26

„Aceasta este o crimă fără nume”

„Uite!”, a spus Vera fluturînd mîndră o bucată de hîrtie igienică moale în faţa lui Jan Żurakowski. „Nu mai trebuie să-ţi zgîrii fundul la toaletă.”

Żura privea cu ochii cît cepele. Multe toalete publice aveau doar pătrăţele de ziar atîrnate într-un cui. Vera subliniase caracterul secret al acestei întîlniri. Pilotul de vînătoare polonez se întreba dacă ea îl chemase acolo ca să laude această adaptare pentru vreme de război a batistelor de unică folosinţă pentru gentlemeni, vîndute exclusiv la Harrods înainte de război.

Vera îi ceruse să se întîlnească la popota Small Scale Raiding Force (SSRF) a SOE, lîngă Kensington Palace Gardens Terrace, paralel cu Embassy Row, un cartier elegant cu unele dintre cele mai scumpe proprietăţi din Londra, acum în mare parte bombardate. Popota SSFR era improvizată din rămăşiţele unei crîşme bombardate din Church Street, imediat lîngă High Street din Kensington. Popota era accesibilă pentru toţi militarii, dar într-o cameră părăginită din spate Vera se bucura de intimitate totală. Żura aştepta să afle despre ce voia ea să discute cu adevărat.

Vera i-a vorbit despre noile pierderi din convoaiele din Oceanul Arctic care duceau provizii de război în nordul Rusiei. Căderea comunicaţiilor radio sovietice locale provocau pierderi îngrozitoare în rîndul navelor britanice încărcate cu mărfuri pentru Rusia, adunate cu greu pentru a-l satisface pe Stalin, care îi presa constant şi dur pe Roosevelt şi Churchill să întărească forţele ruseşti de pe Frontul de Est. Dacă Stalin îşi pierdea încrederea în aliaţii lui occidentali, putea să încheie o pace separată şi să-şi reînnoiască vechea alianţă cu Germania. Vera a avertizat: războiul pe două fronturi promitea victoria asupra lui Hitler. Războiul pe un singur front de vest însemna înfrîngerea sigură a Aliaţilor. Żura nu avea nevoie să i se spună că singura speranţă a Poloniei consta în eliberarea sa de către Occident. Acum însă a aflat că în septembrie 1943, PQ18, un covoi din Oceanul Arctic, se aflase în pericol din cauză că anumite coduri ruseşti fuseseră sparte de germani. Convoiul anterior, PQ17, navigase din nordul Scoţiei spre Murmansk, de-a lungul rutei arctice, şi pierduse 22 de cargoboturi cu o încărcătură totalizînd 3.350 de tancuri şi vehicule militare, 210 avioane şi aproximativ 100.000 de tone de alimente şi muniţie.

Bletchley ştia acum că ruşii descopereau datele de plecare a convoaielor din nordul Scoţiei şi transmiteau detalii la Poliarnîi, lîngă Murmansk, în cifruri deja sparte de Berlin. Era acesta un sabotaj deliberat, şi dacă da, cine era responsabil?

Żura era un aviator calificat să preia misiunea de a confirma sau nu suspiciunile Verei. Era unul dintre cei mai vechi şi mai de încredere aliaţi, relaţia lor fiind aproape una de dragoste, chiar dacă amîndoi trăiau după valorile pentru care luptau. Nici unul dintre ei nu ar fi depăşit limita dintre respect reciproc şi intimitate fizică. Vera îi promisese lui Żura că se va face tot posibilul pentru a o scoate din Polonia pe iubita lui, care era evreică. Existau puţine şanse în acest sens, iar acum o îndurera să-i ceară lui Żura să-şi rişte din nou viaţa, după tot ce făcuse deja.

Mai întîi, i-a dezvăluit existenţa singurului detaşament de luptă ale cărui acţiuni beneficiau de imunitate totală în faţa oricărei responsabilităţi legale, inclusiv vechea lege care impunea pedepse penale pentru operaţiuni secrete neaprobate. Vera nu mai dezvăluise niciodată acest lucru. Agenţii potenţiali erau mai întîi studiaţi de la distanţă pentru a se stabili dacă erau potriviţi pentru misiune, apoi erau instruiţi treptat în arta uciderii şi lăsaţi să gîndească singuri odată ce erau consideraţi apţi de acţiune. Ultima etapă a formalităţilor era depunerea unui jurămînt de păstrare a secretelor. Nu se spunea nimic despre ilegalitatea tehnică a muncii lor. SOE era specializat în asasinate şi masacre. Vera a trebuit să-i explice acest lucru prietenului ei în propoziţii concise.

