18
Anul Singuratic
Doar Vera putea să-i ofere lui Donovan o imagine de ansamblu asupra creşterii rapide, dar aparent haotice a SOE la momentul cînd el s-a întors la Londra, în decembrie 1940. El aflase mai multe despre ea: că îi plăceau mărcile renumite de ţigări şi de alcool, că aura ei de englezoaică bine-crescută din clasa superioară nu însemna că provenea dintr-o familie distinsă, că putea fugi peste graniţe ostile, că îi fermeca pe şefii serviciilor străine, că trecuse în forţă peste o capcană de la frontiera României pronaziste, că alcătuia un registru al potenţialilor agenţi, verificîndu-i personal pe fiecare dintre ei chiar şi după ce fuseseră interogaţi de recrutori.
„Nici o femeie din istoria spionajului nu a exercitat o astfel de putere”, îşi amintea Stephenson că îi spusese lui Donovan înainte să călătorească împreună din New York în Anglia, în timpul tristelor sărbători de iarnă. Era mijlocul a ceea ce ulterior a fost numit Anul Singuratic de către insularii care simţeau că fuseseră izolaţi de inamic. Stephenson era ocupat cu planuri operaţionale pentru a submina inamicul în emisfera vestică şi era de asemenea îngrijorat de reţinerea străinilor din ţările inamice în Marea Britanie. Ar fi fost un dezastru dacă Vera era luată împreună cu evreii refugiaţi, pentru a fi transportată în centre de detenţie din Canada. Chiar şi dacă SOE negocia cu oamenii potriviţi, el încă avea inamici puternici în ţară.
— Fă-i documente ca secretară permanentă a ta, a glumit Ian Fleming.
Stephenson s-a întrebat mai tîrziu dacă acesta a fost momentul în care Fleming l-a inventat pe James Bond şi pe secretara sa Moneypenny. Numele de cod al lui Bond, 007, era folosit de serviciile britanice pentru a indica codul diplomatic german în războiul din 1914-1918.
„Vera păstra o poziţie discretă şi evita atenţia oficialilor care îi adunau pe străini”, îşi amintea Mary Stephenson. Mary se mutase la New York, iar Vera îi ducea dorul. Scrisorile Verei erau livrate personal de recruţi trimişi să lucreze pentru Bill, a cărui identitate telegrafică era acum Intrepid.
Donovan i-a înmînat lui Roosevelt o lucrare intitulată „Modul în care guvernul britanic culege informaţii”. F.D.R., ales în mod salvator pentru un al treilea mandat, a aprobat revenirea neoficială a lui Donovan pentru a inspecta progresul SOE.
Vera lărgise spectrul SOE. Eliberaţi de lustruirea uniformei, oameni de ştiinţă şi lucrători talentaţi trudeau sîrguincios în barăci, ocoluri, grajduri, case de ţară şi biserici transformate în grabă. Îşi spuneau unul altuia „amice” şi improvizau pistoale fără pat, asemănătoare Welrod-urilor, şobolani şi balegi explozive, urme de paşi pentru diversiuni şi acte de identitate false. Domenii precum Beaulieu, casa familiei lordului Montagu, au devenit baze pentru instruirea în munca de teren. SOE, spunea Donovan, însemna Case Impunătoare din Anglia1*.
Donovan avea 57 de ani şi o constituţie masivă. Stephenson, de 44 de ani, încă arăta precum boxerul de categoria cocoş care fusese cîndva. Susţinerea lor pentru Vera îi înfuria pe duşmanii SOE de la Whitehall. Ministerul Aviaţiei refuzase deja „să furnizeze avioane pentru asasini”. Vera a trebuit să explice că agenţii erau paraşutaţi în spatele liniilor pentru a organiza rezistenţele, nu pentru a elimina lideri nazişti.
