27

„O linie roşie şi subţire”

„Am fost norocoasă că sprijinul american secret pentru SOE data dinaintea intrării în război a Statelor Unite”, a spus Vera mai tîrziu. „Misiunile lui Bill Donovan în întreaga Europă au confirmat că «fără ţară de origine» însemna că uşile le erau închise evreilor care încă plecau din Europa.”

„E un lagăr de concentrare imens”, a relatat un aristocrat german antinazist, baronul Rüdiger von Etzdorf, care lucra pentru SOE. „Milioane dintre ei ar putea fi trimişi în locuri precum Rusia, cînd al Treilea Reich se va prăbuşi.”

„Nimeni de la Whitehall nu vorbea despre asta”, i-a spus Donovan David Bruce reprezentantului său din Londra al Biroului pentru Coordonarea Informaţiilor. Bill Stephenson înfiinţa tabere de instrucţie secrete de-a lungul graniţei americano-canadiene nepăzite. Din Montréal, colaboratorii americani puteau acum să zboare neobservaţi în Scoţia, în bombardiere modificate ale RAF, care evitau supravegherea rutelor Pan-Am.

Donovan avea în Peninsula Iberică propriile lui surse care raportau dacă vedeau un baron german împreună cu un „gentleman englez”. Vera l-a liniştit pe Donovan: baronul von Etzdorf era un prieten care îi fusese prezentat în Berlin înaintea războiului de fostul ei amant, ambasadorul contele von der Schulenburg. Etzdorf îi spusese că, după ce se întîlnise cu Hitler, găsea „neplăcut tot ce era legat de micul nazist”. Etzdorf organiza acum rute de salvare care duceau la Lisabona: „Ultima poartă deschisă din vastul lagăr de concentrare european”.

Un frate al baronului, dr. Hasso von Etzdorf, lucra la Berlin cu şeful Statului-Major General, general-colonelul Franz Halder, de asemenea antinazist, care o cunoştea pe Marie „Missie” Vasilcikov, prinţesa rusă. Missie o avertizase pe Vera că aceşti antinazişti influenţi aveau să „întîmpine probleme în a constitui un front unit dacă Marea Britanie nu îi ajută”. Baronul von Etzdorf făcuse rost de un post diplomatic la Madrid, de unde putea să comunice cu Vera. Acolo l-a cunoscut pe sir Samuel Hoare, trimis în Spania ca ambasador deoarece reputaţia lui de împăciuitorist putea contribui la menţinerea neutralităţii fasciştilor locali. Vera îl vedea pe Hoare ca pe un membru al Old Cronies Club: aristocraţi care se propuneau unii pe alţii în slujbe de vîrf şi care aveau înclinaţii pronaziste. Prietenii lui îl avansaseră de la secretar pentru India în 1931 la ministru de Externe în 1935. Hoare l-a încurajat pe prim-ministrul francez de atunci, Pierre Laval, executat în 1945 pentru colaborare cu naziştii, să creadă că Mussolini trebuia să menţină controlul asupra cuceririlor lui militare din Africa. Hoare a devenit ministru al Aviaţiei la începutul anului 1940, un pas înapoi serios pentru RAF pînă cînd Churchill avea să preia puterea şi să-l trimită în Spania, în aşa fel încît contactele lui fasciste să fie descurajate în a-i lăsa pe germani să folosească bazele spaniole de coastă, pentru a ataca mai uşor convoaiele atlantice. Amintind capacitatea lui de a menţine Spania neutră, Hoare a distrus planurile SOE cu privire la un război de gherilă acolo. Sfatul dat de Vera baronului a fost: „Stoarce ce poţi de la bătrînul Hoare invocînd credinţa lui invincibilă în superioritatea sa morală”¹.

