19

Un război civil ia sfîrşit,
un coşmar începe

„Winston Churchill încearcă să pună capăt războiului civil din ţară”, a spus Mary Stephenson. Churchill a vorbit cu blîndeţe despre vechiul lui duşman pe 12 noiembrie 1940, într-o marţi, cînd a spus Parlamentului: „Istoria, cu lampa ei pîlpîitoare, se împleticeşte pe cărarea trecutului, încercînd să reconstruiască scenele acestuia, să-i readucă la viaţă ecourile şi să aprindă, cu sclipiri palide, pasiunea vremurilor trecute. Singurul ghid al unui om este propria conştiinţă; singura pavăză pentru amintirea lui sînt probitatea şi sinceritatea acţiunilor sale. I s-a întîmplat lui Neville Chamberlain, în una dintre cele mai mari crize ale omenirii, să fie contrazis de evenimente, să fie dezamăgit în speranţele sale şi să fie păcălit şi înşelat de un nemernic. Dar care erau aceste speranţe în care a fost el dezamăgit? Care erau aceste dorinţe de care a fost frustrat? Care era acea credinţă de care s-a abuzat? Erau, fără îndoială, printre cele mai nobile şi binevoitoare instincte ale inimii umane: iubirea de pace, truda pentru pace, lupta pentru pace, urmărirea păcii, chiar şi cu mari riscuri”¹.

— Ce săptămînă! i-a zis Vera lui Tony Samuel.

Acesta avea 23 de ani, cu nouă ani mai mic decît ea, şi o consulta în legătură cu aruncarea în aer a unor barje de pe o porţiune a Dunării pe care ea o cunoştea bine. În acea săptămînă, bombele germane făcuseră ţăndări staţia de metrou Sloane Street din apropiere. Submarinele U-boot germane scufundaseră un număr record de vase de transport şi ameninţau să izoleze Marea Britanie. Germania a atacat Grecia, iar RAF avea o escadrilă de biplane Gladiator demodate pentru a o apăra. Lui Roosevelt i se spusese că Britania nu putea plăti pentru muniţia americană. Lordul Halifax le-a spus reporterilor americani: „Ei bine, băieţi, Marea Britanie e falită. Vrem banii voştri”.

Tony Samuel s-a întîlnit cu Vera pentru prînz la firma bancară a familei lui, M. Samuel & Co. Ea i-a spus că nu înţelegea de ce Churchill omagia un vechi adversar.

— Chamberlain a pus la grea încercare sufletul lui Churchill, a răspuns Samuel, dar lumea trebuie să vadă că noi păstrăm tradiţia, centralitatea guvernării parlamentare şi constituţionale. În 1910, lucrarea lui Churchill „The People’s Rights” a dus la pensii, reforma închisorilor, asigurări de stat, siguranţă a slujbelor şi la primul stat al bunăstării. Asta a făcut din el un socialist în ochii lui Chamberlain, un dezertor.

Pe Samuel îl entuziasma spiritul de fairplay. Originile lui evreieşti îl expuneau unor riscuri în timp ce culegea informaţii industriale în străinătate. Era cel mai mic fiu al vicontelui Bearsted şi era pe lista Gestapo-ului de persoane care urmau să fie arestate după ocuparea Marii Britanii. Afacerea familiei sale, Shell Petroleum, avea o reţea de agenţi comerciali, dintre care unii culegeau şi ei informaţii despre inamic. Spunea că omagiul lui Churchill pentru Chamberlain avea să pună capăt poveştilor din străinătate despre împăciuitoriştii englezi care încă tatonau terenul pentru pace.

— Crezi că împăciuitoriştii mai pot să ne facă rău? s-a întrebat Vera.

— Da. Unii americani cred că am concurat cu ei pentru afacerile germane deoarece Chamberlain a spus cîndva că Marea Britanie nu putea supravieţui ca o proscrisă a Europei. Investiţiile noastre erau enorme. Halifax voia controlul comerţului european. Discursul lui Winston ar trebui să pună capăt sarcasmului. Oricît de mult ar şti un cetăţean despre un subiect, există întotdeauna cineva care ştie mai mult. El are nevoie de noi toţi să tragem împreună.

