24
Vizita în zbor
Deşi sfîrşitul neutralităţii americane a uşurat întărirea şi extinderea colaborării clandestine dintre SOE, preşedintele american şi Bill Donovan, exista un mister pe care Vera trebuia să-l lămurească, deoarece provoca neîncrederea americanilor în capacitatea lui Churchill de a continua să lupte, dacă împăciuitoriştii continuau să încerce să încheie acorduri de pace cu Hitler.
Vera îi dezvăluise deja lui Bill Donovan foarte multe în legătură cu tehnicile operative. Într-o seară, în Winchelsea, ea a citat:
Marea e calmă în seara aceasta.
Mareea e înaltă, luna e frumoasă
Deasupra strîmtorii. Pe coasta Franţei, lumina
Licăreşte şi dispare; stîncile Angliei se înalţă...
Versurile sînt din „Dover Beach” de Matthew Arnold. Lumina lunii îi spunea Verei cînd erau posibile operaţiunile. Pe mare, cînd luna era invizibilă, în aer, cînd era lună plină.
„Un acces de şiretenie lunatică”, a numit ea momentul în care adjunctul lui Hitler, Rudolf Hess, a aterizat la lumina lunii în Marea Britanie într-un moment mai calculat decît au recunoscut public ambele părţi.
Fratele lui Ian Fleming, Peter, scrisese un roman, The Flying Visit (Vizită în zbor), o satiră despre ce s-ar fi întîmplat dacă Hitler s-ar fi paraşutat în Anglia. Hess aproape că a transformat fantezia în adevăr în acea noapte luminată de lună în care a aterizat în apropierea domeniului scoţian al ducelui de Hamilton. Departe de a fi scrisă cu preştiinţă, cartea lui Peter lua în rîs politica engleză. Sosirea lui Hess însă a stîrnit speculaţii referitoare la existenţa unei tabere împăciuitoriste în Londra în această perioadă, înainte ca SUA să intre în război.
Hess, ajutorul Führer-ului, pilotase un Messerschmidt 110 cu dotări speciale pe o rută dificilă şi indirectă către casa ducelui. Hess s-a catapultat şi a căzut pe un cîmp, unde i-a declarat unui agricultor rămas cu gura căscată că îl cheamă Alfred Horn şi a cerut să-l vadă pe duce, care era pilot de vînătoare şi locotenent-colonel al RAF. Hess avea o listă a aristocraţilor consideraţi prieteni ai Germaniei şi încă dispuşi să negocieze.
Vera l-a dus pe Charles Fraser-Smith, proiectantul gadgeturilor Q, într-un loc secret unde pe o masă pliabilă se afla o uniformă. Fraser-Smith şi-a amintit mai tîrziu: „Mi-a spus că îi administrase lui Hess ceva ca să nu se mai trezească pînă dimineaţă, apoi a spus: «Asta este uniforma lui. Fă o copie exactă. Trebuie să i-o ducem înapoi peste patru ore». Nu mi-a spus că Hess era în Turnul Londrei”.
Fraser-Smith primea adesea ajutor clandestin din partea Courtaulds, experţii în textile ai căror directori lucrau împreună cu Vera, şi din partea lui Elder Wills, al cărui principal laborator era un atelier de tîmplărie de la Victoria and Albert Museum. Printre asistenţii lui se numărau foşti garderobieri şi machiori de la studioul lui cinematografic, Elstree. Elder Wills conducea, de asemenea, o fabrică secretă din Margaret Street, lîngă Oxford Circus, angajînd echipe de cusătorese şi croitori evrei care puteau imita haine de aproape oriunde. Aceştia cercetau sinagogile londoneze în căutare de haine aruncate de refugiaţi, de pe care puteau să desprindă etichete străine sau pantofi fabricaţi în străinătate cărora li se montau tocuri culisante în care ascundeau microfilme şi coduri. Acum, un expert de la Courtaulds a verificat uniforma şi a anunţat că era făcută din gabardină sintetică şi uşoară de calitate superioară. Elder Wills a găsit un substitut plauzibil. Fraser-Smith l-a comparat cu originalul. „Am prins mantaua lui Hess între arătător şi degetul mare cu un entuziasm cît se poate de inexplicabil”, a spus el. „Exista ceva suprarealist în manipularea uniformei unui om care contribuise la conducerea germanilor împotriva noastră, în cel mai sîngeros dintre războaie. Am căutat în buzunare, pipăind să văd dacă există compartimente ascunse. Apoi am apelat la un croitor de la fabrica lui Elder Wills şi am cerut o copie exactă.”