Baronul german îi ajutase pe evrei să scape de acordul „predare la cerere” dintre regimul de la Vichy şi Germania lucrînd împreună cu Varian Fry. Fry era liber să lucreze cu Vera cu privire la conexiunile lui unice, căci acum făcea parte din biroul clandestin al lui Donovan din Grosvenor Square din Londra. Această cooperare secretă a fost descrisă de Desmond Morton, vechiul consilier pentru informaţii secrete al lui Churchill: „Securitatea americană este condusă în numele lor de britanici, la cererea preşedintelui. În acest scop, un ofiţer britanic [Stephenson] se află la Washington cu dl Edgar Hoover şi generalul Bill Donovan”. Donovan l-a întrebat pe Fry cum să-i folosească mai bine pe refugiaţii evrei tineri, ajutîndu-i să înfrîngă regulile „străinilor inamici”. Fry, un clasicist educat la Harvard care îşi riscase viaţa în tabăra inamică timp de 14 luni, cunoştea exact programul regimului de la Vichy împotriva a 330.000 de evrei din Franţa: 168 de decrete diferite îi obligau, printre altele, să-şi facă cumpărăturile între orele 15 şi 16 şi îi excludeau din majoritatea profesiilor. Mulţi fugiseră în Franţa pentru a scăpa de persecuţia germană, dar erau băgaţi acum în lagăre de muncă. Fry ştia cum să exploateze adversităţile din interiorul poliţiei controlate de Vichy, cum să-i localizeze pe luptătorii antinazişti din Rezistenţa Franceză şi cum să evite capcanele Gestapo-ului. Cel mai important, el era sigur că, prin promovarea unui ţel comun între facţiunile care se certau, se putea realiza, mai întîi în Franţa, o rezistenţă antigermană care să inspire revolte mai ample. Un promotor înfocat al acestei viziuni era „Tommy” Yeo-Thomas, „Iepurele Alb”.

Familia Yeo-Thomas trăise în Franţa începînd din 1855. Tommy avea 38 de ani cînd Marea Britanie a declarat război şi şi-a părăsit funcţia din Rue Royale din Paris pentru a-şi oferi serviciile. Ataşatul militar britanic de acolo i-a spus că nu era nevoie de el. Legiunea Străină franceză a spus că era prea bătrîn. Aşa că i-a dat maşina lui ataşatului britanic pentru aviaţie şi a fost acceptat cu reţineri în RAF cu cel mai mic grad, neplătit, ca interpret al ofiţerului de legătură al RAF Bomber în Franţa, pînă cînd toate liniile de comunicaţii au fost întrerupte, pe 11 iunie 1940, de cucerirea germană. S-a îmbarcat pe un cargobot care evacua în Anglia o parte dintre ultimele trupe britanice.

Tommy împărtăşea umorul negru al Verei. „Sîntem nişte proscrişi”, îi spunea el, „pînă cînd nenorociţii au nevoie de noi să le facem treburile murdare. Eu Tommy, tu Vera – sîntem Tommy Vera”. Îl parafraza pe Rudyard Kipling: „O, e Tommy încoace şi Vera încolo, şi ia plecaţi voi amîndoi/ Dar cînd tobele încep să bată e «O linie roşie şi subţire de eroi».../ Căci e Tommy încoace şi Tommy încolo şi «Dă-l afară de otreapă!»/ Dar e «Salvatorul ţării» cînd tunurile încep să tragă”.

Tommy şi-a dat seama de ironia ei cinică atunci cînd ea i-a lăsat un bilet: „De vreme ce sîntem sortiţi să fim Tommy-Vera, ar trebui să ştii că noi sîntem ficţiune. «Tommy» a fost folosit cu 128 de ani în urmă într-un ghid al Ministerului de Război pentru un soldat care solicita «banii de deplasare» – doi penny şi jumătate pe 1,6 kilometri – cu care să se întreţină pe sine, soţia şi copilul lui. În 1794, ducele de Wellington a găsit un grenadier cu pieptul străpuns de o baionetă, o sabie înfiptă în cap şi un glonte în plămîni care a şoptit: «Nu e nimic deosebit, sire». Numele lui era Thomas Vera”.