Samuel mormăia. Nu era ceea ce Prietenii Comuni numeau „mormăitul şiret al unui spion”. Surzea. Şi-a limitat operaţiunile la achiziţionarea de dosare confidenţiale din străinătate. Era în Budapesta atunci cînd ascunzătoarea lui a fost percheziţionată. A aruncat documentele la veceu. Instalaţiile au redirecţionat hîrtiile într-un vas de toaletă de dedesubt, pe care stătea investigatorul-şef cu pantalonii în vine.

— Neghiobului nu-i plăcea să scoată hîrtii din propriul rahat.

— Îi prefer pe bandiţii noştri faţă de neghiobii lor, a spus Vera.

— Nu, nu. În tabăra noastră nu o să existe niciodată bandiţi, a glumit Samuel.

Apoi a întrebat-o despre Bill Stephenson. Mary se întorsese pentru scurtă vreme la Londra şi ştia că Samuel avea să se înroleze în serviciul de spionaj al soţului ei. Urma să fie înregistrat ca G 202, în timp ce opera în America Latină.

Vera a mers singură în acea după-amiază pe străzile bombardate din Aldgate, o parte a Worktown, termenul folosit de Mass Observation (MO), organizaţie fondată în 1937 pentru consemnarea tuturor aspectelor vieţii cotidiene. Cel care susţinuse MO era un excentric controversat, Tom Harrison. În copilărie, acesta organizase primul recensămînt naţional pentru corcodei-mari. A studiat tradiţiile canibalilor din Pacific, a înfiinţat MO pentru a ajuta Whitehall-ul să ia pulsul public. Criticii spuneau că MO studia masele ca şi cum acestea ar fi practicat ritualuri oculte. Secţiunea ei care studia cultul aspidistrei analiza de ce casele de clasă inferioară spre mijlocie erau presărate cu ghivece cu aspidistre. Aspidistra se întîmpla să fie numele de cod al proiectului SOE de controlare a unuia dintre cele mai puternice emiţătoare din lume, scop în care Radio Corporation of America (RCA) era abordată cu prudenţă. Raportul MO despre un cult al aspidistrei a făcut ca celor din contraspionaj să le stea inima în loc puţin, pînă cînd confuzia a fost lămurită.

Harrison urma să fie paraşutat în Borneo-ul controlat de japonezi, unde a condus o forţă de gherilă a vînătorilor de capete care aveau o tradiţie străveche de a colecţiona capetele necunoscuţilor. Harrison le-a ordonat să îşi limiteze obiceiul la capetele japonezilor. I se părea corect ca vînătorii de capete să păstreze capetele japonezilor după ce aceştia se predau. A fost alungat din Borneo pentru că îşi respectase propria regulă. A fost ucis mai tîrziu într-un accident cu o ricşă cu motor din Bangkok.

În 1940-1941, Vera a examinat listele MO, căutînd potenţiali agenţi în rîndul oamenilor obişnuiţi care îşi cîştigau existenţa în modalităţi ingenioase. „Acrobaţi de circ sau spărgători de case. Nu mă interesează cum îşi cîştigau existenţa înainte de război, cu condiţia să fie infractori cinstiţi”, i-a spus ea lui Harrison. Regula lui era că MO trebuia să se cerceteze profund în cultura examinată. Ea l-a întrebat de ce detectivii lui nu inspectau şi triburile de la Whitehall. El a răspuns că Whitehall era o junglă prea deasă, adăugînd că „SOE este protejată de detectivii mei, pentru că e imposibil de aflat dacă are cît de cît o cultură”.

În săptămîna coşmarelor din noiembrie 1940, cînd puternicele avioane germane au bombardat Londra, bombardierele britanice au ripostat prin atacarea Berlinului, acolo unde ministrul de Externe sovietic, Molotov, făcea presiuni asupra lui Hitler pentru a afla cînd anume vor invada forţele germane Insulele Britanice.

„Auzisem de această conferinţă dinainte”, a spus Churchill Parlamentului, „şi, chiar dacă nu am fost invitaţi să participăm la discuţii, nu am vrut să rămînem cu totul în afara programului”.