Vera putea să-i arate acum lui Donovan o reţea în expansiune de baze secrete în care potenţialii agenţi erau supuşi la instrucţii fizice epuizante. L-a dus la domeniul scoţian al lui sir Harold Mitchell, al cărui castel de familie îl găzduia pe preşedintele polonez în exil, Władysław Raczkiewicz, şi pe generalul Władysław Sikorski, ai cărui soldaţi se antrenau acolo pentru operaţiuni subversive în Polonia ocupată de germani. Mitchell, înrolat acum în forţele armate, deţinea mine de cărbuni, vapoare şi căi ferate. O cale ferată trecea în mod convenabil pe lîngă terenurile de antrenament.
Donovan a urmărit o scenă foarte tensionată. O fată legată la ochi, Rolande Colas, care mai tîrziu avea să fie comemorată de Forţele Speciale americane de la Fort Bragg, era legată de şinele de cale ferată. Se întorsese dintr-o scurtă misiune în Franţa şi făcea o pregătire specială pentru a putea înfrunta pericole pe care ea le înţelegea în mod direct, dar pentru care foarte puţini agenţi stagiari erau pregătiţi pe deplin.
Pentru acest exerciţiu, lui Rolande i s-a spus să protejeze o informaţie cu preţul vieţii. I s-a spus că un tren avea să treacă în viteză pe acolo peste cinci minute. Încă avea timp să mărturisească. Vera, care juca rolul ofiţerului care o interoga, i-a spus sergentului de instrucţie, astfel încît fata să poată auzi:
— Schimbă macazul, sergent. Aud trenul venind!
— Da, doamnă. Daţi-mi levierul.
— Ţi l-am dat!
— E la dumneavoastră, doamnă!
— Ah, la dracu’! Unde e?
Zgomotul trenului răsuna în depărtare.
— Dezlegaţi fata! a strigat Vera.
— Prea tîrziu, doamnă. Daţi-vă la o parte!
Rolande stătea în tăcere. Trenul a trecut pe celelalte şine. Donovan nu fusese informat despre şiretlic.
— Dacă recruţii ajung să afle de asta, i-a spus Vera repede lui Donovan, care era puţin tulburat, atunci va trebui să inventăm o nouă modalitate sadică de testare.
Donovan s-a întîlnit cu Gubbins, care se pregătea pentru războiul de gherilă britanic împotriva unor posibili ocupanţi germani, în timp ce „încuraja şi susţinea popoarele din ţările ocupate să hărţuiască efortul de război german prin sabotaj, subversiune şi alte metode”. Unităţile de apărare britanice, cărora le lipseau multe lucruri, îi învăţau pe civili să lupte în spatele liniilor inamice, în ţară şi în străinătate. SOE trebuia să furnizeze personal şi administrare în teritoriile ocupate. Agenţii trebuiau paraşutaţi „orbeşte”, pînă cînd grupurile de rezistenţă locale organizau grupuri de întîmpinare: nu existau elemente clandestine care să întîmpine agentul pe terenul de aterizare, nici o casă cunoscută care ar fi putut să ofere adăpost, să ascundă echipamentul şi să aranjeze trecerea mai departe.
La prima ei misiune, Rolande Colas l-a pus pe coordonatorul comunist Henri Tanguy, „Colonelul Rol”, în contact cu Vera.
— Reţelele comuniste s-au extins în Europa după ce Stalin a înfiinţat Cominternul, a explicat Rolande. Cele mai bune sînt în Franţa. Sînt instruite în sabotaj. E mai eficient decît asasinatul. Şi misiunile sub acoperire sînt mai umane decît bombardamentul, nu crezi?
O astfel de întrebare moralistă îl preocupa deja pe fratele lui Ian Fleming, Peter, care se întorsese în Scoţia după căderea Norvegiei. Acesta se ocupa de ceea ce el numea „autobuzul de Shetland”, transportînd agenţi între Norvegia şi insulele Shetland. Vera spunea că un sabotor crea mai mult dezastru cu un creion-bombă plasat abil într-o fabrică decît o escadrilă de bombardiere.
— Şi cum rămîne cu civilii nevinovaţi ucişi în timpul represaliilor? a întrebat Peter.
— Numărul lor nici nu se va apropia măcar de pierderile echipajelor noastre de bombardiere sau de masele de civili ucişi în bombardamentele aeriene, a răspuns ea.