În spiritul conştiincios al muncii sale voluntare de guvernator al British and Foreign Bible Society, Fraser-Smith a spus: „Mi-am făcut un scop din a păstra relaţii bune cu toată lumea, mai ales cu Vera. Ea a tras o cortină a tăcerii în jurul lui Hess. La fel trebuie să fac şi eu”1.
Dramatica sosire a adjunctului Führer-ului nu avea cum să nu devină titlu de primă pagină în presa britanică, dar nu s-a publicat nimic despre lista personajelor proeminente considerate progermane de către Hitler înaintea războiului. La Washington exista o îngrijorare: oare Hitler fusese încurajat să trimită un mesager de pace în timp ce se pregătea să invadeze Rusia, în speranţa de a obţine sprijinul unor personalităţi antibolşevice bine cunoscute? Churchill a trebuit să declare din nou că nu se va pierde timp cu germanii aşa-zis prietenoşi. În memoriile lui scrise după război a precizat că Hess „a venit la noi din proprie iniţiativă [avînd] o oarecare calitate de mesager”. Hess a fost singurul criminal de război nazist ţinut în închisoare pînă la moartea sa, mulţi ani mai tîrziu. Nu i s-a permis niciodată să ofere varianta lui a poveştii2.
Vera s-a întrebat dacă vizita în zbor era un plan complicat de inducere în eroare. Naziştii nu erau atît de experţi în asta precum Directoratul Controlului din Londra. Acesta o mai consulta rareori acum pe Vera sau serviciile înrudite ale SOE, iar ulterior s-a descoperit că fusese infiltrat de specialişti în propagandă prosovietici. După război dosarele au fost distruse. Emisiunile dictate de Controlul din Londra îi numeau pe germanii antinazişti din motive care nu păreau a servi decît scopurile sovietice.
Secretomania a fost descrisă drept „malefică” de comandorul de aviaţie G.S. Oddie. Aviatorul RAF distins cu multe medalii l-a descris pe Hess ca un om „ghidat de propriul lui cod al onoarei”, într-un cuvînt înainte la o antologie ulterioară a scrisorilor în mare măsură cenzurate ale lui Hess către soţia lui, Ilse. Oddie a citat cîteva cuvinte semnificative ale lui Rudolf Hess: „Nu îmi dădusem seama că Churchill devenise lipsit de puterea de a preveni catastrofa care ne păştea”. Catastrofa era invadarea Rusiei de către Germania nazistă, care a urmat imediat după misiunea lui Hess3.
Existaseră avertismente. Krystyna Skarbek furnizase relatări ale unor martori oculari despre mişcări ale trupelor germane prin Polonia, spre est. Hitler îi dezvăluise programul invadării Rusiei mareşalului Ion Antonescu din România, în vîrstă de 56 de ani, care îşi impunea puterea dictatorială. Vera a auzit de la ambasadorul von der Schulenburg din Moscova că, înaintea zborului lui Hess, Stalin îşi trecuse o mînă pe după umerii lui. „Trebuie să rămînem prieteni”, i-a spus Stalin lui Schulenburg. „Fă totul în acest scop.” Ambasadorul german zburase la Berlin şi, pe 28 aprilie, l-a asigurat pe Führer că nu exista nici o posibilitate ca Rusia să atace Germania. Schulenburg s-a întors la Moscova, aparent victimă a unei duble înşelătorii, şi i-a trimis Verei un bilet în care cita inocent asigurarea dată de Hitler lui Stalin: opt divizii grele germane erau „transferate departe de Europa de Est”.
