15

„O gherilă gigantică”

Vera purta banderola supraveghetorilor antiaerieni din Londra şi aştepta bombardamentele germane, cînd a auzit discuţiile defetiste din dezbaterea Parlamentului despre pierderea Norvegiei. Dezbaterea din 8 mai 1940, într-o miercuri, i se părea dominată de şovăielile din Camera Comunelor, pînă cînd Leo Amery a arătat spre prim-ministrul Chamberlain şi a repetat strigătul de disperare al lui Oliver Cromwell din acelaşi loc, în secolul al XVII-lea: „Ai stat prea mult pentru binele pe care l-ai făcut, cît a fost el. Pleacă, îţi spun, şi lasă-ne să scăpăm de tine. Pentru numele lui Dumnezeu, pleacă!”.

Chamberlain a plecat. Dar Winston Churchill a devenit prim-ministru în mijlocul unei asemenea ostilităţi, încît Vera se ruga să reziste suficient cît să-l convingă pe preşedintele Roosevelt de voinţa Marii Britanii de a se opune. Hugh Dalton a convins Partidul Laburist să fie de acord cu o guvernare de coaliţie într-un weekend la ţărmul mării, în Bournemouth, care semăna cu o petrecere de Rusalii, pînă cînd Lloyd George a declarat: „Perspectivele Marii Britanii sînt sumbre”, înclinînd balanţa împotriva lui Dalton.

În lunea Rusaliilor, fostul prim-ministru Neville Chamberlain a fost primit cu ovaţii în Parlament. Bill Stephenson i-a spus mai tîrziu Verei, posomorît: „Hitler o să audă despre asta la BBC şi o să-şi imagineze că ne-am lăsat păgubaşi”.

Subsecretarul defetist al lordului Halifax de la Ministerul de Externe, R.A. Butler, a propus „un mic comitet de publicitate” care să umple presa cu scrisori care solicită pacea. BBC abia dacă a pomenit numirea lui Churchill ca prim-ministru. Cu o săptămînă în urmă, Colin Gubbins se alăturase unui grup special alcătuit în grabă pentru a lupta cu orice mijloace în Norvegia. Împreună cu el era Kermit Roosevelt, unul dintre fiii preşedintelui Theodore Roosevelt. Kermit era un membru vechi al Camerei din East 62^nd Street nr. 34 din New York şi primul ei observator al operaţiunilor subversive pe teren. Impresiile lui erau foarte importante dacă Marea Britanie voia să obţină susţinerea preşedintelui Roosevelt.

Informatorii Verei au raportat cu precizie, după cum s-a dovedit, că regele George al VI-lea îl voia pe Halifax prim-ministru, nu pe Churchill. Fără să mai irosească timpul, Churchill a zburat de o parte şi de alta a Canalului, în încercarea de a menţine Franţa în război. „Am fost îngrozită să-l văd sosind în Le Bourget într-un mic bimotor Avro Anson neînarmat”, i-a spus Vera legăturii ei din serviciul secret francez, Louis Rivet. „Aeroportul nu avea dispozitive de apărare.”

Bodyguardul lui Churchill, detectivul inspector W.H. Thompson, îşi amintea că spusese că sarcina care îi aştepta era enormă. „Sper că nu e prea tîrziu”, a răspuns Churchill. „Mi-e tare frică că este.” Neştiind cît de mult avea să rămînă prim-ministru, l-a făcut rapid pe Hugh Dalton „ministru al Războiului Economic”, ca paravan pentru un supersecret Special Operations Executive. Dalton putea acum să o numească neoficial pe Vera şefă a spionilor. Ambele poziţii erau fragile. Rolul Verei era cunoscut de cîţiva oameni de încredere. Dalton a fost exclus de la următoarea întîlnire a Cabinetului de Război, atunci cînd şefii serviciilor au spus că aveau documente ultrasecrete de discutat. Dalton a reuşit să pună mîna pe „documentele secrete”. Secretul consta în atacul generalului Henry Pownall asupra lui Churchill pentru că acţiona ca un „Super Comandant-Şef”¹.

Refuzul lui Churchill de a se comporta ca un lider suprem i-a reamintit Verei că nu avea nici un rost să lupţi împotriva tiraniei cu preţul propriilor tale valori. Cînd Daily Mirror a pledat pentru excluderea împăciuitoriştilor, Churchill a răspuns că împăciuitorişti erau pretutindeni. Doborîrea lor ar fi fost „o sarcină imposibilă pentru starea dezastruoasă în care sîntem”. Churchill trebuia să-i convertească: defetişti, împăciuitorişi, progermani şi toţi ceilalţi².