Żura a fost uimit de cît de dură devenise Vera. Purta o fustă Harris plisată din tweed şi o bluză simplă de culoarea fildeşului în locul unei uniforme, iar la prima vedere părea modestă. Părul ei bogat şi negru se revărsa în cîrlionţi peste umerii largi, sexy dar scurt, ca pentru a le aminti admiratorilor masculini că era probabil inteligentă. Postura ei dreaptă impunea autoritate: bărbia ridicată puţin mai sus decît era obiceiul, nu într-un mod arogant, ci suficient pentru a-l face pe chelnerul în vîrstă să se grăbească să-i facă pe plac. Lui Żura îi era clar că, oricît de bătrîn şi de neîngrijit ar fi fost, chelnerul deţinea cel mai înalt nivel de acces. Sub şorţ purta o armă.

Noul comportament dur al Verei se datora recentei sale descoperiri că, în timp ce fugea ea însăşi din Polonia în România, „ghetoizarea” germană a evreilor polonezi fusese discutată la Varşovia de Adolf Eichmann, vînzătorul de băcănie care conducea Biroul pentru Afaceri Evreieşti de la Cartierul General al Securităţii Reich-ului şi care îi era cunoscut Verei sub forma unei semnături pe unele formulare care circulau în rîndurile SS, elita nazistă. Dar pe 4 octombrie 1943, Reichsfürer-ul SS Heinrich Himmler le spusese ofiţerilor lui de cel mai înalt rang la o întîlnire din Poznań: „Cei mai mulţi dintre voi ştiu, probabil, ce înseamnă să vezi o sută de cadavre sau cinci sute de cadavre sau o mie. Faptul că am trecut prin aşa ceva şi că totuşi... ne-am păstrat decenţa – iată ce ne-a întărit”.

Vera făcuse rost de textul discursului. „A devenit mai dură decît orice călău SS”, avea să-mi spună Żura mulţi ani mai tîrziu. „Se simţea vinovată pentru că nu aflase mai devreme că Eichmann fusese în Varşovia în timp ce ea se afla acolo şi de ce fusese el acolo. Dumnezeu să-l apere pe oricine îi stătea în cale acum. Era furioasă. Simţea că o abadonase pe iubita mea evreică. Părea complet nemiloasă atunci cînd a descris tehnicile murdare ale SOE despre care credea că erau singura modalitate de a seca puterea inamicului, al cărui scop nu era cucerirea, ci genocidul, şi de a lupta împotriva celor care nu făcuseră o prioritate din oprirea genocidului.”

Acum aflase alte detalii înspăimîntătoare. Ştia că faptele mortale erau ignorate la Londra, cînd s-ar fi putut face atît de multe pentru a perturba reţeaua paneuropeană de căi ferate care deserveau lagărele de exterminare. Cînd împăciuitorii de la Whitehall încercau încă să-l calmeze pe Hitler, ea îşi făcea griji în legătură cu maşinile de ucis milioane de oameni. „A uitat”, a spus Żura, „că abia mai avea timp să doarmă, pregătind războiul secret înainte ca Churchill să preia puterea... Am văzut un raport că încă de atunci era «neînfricată, dar sfidează oficialităţile pentru a obţine ce vrea». Acum nimic nu îi mai stătea în cale. Nu era ca şi cum teroarea era secretă. Chiar şi înainte ca Churchill să ajungă, în sfîrşit, la putere, curierii noştri polonezi raportau despre «maşini de gazare» acţionate de motoare demontate de pe submarine de construcţie sovietică, pentru a-i omorî pe evrei la Auschwitz”.

