21
„Putea să facă orice cu dinamita,
mai puţin s-o mănînce”
Agonia Poloniei s-a intensificat. Vera a trecut de la distracţiile descurajante ale războiului interdepartamental la inspiraţia pe care o dădeau bravura şi ingeniozitatea contesei poloneze. Krystyna lucrase singură pentru a scoate la lumină militari polonezi supravieţuitori. Aducea provizii prin contrabandă, folosindu-se de resursele sale ingenioase, pentru o armată clandestină care se înălţa din molozul lăsat de asaltul german. Relatările ei din interiorul Poloniei constituiau o lectură dureroasă pentru Gubby, care era marcat de incapacitatea lui de a se ţine de cuvînt şi de a înarma gherilele poloneze. Erau plănuite paraşutări, dar refuzul unor avioane RAF adecvate amîna misiunile.
Krystyna Skarbek se născuse în mai 1915 pe marea moşie a familiei de lîngă Varşovia. La şcoală fusese o rebelă. „Era o şcoală catolică, iar eu aveam o mamă evreică”, a spus mai tîrziu Krystyna. „Asta era la fel de rău ca a avea părinţi divorţaţi. Am fost stigmatizată drept «recalcitrantă» după ce am dat foc unei călugăriţe.”
Ea a escaladat în mod regulat munţi în adolescenţă, a ajuns să-i cunoască pe toţi instructorii de schi din staţiunea de iarnă Zakopane şi făcea contrabandă cu ţigări, tutun şi votcă poloneză peste graniţă pentru distracţie. Această experienţă se dovedea acum mai utilă decît notele bune.
Ajunsese prima oară în Anglia în 1940-1941, fiind soţia de 25 de ani a lui Jerzy Giżycki, a cărui ambiţie de a scrie povestiri de aventuri îi dusese în Africa de Est. „Mergeam pe Pall Mall şi am intrat în vorbă cu un bărbat pe care îl cunoscusem la Puşcaşii Est-Africani”, a spus Jerzy mai tîrziu. „M-a întrebat dacă făceam ceva şi eu am spus că nu, doar mă plictiseam la o editură. El mi-a spus: «Se caută tembeli ca tine care să sară din avioane în Franţa». Şi mi-a dat o adresă. Acolo era o femeie cu faţa împietrită, atrăgătoare, dar rece ca un sloi de gheaţă, adică foarte rece. Acum ştiu că era Vera Atkins. M-a ascultat, iar cînd i-am spus că vorbesc franceza mi-a spus: «Păi, cine nu vorbeşte?», iar eu am crezut că e proastă, pentru că nu toată lumea vorbeşte franceza. Tocmai plecam cînd ea a spus ceva în argoul francez care m-a făcut să mă întorc. Mă verifica. Mi-a zis să mă văd cu cineva într-un local care suna ca Fund Gol1*. Era Blair Atholl, pe moşia unui duce. Sergenţii-majori urlau ordine precum: «Omorîţi-i pe nemernici!». Nu am văzut nici urmă de paraşută.”
Jerzy nu avea nevoie de nici o paraşută. Era „angajat special”, asemenea lui Kavan Elliott, Agent Britanic D/M 97, al cărui fiu Geoffrey a reuşit să-i documenteze activităţile abia în secolul XXI. Jerzy a făcut instrucţie pentru trupele de comando, a fost trimis la Paris ca vînzător de săpun pentru Lever Brothers şi i s-a spus să stea liniştit.
Krystyna a fost intervievată de un anume maior Gielgud. Mai tîrziu, ea a descoperit că acesta era fratele lui sir John Gielgud. Maiorul a fost încîntat de claritatea şi de detaliile relatărilor acestei tinere femei uluitor de atrăgătoare. Krystyna a spus că germanii se comportau ca nişte bătăuşi cînd mergeau în haită, dar se pişau pe ei cînd erau separaţi de prietenii lor şi se căcau pe ei cînd erau atacaţi cînd erau singuri. Ea a propus, cu multă pasiune, modalităţi de a întări moralul polonez şi de a le transmite că nu fuseseră uitaţi. Gielgud a redirecţionat-o spre Vera. Cele două vorbeau aceeaşi limbă: sabotaj, subversiune, să-i sperie de moarte pe germani. Krystyna a spus că putea să se întoarcă în Polonia schiind peste munţi. Putea să trimită rapoarte prin Budapesta, unde avea prieteni care puteau călători liber în Ungaria şi chiar în Austria.