Şi-a păstrat cumpătul cînd sir Samuel Hoare, primul viconte Templewood, lord al Sigiliului de Stat şi pe moment secretar de stat în Ministerul Aviaţiei, l-a făcut dictator. Pe 25 mai 1940, şefii de Stat-Major au luat în considerare „o anumită posibilitate”, anume căderea Franţei. Churchill ar fi exclamat „Dumnezeu să ne ajute!” şi l-a mutat imediat pe Hoare în Spania ca ambasador.

Churchill a unit încet ceea ce el denumea „familia lui arţăgoasă”, evocînd amintiri istorice din vremea în care ţara lupta cu spatele la zid. Un tînăr preţios a luat în derîdere coaliţia de guvernare cu socialiştii a lui Churchill, iar mai tîrziu a spus: „Mi-am petrecut acea zi într-un costum albastru strălucitor de la Fifty-Shilling Tailors, ieftin şi cu un aspect senzaţional, adecvat noii guvernări”. John „Jock” Colville toastase cîndva pentru „regele de dincolo de ape”^1*, ducele de Windsor din Franţa, care încă negocia cu Hitler. Winston l-a făcut pe Colville secretar de stat şi, peste noapte, adept al lui Churchill³.

Churchill l-a avertizat pe Roosevelt: „E posibil să existe o Europă complet nazificată, subjugată cu o rapiditate uimitoare, iar povara poate fi mai mult decît putem noi suporta”. Astfel de mesaje treceau prin ambasada americană şi se scurgeau către Berlin. Pe 17 mai 1940, un Prieten Comun, maiorul Jack Dermot O’Reilly, a prins în capcană un funcţionar de codare american, Tyler Gatewood Kent. Acesta transmitea copii ale mesajelor secrete căpitanului A.H.M. Ramsey, care era o rudă îndepărtată a familiei regale. Ramsey încredinţa materialul Annei Wolkoff, o rusoaică „albă” care dădea vina pe evrei pentru exilul familiei ei la Londra. Ea dădea copii ambasadei italiene, care transmitea totul prin radio la Roma, unde ele treceau pe la ambasadorul german, Hans von Mackensen, spre Berlin. „Mesajele mergeau zilnic, în mod direct, către Hitler – informaţii nepreţuite pe care el le citea cuvînt cu cuvînt”, a mărturisit spionul-şef german Walter Schellenberg la procesul lui de după război.

Într-o dimineaţă devreme, oamenii lui O’Reilly au dat buzna într-un apartament din Gloucester Place nr. 47, în centrul Londrei, l-au arestat pe Tyler Kent şi au recuperat 1.929 de documente ale ambasadei americane dintr-un dulăpior pe care era eticheta ACEST RĂZBOI ESTE UNUL AL EVREILOR.

O’Reilley o ajutase pe Vera să se pregătească pentru o misiune sub acoperire. Cunoştea contactul ei, Nadya Letteney, care lucra acum pe lîngă mătuşa evreică a Annei Wolkoff şi care examina traficul radio străin interceptat într-o aripă sigură a închisorii Wormwood Scrubs. „Cel mai secret dintre toate locurile secrete”, a spus Nadya mai tîrziu. Ea era responsabilă pentru traducătorii care trudeau în celulele din care fuseseră evacuaţi condamnaţii. Mătuşa Annei Wolkoff era specializată în Ucraina subcarpatică. Mersese în Finlanda „la nunta fiului ei”. Finlanda era invadată de Rusia. Mătuşa a fugit în Norvegia, unde a cerut legaţiei britanice o navă britanică de război care să o ajute să fugă pentru munca ei ultrasecretă. I s-a spus politicos: „Ne invadează germanii”. Aşa că a trecut graniţa în Suedia şi a fost urcată într-un zbor de curierat al RAF spre Londra. Verei i s-a cerut să discute cu această femeie intrepidă. Ea ajutase evrei să fugă din Polonia, prin Lituania, spre Palestina. A fost scoasă de sub orice suspiciune. Nadya Letteney simţise că scurgerile de informaţii veneau de la ambasada americană⁴.

