16
Buzele unei femei stranii
Falsul avocat multimilionar de pe Wall Street William J. Donovan stătea într-un Humber decapotabil cu două locuri din 1924, cu semnul fabricantului încastrat în treptele laterale şi acceleraţia pe volanul din lemn, alături o tînără drăguţă, ofiţer de aviaţie din Women’s Auxiliary Air Force, care îl ducea prin zona rurală engleză în prima lui misiune secretă pe timp de război. Fusese purtat prin Londra în limuzine elegante. Îi făcuse o vizită regelui George al VI-lea, care bîlbîise un bun-venit binevoitor, se întîlnise cu acei dandy care constituiau paravanul serviciilor secrete de informaţii şi ascultase comandanţi energici vorbind despre zdrobirea nemţilor. Se simţea mai confortabil în rabla lui camuflată în kaki, hurducăindu-se pe străduţe înguste şi şerpuitoare în timpul uneia dintre lacunele neoficiale din agenda lui oficială.
Incursiunile lui secrete aveau loc sub un cer care nu fusese nicicînd mai albastru, o vreme perfectă pentru şirurile de bombardiere germane care pulverizau oraşe. Şoferiţa lui tînără şi drăguţă spunea că în luptele aeriene de deasupra era implicată o versiune a unui avion de vînătoare utilizat în războiul din 1914-1918: Boulton Paul Defiant. Din descrierea ei, Donovan se întreba dacă nu cumva e şi ea pilot.
— Singurul tun al Defiant-ului e în spatele carlingii. Poţi ataca un bombardier inamic doar după ce l-ai depăşit deja pe nemernic.
Donovan era fascinat de Vera Atkins, în uniforma ei subţire bleu ciel, şi de lumea ei interlopă de amatori neîngrijiţi, cu pantaloni lăbărţaţi, păr răvăşit şi neplătiţi sau plătiţi prea puţin, care se jucau cu ţevi de bicicletă din metal pe post de puşti, balegi de cal false care ascundeau explozibili sau tuburi cablate mari de radio dintr-o maşină de decodat colosală, ascunsă în cel mai hidos conac în stil victorian din zona rurală. Obţinea o altă imagine faţă de cea pe care şi-o formase în timpul cinelor splendide din ceea ce mai rămăsese din cele mai elegante restaurante ale Londrei. Donovan era mai încurajat de această scenă dezordonată decît de oamenii înfumuraţi ai unui Imperiu Britanic în ruine, pe care el îl detesta. Şi îi plăcea absenţa oricăror aiureli din partea acestei însoţitoare care vorbea pe faţă.
Pe 14 iulie 1940, într-o duminică, William Joseph Donovan, W.J.D., a părăsit New York-ul la bordul Lisbon Clipper, un hidroavion panamerican cu destinaţia Regatul Unit, via Portugalia. Preşedintele Roosevelt aşteptase pînă cînd statutul SOE fusese semnat de fostul premier Chamberlain. Manifestarea unităţii britanice era importantă, chiar dacă rolul lui Chamberlain în crearea statutului a fost ţinut secret.
Vera exploatase un filon bogat de resurse umane: piloţi bine pregătiţi fugiţi din Europa. Erau mai mulţi piloţi ai RAF doborîţi decît în aer. Un prieten cu o funcţie înaltă în Ministerul Aviaţiei a descris un moment din cabinet, din timpul Bătăliei Angliei: „Şeful Comandamentului de Luptă al RAF, Hugh Dowding, părea că o să-l lovească pe Winston. Dar tot ce a făcut a fost să îi înmîneze un grafic. În zece zile, comandamentul de luptă avea să fie şters de pe faţa pămîntului”.
Liderul de escadrilă Bill Simpson, doborît deasupra Franţei, a devenit unul dintre oamenii de bază ai Verei. Fermierii francezi îi înveliseră trupul ars rău în cearşafuri din creştet pînă în călcîie, lăsînd viermii să consume carnea moartă. În ciuda unor cicatrice faciale oribile, a nasului şi urechilor lipsă, a ochilor bulbucaţi din cauza pierderii pleoapelor şi a pielii, a mîinilor zbîrcite şi îndoite ca nişte gheare de pasăre, a fugit în Anglia, unde a găsit-o pe Vera. Soţia lui, neputînd suporta să-l vadă aşa, îl părăsise. Nu exista nici o modalitate de a ascunde rănile lui îngrozitoare şi, în loc să se întoarcă în Franţa ca agent, cum voise el, a devenit vînător de talente. A găsit-o pe Virginia Hall, care l-a înlocuit pe Tyler Kent la ambasada americană. Virginia a devenit o legendă a SOE. Deghizată o vreme în corespondentă de presă la Vichy, în Franţa, a condus o armată de gherilă, nestînjenită de Cuthbert, numele pe care îl dăduse protezei de lemn care îi înlocuia o gambă lipsă.
