20

„Angajaţi speciali care nu sînt plătiţi
din fondurile armatei”

Bombardamentul groaznic asupra Londrei din iarna 1940-1941, timp de 76 de nopţi consecutive, s-a întins pe o perioadă de 12 luni, care a luat sfîrşit atunci cînd Hitler a declarat război Statelor Unite în decembrie, crezînd că Japonia dăduse o lovitură decisivă la Pearl Harbor. În schimb, americanii s-au mobilizat. În timpul Anului Singuratic, Vera s-a luptat pentru rămăşiţele de la masa săracă a şefilor de Stat-Major: SOE a dus o lipsă acută de avioane şi nave pînă cînd oamenii lui Bill Donovan de la Londra, cum ar fi David Bruce, au fost împuterniciţi în mod deschis să dea o mînă de ajutor. Bruce îşi amintea: „Agenţii prost echipaţi erau mărturia curajului solitar care Verei i se părea dificil de descris altfel decît prin cuvintele scriitorului francez François de La Rochefoucauld: «Curajul perfect este să faci fără martori ceea ce altcineva ar fi capabil să facă doar dacă întreaga lume l-ar privi»”.

Un agent, Virginia Hall, prefera să îl citeze pe Tweedledum: „În general sînt foarte curajos... numai că astăzi se întîmplă să mă doară capul”.

Virginia a lucrat mai întîi sub acoperire, ca corespondent al The New York Post în Franţa, la Vichy. Îşi telegrafia rapoartele ca orice alt jurnalist neutru. După ce SOE a recrutat-o, Virginia urma aceeaşi procedură. Asta implica o anumită siguranţă. Companiile de telegrafie nu dădeau chiar oricui depeşele de revista presei. Supraveghetorii contraspionajului se aşteptau ca unui agent care se dădea drept jurnalist să-i fie respinse la celălalt capăt telegramele cu taxă inversă. Virginia se baza pe munca de teren şi pe proteza de lemn căreia îi spunea Cuthbert. Activităţile ei au devenit tot mai complexe, ţinînd pasul cu nevoile Verei.

Viaţa Virginiei de dinainte de război ar fi stîrnit suspiciunea germană. După studii la universităţi europene şi un curs intensiv de limba franceză la George Washington University din Washington, D.C., ea lucrase în Polonia la serviciul diplomatic american. Un accident la poligonul de tragere din Turcia a făcut-o să-l achiziţioneze pe Cuthbert. A călătorit spre Anglia prin Spania şi a devenit funcţionar pentru coduri în departamentul militar al ambasadei americane, de unde David Bruce a redirecţionat-o spre SOE. Cînd Parisul a căzut, Virginia conducea ambulanţe. A fugit la Londra şi s-a întors după ce Franţa înfrîntă a fost împărţită. Germanii au ocupat zona mai largă a ţărmului atlantic şi cea de nord, guvernînd nominal de la Vichy, a cărui miliţie făcea mare parte din treburile murdare ale Gestapo-ului în zona neocupată. Charles de Gaulle, un general francez obscur, a emis o chemare la arme din Londra cu patru zile înainte de armistiţiu, sfidînd ceea ce el numea „această guvernare a statului francez condusă de la Vichy”.

Virginia a raportat: „Francezii sînt şocaţi de coşmarul ocupaţiei. Acte de rezistenţă încep ca mici împunsături. 90% din populaţie lucrează pămîntul şi o revoluţie ţărănească se extinde”. Mai tîrziu, ea a adăpostit militari aliaţi transfugi, pe unii dintre ei numindu-i „porumbeii ei călători”. Aceştia transportau rapoarte codate care nu puteau fi telegrafiate. „Nu porumbeii reali trimişi în Franţa de SIS, ai cărei agenţi trebuiau să lege mesaje secrete de picioarele lor şi să-i trimită acasă”, spunea ea mai tîrziu.

În februarie 1941, Vera a îndrumat-o pe Virginia către liderul de escadrilă Bill Simpson, care încă trecea prin operaţii plastice, mîinile lui fiind arse atît de rău încît el nu avea să mai poată scrie vreodată, decît cu un creion înţepenit între un deget mare mutilat şi ciotul celui alăturat. Dar, în compensaţie: „Am ajuns să am o memorie exactă!”, mi-a spus el mai tîrziu. Îi antrena şi pe alţii în dezvoltarea memoriei. „Virginia nu avea nevoie de asta”, a spus el. „Ea avea deja o memorie fotografică.”

