23

„Trebuie să creadă în ceea ce face,
altfel ar înnebuni”

„Spune-i Verei «Iepurele Alb» şi «Trei şoareci orbi» şi e suficient”, îşi amintea Leo Marks, geniul codurilor de la SOE. „Iepurele Alb” era porecla unui englez de 38 de ani, F.F.E. Yeo-Thomas, director general în 1939 al Molyneux, marea şi celebra casă de modă din Paris. „Trei şoareci orbi” era codul-poem al unei vînzătoare din suburbiile Londrei, Violette Szabo, care abandonase şcoala la 14 ani. Viaţa lor, una rafinată şi cu origini privilegiate, cealaltă cu origini modeste, i-a adus laolaltă cu Virginia Hall şi Rolande Colas, toate recrutate în Paris de Vera, cînd a călătorit prima oară acolo în căutare de agenţi şi toate trei strălucitoare şi curajoase în faţa pericolelor.

Franţa era încă o mare putere. Cu o populaţie de 105 milioane de locuitori, Franţa era cea mai mare sursă care alimenta noul Reich german. Trecutul revoluţionar al Franţei o pregătise pentru rezistenţă împotriva unui opresor, dar populaţia era, de asemenea, atît de individualistă, încît Forţele Franceze Libere păreau întotdeauna să fie în dezacord. „Iepurele Alb”, care tot intra şi pleca din această ţară, marcat de mîndria locală şi de prejudecăţi străvechi, negocia acorduri între forţele de gherilă manifestînd atîta aplomb şi integritate morală, încît a reuşit să-şi croiască drum pînă la Churchill şi să-l roage să acorde mai mult sprijin material. Iar reputaţia agentului era de aşa natură încît Churchill a trebuit să-l asculte.

Generalul Charles de Gaulle din Franţa se afla cu mult deasupra celorlalţi lideri guvernamentali europeni în exil. Autoritatea lui atenua neînţelegerile, dar el nu avea nici un fel de experienţă în operaţiunile subversive. Nick Bodington, un fost angajat al agenţiei de ştiri Reuters din Paris, a început prin a crea legături între celulele din Rezistenţă şi intra şi ieşea din Franţa cu aşa o nonşalanţă, încît securitatea internă, MI5, lipsită de orice experienţă în realităţile operaţiunilor pe teren, îl suspecta că lucrează pentru ambele părţi¹.

Vera ştia că secretul oferea posibilităţi de defăimare. Pline de rivalităţi şi dezbinate, Forţele Franceze Libere din Londra ale lui de Gaulle au pus la grea încercare răbdarea lui Churchill. Vera înţelegea particularităţile oamenilor din serviciile lor secrete din Duke Street, iar ei, la rîndul lor, erau mai dispuşi să aibă încredere în ea decît în SIS, care era privit cu neîncredere ca instrument al Ministerului de Externe britanic din vremea în care Halifax era asociat cu împăciuitorismul.

Şeful spionajului francez Jean Moulin a sfătuit-o: „Cînd eşti obosită sau supărată, sau ambele, mănîncă”. Cînd era în Londra, Moulin îşi începea ziua cu şuncă, ouă, cîrnaţi, roşii, pîine prăjită, marmeladă şi ceai. Consuma acest mic dejun nefrancez după o noapte lungă de muncă, apoi suna la un număr de telefon privat, Whitehall 4503, şi mergea pe jos pînă la hotelul Cavendish, pe Jermyn Street, unde era condus într-un salon în care, pretindea el, coristele londoneze din perioada victoriană se spînzurau de disperare cînd rămîneau însărcinate. „Războiul nostru”, i-a spus el Verei, „le oferă celor disperaţi un motiv de a trăi”.

