenţi. Ocupanţii germani aveau să descopere că le e imposibil să acopere fiecare porţiune a ţărmurilor lungi şi deschise ale Canalului Mînecii, Atlanticului şi Mediteranei. Şi nu puteau să închidă nici cele două graniţe montane ale Franţei cu Elveţia neutră şi cu Spania. Pentru agenţii secreţi care cunoşteau deja Franţa, penetrarea din Anglia era uşor de realizat. Vera avea să se întoarcă acolo încă o dată înainte de sosirea germanilor, în iunie 1940 – însă prea tîrziu pentru a-i muta în Anglia pe spărgătorii de coduri polonezi reţinuţi încă în Franţa.

Ajunsese însă la timp pentru a vedea cum victoriile germane din Europa de Vest aveau să-l propulseze pe Churchill în funcţia de prim-ministru.

 

1*. Joc de cuvinte: în engleză, „intelligence” înseamnă inteligenţă, dar şi servicii de informaţii (n. tr.).