Vera nota: „Grenadierul combina loialitatea cu «insubordonarea mîndră»”. Yeo-Thomas folosea această sintagmă pentru a descrie propriul său refuz de a se supune regulilor imbecile impuse de sus de o birocraţie tot mai numeroasă care le interzicea membrilor diferitelor secţiuni naţionale ale SOE să facă schimb de informaţii. El a lansat o întrebare în Camera Comunelor: de ce nu erau folosiţi civilii care trăiseră printre inamici – aşa cum trăise el?

S-a înrolat în Secţiunea F a Verei în februarie 1942, iar în Baker Street a „văzut fantoma lui Sherlock Holmes trecînd într-o birjă. Îl voi onora pe marele detectiv aplicînd metodele lui Holmes în Franţa”.

El a afirmat mai tîrziu: „Vera m-a îngrozit la început. Ochii aceia reci... Avea o inteligenţă de savant. Ştia toate cărţile folosite de agenţi pentru codare şi cita din Alice în Ţara Minunilor, în care se spunea că poţi să faci ca un cuvînt să însemne lucruri diferite. «Nu e adevărat», spunea Humpty-Dumpty. «Întrebarea este care dintre ele va fi şef.» Vera s-a făcut şef pe ea însăşi. A cîştigat în faţa vechilor creatori de coduri ai SIS, care se agăţau de modalităţi vechi şi periculoase de a face cuvintele să însemne lucruri diferite”.

Tommy ştia cum se foloseşte Hitler de marionetele lui de la Vichy pentru a exploata loialitatea tradiţională a poliţiei şi a funcţionarilor civili faţă de guvernul francez. „Răspîndeşte vorba că regimul de la Vichy nu este guvernul legitim”, i-a spus Vera lui Tommy atunci cînd el i s-a alăturat. „Generalul de Gaulle guvernează Franţa liberă.”

Fricţiunile produse cînd mareşalul Philippe Pétain a instituit prima oară guvernul său de la Vichy din aşa-numita zonă liberă erau similare cu certurile din interiorul comunităţii serviciilor secrete din Londra, care conţinea adesea elemente străine reciproc ostile. Vera trebuia să depăşească toate diferenţele pentru a ajunge la obiectivul comun de a înfrînge Germania. A declanşat furia împotriva lui Pierre Laval, prim-ministrul regimului de la Vichy, făcînd publice cuvintele acestuia: „Rezistenţa este finanţată de evrei pentru ca alţii să lupte în locul lor”. Orice cetăţean francez putea să vadă că evreii erau trimişi acum cu vagoanele în lagăre, împreună cu „sclavi” francezi. Unii oportunişti au preluat afacerile evreieşti la preţuri de nimic. Vera plănuia să se răzbune într-o zi. Aceasta însemna depăşirea faptului că de Gaulle nu era liderul ales al unui guvern ales al Franţei.

Vera a propus strategii pentru Directoratul Europei de Vest al SOE. Ea trebuia să lucreze cu două secţiuni franceze: F, condusă de Buckmaster, şi RF, care lucra cu de Gaulle. Şeful RF era cunoscut sub numele de cod colonelul Passy, iar Whitehall îl trata cu prudenţă, ca pe un „subversiv” al lui de Gaulle dintr-un grup neales care nu putea fi înregistrat ca guvern în exil. Passy nu avea nici un fel de experienţă în spionaj şi credea pur şi simplu că de Gaulle, ca preşedinte al unui stat postbelic, ar fi şters amintirea guvernului antebelic corupt care lăsase Franţa să se prăbuşească într-o decrepitudine morală.

Passy îl infiltrase pe primul agent gaullist, iar mai tîrziu a explicat că, pînă cînd a înţeles războiul interdepartamental dintre SIS şi SOE, considera că oamenii Verei urmăreau multe activităţi secrete şi complicate. Tentaculele ajungeau în fiecare colţ de la Whitehall. Cînd a aflat mai multe despre motivele Verei, Passy i-a sprijinit intrigile departamentale şi a realizat o listă cu acţiuni subversive pe care civilii puteau să le întreprindă pentru a-i ajuta pe eliberatorii finali ai Franţei în Ziua Debarcării în Normandia. Passy avea o miză personală, nedorind să-şi vadă conaţionalii arşi de vii în biserici săteşti pentru acte izolate de sfidare².