Moulin era unul dintre giganţii tragici ai Rezistenţei Franceze. El a remarcat sec că puritatea feminităţii engleze era un concept de secol XIX care influenţa viziunea Ministerului de Război că „femeile «îşi fac treaba» în fabrici sau în ramuri necombatante ale forţelor armate. Dacă trebuie să se confrunte cu inamicul, pot să o facă stînd pe spate”. Un afiş al propagandei din biroul din Duke Street al Forţelor Franceze Libere înfăţişa o bombă sexy blondă întinsă lasciv pe o canapea, înconjurată de uniforme, sub avertismentul îndrăzneţ: NU ZI NIMIC. NU E CHIAR ATÎT DE PROASTĂ! Moulin a spus: „Doamnele englezoaice nu dezvăluie niciodată vreun secret în focul pasiunii. Închid ochii şi se gîndesc la Anglia. Nu am considerat-o niciodată pe Vera englezoaică”.

Exista între ei un entuziasm împărtăşit, atent controlat. Pe Vera o reconforta inteligenţa lui. El era stimulat de aerul ei uşor de rătăcită. „Are un zîmbet care e pe cît de distant, pe atît de serafic”, s-a spus că ar fi remarcat Moulin. „Trebuie să creadă în ceea ce face, altfel ar înnebuni.”

Înainte de a veni la Londra, în septembrie 1941, pentru a pleda pentru capital, arme şi provizii, Moulin a organizat trei grupuri de rezistenţă. El vedea structura dezordonată a SOE ca pe o provocare. „Vera şlefuieşte ego-urile pînă cînd cele mai multe servicii secrete din exil lucrează cu ea, chiar dacă au întotdeauna propriile lor agende politice”, a scris Moulin într-un raport către generalul de Gaulle, care îşi încercase mîna în acţiunea secretă atunci cînd fugise din Franţa în 1940 şi lansase Bureau Central de Renseignements et d’Action. În prima lui misiune subversivă, BCRA a pierdut şapte membri, decapitaţi de germani. Alţi şase agenţi francezi au fost decapitaţi mai tîrziu, în ianuarie 1941. Vera a indicat cu blîndeţe că ar fi fost mai înţelept să se profite de spiritul tot mai puternic al rezistenţei spontane în rîndul cetăţenilor, care le dădeau indicaţii greşite germanilor în metrou, îi lăsau să coboare la staţia greşită de autobuz sau le vindeau bunuri defecte. A da formă şi direcţie acestei mişcări a devenit sarcina lui Moulin².

În Londra, planificatorii serviciilor secrete ale lui de Gaulle nu aveau deloc experienţă în această muncă. Rémy, numele de cod al lui Gilbert Renault, a condus o reţea pentru de Gaulle, în timp ce Marie-Madeleine Méric a condus o alta pentru SOE. Vera s-a străduit din răsputeri să-i facă să vorbească pe o singură voce prin BBC, care transmitea mesaje prestabilite într-un cod deschis, cum ar fi „Sora Aline poartă roz” sau „Pisica mănîncă peşte în dimineaţa aceasta”. Sistemul a fost sugerat de Georges Bégué, primul agent SOE paraşutat în Franţa cu un radiotransmiţător într-o valiză. Întors dintr-o misiune dificilă, acesta a raportat că germanii puteau să-i bruieze transmiţătorul şi foloseau camionete cu echipament gonio. Vera era aliata lui, a cărei regulă era „Nu vă lungiţi”. Expresii scurte şi enigmatice erau create de iniţiatorul lor şi aveau semnificaţie doar pentru un agent anume. Bégué a devenit cunoscut drept Căpitanul Noble pentru producătorii BBC, care inserau mesajele lui succinte în emisiunile pentru Europa care începeau cu primele măsuri din Simfonia a V-a de Beethoven, emoţionantul ta-ta-ta-taaa. Acesta era, de asemenea, codul Morse pentru litera „V” – de la victorie – o promisiune de eliberare. S-a format un Comitet V, dar Vera a început să fie îngrijorată de un efect negativ al instrucţiunilor mai lungi şi mai explicite ale acestuia pentru sabotajul amator. „«Cum să-ţi faci singur o bombă» sună distractiv”, a obiectat ea, „dar ascultătorii francezi prea entuziaşti ar putea atrage atenţia asupra agenţilor noştri pregătiţi din apropiere”.