Pe 20 ianuarie 1942, cincisprezece birocraţi de rang înalt implicaţi în „reducerea naturală” a evreilor s-au întîlnit într-o vilă din Am Grossen Wannsee nr. 56. Reichsfürer-ul SS Heinrich Himmler a spus la această întrunire că „emigraţia” însemna exterminare. Înaintea războiului, Adolf Eichmann era deja cunoscut la Whitehall, de vreme ce în 1932 fusese interceptat la graniţa Palestinei de autorităţile mandatare britanice. Sosise sub acoperire ca jurnalist al unui respectat ziar din Berlin şi a fost identificat ulterior drept „delegat special însărcinat cu pregătirea soluţiei finale”. La cîteva săptămîni de la predarea Franţei, regimul-marionetă de la Vichy a primit instrucţiuni de la o Comisie Generală pentru Chestiunea Evreiască, condusă de căpitanul SS Theodor Dannecker, şeful biroului pentru evrei din Paris al Gestapo-ului. Primele deportări din Franţa la Auschwitz au început la cîteva luni după capitularea ţării: cîteva mii de copii cu vîrste de 2 pînă la 17 ani nu au mai fost văzuţi niciodată. La Whitehall se ştiau toate acestea.

Żura a spus că Vera avea probe cît se poate de solide că programul german de „reducere naturală” începuse deja în timp ce el încerca să zboare spre Anglia, iar ea încerca să fugă din România. Vera îşi amintea, de asemenea, modul cum Cehoslovacia fusese trădată de Chamberlain, care declarase batjocoritor în public că nimeni din Anglia nu cunoştea sau nu era preocupat de astfel de ţări din Europa de Est. „Nu produc decît haos şi probleme incomprehensibile pentru generaţii întregi”, se spune că ar fi afirmat el.

De fapt, într-o emisiune BBC „Broadcast to the World” din 24 august 1941, Churchill încercase să facă publică teroarea nazistă, spunînd: „Aceasta este o crimă fără nume”. Cuvintele lui au fost tipărite pe manifeste care să fie aruncate din aer în întreaga Europă în 1942, dar Vera i-a spus lui Żura că Ministerul Aviaţiei se opunea irosirii avioanelor de război pentru astfel de misiuni fără rost.

Żura şi alţi piloţi polonezi erau deja familiarizaţi cu utilizarea secretului pentru a ascunde motivele interne de stînjeneală. Veteranii polonezi ai ciocnirilor aeriene de deasupra Varşoviei luptaseră anonim în Escadrila 303 a RAF, cunoscută şi ca Escadrila Kościuszko, numită după eroul polonez din secolul al XVIII-lea Tadeusz Kościuszko. Acest nume nu a fost recunoscut niciodată. Oficialii Ministerului Aviaţiei încercaseră să prevină utilizarea piloţilor polonezi în Bătălia Angliei. Omagierea priceperii şi eroismului lor a venit mai tîrziu, din partea piloţilor regulaţi ai RAF, care au spus că bătălia ar fi fost pierdută fără intervenţia polonezilor, care erau îngroziţi de faptul că RAF folosea tactici demodate împotriva unui inamic ale cărui tactici moderne nu fuseseră studiate niciodată.

Istoricii de azi consemnează rolul vital al polonezilor în înfrîngerea asaltului aerian german din 1940, dar la acel moment rolul lor a rămas necunoscut publicului¹.

În 1943, Vera i-a spus lui Żura: „Voi aţi luptat ca să vă eliberaţi propria ţară atunci cînd aţi salvat Anglia. Cînd acest război va lua sfîrşit, Churchill şi Roosevelt îl vor lăsa pe Stalin să ia Polonia”. Era evident că ea nu îşi mai făcea iluzii.

După dezvăluirea sa iniţială, Vera l-a invitat pe Żura la o plimbare de sfîrşit de săptămînă prin zona rurală din Sussex, în jurul Winchelsea. Acolo a schiţat o misiune care presupunea riscuri cu care nici măcar Żura nu se mai confruntase. Vera avea nevoie de un pilot vorbitor de poloneză care să zboare singur în zona Mării Baltice şi să înregistreze radiotransmisiunile ruseşti. Acestea nu erau recepţionate în întregime la Bletchley, iar spărgătorii de coduri nu erau siguri dacă transmisiunile proveneau din partea ocupată de ruşi a Poloniei. Żura a zburat într-o serie dintre aceste misiuni de spionaj, realimentînd la o bază secretă de la graniţa finlandezo-suedeză. Nu i s-a spus niciodată rezultatul. Mai tîrziu, el mi-a scris: „Şefii cei mari ai RAF erau deranjaţi de «încercările iresponsabile şi neautorizate de a influenţa politica» ale Verei şi o vedeau ca pe o femeie băgăreaţă, needucată în tradiţiile şi disciplinele serviciului militar”. Dar Żura îşi dădea seama că Vera avea dreptate: Polonia avea să fie sacrificată pentru a-l împăca pe Stalin, iar el voia să-şi ducă iubita, dacă scăpa, cît mai departe de sovietici. Între timp, a informat-o pe Vera despre rutele de salvare pentru aviatorii doborîţi.