Vera gîndea mult înainte. Gubbins trebuia să se ocupe de sarcina imediată de a construi de la zero o armată clandestină care să-i agreseze pe orice invadatori germani ai Marii Britanii. „Trebuie să creăm unităţi foarte mici care după luptă vor dispărea”, i-a spus el vechiului său şef, generalul sir Edmund Ironside, acum comandant-şef al Forţelor Interne. „Avem nevoie de un nume general neinteresant, ca să nu atragă atenţia, dar necesar atunci cînd se vor completa formulare pentru aprovizionare.” A obţine provizii din partea birocraţilor era ca şi cum ai încerca să storci sînge dintr-o piatră, aşa că Gubby vizita secţii de poliţie pentru a strînge arme rechiziţionate de la privaţi, aşa cum prevedeau regulamentele de urgenţă în caz de război. A descoperit că astfel de arme fuseseră aruncate în iazuri de la ţară sau aruncate în mare. A fost găsit un nume temporar, care impresiona poliţia, dar care nu însemna nimic pentru inamicul care asculta: Unităţile Auxiliare.
Peter Fleming a descris ascunzătorile lor din pivniţe, păduri, ferme şi vizuini de bursuc drept „asemănătoare casei subterane a băieţilor pierduţi din a doua parte a lui Peter Pan”. La conducerea auxiliarilor era un ofiţer din Regimentul 6 Puşcaşi Rajputana din India. Veteranii erau scoşi din rezervă şi înfloreau ca instructori şi inventatori de dispozitive care să păcălească inamicul. Mici unităţi trebuiau să comunice fără radioemiţătoare şi telefoane, astfel încît „cursele” între două posturi clandestine de cîte doi oameni se înmulţeau. Mesaje în mingi de golf scobite erau transmise prin aceste canale de comunicare artificiale. Funcţionarilor bătrîni ai oraşului, lorzilor, braconierilor, şefilor de poliţie pensionaţi şi oricui altcuiva era capabil să stea în picioare şi să rostească fără să roşească un jurămînt în condiţiile Legii Secretelor de Stat că are un cazier curat le erau împărţite furci şi puşti.
Laurence Grand şi-a lăsat deoparte umbrela închisă şi garoafa zilnică de la butonieră şi, fără nici o autoritate vizibilă, a înfiinţat echipe retrase civile. A improvizat Secţia XII de la Aston House din Hertfordshire, la o oră de mers cu maşina la nord de Londra, Secţia IX de la Hotelul Fryth Private din Welwyn Garden City, Secţia XVII lîngă Hertford şi o unitate de incursiuni rapide categoric neortodoxă la Old Rectory în Hertingfordbury. Secţiile nu erau numerotate în ordine pentru a deruta inamicul. Din America veneau pistoale şi muniţie. Prietenii de acolo întrebaseră ce ar fi de ajutor. Orice face poc, a răspuns Gubby.
Gubby era un tip scăpat de sub control conform neînduplecatului general Bernard Montgomery, care avea să devină militarul britanic proeminent al celui de-al Doilea Război Mondial. După ce îşi scosese oamenii din Franţa, Monty încerca să înlocuiască echipamentul pierdut, în timp ce îşi poziţiona zdrenţuita Divizie 3 pentru a bloca invazia germană aşteptată. Auster, arţăgos şi puritan, Monty a fost indignat cînd o Unitate Auxiliară formată dintr-un fost braconier bătrîn a pătruns în cartierul său general. Monty se lăudase lui Churchill că era imposibil de pătruns în cartierul lui general. Bătrînul braconier a reuşit imposibilul, şi-a croit drum pe lîngă dormitorul lui Monty dintr-o gospodărie dărăpănată şi a aruncat un cocktail Molotov improvizat – benzină într-o sticlă de bere – în preţiosul piersic al generalului, incinerîndu-l. Braconierul a dispărut în desiş. Ar fi putut să fie un sabotor german. Dispozitivele de apărare de pe coastă ale lui Monty tocmai fuseseră inspectate de Churchill, care a văzut, în ciuda pretenţiilor de eficienţă ale lui Monty, deficienţe la transportul pentru trupe, dar „multe autobuze făcînd curse de agrement de-a lungul ţărmului de la Brighton”. Churchill i-a ordonat lui Monty să rechiziţioneze autobuzele, pe tonul unui învăţător care îi spune unui băiat leneş să-şi ridice ciorapii.