Vera vedea hotărîrea de a urma procedurile democratice în vreme de război ca pe o armă, nu ca pe o slăbiciune. Cîrtiţa, Tyler Kent, era fiul de 29 de ani al unui diplomat american. Era funcţionar în camera de coduri a ambasadei americane şi considera că F.D.R. şi Churchill îi trădau pe americani. În acel moment, doar 3% dintre americani doreau să intre în război, potrivit sondajelor. În ianuarie 1940, Anna Wolkoff, al cărei tată fusese amiral în marina rusă ţaristă, i-a spus lui Kent că evreii îi detronaseră familia. A început nebunia. „O lovitură teribilă!” Breckinridge Long, adjunct al secretarului de stat american, a scris în jurnalul său: „Manevrele noastre diplomatice dezvăluite”. Ambasadorul Kennedy i-a telefonat prudent lui Roosevelt pentru a-i spune că, dacă Statele Unite ar fi fost în stare de război, Kent ar fi fost împuşcat. Pentru prima dată, F.D.R. a fost de acord cu Kennedy⁵. Dacă mesajele dintre F.D.R. şi Churchill interceptate ar fi fost publicate în Statele Unite, ele ar fi putut să-l distrugă pe Roosevelt. Legile adoptate de Congres erau menite să ţină America în afara disputelor europene. Churchill avea nevoie ca, la alegerile prezidenţiale din 1940, Roosevelt să cîştige un al treilea mandat, ceea ce era fără precedent. Ambasadorul Kennedy „a fost pus sub supraveghere electronică”, nota Randolph Churchill, fiul lui Winston. „Am ajuns la punctul în care interceptăm poteţialii trădători şi inamici.” Mai tîrziu, Randolph s-a paraşutat în Iugoslavia pentru a se alătura armatelor clandestine ale lui Tito.

Kent a fost judecat ulterior la Old Bailey, în octombrie 1940. Juriului i-au trebuit 25 de minute pentru a-l găsi vinovat şi a-l condamna la şapte ani. Totul s-a făcut în secret. „Prinde spionul, dar nu vorbi niciodată despre asta”, a aflat Vera de la experţii în contraspionaj.

Din mai pînă în iunie 1940, gherilele lui Gubby luptaseră cît de bine putuseră. „Ultima noastră luptă a fost susţinută de toate avioanele de vînătoare de care RAF se putea dispensa – două biplane Gloster Gladiator”, i-a spus Verei după ce a scăpat. Era bucuroasă să-l aibă din nou ca aliat. Lucraseră într-o relaţie strînsă de frate şi soră care se iubesc. El era un colonel de 44 de ani a cărui echipă de asalt s-a luptat cu un inamic mult superior, aruncînd în aer căi de transport. Gubbins a adus cu el norvegieni a căror muncă de agenţi ai SOE avea să distrugă mai tîrziu materiale pe care oamenii de ştiinţă germani le considerau mijloace de a fabrica o bombă atomică. Gubby dovedise că metodele primitive puteau submina cea mai avansată tehnologie, iar Kermit Roosevelt i-a raportat asta pe un ton admirativ lui F.D.R.

Vera se minuna de excentricitatea engleză. Alexander Cadogan de la Ministerul de Externe scria în jurnalul lui: „Situaţie îngrozitoare... [Şefii noştri de Stat-Major] trăiesc pe vremea Războiului Zuluşilor”. Însă ziarele încă făceau reclamă vacanţelor pe coasta de sud. Evening Star dedica şase din cele opt pagini ale lui curselor de cai. Daily Mail promova insula Wight ca „paşnică şi lipsită de griji”, pînă cînd Franţa a căzut şi insula Wight „lipsită de griji” a rechiziţionat vasele celor aflaţi în vacanţă pentru a salva armatele aliate de la Dunkerque. În săptămîna care se termina pe 4 iunie 1940, o flotă de 861 de nave de toate formele şi mărimile a traversat Canalul Mînecii pentru a smulge 224.586 de militari britanici şi 112.546 de militari francezi din ghearele inamicului. „Mă simt mai fericit acum cînd nu mai avem aliaţi faţă de care trebuie să fim politicoşi şi pe care trebuie să-i răsfăţăm”, a spus regele George al VI-lea. Vînzătorii de ziare făceau ecoul acestor noi sentimente mîzgălind pe panourile lor publicitare: ÎN SFÎRŞIT, SINGURI!

Improvizarea rapidă a pescarilor, micilor bărci şi a navigatorilor amatori pentru acea armadă extraordinară părea să-i confirme Verei încrederea în improvizaţiile oamenilor obişnuiţi pentru operaţiunile subversive. Guvernul de orientare împăciuitoristă al lui Chamberlain lăsase Franţei impresia că Marea Britanie avea să se dovedească perfidă în război. Rodolphe Lemoine, care jucase un rol crucial în povestea Enigmei, dispăruse furios înapoi în Franţa, sărind pe mal dintr-o navă de salvare a Royal Navy în timp ce căpitanul foarte tînăr îl numise un alt dezertor francez. Vera îşi făcea griji că Lemoine, născut în Germania, putea să-i predea pe spărgătorii de coduri polonezi aflaţi încă în Franţa, dar el avea să reapară cînd lucrurile mergeau rău, dovedindu-şi loialitatea faţă de ea.