Este posibil ca Vera să se fi întîlnit cu Żura în spatele uşilor închise ale biroului revistei Boy Scout care adăpostea guvernul polonez în exil, dar era precaută cu privire la cei care trăgeau cu urechea într-o vreme cînd secretul era atît de greu de păstrat în rîndul guvernelor în exil. Unele lucruri trebuie ţinute secrete; unele secrete trebuie lăsate să răsufle deliberat. Îi încredinţase lui Mary Stephenson unele dintre îndoielile ei de cînd aflase, înainte de război, că Eichmann se întîlnise de cîteva ori cu militanţi sionişti Haganah în Berlin. O întîlnire fusese relatată în Der Stürmer, periodicul antievreiesc radical; alte întîlniri au avut loc între agenţi sionişti la Hotel zur Traube, lîngă Grădina Zoologică din Berlin. Reprezentanţii Haganah de dinainte de război trebuiau să verifice afirmaţia lui Eichmann că voia să-i relocheze pe evrei în Palestina. Acesta se dusese acolo în iarna anului 1937, călătorind cu trenul prin România şi îmbarcîndu-se în Constanţa pe un vapor spre Palestina, avînd asupra sa false acreditări de jurnalist pentru Berliner Tageblatt – un ziar al cărui proprietar şi redactor-şef, ambii evrei, au fost înlocuiţi cînd publicaţia a fost „coordonată” spre partidul nazist. Uniunea Sovietică şi-a folosit cele mai bune resurse de spionaj pentru a afla dacă Eichmann intenţiona să-i folosească pe refugiaţii evrei pentru a strica relaţiile britanicilor cu arabii. O sursă sovietică era Kim Philby, demascat ulterior drept cîrtiţă din SIS britanic. Tatăl lui, Harry St. John „Jack” Philby, s-a întîlnit în februarie 1939 cu lideri sionişti, inclusiv Ben Gurion şi Chaim Weizmann, şi a promis că imigraţia evreiască substanţială în Palestina putea fi achiziţionată prin acordarea unui „împrumut” către casa de Saud şi Ibn Saud, „şefii cei mari” din lumea arabă.

După ce a aflat că faptele fuseseră deformate sau ignorate, Vera a făcut presiuni mai puternice ca niciodată pentru a cîştiga respect pentru organizaţiile militare evreieşti considerate încă inamice la Whitehall. Nimic nu apăruse în presa britanică în noiembrie 1940, cînd ilustrul corespondent american la Berlin, William Shirer, a relatat că „spionii” lui, aşa cum îşi numea el informatorii, descoperiseră de ce în ziarele germane apăreau anunţuri mortuare care foloseau expresii precum „după săptămîni de incertitudine” un fiu iubit sau o fiică iubită a murit „în mod incredibil” într-o zonă din jurul castelului din Grafeneck, despre care se spunea că este „spital”. Shirer a descoperit că Grafeneck era înconjurat de „oameni ai SS în uniforme negre”; camioane cu prelate goneau spre „spital” toată noaptea. El a concluzionat că naziştii îi omorau pe cei bolnavi mental din „motive de eugenie”. Rudelor li se trimitea o scrisoare-tip la care nu se putea răspunde: fiul mort sau fiica moartă fuseseră „salvaţi de la un sejur instituţional de o viaţă”, iar moartea venise ca o „eliberare milostivă”. Eutanasia fusese justificată, dar în cei trei ani scurşi de la primele concluzii înfiorătoare ale lui Shirer nici un singur cuvînt nu a apărut în presă. După decizia de a intra în război, guvernul Chamberlain şi proprietarii de ziare care se gudurau pe lîngă familia regală fie suprimaseră rapoartele, fie le respinseseră. Vera aşteptase trei ani ca să afle care era eufemismul pentru genocid. Era evident că nu doar evreii erau victimele vizate de o dictatură hotărîtă să perfecţioneze rasa ariană.