Vera a aranjat ca Krystyna să se stabilească în Budapesta şi să fie plătită cu echivalentul a 10.000 de dolari în banii de astăzi pe o perioadă de şase luni, în calitate de corespondent de presă. Plăţile aveau să treacă prin contul bancar al lui Frederick Voigt, colaborator al Manchester Guardian. Banii proveneau de la George Taylor, omul de afaceri australian bogat şi cu obrazul gros care contribuise la finanţarea operaţiunilor subversive.
La început, Krystyna a lucrat cu Andrzej Kowerski, ocupîndu-se de rutele de salvare pentru militari polonezi şi cehi aflaţi în drum spre Anglia pentru a relua lupta. Se spune că sex appeal-ul ei l-a adus pe un agent SOE la disperare cînd aceasta i-a respins avansurile. Acesta s-a aruncat în Dunăre. „Din fericire”, a notat Vera acid, „Dunărea era îngheţată”.
Krystyna voia să instaleze în Budapesta un post mobil de ştiri radio care să emită în poloneză. Ea înţelegea importanţa de a aduce în ţară cît mai multe informaţii precise posibil. S-a întors prima oară pe schiuri şi a cules informaţii detaliate despre dezordinea din rîndul trupelor germane după o călătorie neîntreruptă de cinci săptămîni. Krystyna a adunat un talmeş-balmeş de informaţii detaliate care contraziceau impresiile Whitehall-ului. Ea a raportat: Armata germană şi Gestapo-ul se detestau reciproc; avusese loc masacrarea a aproximativ 10.000 de soldaţi germani din Bavaria, cînd aceştia încercaseră să se revolte împotriva Înaltului Comandament din Berlin; aproximativ o sută de polonezi erau împuşcaţi în fiecare noapte în Varşovia. Poporul polonez nu avea nevoie decît de arme ca să se ridice împotriva opresorilor germani. Exista un număr estimativ de 100.000 de oameni înarmaţi în 18 grupuri de rezistenţă militante. Puţinele lor arme erau fie furate din depozitele germane, fie strînse de la ofiţerii polonezi masacraţi. Krystyna a identificat unităţi ale armatei germane care se deplasau spre est, spre ceea ce auzise că numeau „frontul rusesc”. Dar contesa a eşuat în lucrul care era cel mai drag inimii ei: nu a putut să o convingă pe mama ei evreică să părăsească Varşovia.
Între timp, soţul ei, Jerzy, i-a trimis un mesaj Verei, pe care el o ştia doar drept X-3, spunînd că se săturase, nu avea nimic de făcut în Paris în afară de a evita Gestapo-ul şi, mai presus de orice, îi era dor de Krystyna. I s-a spus să plece în Istanbul şi să se prezinte la Gardyne de Chastelain.
Iniţial, Gardyne se paraşutase înapoi în România, cunoscînd stilul mareşalului Ion Antonescu, care declarase Garda de Fier nazistă din România singurul partid politic recunoscut. Gardyne spera să repare o întrerupere de doi ani a comunicaţiilor dintre rezistenţa română şi Londra, dar poliţia locală a ridicat echipa lui de trei oameni. A fost eliberat cînd a spus că venise să facă pace cu Antonescu şi să prevină un atac rusesc. A plecat pe mare spre Istanbul, unde a fost ataşat unui departament de informaţii al legaţiei britanice. Gardyne cunoştea mişcările Krystynei, dar nu putea să i le dezvăluie lui Jerzy, care a fost încurajat să-şi facă mîna în spionajul local.
Krystyna a traversat de şase ori din Ungaria în Polonia peste munţi şi de încă opt ori peste graniţele slovace. Ea a oferit o imagine detaliată a transporturilor de muniţii spre est pe căile feroviare germane. A descris un vagon care părea să transporte o „cameră de gazare”. A raportat despre submarinele germane aflate în construcţie la Gdańsk. Pe 24 ianuarie 1941, poliţia ungară a arestat-o şi a predat-o Gestapo-ului. Ea a negat acuzaţiile că avea prieteni britanici şi a insistat că era scriitoare şi realizatoare radio. Cînd Gestapo-ul părea pregătit să treacă de la un interogatoriu dur la tortură, Krystyna şi-a muşcat limba pînă cînd şi-a stropit hainele cu sînge. Printre accese de tuse, a spus că suferea de tuberculoză. Un doctor ungar înţelegător a confirmat acest lucru. A fost eliberată şi, dînd cu tifla bătăuşilor Gestapo care credeau că are motive ascunse ca să-i cunoscă pe britanici, s-a dus direct la legaţia britanică. Consulul, sir Owen O’Malley, i-a spus să plece din Ungaria înainte ca alte lucruri şi mai rele să se întîmple şi i-a eliberat un paşaport britanic pe numele de Christina Granville. Apoi a ascuns-o în porbagajul maşinii lui de serviciu şi a dus-o peste graniţă în Iugoslavia. În Belgrad, ea a livrat legaţiei britanice ultimul dintre microfilmele pe care le culegea în mod regulat din Polonia, ascuns în mănuşile ei de schi.