Pe 21 iunie 1941, într-o sîmbătă, lui Schulenburg i s-a spus să acuze Uniunea Sovietică de „sabotaj, terorizare şi spionaj împotriva Germaniei”. A doua zi, la 5.30 dimineaţa, contele Friedrich Werner von der Schulenburg i-a înmînat comisarului cunoscut în rîndul elitei ruse drept Molotov „Cur de Fier” fatala declaraţie de război germană. „E o nebunie”, i-a spus Schulenburg lui Molotov4.
Vera putea să judece gradul de încredere al agenţilor căutînd informaţii colaterale. Adversarii ei erau tot mai iscusiţi în a planta informaţii false. A fost uimită de probele contradictorii: Schulenburg spusese că nici un fel de trupe germane nu se pregăteau de o invazie. Apoi el a înmînat o declaraţie de război germană, în ciuda frecventelor lui afirmaţii că se ruga fervent, asemenea lui Bismarck, pentru evitarea unui război ruso-german.
Cel puţin aceasta simplifica disputele dintre Partidul Comunist Francez şi alte reţele clandestine. Comuniştii erau acum cu totul la dispoziţia Forţelor Franceze Libere din Londra şi a Secţiunii F a Verei. Existase întotdeauna un anumit nivel de cooperare prudentă, ceea ce avea de-a face mai mult cu caracterul francez decît cu politica. Henri Tanguy, fost coleg metalurgist al tatălui lui Rolande Colas şi lider al Franctirorilor (Lunetiştilor) şi Partizanilor comunişti, ajutase deja Forces Françaises de l’Intérieur (FFI), ale lui de Gaulle, pe măsură ce acestea începeau să fie tot mai cunoscute.
Vera a cîştigat susţinerea a două escadrile speciale ale RAF. Chiar dacă erau prost echipate, aveau sarcina de a transporta agenţi, arme şi provizii în Franţa cu mai multă regularitate. Vera a dezvăluit cerinţele schimbătoare ale SOE Departamentului pentru Cercetare Ştiinţifică condus de profesorul Dudley Newitt de la Imperial College din Kensington. Un lanţ de „laboratoare” a fost improvizat din colţuri disparate de clădiri îndepărtate pentru a produce echipament şi documentaţie speciale pentru agenţi şi pentru a inventa noi dispozitive, la o scară mai mare. Nevoia stringentă era îmbunătăţirea comunicaţiilor, acum, cînd circuitele conduse de comunişti erau gata să lucreze cu FFI ale lui de Gaulle. Existau încă tensiuni, dar Vera se întîlnea cu mai mulţi transfugi francezi care nu voiau altceva decît să fie instruiţi pentru a se întoarce şi a lupta, indiferent de politică. Ea trebuia să supravegheze munca minuţioasă de a compara poveşti, fiind atentă la posibilii agenţi dubli, şi de a căuta contradicţii sau afirmaţii false într-o mare de informaţii.
La mijlocul anului 1941, transfugi precum Diana Hope Rowden ajunseseră deja în Anglia în număr mare. Diana era o fată băieţoasă de 21 de ani care trăise cu mama ei în sudul Franţei, în anii 1920. Cînd s-au întors în Anglia, Diana s-a înscris la Manor House, o şcoală privată din Surrey. În 1932, pe cînd era o adolescentă timidă, a cîştigat o bursă la Sorbona. La izbucnirea războiului s-a oferit voluntară pentru Crucea Roşie franceză. După căderea Franţei, a rămas în spatele frontului pînă la mijlocul anului 1941, cînd a fugit prin Spania. Directorul adjunct al lui Gubbin, Harry Sporborg, i-a văzut dosarul. Diana, care era poliglotă, a devenit agent departamental adjunct al RAF Intelligence. A fost menţionată ulterior într-un articol după război în revista Time, care punea întrebarea dacă ea fusese folosită de Controlul din Londra ca momeală, ceea ce dusese la executarea ei. Această idee nu a fost niciodată confirmată de şeful de escadrilă Bill Simpson, care considera că Diana „avea stofă”, după ce se întîlnise cu ea în Torquay, o staţiune din sudul Angliei. El vedea că Diana era „sănătoasă tun”, fiind un spirit liber, a cărei nesăbuinţă era ţinută sub control şi posedînd abilităţi deprinse înainte de război, pe cînd făcea parte din echipaje de iaht, în loc să meargă la şcoală. Diana cunoştea bine Bretania şi Normandia. Simpson a considerat că ea merita să-şi petreacă restul vieţii navigînd, lucru pe care ea îl adora. A intrat în acţiune alături de însoţitori la fel de nenorocoşi, Cecily Lefort şi Noor Inayat Khan.