Vera era asbolut convinsă că singura speranţă pentru poporul evreu era crearea unui stat propriu. Churchill părea să cedeze în faţa politicii americane de respingere a imigranţilor evrei, pe baza teoriei „mergi pe mîna aliatului care este cel mai în măsură să-ţi servească interesele”. Whitehall a intensificat atacurile împotriva SOE ca agenţie scăpată de sub control care dădea învăţături privind terorismul împotriva dreptului internaţional. Vera a continuat să susţină la fel de aprig ca întotdeauna că, în unirea grupurilor de gherilă franceze, scopul ei era controlul democratic, dar nu putea să vorbească deschis despre acest lucru fără o aprobare ministerială, care trebuia să vină din partea Ministerului de Externe advers. Şefii SIS ai acestuia se temeau că revoltele stîrnite de SOE le-ar fi putut fi de ajutor agenţilor francezi recrutaţi de comunistul evreu german care îşi spunea Henri Robinson. Se zvonea că acesta fusese instruit de Stalin să facă din Franţa frontul roşu al Marelui Război Patriotic sovietic. În interiorul SIS însă, existau trădători născuţi în Marea Britanie care raportau la Moscova şi care, din cauza simpatiilor lor prosovietice, erau nerăbdători să distrugă SOE.

Żura a discutat despre toate acestea cu Vera, după ce a făcut înregistrările clandestine ale transmisiunilor ruseşti despre aranjamentele de escortare a convoaielor din Oceanul Arctic. Amiralul Bill Mott, ofiţer de comunicaţii pentru Roosevelt la ULTRA, avea să relateze mai tîrziu refuzul lui Stalin de a fi de acord cu transportul aerian al proviziilor din Occident către armatele clandestine antinaziste. Mott l-a identificat pe John Cairncross drept agent de la Bletchley controlat de sovietici între 1942 şi 1944, care a transmis Moscovei secrete ULTRA şi a devenit apoi ofiţer formal al SIS. Informaţiile ULTRA nu ar fi trebuit să fie dezvăluite Uniunii Sovietice, potrivit viitorului judecător al Curţii Supreme de Justiţie americane Lewis W. Powell. În calitate de colonel pe timpul războiului al US Air Force, acesta a făcut parte dintr-un grup restrîns de americani împuterniciţi „să accepte” informaţii ULTRA de la Bletchley, pentru îndrumarea US Strategic Air Force conduse de generalul Carl Spaatz în bombardarea centrelor industriale germane².

Lui Żura i se părea că nu are nici o logică faptul ca ruşii să le dea inamicului lor german detalii despre convoaiele care le transportau provizii de care era nevoie urgentă. Nedumerirea lui a crescut după dezvăluirea spionului-şef al lui Hitler că „transmiţătoarele ruseşti pe unde scurte acopereau toate teritoriile ocupate de germani, precum şi ţările neutre, de la Norvegia pînă în Pirinei, de la Atlantic la Oder, de la Marea Neagră la Marea Mediterană”. Walter Schellenberg a făcut această afirmaţie după război, cînd a devenit consilier al americanilor pentru spionajul sovietic³.

Vera nu avea să înţeleagă multă vreme motivele pentru care transmisiunile ruseşti foloseau coduri despre care se ştia deja că sînt sparte de Berlin. Lucra din greu la operaţiunile SOE, în timp ce încerca să înţeleagă motivele pentru care SIS trăda gherilele sioniste, concomitent cu propaganda rusă care încuraja sentimentele antibritanice din Peninsula Arabică. Pe 6 martie 1942, într-o vineri, ziarul londonez Daily Mirror a publicat o caricatură realizată de celebrul Zec. Aceasta înfăţişa un marinar din flota comercială care se agăţa de o barcă de salvare. Vaporul lui fusese scufundat de o torpilă, iar el avea o expresie de agonie puternică ce se evidenţia pe fondul izolării înfiorătoare din oceanul pustiu. Legenda caricaturii era un fragment dintr-un anunţ al Camerei Comunelor: PREŢUL PETROLULUI A CRESCUT CU UN PENNY – SURSE OFICIALE. Mesajul lui Zec era că marinarii plătiţi cu salarii de mizerie sufereau pierderi teribile pentru a umple buzunarele profitorilor de pe urma războiului. Daily Mirror a primit precizarea că publicaţia Daily Worker a Partidului Comunist fusese închisă din cauza unor astfel de „critici perverse şi duşmănoase”. Apoi, sub pseudonimul Cassandra, editorialistul William Connor de la Mirror s-a pronunţat împotriva unei noi politici britanice de oprire a noii imigraţii evreieşti spre Palestina. A fost recrutat imediat în serviciul militar.