Scrisorile ambasadorului von der Schulenburg prefiguraseră întîlnirea Molotov-Hitler. Moscova acuzase Germania de violarea Pactului Nazisto-Sovietic. Ribbentrop i-a trimis lui Schulenburg o telegramă pe care să i-o înmîneze lui Stalin. Aceasta propunea împărţirea lumii între Germania, Japonia, Italia şi Uniunea Sovietică. Schulenburg a aşteptat patru zile înainte de a i-o înmîna lui Molotov, nu lui Stalin. Ambasadorul evita să se expună furiei lui Stalin în faţa eschivărilor lui Hitler.

Cînd Molotov s-a dus la Berlin ca să întrebe cînd va începe Germania invazia, Hitler a spus că aştepta ca vremea din Canalul Mînecii să se amelioreze. Comisarul sovietic a spus că iarna vremea nu se ameliora niciodată. Care erau intenţiile reale ale liderului nazist? A urmat o ceartă acidă. Apoi Hitler şi-a schimbat dispoziţia, a descris Imperiul Britanic drept un domeniu mondial aflat în faliment şi a spus mieros: „Cei care vor împărţi prada nu trebuie să se certe”. Cu bombele britanice răsunîndu-i în urechi, Molotov a spus că, în mod evident, imperiul acela nu era chiar aşa de uşor de tranşat.

Sursele Verei susţineau că Hitler voia România înainte ca Stalin să o exploateze ca bază pentru subversiune în Balcani. Un observator, aflat acum în Londra, Charles „Dick” Ellis, s-a întîlnit cu ea pe micul pod din St. James’s Park. El îşi amintea că i-a spus că România era pierdută. Hitler trimisese o misiune militară la Bucureşti. „În ochii lumii, sarcinile ei vor fi de a întreţine relaţii prieteneşti cu România”, a spus Hitler Înaltului său Comandament. „Sarcinile reale vor fi de a proteja petrolul şi de a proteja flancul sudic în războiul care va urma cu Rusia.”

Regele Carol abdicase şi se mutase în Elveţia. Vera a considerat că ar fi bine să discute din nou cu el. Avea pretextul vizitării cunoştinţei ei din Lausanne, mama văduvă a tînărului rege Ananda al Siamului, acum Thailanda. Ellis i-a recomandat să fie prudentă. „Serviciile de informaţii elveţiene sînt cele mai bune. Trebuie să fie, într-o ţară mică înconjurată de forţe ostile. Pentru noi este un mijloc de a întîlni germani prietenoşi pe teren neutru.”

Tot în noiembrie 1940, Gubbins a fost instalat în mod formal în Baker Street. Pe 25 a venit prima directivă oficială a SOE: „De a submina rezistenţa mentală a forţelor inamice, mai ales a celor din teritoriile ocupate”. Asta era o lovitură la adresa SIS, a cărei pierdere a reţelelor îl făcuse pe Churchill să strige, plin de durere: „Nu mai am nici o sursă de informaţii în Europa”².

Vera a obţinut directiva lui Hitler pentru operaţiunea Barbarossa, datată 18 decembrie 1940, „de a zdrobi Rusia Sovietică printr-o campanie rapidă înainte de sfîrşitul războiului împotriva Angliei”. O versiune a directivei a venit prin intermediul prietenului ei de la consulatul american din Berlin, fostul corespondent al Associated Press William Russell. Acest lucru a fost repetat de consilierul comercial american, Sam Woods, care se întîlnea în mod regulat cu informatori într-un cinematograf din Berlin. Woods fusese în Roma atunci cînd Mussolini se lăudase că puternica lui marină făcea din Mediterana „un lac italian”. Vasele britanice aveau să fie scoase de pe rutele maritime spre baze importante din Orientul Mijlociu.