Astfel de recruţi erau cetăţeni cu frica legii, pînă cînd un duşman barbar a scos la lumină dorinţa lor de haos: „Viclenie şi trădare, bomba, pumnalul, o abordare originală şi sinistră care îl derutează pe inamic”. Cuvintele erau ale lui Churchill. „Există multe tipuri de manevre în război, şi doar unele dintre ele au loc pe cîmpul de luptă.”1 Pe 8 iulie 1940, Churchill i-a spus lordului Beaverbrook: „Nu avem nici o armată continentală care să poată depăşi puterea militară germană.” Singura cale sigură către victorie era de „a da foc Europei”2.
În timp ce se plimba cu Elder Wills prin Hyde Park, Vera i-a spus: „Femeile sînt cele mai bune pentru astfel de operaţiuni clandestine”. Cei doi au ajuns în faţa palatului mic de cărămidă din Kensington, care sclipea în strălucirea palidă a soarelui de după-amiază, în timp ce ploua uşor. Părea că nimic nu se schimbase şi că în orice clipă aveau să apară trăsuri trase de cai. În schimb, pe una dintre laturile palatului erau parcate taxiuri. Maşinile negre, ca nişte cutii, puteau să întoarcă imediat pe străzile în flăcări, iar acum mergeau în urma pompelor de apă. Pajiştile palatului erau transformate în grădini de legume. Două prinţese mici, una fiind viitoarea regină Elisabeta a II-a, erau în uniforme Brownie şi Girl Guide1* şi studiau motorul unui camion militar.
J. Elder Wills, un veteran al RAF din Primul Război Mondial, lucra împreună cu producători, scenarişti şi regizori ai BBC şi era scenograf la Theatre Royal, Drury Lane din Londra. Inventa gadget-uri de spionaj; atelierele lui se extindeau, unele în locuri prestigioase precum Muzeul de Istorie Naturală, altele în crîşme precum restaurantul de la şosea Thatched Barn. În 1940, Wills a fost cu British Expeditionary Force în Franţa, cînd aceasta a capitulat. A fugit prin Dunkerque şi încă şchiopăta din cauza rănilor. Ceea ce Vera numea „afurisenia” lui era semnalat în filmele lui de dinaintea războiului, inclusiv în Song of Freedom, împreună cu Paul Robeson. Acum punea în scenă înşelăciuni letale. A fost de acord cu potrivirea femeilor pentru operaţiunile subversive.
— Discriminarea pe motiv de sex şi clasele dezbină această ţară, a continuat ea. Ea stînjeneşte utilizarea deplină a claselor muncitoare.
El a privit-o din profil.
— Churchill le-a dat muncitorilor o voce în cabinet. Dar nu i-a plăcut niciodată cu adevărat de Hugh Dalton.
— De ce?
— Winnie îl vede ca pe un socialist care şi-a trădat originile de clasă superioară.
— Winston s-a răzgîndit, a spus Vera. Aşa cum s-a răzgîndit şi în privinţa femeilor-asasin.
Apoi a devenit apatică.
„Vera nu a dezvăluit niciodată mai multe despre cît de sus urcase într-o lume condusă de bărbaţi”, a spus Elder Wills mai tîrziu. Nu a aflat decît mult mai tîrziu cine se folosise de talentele lui teatrale pentru a produce machete de aeroporturi şi baze militare pentru înşelarea inamicului.
Orice ar fi putut să spună despre felul în care îl tolerează Churchill pe Hugh Dalton în prezent, Vera ştia că ceilalţi încă îi poartă pică. Cît a fost ministru de Externe, lordul Halifax s-a prefăcut că Dalton nu exista ca ministru al Războiului Economic, cu puterea reală de a superviza operaţiuni secrete. În schimb, Halifax impusese criterii comice pentru angajarea spionilor: „Dacă este obligat să recruteze agenţi secreţi locali, reprezentantul maiestăţii sale va consulta lista următoare care stabileşte chestiunile ce pot fi discutate cu autorităţile ţării respective [...] şi activităţile care nu pot fi discutate oficial de o unitate mai mult sau mai puţin legitimă pentru producerea de arme neobişnuite şi respectabile, gentlemanii în cauză fiind cu toţii în uniformă şi, prin urmare, nu vor fi confundaţi cu sabotorii”. Halifax insistase că Fondul Secret nu putea acoperi costurile „unei unităţi de capă şi spadă”.