Nimic din toate acestea nu îi făceau lui Monty mai drag conceptul de „trucuri murdare”. Opoziţia lui putea să provoace probleme, dacă, aşa cum spera Donovan, o alianţă anglo-americană urma să înfrunte Germania. Vera a decis că era mai bine să-i spună lui Donovan tot ce trebuia acesta să ştie. Mai tîrziu s-a considerat că Vera valora cît 20 de şedinţe de informare formală. În calitate de comandant suprem al Statelor Unite, generalul Dwight Eisenhower era atît de ofensat de funcţia de mareşal a lui Montgomery, încît Ike se întreba în mod serios dacă putea să-i spună vreunuia dintre generalii lui americani să primească ordine de la el.
Vera a confirmat onest impresia lui Donovan că, în spatele faţadei orchestrate pentru el de Whitehall, exista confuzie. Ministrul german al Aviaţiei, Hermann Göring, spusese public în vara anului trecut: „Intenţionez să aduc acest inamic în genunchi, astfel încît să poată urma ocuparea insulei”. De Crăciun, Göring bombarda deja oraşe.
Vera împărtăşea cu Donovan pragmatismul bătrînilor sergenţi grizonanţi din poligoanele de tragere: „Trage drept instinctiv, din buzunar sau în spate, printre picioare şi din fund. Dacă nu eşti în pat, lasă-ţi toată greutatea pe picioare. Dacă eşti surprins în pat, nu-ţi agita pistolul ca pe o sculă flască. Pistolul trebuie să fie întotdeauna degetul tău arătător”. Vera a adăugat că instrucţiunile erau puţin modificate cînd trăgeau fetele. I-a spus lui Donovan cum refugiaţii aduceau în ţară bucăţi disparate de informaţii, care puteau fi asamblate pentru a constitui imagini asupra schimbărilor din spatele liniilor inamice. Un exemplu simplu era povestea unui refugiat despre modul în care stîrnise suspiciune deoarece nu ştia că muncitorii francezi purtau pălării sau berete pe cap tot timpul. A avut noroc că aflase asta de la nişte francezi prietenoşi dintr-un bistro, care au ghicit că era un prizonier britanic evadat cînd şi-a scos şapca în bar.
Vera l-a dus pe Donovan cu maşina la Biggin Hill, baza aeriană de lîngă Londra. Au discutat cu Jan Żurakowski şi cu alţi piloţi polonezi care fugiseră pentru a se înrola în RAF. Żura vorbea întotdeauna cu o voce catifelată, aproape ascuţită. În Varşovia îi spusese Verei cum încerca să se privească mental din exterior în situaţiile riscante, observîndu-şi performanţa din carlingă. Żura a ghicit rolul ei atunci cînd ea i-a spus că era nevoie de piloţi care să zboare în misiuni solitare în spatele liniilor inamice. Żura s-a oferit voluntar: „Dacă mai sînt în viaţă”.
În cadrul altui eşec de spionaj, RAF nu era pregătită iniţial pentru noile tactici germane. În luptele de deasupra Angliei, Żura şi camarazii lui polonezi dădeau lecţii în privinţa unui inamic care încălca vechile reguli. Tinerii piloţi RAF fuseseră învăţaţi, ca studenţi şi rezervişti, să zboare în formaţii ordonate. În toamna anului trecut, bombardierele inamice protejate de avioane Messerschmitt 109 şi 110 atacaseră Londra considerată „creierul şi centrul nervos al Înaltului Comandament britanic”. Timp de zece zile, copiii s-au scăldat în lumina strălucitoare a soarelui, privind luptele aeriene de deasupra lor. Pe 15 septembrie, Churchill a urmărit o luptă din cartierul general al Grupului Nr. 11 al RAF din Uxbridge şi l-a întrebat pe comandantul grupului, Keith Park:
— Ce alte rezerve avem?
