22
Camera Neagră
Vera evita cartotecile. Ţinea datele absolut esenţiale în cutii de carton şi memora restul în ceea ce ea numise Camera Neagră încă de cînd Mary Stephenson îi obţinuse pe sub mînă un exemplar al The American Black Chamber de Herbert O. Yardley. Cartea susţinea argumentul lui Bruce Lockhart că energia care ar fi trebuit îndreptată împotriva inamicului se pierdea în vrajba şi invidiile interdepartamentale. Memoriile lui Yardley au fost publicate în 1931 şi au fost interzise imediat după publicare. Înaintea izbucnirii războiului din 1914-1918, acesta era un tînăr telegrafist şi, datorită priceperii lui, a devenit şef al camerei pentru coduri, pe care el o numea Camera Neagră, de la Casa Albă. În 1929, Henry Stimson, secretar de stat, a văzut mesaje japoneze descifrate şi a spus: „Gentlemenii nu îşi citesc unul altuia scrisorile!”. A pus capăt decodării telegramelor ambasadelor străine. „Mii de documente au fost distruse din motive politice naţionale care aveau de-a face cu rivalităţi interne”, a scris Yardley.
Vera a recunoscut această descriere a diplomaţilor care se certau atît de zgomotos din cauza strategiei în camera pentru coduri, încît era imposibil să-ţi vezi de treabă. „Pigmei voioşi, blajini şi îmbrăcaţi elegant”, îi numea el. Unul rîdea batjocoritor de un avertisment conform căruia codurile aflate în uz nu erau sigure. Yardley a arătat cum codurile puteau fi furate cu uşurinţă din seif. Combinaţiile de cifre erau luate din cartea de telefon printr-o rotaţie zilnică pe care orice neghiob o putea determina. El a spus că nu era nevoie decît de inteligenţă şi de originalitate în materie de cifruri. A demonstrat cum Americii i-a fost furată „cea mai extraordinară victorie din analele războiului” din cauza încrederii oarbe în cifrurile vechi utilizate în marea ofensivă din 12 septembrie 1918. Planurile au fost telegrafiate peste Atlantic. Mesajele lor au fost recuperate prin inducţie de submarinele germane care utilizau sîrme întinse de-a lungul cablurilor dintr-o anumită porţiune de pe fundul oceanului. Germanii s-au pregătit şi au respins ofensiva. Camera Neagră se bazase pe un cod spart cu uşurinţă de marinarii submarinelor.
Camera Neagră a Verei, aflată în cea mai mare parte în mintea ei sau în cutii de pantofi, reducea riscul hoţiei. Cartea lui Yardley a fost adusă de Bill Donovan. Acum, cînd acesta conducea prima agenţie americană de servicii secrete externe, Vera i-a spus cum faptul că Harry Hinsley se baza pe memorie şi nu avea încredere în documente scrise l-a făcut să ajungă, din fiu al unui muncitor şomer, în comisia lui Churchill pentru războiul submarin. Mama lui Hinsley făcea curat în casele altor oameni. Fiul ei nu îi impresiona pe „pigmeii” din reţeaua clasei de mijloc superioare din Marea Britanie, care avea rădăcini adînci în forţele armate regulate, administraţie, serviciul colonial şi în viaţa publică. Însă el era pe placul unor nonconformişti precum Stephenson şi Donovan. Ambii au fost uşuraţi să afle că agenţilor neregulaţi ai Verei li se alăturau tot mai mulţi disidenţi, care îşi înghiţeau idiosincraziile personale pentru a suporta instrucţia dură necesară. Cei mai mulţi erau la fel de capabili de autodisciplină ca şi Churchill, care voia ca neglijenţa care provoca pierderi navale să ia sfîrşit, ca şi aceea care scurtase viaţa iubitului Verei.