O’Malley a spus că Krystyna a fost cea mai curajoasă persoană pe care a cunoscut-o vreodată. „Putea să facă orice cu dinamita, mai puţin s-o mănînce.”
Mai tîrziu, ea a primit distincţia George Cross, cea mai înaltă recunoaştere pentru bravură acordată civililor. În ultima ei acţiune de amploare, i-a condus pe maquisarzii ei francezi într-o luptă militară spectaculoasă. Cînd Maquis-ul francez a indus în eroare întăririle germane trimise să ajute la respingerea Aliaţilor în ziua Debarcării din Normandia, alte forţe inamice au fost prinse în capcană la Falaise Gap de polonezi înarmaţi. Ea a numit asta „o tuşă poetică drăguţă”. Vera a spus ulterior că asta era necaracteristic de locvace. De obicei Krystnya utiliza un limbaj laconic în rapoartele pe care le scria.
Şi numai realizările Krystynei din anul 1941-1942 au dovedit că operaţiunile subversive nu erau un expedient, erau absolut indispensabile. Dar Vera nu putea dezvălui nimic care putea pune în pericol securitatea, iar SOE încă trebuia să se lupte pentru aprovizionare din partea forţelor armate regulate. Beaulieu Manor din New Forest, casa familiei lordului Montagu, a fost împrumutată SOE ca şcoală complementară, ultimul centru de pregătire înainte ca agenţii să plece pe teren. Acum existau nouă agenţii secrete, atît de ascunse, încît istoria oficială a Political Warfare Executive a rămas ultra-secretă pînă la sfîrşitul secolului şi este în continuare mai mult ascunsă decît dezvăluită. Donovan a dezvăluit o parte din lucrurile făcute de aceasta după ce Vera i-a indicat că putea „găsi” în ţările inamice emiţătoare americane pe unde scurte care ar fi putut extinde propaganda PWE.
PWE provenea dintr-un colţ neobservat al Ministerului de Externe din timpul revoltei de dinainte de război împotriva împăciuitorismului şi la început a avut sediul în Electra House, pe Victoria Embankment, sub paravanul Imperial Communications Comittee. Apoi PWE s-a mutat pe întinsul domeniu de la Woburn Abbey al ducelui de Bedford, acolo unde Controlul din Londra venea la sfîrşit de săptămînă să lucreze la planuri de inducere în eroare, la o distanţă accesibilă cu bicicleta de Bletchley. PWE a fost menit să lucreze cu SOE, dar au existat lupte aprige între forţele armate, cercetătorii în securitate de la Ministerul de Interne, Ministerul Războiului Economic, Ministerul de Externe, BBC şi General Post Office. Cel mai controversat şef al PWE a fost sir Bruce Lockhart, condamnat ca spion britanic în Rusia şi eliberat în 1918, în schimbul unui prizonier sovietic important. Lockhart era autor, jurnalist şi diplomat şi avusese de asemenea o plantaţie de cauciuc în Malaya, acum Malaysia. Era în prea mare măsură un om de acţiune ca să suporte proştii din agenţiile secrete, unde, a scris el mai tîrziu, „cea mai mare parte a energiei care ar trebui direcţionată împotriva inamicului se pierde în vrajba şi invidiile interdepartamentale”.
Aceeaşi energie irosită a stînjenit la început eforturile Verei de a coopera cu serviciile secrete ale Franţei Libere, care aveau propria lor lege. Vera avea nevoie să afle mai multe despre spărgătorii polonezi de coduri care lipseau şi a folosit bucăţele de informaţii ca momeală. O momeală utilă era contele de Cardigan, care, ca fost prizonier de război evadat ce a făcut o călătorie de şase luni dramatică prin Franţa ocupată, luase notiţe interesate pentru francezii liberi. Contele făcuse un popas în drumul său pentru a se adăposti în refugiul Virginiei Hall din Lyon. Văzînd starea jalnică în care era, Virginia l-a trimis la prietenul ei, consulul american. A fost un moment magic cînd contele – în zdrenţe şi purtînd pe umăr o pioche, o unealtă destul de grea a fermierilor, ceva între hîrleţ şi săpăligă – a apărut la o petrecere consulară şi a mărturisit că este contele de Cardigan. Consulul avea un fond special pentru „supuşii britanici în stare de necesitate” şi i-a oferit contelui suficienţi bani pentru ca acesta să-şi continue drumul peste munţi, în Spania.