Vera culegea sistematic informaţii anecdotice din surse precum Diana, ştiind că situaţiile se schimbau şi detaliile trebuiau aduse la zi. Fata îşi amintise că pîinea zilnică dispăruse. Raţiile de pîine scăzuseră la 350 de grame de persoană pe zi. Cei care în mod normal fumau ţigări acum pufăiau „tutun” făcut din frunze de urzică, flori de tei sau morcov-porcesc. Taxiurile erau şezlonguri de răchită trase de biciclete, asemenea ricşelor din Indochina franceză. Parisul devenise un oraş al femeilor, în care întrebarea şoptită era „Ai vreo veste despre el?”. Răspunsul era de obicei negativ, dat scurt din cap. Bărbaţii erau angajaţi în fabricile germane, dar era evident că sînt lucrători sclavi.
Din sursele continue de informaţii, Vera trăgea propriile ei concluzii. Agenţii de pe teren trebuiau aprovizionaţi cu sume mari de franci francezi, reali sau falsificaţi. Avea liste tot mai mari de oameni de afaceri din Franţa care puteau furniza bani reali dacă rambursarea lor era garantată în emisiunile BBC printr-o expresie propusă de împrumutător, inserată la primirea transmisiei Morse din partea agentului împrumutat. Tacticile de contraspionaj au fost schimbate de „Gestapo”, un termen pe care francezii îl aplicau fără discriminare tuturor serviciilor secrete germane. Amiralul Canaris conducea serviciul secret al armatei, iar marele lui rival, Himmler, conducea Sicherheitsdienst al SS. Armata şi-a echipat forţele regulate de poliţie de pe teren în uniformă, iar forţele secrete de pe teren, în haine civile. Himmler controla Sipo, unităţile de poliţie de securitate împărţite între Kripo, care se ocupa de infracţiuni, şi adevăratul Gestapo sau poliţia secretă de stat. Agenţii Verei erau instruiţi să facă această distincţie. Supravieţuirea lor după capturare putea să depindă de care ramură de securitate îi ţinea prizonieri. Vera a actualizat listele cu aceste organizaţii şi adresele sediilor şi posturilor lor din teren, notînd schimbările şi culegînd ce informaţii putea despre tratamentul acordat agenţilor capturaţi. Armata germană îi trimitea pe cei care revendicau statutul de prizoner de război în lagăre de detenţie regulate.
Vera a monitorizat reglementările mereu schimbătoare privitoare la raţionalizare, permisele de călătorie, intedicţiile de circulaţie şi sentimentele oamenilor din partea locului. Ea estima că nouă din zece cetăţeni francezi îi urau pe germani şi „se descurcau cît puteau de bine într-o slujbă proastă” pînă cînd apărea o conducere credibilă, ca parte a unui plan coerent. Vera verifica acurateţea informaţiilor ei cercetîndu-le pe cele ale Forţelor Franceze Libere, iar uneori se simţea ca şi cum ar fi reconstituit chipurile unor personaje dintr-un roman de spionaj. Cuceritorii, scria ea, „plătesc în prezent pentru mărfuri cu mărci germane de ocupaţie supraapreciate. Francezii îi numeau pe germani doryphori, gîndacii de Colorado care devorează frunzele cartofilor, astfel încît plantele mor. Germanii golesc magazinele de articolele de lux folosind mărcile de ocupaţie la un curs de schimb artificial, ceea ce face, de fapt, ca banii lor de buzunar să facă de cinci ori mai mult decît valoarea lor reală. Abia cu zece ani în urmă primele patru cele mai mari bănci germane s-au închis din cauza unei economii în depresiune care s-a prăbuşit. Acum, o nouă generaţie de germani îl considera pe Hitler un geniu, pentru că îi făcuse să se simtă bogaţi”. Reichsbank-ul german făcea profituri enorme din manipularea cursurilor valutare de peste tot unde Germania domina. Un milion de prizonieri francezi de război lucrau în fabrici germane, iar lor li se alăturau „lucrătorii sclavi” francezi. Germanii se răzbunau dur pentru reparaţiile franceze de după războiul din 1914-1918, dar răspîndeau o ură care putea să aibă drept rezultat o rezistenţă îndîrjită.