Cu părul lung şi îmbrăcat neîngrijit, Hinsley a intrat în Operational Intelligence Center al Amiralităţii pentru a cere ca ofiţerii tipicari să-l asculte. Cu patru ani în urmă devenise îndrăzneţ. La vîrsta de 18 ani, curios în privinţa Germaniei, trăise acolo în ultima vară de pace. Obţinuse o bursă pentru studierea istoriei medievale la Cambridge, unde a învăţat să smulgă deducţii din documente vechi într-un mod care mai tîrziu avea să-i dea posibilitatea de a discerne legături atunci cînd analiza radiotransmisiunile germane. Se autoeducase să detecteze indicii ale viitoarei activităţi a inamicului. A compus o scrisoare formală în care se plîngea că ofiţerii OIC ai marinei lucrau „într-o manieră atît de arbitrară şi ineficientă, încît îşi consumă tot timpul tatonînd adevărul şi punînd părţi ale acestuia evidente pentru toată lumea în cartoteci”1.
Hinsley a devenit tot mai priceput în a trage concluzii precise din semnalele radio fragmentate ale inamicului. Dacă marina solicita sursa unei anumite predicţii despre mişcările inamice, era de ajuns un singur răspuns: „Hinsley”. A participat la şedinţele de urgenţă din preajma Bătăliei Atlanticului prezidate de Churchill. La prima sedinţă, Churchill a întrebat: „Cine e băiatul acela?”. Desmond Morton i-a şoptit că el însuşi solicitase prezenţa lui Hinsley în acele momente tensionate. Prim-ministrul a murmurat „Da, da”, redevenind atent la spusele lui Hinsley, şi nu la accentul său de clasă muncitoare sau la obiceiurile sale vestimentare.
Curajul moral o făcea şi pe Vera să evite a se mai baza pe cartoteci. Ea i-a spus lui Donovan: „Analiştii de informaţii incompetenţi se simt mai protejaţi dacă sînt înconjuraţi de dosare groase fără sens, asemenea copiilor mici care sug obiectele care îi fac să se simtă în siguranţă”. Vera nu subestima sistemul de arhivare al Lagărului 020, deoarece acesta servea unui scop diferit. Agenţii ei aveau nevoie de curaj ca să lupte singuri, fără sprijinul unor instrucţiuni scrise şi al fişelor de performanţă. Multe depindeau de onestitatea colegilor. Vera a discutat de multe ori cu Donovan despre curaj. Existau puţini alţii în care putea să aibă încredere.
Vizitele americanului pentru a măsura progresele SOE i-au dat Verei ocazia de a-l relaxa şi a-l amuza cu bîrfe. I-a spus povestea lui Douglas „Picioare de tinichea” Bader, care îşi pierduse ambele picioare, dar căruia i se permitea să lupte în continuare în bătăliile aeriene din Anglia, şi care „primise o tinichea” de la regele George al VI-lea. Regele, care era bîlbîit, şi-a amintit că invadatorii germani foloseau avioane Fokker. În timp ce punea medalia, l-a întrebat: „Cîte avioane F-F-Fokker ai doborît?”. Bader a răspuns respectuos: „Ei bine, maiestate, cinci Messerschmitt, două Heinkel şi un Junker, maiestate”.
Lui Donovan i-a plăcut povestea Verei despre prinţul Bernhard al Olandei, aflat la Londra pentru a reprezenta rezistenţa olandeză. O bombă a explodat la intrarea într-un bloc de apartamente unde fusese invitat la cină. Coborînd prin moloz, prinţul a murmurat: „Sînteţi foarte amabili. O seară cît se poate de încîntătoare”.
Cînd relata astfel de poveşti, Vera reflecta voioşia superficială a oamenilor din jurul ei. După bombardarea îngrozitoare a Londrei timp de 76 de nopţi consecutive în 1940-1941, furia ei devenise profund personală. Primea rapoarte de la Paris despre germani veseli care adunau şampanie, parfumuri scumpe şi alte articole de lux. Ernst Udet, director al armamentului aerian, era beat încontinuu, strigîndu-şi dispreţul faţă de Hermann Göring, care era îmbrăcat extravagant, într-o bluză de mătase mov cu mîneci bufante, cizme înalte de vînătoare şi un cuţit de vînătoare lung sub forma unei săbii germane la brîu, plănuind ceea ce el numea Marea Bătălie pentru erodarea dispozitivelor aeriene de apărare ale Marii Britanii, înaintea unei invazii pe mare.