Ceea ce făcea ca Vera să fie o femeie „amară ca pelinul” nu erau aceste nebunii din trecut, ci vestea că Stringbag dispăruse pe mare. Ea îi învinovăţea pe ofiţerii superiori din serviciile de informaţii pentru că ignoraseră avertismentele unui analist de 21 de ani de la Bletchley, Harry Hinsley, care trimitea în mod regulat informaţii către Operational Intelligence Centre al Amiralităţii (OIC) din citadela de lîngă Trafalgar Square. Accentele lui imateriale de clasă inferioară erau ignorate de ofiţerii conformişti ai marinei. În timpul campaniei militare din Norvegia, Hinsley a dedus că navele de război germane ieşeau din Marea Baltică în Marea Nordului din interceptările instrucţiunilor radio ale inamicului, care erau repetate pe alte frecvenţe, care nu mai fuseseră folosite. Citadela nu a trimis concluziile lui mai departe, către navele de război de pe mare. Crucişătoarele germane de linie Gneisenau şi Scharnhorst au ambuscat portavionul britanic Glorious în seara de 8 iunie şi l-au scufundat rapid. Nu a fost timp nici măcar pentru a-şi lansa avioanele.
Nefiind înregistrată ca rudă apropiată, Vera a aflat puţine detalii, pînă cînd Ian Fleming a transmis în sfîrşit vestea că Stringbag era dispărut. Hinsley fusese ignorat „fiindcă era un copil mucos care îşi baza intuiţiile pe transmisiuni interceptate într-o colibă de la ţară”. Dar capacitatea lui rară de a ajunge la concluzii precise din fragmente de detalii era împărtăşită de Churchill, care l-a introdus pe Hinsley în cercul său intim. Mitocanul de la ţară a devenit un guru de rang înalt în serviciile de informaţii.
Vera a primit şi alte veşti proaste. Vincent Doblin, geniul în matematică german care se înrolase în armata franceză în loc să lucreze la coduri, rămăsese la postul său de la Linia Maginot, pentru a întîrzia avansarea trupelor germane şi pentru a acoperi retragerea camarazilor săi. Refugiatul evreu care ar fi putut contribui la soluţionarea Enigmei s-a împuşcat cu ultimul său glonţ, ca să nu rişte să fie capturat ca evreu dispensabil.
Vera a început să fumeze Passing Cloud ţigară de la ţigară. Cîteva păhărele sănătoase de whisky ajutau şi ele. Se confrunta cu probleme precum cele întîmpinate de Gubby, care trebuia să formeze o gherilă de rezistenţă internă în faţa potenţialilor invadatori. „Aveam un cec în alb, dar avea banca bani să-l onoreze?”, a spus el mai tîrziu. „Aveam probabil şase săptămîni înainte ca forţele germane să poată lansa o invazie totală.”
Şi Vera avea un cec în alb, dar puţini bani vizibili. Stephenson, care îl cunoştea pe Bill Donovan încă din războiul din 1914-1918 şi care avea încredere în el, în ciuda dorinţei lui de a vedea Imperiul Britanic demolat, a transmis către SOE, sub conducerea Verei, următoarea sarcină: obţineţi ajutorul secret din partea SUA. Ea trebuia să-i arate lui Donovan tot ce era legat de SOE. Dar ce era de arătat? Totul părea construit în grabă, cu excepţia vechiului Arsenal Regal din Woolwich, cunoscut drept Magazinul. Acesta producea creioane-detonatoare cu ceas şi explozibil moale şi galben pe care un sabotor îl putea arunca în foc sau îl putea detona cu o puşcă. Nu se întîmpla nimic dacă acesta nu era detonat corect. Tommy Davies luase platină de mare valoare de sub nasurile germanilor în timpul fugii din Franţa, iar aceasta genera unele fonduri. În Bletchley şi în jurul lui, unii studenţi primeau salarii derizorii în timp ce trudeau la codurile germane.
Vera a simţit că aceste metode sărăcăcioase l-au impresionat pe Donovan mai mult decît aristocraţii de la Whitehall care încercaseră să-l linguşească în timp ce vinul curgea la cine private. Cariera lui juridică îl învăţase arta de care dădeau dovadă escrocii. Marea Britanie era într-o stare dezastruoasă din cauza unor lideri precum lordul Halifax, care în iulie 1938 încă îi spunea aghiotantului lui Hitler, Fritz Wiedemann, că ministrul de Externe „ar dori să-l vadă pe Führer intrînd în Londra alături de rege, în mijlocul poporului englez care ovaţionează”3.
1*. Două tipuri de grupe pentru fete ale organizaţiilor de cercetaşi din Marea Britanie (n. tr.).