Nevoia de a studia cantitatea mare de informaţii contradictorii a devenit dureros de evidentă, dar Vera un avea suficienţi analişti calificaţi. Sursele ei relatau că, în timp ce trimitea evrei în lagărele de exterminare, Eichmann creştea şi fluxul de refugiaţi spre Palestina. Nu putea decît să presupună că această contradicţie provenea din calculele naziştilor potrivit cărora, dacă britanicii trebuiau să intercepteze vasele cu refugiaţi, acest lucru le-ar fi ţinut ocupate navele de război. Dar dacă i-ar fi lăsat pe evrei să pătrundă, lumea arabă s-ar fi îndepărtat de ei. Churchill a încercat o denunţare anglo-americană a „eliminării” camuflate ca emigrare. A smuls o declaraţie de la zece guverne în exil aliate pe 17 decembrie 1942, care deplîngeau intenţia repetată a lui Hitler de a extermina poporul evreu. Nici un singur guvern, nici măcar cel american sau cel britanic, nu şi-a pus semnătura pe documente care dezvăluiau realitatea. Nu s-au dat explicaţii opiniei publice cu privire la ce însemna de fapt declaraţia. În această stuaţie, se pare că Churchill s-a dat bătut.

„Dar Vera a dat o lovitură decisivă”, a spus Żura. Ea l-a convins pe arhiepiscopul de Canterbury să se pronunţe împotriva lipsei unor acţiuni de salvare a evreilor. Acesta a afirmat că sondajele din Statele Unite raportau o creştere a sentimentelor antisemite, iar avertismentele lui au determinat unele grupuri creştine, sindicate şi activişti umanitari să ceară măsuri pentru ajutorarea evreilor supravieţuitori. Pentru a calma protestele publice, Whitehall a convocat o conferinţă în ziua cînd a izbucnit revolta din ghetoul din Varşovia, 19 aprilie 1943. Conferinţa s-a terminat în timp ce evreii din Varşovia îşi transmiteau apelul final: „Ultimii 35.000 de evrei din ghetou sînt condamnaţi la execuţie. Salvaţi-ne”.

Conferinţa a avut loc între membrii cabinetului britanic şi o mică delegaţie americană, în insulele Bermude. „Cenzoriţele” din teritoriul britanic interceptau comunicaţiile dintre emisfera vestică şi Europa. Învăluită în secret, Bermuda era ideală pentru o conferinţă care nu fusese niciodată menită să producă acţiuni. Guvernul american a emis permise doar pentru cinci reporteri ai unor agenţii de ştiri, care trebuiau să se mulţumească cu comunicate oficiale. „A fost un pact mutual anticonştiinţă”, a afirmat Vera ulterior. „Americanii nu voiau să compromită politica lor strictă de imigraţie.” Arhiepiscopul de Canterbury a condamnat întreaga chestiune ca fiind ruşinoasă. Discuţiile au fost ţinute secrete sub pretextul că era în joc securitatea Aliaţilor. Un buletin de o singură pagină preciza că au fost făcute recomandări concrete, dar că acestea trebuiau să rămînă confidenţiale „din considerente militare”. Vera ştia ce înseamnă aceste afirmaţii din raportul subsecretarului parlamentar Richard Law, ulterior baronul Coleraine: „Sentimentele din Anglia sînt în mare parte potrivnice evreilor, [dar] opinia publică americană este supusă unei presiuni extreme din partea unei alianţe a organizaţiilor evreieşti”. Conferinţa nu a însemnat decît vorbe goale.