Un fost fermier din Africa de Sud, Douglas Ritchie, cunoscut drept colonelul Britton în programele „London Calling Europe” ale BBC, dădea următorul sfat: „Cînd bateţi la uşă, cînd răpăiţi cu degetele în masa de la restaurant în aşteptarea chelnerului, faceţi-o astfel”. Şi bătea codul Morse pentru „V”. Transcrieri ale emisiunilor colonelului Britton erau distribuite în Marea Britanie, determinînd MI5 să protesteze că acest lucru avea să-i incite pe comunişti şi pe sindicalişti. Vera avea deja rezerve în legătură cu experţii în războiul psihologic lipsiţi de orice experienţă de teren. Cînd colonelul Britton a profeţit „cea mai mare bătălie din istoria lumii... Iar voi, cei din Europa, veţi ataca”, guvernele străine în exil au protestat că ar prefera să-şi transmită propriile îndrumări către armatele lor secrete. Şi astfel „colonelul Britton” a fost scos din scenă.

Verei îi plăcea de Gaulle pentru că se oprise pentru a-şi lua adio de la mama lui aflată pe moarte din Bretania, înainte de a fugi în Anglia. Două zile mai tîrziu, de Gaulle se bărbierea în hotelul Hyde Park cînd Jean Monnet, viitorul „părinte al Comunităţii Europene”, şi Charles Corbin, ambasadorul francez, au dat buzna în baia lui pentru a-i propune o uniune între Regatul Unit şi Franţa, cu o constituţie federală, un singur parlament, un singur guvern şi cetăţenie comună. De Gaulle s-a întors cu avionul în Franţa pentru a face propunerea, dar era prea tîrziu. Guvernul acceptase înfrîngerea. De Gaulle a fugit iar şi s-a dus să-l vadă pe Churchill, care savura soarele de după-amiază în grădina sa. Francezul înalt şi greoi l-a emoţionat pe Churchill pînă la lacrimi: Marea Britanie era singură şi unicul ei aliat era viziunea lui de Gaulle a unei „Franţe neînfrînte”.

Ostilitatea dintre Forţele Franceze Libere şi SIS fusese agravată de lordul Halifax, care conducea încă politica externă atunci cînd a încercat să oprească emisiunea lui de Gaulle din 18 iunie 1940. „Orice francez care mai are încă arme are datoria absolută de a continua rezistenţa.” Predarea oricărei bucăţi de pămînt francez era „o crimă împotriva naţiunii”. De Gaulle le-a spus tuturor generalilor din Imperiul Francez să nu se supună germanilor. „Eu sînt Franţa”, a declarat el.

„De Gaulle e ca un om jupuit de viu”, a declarat romanciera americană Mary Borden. „Cea mai mică atingere, chiar cu bune intenţii, îl face să muşte.” Mary era soţia generalului sir Edward Louis Spears, care urmărise pledoaria lui de Gaulle în faţa lui Churchill pentru a trimite mai multe avioane înaintea căderii Franţei. Churchill a spus că, dacă Marea Britanie trebuia să lupte singură, va avea nevoie de fiecare pilot şi de fiecare avion. De Gaulle se dăduse cîţiva paşi în spate şi, după o pauză, a spus în engleză: „Aveţi perfectă dreptate”. Churchill a scris mai tîrziu: „În faţa mea se afla conetabilul Franţei”.

Se luau decizii teribile. Vera a învăţat să le ia fără să şovăie. „E mai rapid decît dacă evaluez toate dovezile şi mă derutez singură printr-un lung şi dificil proces de a ajunge la o concluzie prin studierea fiecărui unghi”, a conchis ea. „Cu cît mă ocupam mai mult de urgenţe, cu atît îmi dădeam seama că mintea mea absorbise experienţă şi informaţii care produceau judecăţi instantanee în care puteam avea încredere.”