„Passy şi-a lăsat acasă soţia şi copiii”, i-a spus Vera lui Yeo-Thomas. „S-a izolat de cultura lui complet diferită. Vrea cît mai mulţi informatori, să-i spună exact ce văd, ce ştiu, dar să stea liniştiţi. Vrea ca agenţii în calitatea de trimişi să culeagă informaţii şi să le pună în context, astfel încît el să poată planifica insurecţia finală. Se teme de acţiuni mici şi premature care i-ar face pe germani să organizeze tehnici înspăimîntătoare de contraterorism.”

Passy a propus să fie paraşutat în Franţa, împreună cu Yeo-Thomas. Vera i-a spus lui Yeo-Thomas despre concluziile trase din trimiterea anterioară a unui batalion de paraşutişti al Forţelor Franceze Libere pentru a realiza o ambuscadă asupra piloţilor germani despre care se ştia că se deplasau cu autobuzul de la cazărmile lor la un aerodrom de lîngă Vannes, în Bretania: păruse o idee raţională ca piloţii să fie ucişi la sol, înainte să-şi poată îndeplini misiunile de bombardare a ţintelor din Anglia. În decembrie 1940, Forţele Franceze Libere puseseră deja la punct Operaţiunea Savanna. Dar RAF afirmase iniţial că Savanna era un act detestabil care presupunea „asasinarea unor colegi combatanţi”. De Gaulle a întrebat sarcastic dacă bombardarea unor civili nevinovaţi era mai puţin detestabilă. A urmat o lungă tăcere. Consecinţele fatale ale întîrzierii aveau să se manifeste curînd. În noaptea de 15 martie 1941, RAF a lansat un bombardier vechi, iar Vera s-a dus cu maşina la un aerodrom secret unde oamenii de la Scotland Yard i-au percheziţionat pe paraşutişti, ca să se asigure că aceştia nu aveau asupra lor nici un fel de probe incriminatoare. „Nu ştiu nimic din ce ar putea fi util Gestapo-ului”, a spus un paraşutist refuzînd o pilulă cu otravă pentru a evita interogatoriul torţionarilor sinucigîndu-se în cazul în care era prins. Cei cinci au fost paraşutaţi „orbeşte” şi nu s-a mai auzit nimic. Trei dintre ei au apărut o lună mai tîrziu, după ce au fost recuperaţi de un submarin. Alţi doi au reuşit să se întoarcă prin Spania. Misiunea eşuase deoarece escadrilele de bombardiere germane îşi schimbaseră rutina în timpul lungii amînări a RAF.

În timpul Operaţiunii Josephine B, care a urmat la puţin timp după aceea, a fost aruncată în aer o centrală electrică de lîngă Bordeaux. În urma ambelor misiuni s-a dedus că operaţiunile subversive trebuie să beneficieze de informaţii actualizate despre ţintă. Vera a crescut resursele pentru culegerea de astfel de informaţii. Supravieţuitorii acestor prime misiuni, care trebuiseră să-şi caute pe bîjbîite drumul înapoi în Anglia, i-au atras Verei atenţia asupra altor posibilităţi de spionaj folosind aviatori doborîţi şi asupra utilităţii rutelor de salvare.

Vera a aflat mai multe despre Passy în timpul instructajului intensiv dinaintea paraşutării. Numele său real era André Dewavrin. „Eram complet ignorant cînd am devenit şef al serviciilor secrete ale Forţelor Franceze Libere”, a mărturisit el. Pînă şi faptul că adoptase numele de Passy de la o staţie de metrou pariziană din apropierea locuinţei sale trăda o inocenţă periculoasă. „Acum ştiu că pseudonimele ar trebui să conţină litere care să corespundă iniţialelor de pe lenjeria personală. Nu adopta niciodată un nume care aproape că nu are nici o legătură cu viaţa ta anterioară.”