— Nici una, a fost răspunsul lui Park.
Toate avioanele de vînătoare în stare de funcţiune ale RAF erau în aer. Inamicul fusese făcut să creadă că alte avioane erau ţinute în rezervă, de vreme ce nici un apărător întreg la minte nu şi-ar fi aruncat niciodată toate armele în luptă. Pariul a fost cîştigat. Escadrilele germane serios afectate s-au retras. Doar prin astfel de şiretlicuri – în aer, pe pămînt sau pe mare – putea Marea Britanie să rămînă pe linia de plutire.
Bombardamentele cumplite de Crăciun au demonstrat că Germania utiliza mai mulţi oameni şi mai multe aparate de calitate. În schimb, pregătirile de apărare terestră ale lui Gubbins recurgeau încă la improvizaţii ieftine. Vera le numea Comandourile de Clovni ale lui Gubby. Ea i-a arătat lui Donovan baza de instrucţie din Vale of the White Horse, lîngă Swindon, pe o întinsă proprietate din West Country. Grajdurile erau transformate în săli de clasă, şurile deveniseră dormitoare şi instructorii trăiau în locuinţele servitorilor.
— Unele surse secrete furnizează mici cantităţi de echipament, i-a spus ea lui Donovan. Cele mai multe surse secrete sînt moşieri de la ţară care ar fi trebuit să le predea autorităţilor.
Jumătate de milion de puşti Springfield din Statele Unite au fost împărţite între unităţile clandestine. Echipele au devenit grupuri autonome de trei sau patru oameni, operînd din baze clandestine independente, fiecare cu propria ascunzătoare secretă pentru arme şi provizii.
— Funcţionarea lor nu costă nimic, a spus Gubby, care se alăturase celor doi.
A descris o alarmă falsă, după ce fusese prevăzută o vreme favorabilă în Canalul Mînecii pentru invazie, iar Comandamentul de Est şi Sud primise comanda codată „Cromwell!”. Acesta era un avertisment de precauţie, pe care vicarul de St. Ives din Cornwall nu îl cunoştea, iar acesta a confundat o flotă de vase de pescuit cu inamicul şi a ordonat ca clopotele bisericii lui să fie trase. Clopotele au declanşat o reacţie în lanţ, comparabilă cu aprinderea focurilor de semnalizare de la Land’s End pînă la John o’Groats, în 1588, ca avertisment pentru apropierea armadei spaniole. Cerul era scrutat pentru depistarea paraşutiştilor germani, care, se zvonea, purtau rase de călugăriţe. În cele din urmă, bătrînilor din garda civilă li s-a spus să se relaxeze, două călugăriţe nevinovate au fost eliberate, iar vicarul s-a dus la culcare roşu la faţă.
Aproximativ 2.500 de piloţi RAF împiedicaseră invazia. Żura şi colegii lui polonezi constituiau 5% dintre aceştia şi li se atribuiau 15% din pierderile germane. Aceşti supravieţuitori care scăpaseră din Europa ocupată de nazişti au dovedit rolul esenţial al rebelilor împotriva unei cuceriri germane. Lîngă Bletchley, Secţia XII a cheltuit pe dispozitive explozive echivalentul a 23.000 de lire sterline de astăzi, ceea ce părea o avere pentru sărăcăciosul SOE. Secretele erau păstrate prin separarea unităţilor speciale şi prin inventarea de titluri lipsite de semnificaţie. Pînă şi Verei îi era greu să fie sigură cine ce conduce. Asta crea confuzie printre duşmanii din ţară ai SOE. Malcolm Muggeridge, scriitor şi spion din timpul războiului, a observat că, deşi SOE şi SIS erau în aceeaşi tabără, ele se detestau mai mult una pe cealaltă decît le detesta unitatea de spionaj germană, Abwehr.