Pe 23 august 1941, înarmată cu un paşaport american, Virginia a luat o cursă comercială Londra-Lisabona şi apoi un tren spre Barcelona. În Spania a dobîndit un nou paşaport american şi o acreditare care să acopere afacerile guvernului de la Vichy. La 4 septembrie umplea deja „editoriale” cu informaţii preţioase. Descria Vichy-ul drept „un loc infinitezimal de mic pentru a adăposti guvernul Franţei şi Imperiul Francez”.

Virginia a descoperit că rapoartele ei de presă puteau trata detalii mărunte ale vieţii cotidiene, care îi erau utile Verei, fără ca ele să-i alarmeze pe cenzorii de la Vichy. SOE putea să citească printre rînduri informaţii foarte importante. Ea scria observaţii aparent inofensive, care conţineau informaţii vitale: „Nu există taxiuri la gară, doar 5-6 autobuze şi cîteva trăsuri. Am luat un autobuz pe gazogen, cărbune în loc de benzină”. I-a contactat pe fermierii francezi care îl ajutaseră pe Bill Simpson. Acesta îi spusese că unii dintre ei erau la curent cu activităţile naziste. „La curent e adevărat literalmente în cazul unei matroane de bordel şi a damelor ei”^1*, a glumit ea mai tîrziu într-o scrisoare codată către Vera. Virginia a analizat ziarele din orăşele mici care acopereau evenimentele locale cu detalii revelatoare. În noiembrie 1941, ea a retransmis un articol ameninţător: „Fermierii danezi sînt mutaţi în Polonia”.

Emisiunile zilnice ale postului de radio pe unde scurte al Ştiinţei Creştine, WRUL, din Boston, o ajutau să facă deducţii. Stabilea legături cu oficiali de la Vichy identificaţi drept antigermani în emisiunile americane pe unde scurte controlate de FBI. Directorul acestuia, J. Edgar Hoover, colabora cu agenţia secretă a lui Stephenson cu sediul la New York şi a propus denumirea cu care aceasta a devenit cunoscută: British Security Coordination (BSC).

Atîta vreme cît America rămînea neutră, Virginia avea acces la oficiile consulare americane dotate cu camere pentru coduri din care putea comunica materiale sensibile. Mai tîrziu, Bill Donovan i-a aranjat o altă acoperire în calitate de corespondent al Chicago Times, plătită prin intermediul filialei din New York a Bank of London – South America, şi a cerut să fie transferată în Spania neutră, unde i-a ajutat pe transfugii aliaţi să se descurce cu poliţia locală. După patru luni, Viginia a spus că viaţa în Spania era prea plictisitoare şi s-a întors în Franţa.

La început, Virginia avea cam aceeaşi libertate de mişcare ca Sam Woods, texanul din Berlin. Avea acoperire jurnalistică; îşi folosea poziţia consulară pentru a culege informaţii. Spre deosebire de Virginia, care îl ascundea pe Cuthbert printr-un mers atletic cu paşi mari în timpul călătoriilor ei în străinătate, el nu era handicapat. Virginia l-a descoperit pe inventatorul francez al arzătoarelor cu combustibil lichid speciale utilizate pe marele transatlantic Normandie; acesta fusese presat să lucreze pentru constructorii de nave germani, fugise şi şi-a oferit expertiza marinei britanice.

Virginia avea un apartament în Lyon, o zonă de siguranţă aflată pe o rută de salvare pe care militarii aliaţi care scăpau din lagăre călătoreau spre teritorii neutru. Hartley Watlington, un pilot doborît, a spus mai tîrziu: „În bucătăria ei aveai mari şanse să te întîlneşti cu majoritatea prietenilor care treceau pe ruta de salvare”. El îşi amintea sfatul Virginiei: „Spune ceva cu voce tare într-un bistro şi nimeni nu o să dea atenţie. Dacă şopteşti, zece urechi se vor ciuli imediat”.