Învăţase asta devreme, din decizia lui Churchill de a scufunda o parte a flotei franceze pe 3 iulie 1940, omorînd 1.297 de marinari francezi care îi fuseseră aliaţi cu cîteva zile mai devreme. O combinaţie a flotelor franceză şi germană ar fi dominat marina britanică suprasolicitată. La Mers el-Kébir, lîngă Oran, în Algeria, amiralului francez i-a fost adresat un ultimatum: alăturaţi-vă nouă sau vom acţiona. La ora 17.56, un bombardament britanic a scufundat nave de război franceze. Un tribunal din Vichy l-a condamnat pe de Gaulle în absenţă la închisoare, iar mai tîrziu la moarte, ca trădător.

De Gaulle a rămas sensibil din punct de vedere emoţional. Amintindu-şi că generalul era născut în Lorena, Churchill a bombănit într-un moment de exasperare: „Cea mai mare cruce pe care trebuie să o port e Crucea din Lorena”. Dar acea cruce era un simbol şi un blazon al suveranităţii nonnegociabile a Franţei.

Vera a trebuit să-şi amintească de faptul că un prim-ministru englez, William Gladstone, după ce ordonase bombardarea Alexandriei în 1882, încă admira Franţa, „care trepidează de viaţă pînă în vîrful degetelor, plină de o mie de tipuri de talent”. Guvernul francez de la Vichy i-a pus pe germani în legătură cu diplomaţii. Vera era în contact cu franco-canadienii care păstrau o reprezentanţă la Vichy, deoarece provincia Québec era în mod tradiţional franceză. Pînă în noiembrie 1942, cînd germanii au ocupat sudul Franţei, Vichy a fost un loc în care puteai să culegi informaţii şi să te înţelegi cu francezi şi germani antinazişti tăcuţi. Ambasadorul american la Vichy, amiralul William D. Leahy, lucrase cu FDR pe vremea cînd fusese şef al operaţiunilor navale, între 1937 şi 1939. Cît timp Franţa a fost împărţită între zona de nord ocupată şi zona de sud neocupată, rapoartele lui au fost nepreţuite. Vera a estimat că utilitatea regimului de la Vichy nu mai depăşea valoarea distrugerii resurselor necesare maşinii de război germane din ambele zone.

„Va trebui să iei decizii dure”, i-a spus Vera „Iepurelui Alb” înainte ca acesta să fie numit locotenent-colonel de aviaţie Forest Frederick Edward „Tommy” Yeo-Thomas. Acesta începuse de la baza ierahiei RAF. A fost respins ca voluntar de ataşatul militar britanic din Paris, în 1939. Întrebat mai tîrziu cum dobîndise porecla „Iepurele Alb”, a răspuns: „Pentru că lucrez pentru Serata cu Ceai a unui nenorocit de Pălărier Nebun”. Avea încredere în judecata rece a Verei, dar era îngrozit de unii cîrpaci din SOE. În ultima lui misiune a scăpat din mîinile torţionarilor germani într-o stare fizică atît de proastă, încît tatăl lui, văzîndu-l la întoarcerea sa definitivă în Anglia, a spus „Dumnezeule, a îmbătrînit”.