Vera a vorbit cu Chaim Weizmann despre această nouă dovadă că trebuia constituită o brigadă evreiască. Ea vedea din nou cum secretul ascundea de fapt intenţii şi greşeli. Fiul lui Chaim, Michael, fusese ucis în timp ce pilota un avion într-o operaţiune ratată cu scopul de a opri crucişătoarele germane Scharnhorst şi Gneisenau să se strecoare prin Canalul Mînecii, după ce fuseseră încolţite în Brest, portul francez din Atlantic, timp de luni de zile. În noaptea de 11-12 februarie 1942, acestea au scăpat. O comisie de anchetă a marinei a ascuns detaliile a ceea ce lordul Kilbracken, pilot pe avioane Swordfish ale marinei, a numit ulterior „poate cel mai deplorabil dezastru al războiului”. Şase biplane vechi Swordfish au fost lansate împotriva cuirasatelor. Aeronavele moderne ale RAF „aşteptau cu sutele”, după cum s-a exprimat Kilbracken, la sol. Navele de război germane, însoţite de crucişătorul greu Prinz Eugen şi de distrugătoare, au plecat din Brest în timpul celor 198 de minute de întuneric şi au navigat nedepistate cale de 300 de mile, pînă cînd au ajuns în Pas-de-Calais, în timp ce comandanţii RAF şi ai marinei se certau aprig la telefon cu privire la care armă să preia responsabilitatea. 13 dintre cei 18 membri ai echipajelor Swordfish au fost ucişi. Comandantul lor, Eugene Esmonde, a primit cea mai înaltă decoraţie, Victoria Cross, post-mortem însă⁴.

Chaim a afirmat cu amărăciune: „Fiul meu a căzut pentru o cauză pentru care steagul sionist nu a fost încă înălţat”. Un alt fiu, Ezer, pilota avioane Spitfire ale RAF şi a devenit ulterior comandant al forţelor aeriene israeliene, iar apoi preşedinte al Israelului⁵.

SOE nu avea o agendă politică sau rasistă. De vreme ce încă nu exista o brigadă evreiască, Vera a pregătit, prin instrucţie de luptă, agenţi precum fostul boxer evreu Alec Rabinovich, un telegrafist glumeţ din reţeaua franceză a lui Peter Churchill. „Telegrafiştii sînt cele mai preţioase verigi SOE din lanţul operaţiunilor noastre”, i-a spus Vera criptologului Leo Marks. La acel moment, Operaţiunea Lavaboul îl inspirase pe Elder Wills să conceapă antene aeriene care arătau precum lanţurile de tras apa la closetele turceşti.

Vera a cîştigat lupta cu SIS pentru controlul asupra comunicaţiilor SOE şi acum avea un departament pentru informaţii secrete sub formă de semnale sub conducerea lui Leo Marks, cu un „harem” care gestiona traficul codat. Rapoartele fetelor erau interceptate de directorul adjunct al SIS, Claude Dansey, prin ascultarea liniilor de telex din Baker Street. Forţele Franceze Libere ale lui de Gaulle insistau să folosească propriile lor coduri secrete pentru a-l păcăli pe Dansey. Mesajele agenţilor lor de pe teren erau transmise prin birourile lor din Duke Street.

„Deci Forţele Franceze Libere aveau un cod pe care noi îl ştiam şi un altul pe care nu-l ştiam”, i-a spus Vera lui Bill Stephenson. „De Gaulle a spus că codul lui era încuiat într-un seif. Apoi unul dintre agenţii lui a trimis un mesaj indescrifrabil, afectat de condiţiile atmosferice sau de o codare neglijentă, şi s-a apelat la Leo.” Leo încerca întotdeauna să prevină „repetările”. De fiecare dată cînd un agent făcea o greşeală de codare, el producea un „indescifrabil”, iar Londra trebuia să ceară o repetare. Astfel, camionetelor cu echipamente gonio germane li se oferea mai mult timp pentru a depista locaţia agentului. Leo voia să ajungă la stadiul la care mesajele originale erau descifrate întotdeauna. Uneori era nevoie de 750.000 de încercări pentru a sparge un indescrifrabil. Leo construia încet echipe de fete inteligente care jurau că nu va mai exista niciodată vreun indescifrabil, după ce ascultau descrierile plastice ale lui Leo despre ce li se întîmpla agenţilor care erau prinşi în timp ce repetau un mesaj.