Egalitarismul american susţinut de Donovan îl făcea să prefere modul în care SOE folosea oameni de toate condiţiile sociale. Daily Mirror din Londra, vocea muncitorilor, spunea că armata era „împovărată de ofiţeri proveniţi din clasele privilegiate”. Gubby era un militar pe gustul lui Donovan. Cînd Gubby a devenit directorul de operaţiuni al Verei, el s-a mutat într-un sediu obţinut prin intermediul relaţiilor ei apropiate cu proprietarii Marks & Spencer. SOE a devenit cunoscut drept Baker Street Irregulars2*, după ştrengarii de pe stradă care se jucau de-a spionajul cu Sherlock Homes. Erau cazaţi pe Baker Street, alături de sediul marelui lanţ de magazine al cărui preşedinte, Simon Marks, era patronul secret al SOE. Donovan avea o simpatie puternică faţă de evreii victime ale nazismului şi era de acord cu Vera că aceştia ar fi trebuit să fie susţinuţi de mult să se revolte împotriva lui Hitler. Joint Palestine Appeal a devenit United Jewish Appeal, al cărui viitor vicepreşedinte, sir Isidore „Jack” Lyons, provenea dintr-o familie cu vechi rădăcini în York. Un Isidore Lyons din vechime şi alţi evrei fuseseră executaţi, iar capetele lor au fost expuse în ţepuşe de-a lungul zidurilor împrejmuitoare ale oraşului York, după ce refuzaseră să se convertească la creştinism. Donovan a discutat cu actuala familie Lyons despre nevoia de a-i scoate pe aşa-numiţii exilaţi inamici din lagărele de detenţie. Cunoştinţele lor despre Europa trebuiau exploatate. Ajutorul pe care evreii expatriaţi îl ofereau SOE-ului nu a fost discutat niciodată deschis. Erau foarte conştienţi de antisemitismul din rîndul ofiţerilor superiori. Hugh Dalton le-a spus şefilor de Stat-Major: „Acţiunile secrete sunt o chestiune prea serioasă pentru a fi lăsată în seama soldaţilor. De fiecare dată cînd încerc să distrug ceva undeva sînt prins în cine ştie ce încurcătură diplomatică”.
Verei nu i se putea pune piedică. Autoritatea ei era ascunsă. Vera se baza foarte mult pe conexiunile ei personale. Îl convinsese pe un şef de escadrilă prieten să-i împrumute o barcă de salvare a RAF pentru a o transporta pe Rolande Colas în prima ei misiune. Fata îşi croise drum de pe ţărm spre Paris, pentru a discuta crearea rezistenţelor, şi se întorsese la întîlnirea cu barca la o oră stabilită. Operaţiunea de 12 zile a adus date sigure şi la zi care altfel ar fi fost dificil de cules. Mai tîrziu, Vera a paraşutat-o din nou acolo, în ciuda obiecţiilor ridicate de şeful Statului-Major al Aviaţiei, Charles Portal, care credea că e „o diferenţă etică enormă” între a paraşuta un spion din aer şi „acest plan complet nou de a paraşuta ceea ce nu poţi numi altfel decît asasini”1.
Misiunea lui Rolande a fost un exemplu pentru importanţa realizării operaţiunilor prin intermediul contactelor personale. Ministerul de Război prefera vechea formulă a „puterii de foc şi a forţei copleşitoare”. Donovan înţelegea necesitatea ca Vera să rămînă la un nivel modest de ofiţer de aviaţie, liberă să schimbe uniforme sau ranguri inferioare sau să adopte înfăţişarea de domnişoară Waple cînd examina posibili agenţi într-un apartament din Wigmore Street. Nu atrăgea nici un pic din focul inamic de la Whitehall care era îndreptat împotriva dr. Dalton şi a arhitecţilor impertinentului SOE. „Cel mai rău lucru care poate fi spus împotriva amatorilor de tertipuri ai SOE este că «nu sînt de-ai noştri»”, a comentat C.P. Snow, scriitorul şi cercetătorul în fizică moleculară. Acesta provenea din modestul Midlands, fusese educat la o şcoală guvernamentală obscură şi făcea parte din comunitatea evreiască din Londra. El a selectat personalul ştiinţific pentru munca ultrasecretă. „Fii recunoscătoare”, i-a spus el Verei, „tu nu trebuie să faci notiţe de complezenţă pe formulare de rechiziţionare guvernamentale”.