Au rămas celebre spusele unui şef al Gestapo: „Aş da orice să pun mîna pe tîrfa aia canadiană!”. La acel moment ea nu se mai dădea corespondent de presă extern şi trebuia să opereze clandestin, printre luptătorii din Rezistenţă care credeau că ea era franco-canadiană. În octombrie 1941, 11 agenţi au fost prinşi în Marsilia, una dintre regiunile ei. A fost o lovitură serioasă pentru reţelele de rezistenţă din sudul Franţei. Virginia şi-a format propriile unităţi de luptă şi a chemat alţi agenţi britanici, inclusiv pe Peter Churchill.

Emiţătoarele radio puteau duce la prinderea în capcană a unei întregi reţele, dar pe măsură ce SOE se extindea, Virginia a recunoscut necesitatea lor. Vera avea nevoie de specialişti în semnale SOE care să trieze mesajele primite de la operatorii din teren. Germanii îmbunătăţeau metodele de depistare a emiţătoarelor secrete din Franţa, a cărei enormă capacitate industrială era înhămată la maşina militară germană, care avea nevoie de protecţie împotriva sabotorilor.

Verei îi lipsea prezenţa lui Bill Stephenson la Londra, chiar dacă el revenea în vizite scurte şi misterioase. Acesta era o sursă nepreţuită de idei. După propria lui evadare ca prizonier de război în 1918, Bill intrase într-o epocă de aur a unor invenţii cu mijloace improvizate. Primul său aparat radio a fost construit într-o casă plină de valve de sticlă, sîrme din cupru şi aparate de sudură. Progresase la puternicele aparate de emisie radio din oţel cenuşiu ştanţat care au devenit principalele mijloace de comunicare prin telegrafie. Casa lui din New York era Hotelul Dorset, într-un apartament de lux închiriat de la Marion Davies, văduva lui William Randolph Hearst. Acolo putea discuta liber cu Vincent Astor şi alţi americani interesaţi de spionaj. A prevăzut tehnologia cu rază laser înainte ca publicul să fi auzit măcar de cuvîntul „laser”. În aceste vremuri grele, el a recurs la improvizaţii simple. Dacă fabricile şi trenurile de marfă erau aruncate în aer, Franţa avea să recurgă la ceea ce el numea economie pe bicicletă. Agenţii pe biciclete aveau să devină parte din peisaj.

Verei îi lipsea de asemenea Billy, „deoarece el prepara cele mai bune martini. Gin Booth, foarte sec, puţin vermut, puţină coajă de lămîie, scuturat, nu amestecat”. Ian Fleming a copiat reţeta în timpul uneia dintre conferinţele lui la serviciile de informaţii ale marinei din SUA şi a folosit-o în romanele lui cu James Bond.

Vera a primit veşti din Algeria că spărgătorii de coduri polonezi fuseseră evacuaţi acolo, dar erau trimişi înapoi la o bază de spargere de coduri dintr-o zonă neocupată. Părea inevitabil ca secretul Enigma să fie descoperit de germani dacă aceştia preluau controlul întregii Franţe continentale. Hans-Thilo Schmidt, spionul Enigmei, fusese văzut în Elveţia, într-o călătorie de la Berlin. Era cumva agent dublu?

Contele von der Schulenburg revenise la Moscova şi păstra legătura cu Vera. Idioscincraziile vieţii diplomatice permiteau oficialilor dintr-o tabără să dea peste cei din cealaltă la recepţii luxoase. Asta îi permitea lui Schulenburg să dea unui intermediar scrisori de trimis printr-o servietă diplomat britanică. Pericolele interceptării sporeau. Dar apăruse o altă sursă bogată de informaţii esenţiale: Cenzura Imperială.

Aceasta s-a produs prin intermediul lordului Tweedsmuir, mai familiar preşedintelui Roosevelt drept John Buchan, autorul de romane de spionaj. Ca guvernator general al Canadei, Tweedsmuir a propus, în timpul neutralităţii americane, „să se strecoare pe furiş acolo ca să discute chestiuni delicate” cu F.D.R., care i-a scris înapoi: „Eu merg aproape literalmente pe becuri. Deocamdată nu spun nimic, nu văd nimic şi nu aud nimic”. Lordul Tweedsmuir a luat trenul spre New York pentru „un control medical” şi s-a întîlnit cu Roosevelt în Hyde Park.