Leo s-a închis el însuşi în lavaboul Forţelor Franceze Libere, pentru a desluşi un indescifrabil. Între timp, agentul din Franţa şi-a zburat creierii cînd germanii au dat buzna în timp ce el îşi repeta transmisiunea. „Se temea că aveau să-i smulgă informaţiile prin tortură”, îşi amintea Vera. Agentului nu ar fi trebuit să i se ceară niciodată o repetare, deoarece Leo decoda deja mesajul în timp ce se afla în toaleta din Duke Street. După această întîmplare, a numit strada Puke Street^1*. „Mesajul a fost trimis în codul francez”, a spus el mai tîrziu. „La toaletă, am descoperit că acest cod francez supersecret era acelaşi cu al nostru.” Forţele Franceze Libere ale lui de Gaulle adăugaseră propriile lor prefixe în timp ce foloseau codul britanic, iar britanicii nu ar fi trebuit să afle asta. Leo a spart indescifrabilul agentului mort şi i l-a trimis lui de Gaulle, fără nici un comentariu.

Leo Marks se temea întotdeauna să nu piardă agenţi, deoarece mesajele lor erau distorsionate în mod neintenţionat. Se alarma de fiecare dată cînd surprindea pe cineva precum Violette Szabo făcînd greşeli care păreau minore, dar care puteau periclita o întreagă reţea. I-a făcut pe noii agenţi să înţeleagă modul cum puteau să producă accidental aceste „indescifrabile”, în timp ce codau sub o presiune mortală: înfriguraţi, înfometaţi şi singuri, încercînd să-şi amintească cuvintele preselectate din „poeziile de recunoaştere”, inserînd mecanismele de control, bătînd semnale Morse în timp ce camionetele cu echipamente gonio ale inamicului îi căutau. Germanii şi-au perfecţionat abilităţile de detectare pînă la a opri centralele electrice una după alta, pînă cînd pulsaţiile bruşte trădau localizarea agentului. Pentru a contracara acest lucru, se foloseau baterii pentru o nouă serie de telegrafe şi se concepeau modalităţi primitive de a le acţiona la manivelă. Aparatele de transmisie autonome fuseseră neglijate la început. Însă Bank of England avusese întotdeauna coduri telegrafice secrete. Unul dintre directorii SOE care ştiau despre ele era Geoffrey Courtauld, de la comercianţii internaţionali de textile. Compania Courtauld folosea coduri pentru transmiterea telegramelor în străinătate, iar Vera a apelat fără reţinere la sfatul acestor experţi în afaceri private.

„Vera a învăţat că era o idee bună să faci rebusurile din The Times, să cunoşti Oxford Dictionary of English Verse, argoul popular şi cîntecele englezeşti de music-hall”, a spus ulterior amiralul Mott⁶. „Acestea erau surse pentru codarea mesajelor şi, de asemenea, îi dădeau posibilitatea de a trata codurile-poezii memorate care se distorsionau în timpul transmisiunii. Vera soluţiona un indescifrabil printr-un fel de intuiţie fulgerătoare.” Întrebarea pusă fiecărei tinere inteligente intervievate pentru a se ocupa de traficul de coduri era „Te pricepi la dezlegat rebusuri?”. „Nu neapărat” putea fi un răspuns decisiv. Îi plăcea muzica? Un răspuns negativ era la fel de rău. „Foarte slabă la aritmetică?” Un „Da” disperat şi reticent era întîmpinat cu un zîmbet care o uluia pe candidată. Vera ştia că tot răul provocat de un profesor de matematică la şcoală era uşor de reparat, dar dacă femeia nedumerită nu avea ureche muzicală sau nu îi plăceau rebusurile, era trimisă la un alt departament.

Leo Marks era fascinat de modul în care Vera găsea timp să ajute la comunicaţii. El însuşi era capabil de maratoane de activitate mentală intensă. „Eu presupuneam că acest lucru se datora faptului că eram amîndoi evrei”, a afirmat el mai tîrziu. „Priveam neajutoraţi în timp ce Aliaţii ignorau pledoariile de a bombarda lagărele de exterminare sau reţeaua complicată care aducea din întreaga Europă sclavii ce urmau să fie munciţi pînă la epuizare, apoi trimişi în cuptoare, şi voiam să punem capăt coşmarului, în ciuda scepticilor de la Whitehall care respingeau războiul de gherilă ca mijloc de subminare rapidă a infrastructurii inamicului. Ştiam ce îi aşteaptă pe agenţii prinşi de Gestapo.”

 

1*. „To puke” – a voma (engl. – n. tr.).