Această libertate a intensificat invidia rivalilor departamentali, care erau obligaţi să trimită totul în trei exemplare. Caracterul informal era o necesitate neîndurătoare a SOE. „Neîndurător” nu era un cuvînt pe care Donovan l-ar fi folosit, ca veteran al acţiunilor impulsive, dar el a înţeles necesitatea neîndurătoare în timpul unei vizite împreună cu Churchill de acel Crăciun. Necesitatea neîndurătoare le-a făcut pe secretare să se agite, dezgropînd hîrtii. S-au repezit acolo unde Churchill trebuia să se stabilească pentru a lucra peste noapte. Avea mai multe variante: vechea staţie de metrou de pe Down Street, în Picadilly, pe care Vera o numea Vizuina, sau fosta cameră a dactilografelor de la subsolul din Downing Street nr. 10, pe care ea o numea Hambarul, sau sub un colţ al clădirii Camerei de Comerţ de vizavi de St. James’s Park, lîngă Storey’s Gate, într-o cameră subterană a Cabinetului pentru Război. Puţini ştiau dinainte unde avea să se afle Churchill. Era o ţintă în mişcare. Camera Comunelor de pe Tamisa era detectată uşor de bombardiere, aşa că Parlamentul se întrunea în Church House, sediul Bisericii Anglicane de vizavi de Westminster Abbey. Şi astfel lui Donovan i se părea că, poate, o parte a ambiguităţilor, a caracterului informal al SOE, a dezordinii şi amestecăturii şi anarhiei care o înconjurau pe Vera era bine justificată.
Donovan a plecat din Londra de Revelion în 1941. Vera l-a condus la un hidroavion RAF de la Plymouth Sound, care a pornit către primul port imperial al cărbunelui şi bastion militar al Marii Britanii, Gibraltar. Donovan avea un termos cu supă fierbinte de broască-ţestoasă, un coşuleţ cu homar proaspăt, fazan rece, brînză Stilton şi trei sticle de Moselle pentru a sărbători cea de-a 58-a aniversare a lui. A urmat o tăcere între oficialităţi, pînă cînd Roosevelt a primit, în martie 1941, o telegramă de la Churchill: „Trebuie să-ţi mulţumesc pentru treaba extraordinară făcută de Donovan în timpul călătoriei lui prelungite în Balcani şi Orientul Mijlociu. A dat dovadă peste tot de o înflăcărare plăcută şi însufleţitoare”.
„America rămînea neutră chiar şi cu Donovan de partea noastră”, avea să spună Vera mai tîrziu. Odată Donovan plecat, ea a descoperit, printre altele, cum să programeze operaţiunile secrete după fazele lunii. „Voi veni la tine în lumina lunii, chiar dacă iadul îmi va sta în cale.” Unul dintre codurile-poezii folosite de agenţi pentru a cripta mesaje, acest vers era dintr-o poezie din secolul al XIX-lea numită „The Highwayman” de Alfred Noyes, care oglindea o imagine populară a unor oameni mascaţi care îi jefuiesc pe bogaţi ca să le dea săracilor. Agenţii ei aveau adesea această calitate a renegaţilor. Complicii lor erau căpitanii unor bărci mici, submarine sau aeronave. Piloţii perfectau tehnici pentru agenţii care debarcau. Aviatorii care trebuiau să aterizeze pe pajişti mici acţionau cu o săptămînă înainte şi după o lună plină. Cu cît era mai strălucitoare lumina lunii, cu atît mai bună era capacitatea de a naviga la altitudine joasă, urmînd căile ferate şi rîurile pentru a te furişa prin teritoriul inamic. Incursiunile pe mare erau făcute cel mai bine cînd nu era lumină deloc.