— Göring e terminat, a spus Vera.
— De ce? a întrebat Donovan. E următorul după Hitler.
— Dar nu-şi mai conduce propria forţă aeriană. Udet, care pretindea că a construit cea mai mare flotă aeriană din istorie, a fost găsit mort, cu un revolver alături, după ce mîzgălise pe perete: „Göring e vîndut evreilor”.
Donovan a întrebat de ce continuau să lupte aviatorii germani. Pentru că erau curajoşi?
— E uşor să pari curajos cînd lucrurile merg cum îţi doreşti, a spus Vera. Civilii manifestă un adevărat curaj ducîndu-şi mai departe viaţa cotidiană între nopţi de bombardament groaznic. Fac asta dintr-un simţ al datoriei. Datoria este mama curajului. Curajul adevărat constă în a intra într-o confruntare în ciuda previziunilor cît se poate de sumbre.
Vera era mai însufleţită decît o văzuse el vreodată, de cînd vorbise despre un pilot pe care îl cunoscuse şi pe care îl pierduse. Curajul natural, spunea Vera, nu era imediat evident, asemenea altor trăsături de caracter. Nu avea nimic de-a face cu naţionalitatea. Printre piloţii din Bătălia Angliei se numărau 147 de polonezi. Îi mîna datoria, ura şi, adesea, disperarea.
O altă calitate o impulsiona pe Krystyna, contesa poloneză. Aceasta trimisese vorbă despre Jan Nowak, care făcuse parte din artileria călăreaţă a Poloniei, a cărei cavalerie atacase tancurile germane. Acum lupta clandestin şi era nerăbdător să facă o călătorie foarte periculoasă la Londra, pentru a-i cere personal ajutor lui Churchill. Krystyna construise o reţea din Polonia pînă la legaţia turcă din Budapesta. Şeful reţelei, Marcin Lubomirski, a fost arestat în timp ce scotea prizonieri britanici din Polonia şi fusese trimis în lagărul de concentrare de la Mauthausen. Dar a evadat înainte de a ajunge în camerele de gazare de acolo. Nu se ştia unde se afla.
Nowak a sosit la Londra în timpul iernii grele din 1943-1944, aducînd probe materiale ale experimentelor germane cu noi arme, împreună cu un omagiu mişcător la adresa lui Winston Churchill, scris de mînă de luptătorii din rezistenţa poloneză. Nowak a fost făcut să aştepte săptămîni la rînd pînă să i-l poată livra lui Churchill, ceea ce a nedumerit-o pe Vera. Ea îşi făcea griji că situaţia fusese influenţată de forţe ostile. Gwido Langer, geniul polonez care spărsese primul cod Enigma, şi toţi spărgătorii lui de coduri trebuiau să fie în Anglia. Trebuia realizat contactul direct cu cei care efectuau operaţiuni subversive în Polonia, deoarece Vera nu era sigură că guvernul în exil de la Londra nu avea nici un fel de preferinţe politice. Ea avea nevoie să-i îmbărbăteze pe polonezi paraşutînd arme şi provizii şi a fost nevoie de întregul ei farmec şi de toată priceperea sa în negociere pentru „a împrumuta” un bombardier Whitley vechi al RAF. Autonomia normală de zbor a unui Armstrong Whitworth Whitley era de 1.000 de kilometri, nicidecum suficient pentru a ajunge în Polonia. Viteza lui de croazieră era de 265 de kilometri pe oră, ceea ce îl transforma într-o ţintă sigură pentru avioanele de vînătoare germane. Vera a pus să fie montat un rezervor de combustibil auxiliar pentru a mări autonomia de zbor şi a adaptat lăcaşurile bombelor pentru a adăposti cilindri ataşaţi de paraşute. Transformările au fost concepute de un englez care administrase o fabrică mecanică în sudul Poloniei înainte de război. Era cunoscut drept colonelul Harry Perkins atunci cînd i s-a alăturat lui Gubby în Varşovia, în timpul primei misiuni a Verei de acolo. Krystyna, care părea să lase un şir de amanţi în urma ei, îl numea „Perks Kochay” sau „Dragul de Perks” în scrisorile care ajungeau la el în unul din „magazinele de jucării” secrete ale SOE din Anglia. Guvernul polonez în exil o acuzase pe Vera că era agent dublu. Gubby s-a folosit de reputaţia lui pentru a pune capăt minciunilor, care păreau a fi şi ele motivate politic. Vera i-a dat Krystynei permisiunea de a se întoarce în Franţa, pentru a afla de soarta spărgătorilor de coduri polonezi care s-ar mai fi aflat acolo.