Diana Hope Rowden era o mină de informaţii. Spunea că cei mai mulţi dintre soldaţii germani obişnuiţi pe care îi văzuse veneau direct de la ţară, păreau puţin pierduţi şi „le era dor de mama”. Unii găseau consolare în bordeluri ieftine, dar euforia momentului în care descopereau că banii lor aveau multă putere trecea curînd. La Paris era peste mijloacele unui soldat obişnuit să meargă la Maxim’s, care era administrat de un restaurator berlinez, Herr Horcher, care îi linguşea pe naziştii de la vîrf precum Göring. Caviarul era în cantităţi nelimitate la Petrossian, dacă ţi-l puteai permite. Coco Chanel a fost amanta scumpă a unui ofiţer superior german, după ce şi-a redeschis casa de modă de lux la sfatul lui André Gide: „Înţelege-te cu inamicul de ieri. Asta nu înseamnă laşitate, ci înţelepciune”. Cel mai exclusivit bordel, One Two Two, deservea oficiali germani, care ignorau o interdicţie oficială a caselor de toleranţă. Maurice Chevalier cînta în continuare. Picasso picta în continuare. Jean Cocteau scria la fel de cinic ca întotdeauna. Francezii care conduceau pieţele negre făceau profituri mai mari decît făcuseră vreodată în vreme de pace ca mici negustori. Dar francezii agricultori constituiau marea majoritate, iar furia lor împotriva opresorului cuprindea oraşele.
Diana a relatat multe bîrfe, desigur, dar erau bîrfele semnificative după care o femeie tînără şi atentă putea citi dispoziţia oamenilor. Rapoartele ei erau verificate cu uşurinţă prin comparaţie cu ultimii sosiţi care veneau pe calea MI9, agenţia de salvare şi recuperare care provoca nelinişte la vîrful SIS. Nimic nu putea împiedica MI9, ca serviciu secret nou şi în extindere, să organizeze şi să instruiască forţe armate referitor la cum să evadeze din închisori inamice şi cum să se întoarcă în Anglia. Agenţii MI9 aveau să ajute, în cele din urmă, aproximativ 12.000 de aviatori să scape din captivitate, dintre care mulţi au zburat din nou. Prin cuceririle sale, Hitler crease mari probleme acţiunilor de supraveghere a poliţiei, devenind imposibil de blocat zecile de mici ieşiri din a sa Fortăreaţă Europa. Extinderea frontierelor „germane” de către Hitler a blocat o imensă populaţie prinsă, teoretic, în „lumea sîrmei ghimpate” descrisă de contele de Cardigan. Din cauza întinderii sale, Marele Reich german avea goluri şi puncte slabe. Vechile rute maritime vikinge treceau prin insulele Orkney şi Shetland, ai căror locuitori erau britanici, dar scandinavi la origine. Insulele Shetland fuseseră colonie scandinavă pînă în secolul al XV-lea, iar acum făceau parte din dispozitivele de apărare exterioare ale Home Fleet de la Scapa Flow. Lanţul de insule fără forme de relief se întindea în imensul ocean pustiu, asupra căruia să abăteau brusc vînturi puternice. În Kirkwall, capitala insulelor Orkney, Vera a auzit vechea glumă că într-o zi vîntul s-a oprit şi toată lumea a căzut la pămînt. Dar de aici putea să trimită agenţi pe mare, în bărci mici care se strecurau neobservate pe lîngă forturile germane de coastă din Norvegia. Suedia neutră era şi ea mai aproape, iar Malcolm Munthe, ataşatul militar britanic, fiu al celebrului autor al Cărţii de la San Michele, Axel Munthe, menţinea acolo un punct de tranzit discret al SOE. Serviciile lui Malcolm includeau zboruri regulate ale RAF spre Anglia, cu avioane de vînătoare şi bombardiere Mosquito care transportau agenţi în locaşurile lor pentru bombe şi furnizau informaţii săptămînale culese din ziarele europene.