În ziua în care Churchill îl omagia pe Chamberlain, 20 de biplane Swordfish au mutilat flota de război a lui Mussolini la baza ei din Taranto. Navele de război italiene se adăposteau în ancorajul puţin adînc din Taranto, dar torpilele avioanelor Swordfish mergeau aproape de suprafaţă, ghidate de aripioare din lemn improvizate de tîmplarii de pe portavionul Illustrious. Acest lucru nu mai fusese făcut niciodată. Vera îi învăţa pe stagiarii SOE această lecţie: „Sincronizarea, surpriza, imaginaţia şi îndrăzneala pot submina un inamic mai puternic”.

Ambasada japoneză din Berlin a trimis experţi care să studieze operaţiunea. Şase săptămîni mai tîrziu, ambasadorul american la Tokyo, Joseph Grew, raporta zvonuri despre planuri pentru un atac-surpriză asupra Pearl Harbor.

Dacă japonezii învăţaseră o lecţie din Taranto, la fel făcuse şi Vera. Planul Ruthless de a captura o maşină Enigma fusese amînat din cauza lipsei de mijloace de comunicare independente. În timpul raidului, avioanele Swordfish întrerupseseră comunicarea radio, dar în urma trăgătorilor atîrnau antene lungi din sîrmă pentru telegrafierea în codul Morse. SOE nu avea nici un sistem de emisie-recepţie independent de SIS sau de Serviciul Radio Diplomatic, care deţineau controlul comunicaţiilor radio. Vera i-a cerut ajutorul lui Fleming, cel care a născocit Ruthless. Acesta i-a găsit nişte bobine din antenele folosite de străvechile amfibii Walrus ale marinei. Vera i-a pregătit pe telegrafiştii ei să folosească astfel de antene lungi.

În acel noiembrie întunecat, Vera a învăţat alte modalităţi simple de a depăşi lipsa echipamentului sofisticat. Cercetaşii, precum şi cei cu abilităţi speciale, care erau numiţi Cercetaşii Regelui, transmiteau mesaje pe bicicletă cînd bombele întrerupeau liniile telefonice. Cu banderola ei de supraveghetor antiaerian la braţ, Vera l-a întrebat pe un biciclist de ce mai erau purtate păpuşi imitîndu-l pe Guy Fawkes pe străzi, exact ca înainte de război.

— Există trei cuvinte pe care trebuie să le ştiţi despre Guy, a fost răspunsul criptic. Întreabă-l pe bătrînul Marks de la Charing Cross Road nr. 84.

Vera nu l-a găsit pe bătrînul Marks, dar l-a găsit pe fiul său mic, Leo.

— A, da, a spus Leo. Praf de puşcă, trădare şi complot.

— Dar de ce să mai mergi cu Guy încoace şi încolo în mijlocul bombardamentelor?

— Guy Fawkes ne aminteşte că Hitler poate arunca în aer Parlamentul, îl poate trăda, poate complota împotriva lui, dar noi îl vom spînzura, îl vom tîrî şi îl vom tăia în patru pentru asta, exact cum am făcut şi cu domnul Fawkes, a spus Leo, tînărul rebel precoce.

Evreii din Franţa erau deja înregistraţi şi avertizaţi că vor plăti pentru actele lor de teroare. Agenţii Verei trebuiau să fie invizibili, asemenea păpuşilor umplute cu hîrtie care făceau parte din decorul londonez. Agenţii ei operativi trebuiau să acţioneze în celule separate, comunicînd doar prin curieri care se pierdeau în peisaj. Fete pe biciclete. Fermieri muncind pe terenuri îngrădite. Baza centrală trebuia să aibă telegrafişti pe teren, echipaţi cu acel tip de antene trase după ele de demodatele Swordfish şi Walrus.

Prima întîlnire a lui Leo Marks cu Vera a precedat intrarea lui în SOE. Ca criptograf-şef, Leo era amator de psihologie şi scrisese un scenariu de film atît de macabru încît fusese interzis de cenzură. Le întreba pe toate fetele care voiau să lucreze la coduri: „Faci rebusuri?”. Dacă făceau, erau acceptate. Explicaţiile lui Leo au venit mai tîrziu. El era geniul evreu care a inventat o variantă mai sigură a vechiului sistem de codare al SOE. A produs carnete de codare cu pagini de unică folosinţă din cea mai fină mătase, inserate în căptuşeala hainelor agentului. Numere aleatorii erau imprimate pe mătase; fiecare şir de numere era utilizat pentru codarea unui singur mesaj, după care era rupt. Dacă Gestapo-ul se apropia, mătasea dispărea la atingerea unui chibrit. Mătăsurile lui îi dădeau unui agent şansa de a trăi puţin mai mult, în loc să înghită o pastilă de cianură pentru a scăpa de torturi. Mai tîrziu, Vera a spus că agenţii lucrau „între mătase şi cianură”³.