„Iepurele Alb” a fost salvat de Violette Szabo, care a pierit într-un lagăr de concentrare german. Cînd el a ajuns prima oară la Londra, Violette Szabo lucra ca vînzătoare la Woolworth. S-a îndrăgostit de un căpitan din Legiunea Străină franceză, Étienne Szabo, în timpul paradei emoţionante a Forţelor Franceze Libere ale lui de Gaulle prin Londra, în 14 iulie 1940. Étienne o cunoştea pe fată ca Violette Bushell, a cărei mamă era franţuzoaică. Violette s-a gîndit că ar fi fost drăguţ să ofere unuia dintre acei sărmani soldaţi francezi o masă bună gătită acasă. La puţin timp după aceea s-au căsătorit. Étienne a plecat să lupte în Africa de Nord, iar Violette s-a oferit voluntară pentru a fi instruită ca agent. Leo Marks verifica testele ei de siguranţă cînd a descoperit că Violette făcuse greşeli la poezia de rezervă pe care o alesese pentru codarea mesajelor. Leo a spus că uneori greşelile ortografice erau comise din cauză că poezia aleasă nu îi plăcea agentului, în mod inconştient. Ea a spus că îi displăcuse întotdeauna faptul că nu ştia altceva în afară de poezii pentru copii; poezia era una pe care în copilărie nu reuşise niciodată să o ortografieze corect în franceză. Cuvîntul dificil era „trei”. Ea scria mereu în franceză troi, lăsînd deoparte s-ul final. O greşeală simplă precum aceasta putea să o coste viaţa. Poezia era „Trei şoareci orbi”. Violette primise o poezie compusă de Leo însuşi³.

 

Din Franţa, Virginia Hall raporta stoic că explozibilii paraşutaţi grupurilor de rezistenţă erau depozitaţi atît de prost, încît plasticul avea urme de mucegai şi părţile metalice rugineau. Nu putea să-i lase pe maquisarzii cu degetul pe trăgaci să acţioneze pripit. De Gaulle voia, în mod înţelept, să unifice opoziţia faţă de germani şi să creeze o singură rezistenţă solidă, fapt care i-ar fi consumat forţa în mod chibzuit, dar ar fi întărit-o la momentul potrivit, în loc să irosească resurse în acţiuni mici, separate, care aveau ca rezultat represalii sălbatice împotriva unor civili nevinovaţi. Virginia se baza pe reputaţia ei personală pentru a înfrîna tot mai mulţi tineri care se înrolau în Franctirorii, Lupta sau alte forţe de gherilă independente care se ascundeau în păduri. Se temea că aceştia vor provoca represalii prin lansarea acţiunilor lor prost pregătite şi nu vor face decît să le ofere condiţii de antrenament unităţilor antiteroriste germane şi un pretext ca acestea să incendieze satele din apropiere.

Virginia îşi folosea în mod creator experienţa cu prizonierii aliaţi transfugi. Avea o hartă mentală a curierilor şi agenţilor de rang inferior care nu ştiau de unde veneau „trupurile” proaspăt sosite, şi nici încotro se îndreptau. Fiecare curier era sechestrat într-un parc public pînă la căderea nopţii, cînd era dus într-o locuinţă conspirativă. Trupurile nu trebuiau să ştie exact unde se aflau. Locuinţele conspirative şi contactele se schimbau la intervale scurte de timp. Aceste rute de salvare au devenit baza coordonării muncii SOE. De exemplu, în timp ce se afla în Franţa, Jean Moulin opera cu un set de acte false în buzunar şi un curier care îl urma de la distanţă cu un alt set de acte false pentru Moulin, în caz de urgenţă.

„Expresul de Palestina” era numele Verei pentru o rută de salvare importantă. Unul dintre primii săi recruţi, omul de afaceri francez Victor Gerson, propusese ca un lanţ permanent de „ajutoare” să simplifice ieşirile şi intrările SOE. În mai 1941, soţia lui Gerson, Giliana Balmaceda, s-a oferit voluntar să facă muncă de recunoaştere pentru o astfel de rută. Originară din Chile, Giliana era o actriţă tînără şi frumoasă a scenei pariziene, a cărei instrucţie SOE îi ascuţise abilitatea profesională de a intra în pielea altui personaj. S-a dovedit neobişnuit de pricepută în a-i distinge pe cei care se ofereau să-i ajute pe transfugi de cei care declarau că se revoltă împotriva germanilor în timp ce informau în secret serviciile de contraspionaj ale acestora. Giliana căuta sédentaires, adesea oameni în vîrstă, care stăteau într-un singur loc şi erau dispuşi să-şi folosească obiceiurile sedentare pentru a oferi escale de-a lungul rutei de salvare. Aceste escale sau locuinţe conspirative erau adesea administrate de doamne de vîrsta a doua, care îi adăposteau pe transfugi în casele lor discrete din Paris. Giliana călătorea mult şi se întorcea la Londra pe aceeaşi rută, folosindu-şi paşaportul chilian pentru a traversa Franţa regimului de la Vichy şi Spania spre Gibraltar. La mijlocul lunii iunie era deja alături de Vera, pentru a preda o cantitate mare de informaţii, precum şi numele şi adresele celor care erau de încredere şi dispuşi să ajute.