Într-un lagăr de prizonieri din Franţa, vechiul prieten al Verei, contele de Cardigan, a scris în jurnalul său că gardienii lui germani se lăudau că îi împinseseră pe britanici în mare. El îşi amintea o caricatură a revistei Punch din războiul din 1914-1918: „Sultanul turc se lăuda în faţa kaiserului german că britanicii de la Gallipoli fuseseră împinşi în mare. Kaiserul a răspuns: «Neghiobule! Acolo sînt în elementul lor!»”.

Churchill a propus „o gherilă gigantică, trupe de hărţuire instruite special, care să creeze un regim de teroare pe aceste ţărmuri [deţinute de inamic], la început printr-o strategie de tipul «măcelăreşte şi dispari», ofensivă viguroasă, intrepidă şi neîncetată împotriva întregii linii de coastă ocupată de germani”⁶.

Dar cînd Franţa a cerut pacea, la Whitehall s-a aşternut o tăcere pe care Vera i-a descris-o lui Bill Stephenson drept „sinistră”. El a remarcat că „oameni foarte influenţi de la Whitehall spun că doar ura lui Churchill faţă de Hitler ne opreşte să facem pace cu Germania”. Pentru a contracara acest lucru, Stephenson s-a mutat la New York, pentru a forma o organizaţie care să consolideze regimul de teroare al lui Churchill din acea bază neutră. Churchill a scos prezenţa contagioasă a lordului Halifax din Whitehall şi a parcat „Vulpea Sfîntă” la Washington, ca ambasador. Churchill îi folosea în mod optim pe cei mai răi împăciuitorişti.

„Aduceţi de partea noastră Statele Unite, nu mă interesează cum”, cerea Churchill. Cea mai scurtă cale era prin demonstrarea valorii SOE. Pe 18 iunie, Churchill a spus într-o emisiune către americani: „Dacă Hitler cîştigă şi noi cădem, atunci întreaga lume, inclusiv Statele Unite, inclusiv tot ceea ce ştim şi preţuim noi, se va scufunda în abisul unui Nou Ev Mediu, mai sinistru şi mai lung din cauza ştiinţei luminate pervertite”.

Aceasta era o trimitere la cercetările secrete germane pentru o bombă atomică, utilizînd apa grea disponibilă doar în Norvegia. Serviciul secret francez a destăinuit existenţa unui stoc de 185 de kilograme, în 26 de butoaie. Colonelul Louis Rivet, care era în Anglia pentru a conduce armatele secrete franceze, a spus că avea nevoie de un loc în care să ascundă butoaiele. Vera a căutat un spaţiu la Wormwood Scrubs, dar vechea închisoare începuse să geamă de agenţii secrete. Singurul loc de depozitare complet sigur, a spus Vera, era sub tron.

Îşi amintea remarca obraznică: „Cel mai sigur loc pentru păstrarea unui secret e sub fundul maiestăţii sale”, rostită de un anume dr. Whynant din Grupul Limbilor Rare de la Wormwood Scrubs, care se ocupa cu corespondenţa interceptată şi care provenea din vechea breaslă a curatorilor British Museum.

— Ce a vrut să spună dr. Whynant? l-a întrebat Vera pe Tony Samuel, evreul bancher care se întîlnise cu ea ca ofiţer al corpului de spionaj al armatei ce studia sabotarea aprovizionării Germaniei din România.

— Castelul Windsor! a răspuns el.

Şi, într-adevăr, Castelul Windsor a fost depozitarul întregului stoc de apă grea al lumii, utilizat ulterior de Tube Alloys, numele de acoperire al cercetării nucleare britanice, şi împărţit cu SUA pentru a produce prima bombă atomică.

Pe 16 iulie 1940, Hitler a ordonat invadarea Marii Britanii. Dr. Dalton a fost declarat răspunzător în faţa Parlamentului pentru Special Oprations Executive. Vera încă purta casca de tablă, masca de gaze şi banderola de supraveghetor voluntar în timp ce forma „gherila gigantică” în Franţa. Adversarul lui Churchill, Neville Chamberlain, a conceput statutul SOE, ca lord preşedinte al Consiliului din Cabinetul de Război. Vechea Umbrelă voise pace. Groaznicele bombardamente germane au făcut în aşa fel încît el să nu capituleze. Cu lacrimi în ochi, Chamberlain a dat SOE binecuvîntarea sa şi a murit la puţin timp după aceea.

 

1*. Referire la Toastul Loialităţii scoţian, în cursul căruia se trece paharul de băutură peste un pahar cu apă (n. tr.).