Aceasta a fost ultima mare aventură de spionaj pentru Tweedsmuir. Scoţianul era un sionist convins, numele lui fiind înscris ulterior în Cartea de Aur a Israelului. F.D.R. a fost de acord să dirijeze serviciile poştale americane transatlantice, maritime şi aeriene, prin Bermuda şi Trinidad, colonii aflate sub control britanic strict. Fetele trimise din Marea Britanie fuseseră pregătite să deschidă şi să resigileze pachetele fără să lase o urmă. Tweedsmuir a murit la vîrsta de 64 de ani, într-un moment prost din 1940, în care cunoştinţele sale despre acţiunea secretă erau necesare la începutul alianţei dintre serviciile americane şi serviciile britanice. Dosarele nu au fost făcute publice niciodată în Marea Britanie, dar unele arhive guvernamentale din Bermuda conţin mesaje schimbate între Stephenson şi Cenzura Imperială, indicînd care scrisori sau pachete din America de Nord către Europa ar trebui examinate, ceea ce a condus la o abundenţă de informaţii utile.

Vera a aflat de planurile germane de a mobiliza sclavi muncitori şi de a trece fabricile franceze la producţia de arme şi muniţii. Însă era nevoie de timp pentru a îmbunătăţi dispozitivele de sabotaj, timp pentru a-i convinge pe industriaşii francezi să faciliteze munca experţilor în demolare ai SOE. Compensaţiile de după război erau garantate prin emisiuni BBC care conţineau o expresie aleasă de fabricantul francez. Unele porturi franceze ocupate construiau submarine U-boot germane; asta oferea acces rapid la rutele comerciale britanice, reducînd nevoia ca navele de vînătoare germane să urmeze căi de navigaţie mai lungi şi mai furtunoase prin Marea Nordului şi în jurul Scoţiei. Agenţii norvegieni operau deja acolo. În Danemarca se ajungea prin Suedia. Olanda i-a dat pe Joop Westerweel şi Joachim Simon, care au trimis transfugi evrei prin Andorra.

Vera voia să-l folosească cît mai urgent pe tînărul editor Varian Fry din New York, pe care îl cunoscuse la Berlin. La 32 de ani, acesta se mutase în Franţa pentru a-i ajuta pe refugiaţii evrei ameninţaţi cu extrădarea în Germania nazistă în condiţiile infamei clauze a predării la cerere care fusese acceptată de Vichy după capitularea Franţei. Aproape patru milioane de refugiaţi erau înghesuiţi în zona neocupată. În Marsilia, Fry a început să proiecteze un centru de salvare american, furios că înfrîngerea Franţei beneficia de mai puţin spaţiu de presă în New York decît Expoziţia Mondială. Vera l-a localizat pe Fry cu ajutorul agenţiei lui Stephenson din New York. Ea avea nevoie de matematicieni şi oameni de ştiinţă evrei care puteau fi utili. „Naziştii au înlăturat în mod stupid tocmai talentele necesare creării de noi arme”, îşi amintea ea. O altă nouă agenţie, MI9, culegea informaţii de la militarii aliaţi care se întorceau pe rînd acasă. Pentru a rămîne sigure, rutele de salvare ale MI9 erau ţinute separate de organizaţia lui Fry. Acesta primea un ajutor nepreţuit din partea unui caricaturist vienez, Bill Freier, care cumpăra acte de identitate necompletate de la tutungerii, imprima o imitaţie a ştampilei de cauciuc a prefecturii locale pentru a da cărţilor de identitate o poleială oficială, apoi falsifica nume şi detalii personale. Fry însuşi învăţase trucurile comerţului clandestin, iar cînd a fost obligat, în cele din urmă, să părăsească Franţa, o nouă carieră îl aştepta.

Ambasada americană din Londra urmărea corespondenţa codată de la legaţiile americane din Europa care ar fi putut să o ajute pe Vera. Acest lucru era aranjat de David Bruce, care avea susţinerea celor care erau de acord cu concluzia incriminatoare la care ajunseseră Ian Fleming şi amiralul Godfrey, în urma călătoriilor pe care le-au făcut la Washington: „Nu există un serviciu secret de informaţii american. Cînd americanii vorbesc despre SIS-ul lor, ei se referă la echipa mică şi necoordonată de agenţi speciali care călătoresc în străinătate în numele departamentelor guvernamentale. Aceşti agenţi sînt, în cea mai mare parte, amatori fără calificări speciale”. Înainte ca Donovan să-şi primească propriul serviciu de spionaj, The New York Times era, scria Fleming, „mai de încredere, mai rapid şi mai ieftin”.