Soţul Gilianei, Victor, a urmat pregătirea SOE şi s-a întîlnit cu Virginia Hall la a doua lui intrare în Franţa pe un submarin, împreună cu Peter Churchill. Prima intrare în Franţa a lui Victor, în septembrie 1941, a fost aproape şi ultima. A fost paraşutat într-o capcană din Marsilia întinsă de Gestapo şi a scăpat cu greu. Victor a aranjat o rută de salvare care ducea din Amsterdam, prin Bruxelles, Paris şi Lyon, pînă la frontiera spaniolă. Toţi curierii tineri, cu excepţia jurnalistului Jacques Mitterrand, erau evrei şi trimiteau alţi clienţi evrei cu „Expresul de Palestina” în Orientul Mijlociu. Halta lor din Lyon era aranjată de Virginia Hall: cîteva ore de odihnă în micul şi modestul salon de coiffure al unei anumite Madame Caravelle.

Evreii salvaţi de editorul Varian Fry din New York erau împiedicaţi să intre în Palestina. Liderul sionist David Ben Gurion a spus că bariera britanică „loveşte chiar în inima căminului naţional evreiesc”. Forţele paramilitare evreieşti Haganah îşi produceau propriile grenade şi bombe, în timp ce încercau să coopereze cu administraţia britanică locală. Într-o luptă pentru cauza britanică, un ofiţer Haganah şi-a pierdut un ochi: acesta era viitorul şef al armatei israeliene şi ministru al Apărării Moshe Dayan. Alţi membri ai Haganah s-au desprins de grupare pentru a constitui grupuri de luptă împotriva britanicilor. Adolf Eichmann, ofiţerul SS însărcinat cu implementarea soluţiei finale, a profitat de şansa de a produce şi mai multe probleme: a expediat şi mai mulţi evrei în „nave-coşciug” pe Dunăre, prin Marea Neagră şi Marea Mediterană, spre Palestina. Ca secretar al Afacerilor Externe, Anthony Eden a insistat ca exodul să fie oprit pentru a-i calma pe arabi, a căror bunăvoinţă era necesară cît timp singurele victorii militare ale Marii Britanii erau în Africa de Nord. În timpul unei călătorii de documentare dinaintea războiului în teritoriu, Eichmann îi spusese lui Hitler că se putea face profit prin răscumpărarea evreilor. Acum el îi folosea pentru a-i obliga pe britanici să aleagă între a-i întoarce pe aceştia din drum şi intensificarea sentimentelor antibritanice din statele arabe.

Şoferii de camion francezi avînd un puternic spirit independent, aşa-numiţii routiers, goneau între punctele de tranzit, cu transfugi înghesuiţi sub prelate. Şoferii deţineau permise germane ca angajaţi ai unor fabrici germane sau ai Wehrmacht-ului, iar printre mărfurile lor erau tot mai mulţi aviatori doborîţi şi alţi militari aliaţi. La sfîrşitul anului 1941, cu SUA în sfîrşit intrate în război, Virginia Hall putea solicita ajutor militar american profesionist. Avea nevoie să-i disciplineze pe voluntarii din armatele ei de partizani. Deşi Vera îşi dusese primele misiuni la bun sfîrşit, din iarna anului 1941 pînă în primăvara anului 1942 au urmat numai dezastre.