Cardigan a fost fericit să relateze că „săracii muncitori din Franţa sînt cei mai generoşi”. Observaţiile lui puteau părea pedestre în timpuri normale, dar ocupaţia germană făcea aproape imposibilă urmărirea celor mai mici detalii, mereu în schimbare, din viaţa cotidiană franceză. „Cel mai bine e să călătoreşti pe bicicletă sau pe jos”, a sfătuit contele. „Fiţi atenţi să vă integraţi în peisajul local. Nu vă agitaţi în preajma germanilor; nu le atrageţi atenţia. Dormeam profund cînd germanii au bătut la uşa unei ascunzători a mele. Am spus «Intră!» în engleză. Din fericire, nimeni nu a observat. Soldaţii lor de pluton se simt exact la fel de pierduţi ca şi voi, iar cei de acolo m-au văzut ca pe un amărît care ajunsese rău. Dacă cereţi o café noir într-o cafenea, vă veţi da de gol imediat. Cafeaua neagră a dispărut cu mult timp în urmă. Micile amănunte sînt cele care te trădează.”
Vera avea nevoie de rapoarte similare din partea martorilor oculari, a evreilor pe care Varian Fry îi ajutase să fugă. Cei care soseau în Anglia din Germania erau etichetaţi drept străini inamici şi era dificil să-i chestionezi în lagărele de detenţie. Arthur Koestler a scăpat de detenţia franceză doar ca să i se spună în Lisabona că Londra refuza să-i elibereze o viză. Consulul general britanic, sir Henry King, l-a strecurat pe Koestler într-un zbor KLM spre Bristol. Însă acolo a fost arestat şi trimis la închisoarea Pentonville. A fost impresionat să descopere că în Anglia execuţia unui om era încă tratată ca un eveniment solemn şi excepţional: gardienii mergeau pe vîrfurile degetelor şi o tăcere deplină se aşternea asupra Pentonville-ului de fiecare dată cînd era spînzurat un spion german. În cele din urmă, Koestler a fost eliberat. El a rezumat atitudinile britanicilor astfel: „Fii bun cu cei care sînt străini, sărmanii n-au ce să facă în privinţa asta”. Cînd spunea asta localnicilor, aceştia aprobau afectaţi din cap. „Atît de puţini au înţeles gluma, că am început să mă întreb dacă era totuşi o glumă.”1
Revenit pentru încă o vizită de verificare, Bill Donovan a văzut explozibili SOE asamblaţi în locuri precum Thatched Barn, un vechi han la nord de Londra. Exista întotdeauna cineva undeva care ştia cum să încropească ceva letal, folosind deschizătoare de conserve şi aparate de sudură. Vera l-a prezentat lui John Godley, ulterior lordul Kilbracken, care îşi ascundea experienţa printr-un aer absent. Cunoscut drept Godley „Doamne-ajută”, acesta pilota biplane Swordfish catapultate de pe cargouri de cereale şi tancuri petroliere din Atlanticul de Nord, pentru a repera submarine germane. În vîrstă de 22 de ani, viitorul lord a explicat cum rezolva el problema toaletei: „Îi cer amicului din spatele carlingii să-mi dea o cutie cu nisip de marcaj. Nu e o idee bună să o arunci în lateral cînd e plină de pişat, deoarece suflul elicei o să ţi-l arunce în faţă. Aşa că eu o ţin între genunchi, pilotez cu mîna stîngă, avertizez echipajul să se ascundă în spatele peretelui despărţitor şi apoi o arunc vertical în sus”. Era imposibil să aterizeze cu avionul Swordfish din nou pe portavion, care avea rachete pe şine pentru lansarea aeronavei, dar nu şi o punte pentru întoarcerea lor. Piloţii aterizau pe mare sau se catapultau, sperînd să fie văzuţi de convoi. Godley a devenit cel mai tînăr comandant al unei escadrile a marinei, protejînd convoaie care traversau pe lîngă Cercul Arctic pentru a aproviziona Uniunea Sovietică, după ce Hitler o invadase. Continua să piloteze avionul Swordfish cu carlinga deschisă în faţa rafalelor îngheţate.
În schimb, în Germania oamenii de ştiinţă construiau deja prototipuri de avioane cu reacţie, rachete V-1 şi proiectile concepute să cadă vertical în spaţiu. Agenţii polonezi scoseseră ilegal din ţară piese ale noilor rachete. Însă Vera avea dificultăţi în a explica Ministerului Lucrărilor Publice de ce SOE avea nevoie de grajduri într-un cătun îndepărtat pentru a face gadget-uri a căror întrebuinţare nu putea fi dezvăluită sau de ce era necesar un turn de paraşutare.