În Londra, Vera închiria camere mici în hoteluri mizere pentru sarcinile administrative. Gubby folosea birourile evacuate de comisarii pentru închisori din complexul Marks & Spencer. În faţa clădirii 64B din Baker Street era acum o plăcuţă de alamă inscripţionată Inter-Services Research Bureau. Fiecare ţară ocupată din Europa avea propriul grup de informaţii, iar ofiţerii lor de legătură lucrau cu reprezentanţii din secţiile locale ale biroului.

Tînărul Leo Marks glumea că el era angajat de SOE doar pentru că se credea că are legătură cu Marks & Spencer şi putea să-i convingă pe proprietari să furnizeze SOE şi alte facilităţi. Fişa postului său de „angajat special care nu e plătit din fondurile armatei” ilustra dificultatea pe care o aveau mulţi de a determina cine de la care departament provenea, pentru a lucra unde.

Vera avea o listă mentală de „grade duble”, militari în haine civile. Ben Levy, un dramaturg bine-cunoscut, era „angajat special” cînd a fost trimis la New York sub un nume fals. El s-a prezentat la BSC drept „domnul Charles”. O secretară a spus: „Ah, trebuie să fiţi Ben Levy”. După asta, el nu a mai avut niciodată încredere în măsurile de securitate, mai ales cînd introducea agenţi în Albania pe mare¹. Lordul Halifax l-a cunoscut la Washington pe Bill Stephenson drept „domnul Williams”. Astfel de precauţii provocau genul de confuzie care era utilă şi pentru ascunderea activităţilor SOE şi BSC de duşmanii lor de la Whitehall. Vera făcea ce voia ea „în limitele spiritului constitutiv al SOE, care este de a încălca regulile”. Birourile principale ale lui Stephenson de la Rockefeller Center erau împărţite la vedere cu Bill Donovan.

Donovan a fost numit coordonator al informaţiilor într-un memorandum interdepartamental pe care F.D.R. mîzgălise: „Rog duceţi asta la îndeplinire în mod confidenţial”. Sub această acoperire, Donovan s-a întors la Londra. A găsit-o pe Vera într-o „debara”, în mijlocul grupului de birouri din Baker Street aflat, din fericire, departe de Whitehall. Principala centrală a SOE era concepută să inducă în eroare, conectată la centrale îndepărtate din punct de vedere geografic, în cadrul unui sistem public de telefonie pe care îl utilizau toţi abonaţii, prin formarea primelor trei litere, urmate de numere: WELbeck, AMBassador, ABBey. Numerele SOE erau secrete, iar cei care sunau fără a fi autorizaţi erau uluiţi cînd erau deviaţi către un abonat nevinovat.

Tinerii ofiţeri care doreau să se înroleze în SOE erau informaţi: „Nu mergeţi în Baker Street. Veţi fi invitaţi”. Vera i-a spus lui Donovan: „E ca un club diferit de celelalte cluburi. Femeile pot să se înscrie. Comitetul de înscriere te examinează într-un birou de la Horse Guards sau într-o cameră de undeva din centrul Londrei”. Ea ştia că Donovan nu îndrăgeşte cluburile care se limitau la clasa conducătoare din Anglia. Cumnatul regelui George al VI-lea şi ofiţeri ai casei regale erau membri ai SOE, dar era un club accesibil şi pentru vînzătorii ambulanţi de pe stradă. Administratorii lui erau bancheri, dar el nu era răspunzător în faţa nici unui consiliu de administraţie.

Un sprijin financiar enorm era strîns din partea echivalentului SOE al lui Donovan. Acesta vedea cum Vera trebuie să se milogească pentru nişte firimituri. Vera era anonimă şi nu putea să ceară finanţare americană. Însă exista tot mai multă bunăvoinţă din partea americanilor, pe măsură ce se vedea cum londonezii treceau peste bombardamentele aeriene din 1940-1941 fără să plece capul. Banii şi armele puteau să fie colectate de dna Miniver, o englezoaică fermă venerată de americani de cînd fusese difuzat un film popular a cărui valoare propagandistică, spunea Churchill, era echivalentă cu o flotă de luptă. Aceasta a fost trimisă în turnee în America de Nord pentru a ţine conferinţe, dar nu putea să spună nimic despre situaţia dificilă a SOE. Nu exista o dnă Miniver reală. Ea era acoperirea unei jurnaliste, Jan Struthers, care înainte de război scrisese în Times despre bucuriile simple ale traiului la Londra, despre o casă de la ţară din Kent şi despre nimic mai îngrijorător decît servitoarele capricioase şi un soţ care adormea după cină în spatele ziarului. În timpul războiului, americanii au crezut că ea e dna Miniver, gospodina îndrăzneaţă şi mama curajoasă care se opunea nemţilor. Familia Roosevelt a găzduit-o la Casa Albă, iar Hollywood-ul a distribuit-o în rolul ei pe Greer Garson.