Un coşmar care se tot repeta o bîntuia pe Vera în timpul iernii 1940-1941. Acesta refăcea o scenă observată de tatăl ei, Max Rosenberg: într-un cimitir, la miezul nopţii, sătenii dezgroapă un trup. Cadavrul este străpuns cu o furcă. Este scoasă inima. Peste corpul mutilat este împrăştiat usturoi, înainte ca acesta să fie întins la loc în mormîntul său. Inima era purtată în vîrful furcii pînă la o răspîntie, unde era arsă, cenuşa era dizolvată în apă, iar soluţia era băută de copii şi de părinţi. Crezînd că sînt urmăriţi de un vampir care le bea sîngele după ce ieşea noaptea din mormînt, sătenii urmaseră un ritual care inspirase clasicul roman Dracula din 1897 al lui Bram Stoker, o readucere la viaţă a înspăimîntătoarelor legende din Transilvania. Astfel de superstiţii erau răspîndite din nou în Europa de propaganda nazistă împotriva evreilor.

Coşmarul o făcea pe Vera să se simtă izolată. În cercul ei londonez, nimeni nu putea să intuiască ce gîndesc naziştii aşa cum o făcea ea. Îl privise pe contele von der Schulenburg în Bucureşti începînd să înţeleagă cu atîta greutate puterea distructivă nevăzută a Germaniei. Acum privea Franţa ocupată cu o stupoare similară. O administraţie de tip colonial era condusă de la Paris de comandantul militar german. Comandanţii lui regionali negociau cu oficialii locali. Se făceau înţelegeri, ca în Berlinul antebelic, pentru a-i înşela pe oamenii cinstiţi. Imitînd apelul timpuriu al lui Hitler la renaştere naţională, era invocată autoritatea delegatului general al guvernului francez în teritoriile ocupate. Franţa avea să renască prin muncă, familie şi patrie. Vera ştia că oamenii se vor răscula împotriva acestui praf în ochi. Dar informatorii aveau să-i trădeze pe oponenţi. Oamenii cu afaceri mici aveau să-i toarne pe rivalii lor. Articolul 19 al armistiţiului germano-francez, cunoscut drept clauza predării la cerere, însemna în realitate că evreii bogaţi aveau să fie jefuiţi de cei care îi denunţau.

Un ordin german cerea un recensămînt al evreilor. La Tours, Feldkommandant-ul i-a pus pe evrei să poarte acte de identitate ştampilate cu „Juif”. La Saint-Nazaire, René Ross, care cîştigase medalii pentru acte de curaj extraordinare în războiul din 1914-1918 şi din nou în 1939-1940, era trecut pe lista ostaticilor evrei de ucis în represalii. Revoluţia Franceză, care îndepărtase stigmatul de a fi numit evreu, era uitată. Naziştii şi simpatizanţii lor l-au readus la viaţă – mai întîi lent, dar Vera ştia că ritmul avea să se accelereze. Trebuia să fie atentă la micile trădări locale care puteau distruge o reţea SOE.

Pentru a uşura tensiunea care îi copleşea pe agenţi în noaptea în care plecau spre teritorii ostile, Vera nu a îngăduit niciodată nimănui să vadă pe faţa ei sau în atitudinea ei altceva decît stilul englezesc flegmatic pe care îl cultivase, de a trata ameninţările cu umor. Glumea cu piloţii din Escadrila Lunii Pline care trebuiau să se strecoare la joasă altitudine pe teritoriul ostil: „Mama mi-a spus întotdeauna să zbor încet şi jos”.