Wanborough Manor era un conac din secolul al XVI-lea, înconjurat de un parc şi ideal pentru instrucţii intensive. Se afla în Hog’s Back, în Surrey, o adresă care întărea impresia lui Bill Donovan că vedea feţe stranii în locuri neobişnuite. „Dacă dăm afară nişte cursanţi pentru că nu corespund”, a spus Vera, „ei deja ştiu prea mult, aşa că sînt trimişi în alte tipuri de servicii şi reduşi la tăcere prin Legea Secretelor de Stat.” Unii recruţi aveau experienţă în lupta cu triburile războinice din podişurile afghane. Un instructor, bătrîn după orice standarde, îşi păstrase abilităţile de lunetist. A instruit trăgători de elită francezi şi demonstra în manevre de antrenament cum să deraiezi expresuri de Londra punînd încărcături de dinamită. De obicei, dădea următorul sfat clar cu privire la informatori: „Ascultaţi ce au de spus, apoi ucideţi-i”.
Şeful Statului-Major al aviaţiei, sir Charles Portal, avea obiecţii morale faţă de aceste „gangsterisme” şi nu îi plăcea „să paraşuteze oameni îmbrăcaţi în civil cu scopul de a încerca să asasineze membri ai forţelor adverse”. Vera trebuia să facă manevre printre protestele presărate cu termeni etici. Exista o opoziţie absolută faţă de propunerea ei că evreii erau mai utili ca membri ai SOE decît în lagărele de detenţie. Cînd Arthur Koestler a reuşit să se salveze, era plin de sfaturi dobîndite cu greu: „Fără o carte d’identité”, spunea el, „orice agent va fi în afara legii”. Cartea lui de identitate franceză a ajuns la falsificatorii SOE ca să fie cosmetizată şi folosită de un alt agent. Koestler era unul dintre numeroşii evrei care aveau expertiza ştiinţifică necesară pentru a contribui la modernizarea dispozitivelor de apărare şubrede ale Marii Britanii. În 1931, ca editor de texte ştiinţifice în Germania, privise în viitor cînd contemplase fisiunea atomică. Speculase cu privire la reacţiile în lanţ. Oamenii de ştiinţă germani l-au ridiculizat, deoarece ei descoperiseră izotopul de hidrogen 2H, deuteriul, şi compusul lui pe bază de oxigen, apa grea. Asta însemna – a prezis Koestler cu acurateţe atunci cînd, în sfîrşit, a reuşit să facă pe cineva din Londra să îl asculte – că cercetările germane cu privire la bomba atomică mergeau în direcţia greşită.
Germanii suspectaţi a fi spioni mergeau în Lagărul 020, fostul spital pishiatric militar din Ham, situat în suburbiile de sud-vest ale Londrei. Locotenent-colonelul Robert „Ochi de Tinichea” Stevens era administratorul lui cu monoclu. Informaţii potenţial utile pentru SOE erau smulse agenţilor controlaţi de nazişti. Asta în cazul în care Vera ajungea la ei înainte să fie spînzuraţi. Doi dintre ei, Josef Waldberg şi Karl Meier, au ajuns cu şalupa pe coasta din Kent şi au fost spînzuraţi. Alţii au fost convinşi să se întoarcă în Germania ca agenţi dubli, dar nu li s-a spus că paraşutele lor nu aveau să se deschidă niciodată. Morţi la sosire, cadavrele lor purtau informaţii false pentru a-l induce în eroare pe adversar. Ofiţerul SS Alfred Naujocks a dezvăluit trucul german care a precedat invadarea Poloniei, fiind interogat de Ochi de Tinichea, care i-a spus Verei: „Naujocks a spus că a păstrat cadavre în uniforme poloneze şi le-a umplut de gloanţe, pentru a inventa acuzaţia de agresiune poloneză la graniţa suverană a Germaniei. Era un ucigaş şi un combinator nazist”. Pînă în iarna 1940-1941, Ochi de Tinichea spînzurase 14 prizonieri. A spus despre un spion englez dezertor că „spînzurarea e prea bună pentru el”, dar cu toate acestea l-a spînzurat. Era custodele multilingv al dosarelor de contraspionaj care în cele din urmă au ajuns la un index de ordinul sutelor de mii, ceea ce a dat XX (Double Cross) Committee2* a PWE posibilitatea de a manipula agenţi care lucraseră mai întîi pentru nazişti şi care, într-un mod sau altul, puteau fi convertiţi şi trimişi înapoi cu informaţii false.