Locotenentul de aviaţie John Austin a fost ales să piloteze Whitley-ul în Polonia. Zborul avea să dureze 14 ore, prin spaţiul aerian inamic. Vera a participat alături de el la decolările de probă. Austin a înlocuit echipajul normal de cinci persoane cu trei paraşutişti polonezi şi a încărcat avionul cu combustibil pentru 3.100 de kilometri. Singura modalitate de a se desprinde de la sol cu combustibilul şi rezervoarele suplimentare era să apese acceleraţia, să gonească pe pista de decolare, să ridice Whitley-ul în aer, să-l aducă din nou pe asfalt şi să continue să-şi facă vînt pînă cînd îşi lua zborul. Vera s-a cutremurat gîndindu-se la curierii şi brigăzile ei de biciclete şi la Krystyna, care implora să i se dea aparatură tehnică avansată care să satisfacă nevoile armatelor secrete.
Prima oară, vechiul bombardier Whitley nu a ajuns prea departe nici măcar după ce pilotul a reuşit să-l ridice în aer. Oxigenul era insuficient pentru zboruri lungi la înaltă altitudine, comenzile rigide aveau tendinţa de a se bloca, ceea ce împiedica aeronava să ia înălţime, iar dacă instalaţiile aveau scurgeri, presiunea era refăcută prin urinarea în sistem. A doua oară, fără artilerişti în turela din faţă sau din spate, pilotul a trebuit să se întoarcă, avînd probleme cu motorul. La a treia încercare, Whitley-ul golit de tot s-a ridicat în aer clătinîndu-se, după mai multe plonjoane ameţitoare, şi a traversat huruind cerul nopţii spre Polonia la 3.600 de metri altitudine, toată lumea îngheţînd din cauza frigului înfiorător. Trei curieri polonezi au fost paraşutaţi. Liderii rezistenţei din Varşovia s-au bucurat peste măsură. Exista dovada unui masiv sprijin aerian viitor.
Curierii au iniţiat călătorii terestre înspăimîntătoare din Polonia spre Anglia, cu dovezi ale succeselor armatei interne şi cu apeluri pentru sprijin aerian. Însă birocraţii de la Whitehall erau preocupaţi de reacţia Uniunii Sovietice dacă ar fi aflat că o armată secretă britanică se afla la graniţele lui Stalin. Şeful Statului-Major al forţelor aeriene, Charles Portal, a obiectat din nou. „Ofensiva mea cu bombe nu e un joc de noroc”, a insistat el. „Nu pot să deturnez aeronave de la o ţintă sigură la un joc de noroc, care poate fi o mină de aur sau poate fi complet lipsit de valoare.” Vera a notat tăios că bombardierele erau suprasolicitate de dispozitive incendiare improvizate bizare, transportate în putineie pline cu apă ca să evite aprinderea spontană înainte de a fi montate pe rachete de semnalizare şi aruncate la sol pentru a declanşa incendii. Aceste dispozitive incendiare aprindeau şi cozile bombardierelor. Pliculeţe de ceai erau aruncate peste bord pentru a le demonstra germanilor că Marea Britanie nu era înfometată din cauza campaniei submarinelor.