Fluxul transfugilor din Franţa aducea cele mai mari profituri şi era important ca Vera să se priceapă să trateze cu serviciile secrete ale lui de Gaulle şi FFI, la care mulţi dintre transfugi ajungeau mai întîi. La sfîrşitul anului 1941, Secţiunea F a dobîndit un şef nominal, Maurice Buckmaster, după ciorovăieli interne şi intradepartamentale aproape fatale. Acesta era un vechi absolvent de Eton, mai uşor de acceptat pentru celelalte departamente guvernamentale decît haimanalele SOE de la şcolile guvernamentale. Din cauza slujbei sale dinainte de război ca director Ford la Paris, se afla pe înspăimîntătoarea listă a urmăriţilor în Franţa, Sonderpfändungsliste Fr. Era un noroc că Gestapo-ul din Franţa desemna agenţii şi circuitele prin numele „Buckmaster”. Acest lucru abătea atenţia de la Vera.
Vera trebuia să se certe în continuare cu birocraţii de la Whitehall, care spuneau că SOE desfăşoară „perdele de fum”. Aceştia erau orbi în faţa precedentelor istorice. SIS pretindea că rădăcinile lui mergeau în trecut cel puţin pînă la Elizabeta I, care angajase „exploratori” care să submineze intrigile catolice din Franţa. SOE provenea din Biroul pentru Străini, denumire înşelătoare, care redusese impactul Revoluţiei Franceze asupra Angliei, supraveghease asasinarea ţarului Pavel al Rusiei în 1790 şi finanţase rezistenţa franceză faţă de Napoleon. Şcoala de gîndire a lordului Halifax, „pe-de-o-parte-asta-dar-pe-de-altă-parte-cealaltă”, era diametral opusă filozofiei acţiunii rapide a Biroului pentru Străini.
După ce Rusia a devenit un aliat, iar Halifax a fost instalat la Washington, Ministerul de Externe a luat-o pe Vera prin surprindere, trimiţînd consilieri SOE la Moscova. La mult timp după război, după numeroase tentative de a ascunde faptele, contraspionajul de la MI5 a dezvăluit amploarea infiltrării sovietice. Peter Wright, un director adjunct pensionat al MI5, a creat o criză constituţională referitoare la comportamentul şi supravegherea serviciilor secrete, sfidînd o interdicţie în cartea sa Vînătorul de spioni şi relatînd detalii despre cîrtiţe engleze care nu au fost puse sub acuzare după ce au mărturisit că spionaseră pentru Moscova5.
După Pearl Harbor, reputaţia SOE a crescut. Donovan a numit ofiţeri cu poziţii importante la secţia lui din Londra, unde adjuncţii lui şi-au exprimat foarte clar sprijinul faţă de Vera, acceptînd cu voioşie zeflemeaua potrivit căreia OSS venea de la „Cît de mondeni sîntem”1*. Grupări de ambuscadă, instruite de SOE şi operînd sub nume precum Small Boat Squadron, atacau parapeţii germani exteriori din Franţa, folosind canoe şi unelte a căror simplitate le făcea uşor de dobîndit. În ţări precum Ungaria se spunea că Gestapo pleca vinerea de la muncă şi se întorcea lunea. În Franţa, Gestapo era suprasolicitat de grupurile din Rezistenţă unite sub conducerea omului lui de Gaulle, Jean Moulin. Mulţi partizani erau antigaullişti. Vera a descoperit modul strălucit în care Moulin îi inspira să treacă cu vederea diferenţele prin exemplul său personal. Liderii Rezistenţei vedeau, ca şi Vera, cicatricele de pe gîtul lui, provocate de un brici înainte ca el să evadeze din mîinile germanilor.
1*. În original, „Oh-So-Social” (n. tr.).