Donovan a întrebat despre operaţiunea Ruthless plănuită de Ian Fleming.

— S-a feştelit, a spus Vera. Bletchley avea nevoie de ultima versiune a Enigmei cu trei rotoare a marinei germane. Am adus epava unui Heinkel cu două motoare în stare de zbor. L-am chemat pe Charles Fraser-Smith, care administrase terenurile agricole ale familiei regale marocane. Era într-un sat englezesc, lucrînd la gadget-urile Q, numite după tunurile Q care sînt deghizate ca traulere pentru a păcăli submarinele germane. Am furat o veche bază aeriană de lîngă Bedford, la 40 de minute de mers cu motocicleta de Bletchley. Am luat echipament de zbor de la aviatorii germani doborîţi. Fleming era în Dover ca să dirijeze operaţiunea. Apoi a fost abandonată. Nu aveam nici un fel de control asupra radiotransmisiunilor SIS, care erau monitorizate de germani, iar aceştia puteau să-şi dea seama că Ruthless era o momeală pentru a captura una dintre ultimele maşini Enigma. Atunci secretul ar fi răsuflat.

Secretul era, desigur, faptul că Bletchley spărsese codurile Enigma şi cererea neîncetată pentru ultimele versiuni germane. Disputa asupra controlului radiocomunicaţiilor a ajuns la punctul critic. În timp ce mesajele SOE erau decodate de SIS înainte de a fi transmise mai departe, adjunctul de la SIS, „Unchiul Claude” Dansey, putea să reţină informaţia. Dansey acuza SOE că face zarvă şi atrage atenţia inamicului asupra propriilor lui operaţiuni. Vera încă nu credea că astfel de operaţiuni erau posibile după dezastrul SIS. Secretomania proteja treaba de mîntuială a tuturor agenţiilor secrete pentru a nu fi expusă public. Vera avea nevoie de echipament de producţie americană, fabricat după indicaţiile SOE. Fraser-Smith a conceput noi tipuri de radioemiţătoare şi aparate de emisie-recepţie, dar era stînjenit de penuria de materiale şi muncitori calificaţi.

Pentru Donovan nu era uşor să vadă în spatele paravanelor de securitate. Vera spusese că documentele ei de familie se pierduseră în bombardamentele aeriene din 1940-1941. Nu exista nici o modalitate de a dovedi că asta era fals. Donovan se familiarizase acum cu obiceiurile locale ale dicreţiei şi reţinerii. „Foarte dur atac asupra oraşului”, a fost tot ce a notat Alexander Cadogan despre un raid aerian care aproape că a incinerat Catedrala St. Paul.

Vera punea în contrast concizia verbală a lui Cadogan cu titlul lui formal de Subsecretar Permanent şi Prin Urmare Consilier Oficial Principal al Ministrului de Externe. „Britanicii se ascund în spatele titulaturilor lungi şi a cuvintelor puţine”, a spus ea. Cadogan a folosit două cuvinte pentru groaznicele bombardiere: „Cîini murdari”.

Bombardamentele care au întrerupt armistiţiul de Crăciun în 1940 l-au plasat ferm pe Donovan de partea Marii Britanii. După ce SOE a reuşit în sfîrşit să obţină controlul asupra sistemului ei de semnale, Vera a insistat ca mesajele să rămînă scurte. Transmisiile lungi dădeau inamicului timp să detecteze agenţii, ceea ce aproape a terminat-o pe contesa poloneză Krystyna Skarbek, cunoscută Verei drept Madame Marchand şi ulterior drept Christina Granville.

 

1*. Joc de cuvinte intraductibil între „abreast” („la curent”) şi „a breast” („un sîn”) (n. tr.).