Passy luptase împotriva germanilor în Norvegia în acelaşi timp cu Collin Gubbins, cu o unitate extrasă din Legiunea Străină şi vînătorii de munte francezi. Fusese distins cu Distinguished Service Order şi cu Military Cross britanice, precum şi cu alte medalii norvegiene şi franceze pentru curaj. După înfrîngerea din 1940, soldaţii francezi asemenea lui trecuseră prin agonia de a fi nevoiţi să aleagă între a se repatria şi a rămîne să lupte alături de de Gaulle. Pe 1 iulie 1940, Passy se dusese la biroul temporar al lui de Gaulle de lîngă Westminster Bridge, în St. Stephens’s House, unde generalul i-a spus să organizeze Birourile Doi şi Trei pentru Informaţii ale Forţelor Franceze Libere.

Passy a încropit o echipă de tineri francezi, pur şi simplu pentru că se întîmpla ca aceştia să împartă aceeaşi pensiune cu el, pe Cromwell Road. Nici unul dintre ei nu avea nici cea mai vagă idee despre acţiunea secretă. Passy a învăţat spionajul de la cineva căruia îi spunea „Unchiul Claude”, acest nume părîndu-i-se mai simplu decît sir Claude Edward Marjoribanks Dansey. Passy a intuit curînd că scopul Unchiului Claude era de a fura SOE-lui un serviciu de spionaj francez incipient şi de a-l ţine pentru el, la Secret Intelligence Service.

Vera îl considera pe Passy un bărbat arătos de 30 de ani, nu mult mai tînăr decît ea. Felul lui de a fi visător ascundea o minte extrem de ordonată. Era înalt, avea păr blond şi rar şi o faţă inocentă de adolescent. Ochii săi albaştri puteau deveni brusc visători sau sfredelitori cînd se adresa persoanei din faţa sa.

„A studiat fortificaţii!” i-a spus odată în glumă Vera lui Leo Marks. „De aia e atît de bun în acţiunile de obstrucţionare.” Era la începutul perioadei cînd Forţele Franceze Libere conduse de Passy limitau schimburile de informaţii şi nu aveau încredere într-un aliat care scăpase după înfrîngerea franceză. În august 1940, prima bază de mici dimensiuni din Londra a lui Passy consta din două mese de popotă din lemn, un scaun şi două bănci, într-un apartament înghesuit de trei camere al cartierului general al Forţelor Franceze Libere din Carlton Gardens nr. 4. În mai puţin de o lună, Jacques Mansion s-a întors dintr-o misiune inspirată de Passy. Acest lucru îi demonstra Verei cît de rapid putea să lucreze Passy. Personalul lui alcătuit din amatori cercetase lagărele şi spitalele în care se găseau francezi care ajunseseră în Anglia, căutînd oameni despre care credeau că ar putea fi buni agenţi. Jacques acostase pe ţărmul Bretaniei într-un mic vas de pescuit şi se întorsese cu noutăţi despre poziţiile germane de la Ouistreham, un port de pescuit de lîngă Caen, pe coasta Normandiei. Passy i-a trimis în acea zonă pe locotenentul Maurice Duclos, instruit pentru artilerie, şi pe Jacques Mansion. Aceştia trebuiau să trimită înapoi informaţii prin intermediul unor porumbei călători. Vera nu i-a luat în rîs. Văzuse porumbarele franceze înalte de cel puţin 30 de metri, cu spaţii cilindrice în interior pentru porumbei. Turnurile de cărămidă aparţineau unei epoci pe cale de dispariţie a conacelor medievale şi erau ignorate de inamic.

Ulterior, Secţiunea RF a lui Passy „s-a transferat” în Dorset Square nr. 1, poreclit „circul clovnilor” şi ocupat anterior de Circul Bertram Mills. Sediul de lucru al lui Passy a devenit un pavilion de şapte camere din St. James’s Square nr. 3, apoi s-a stabilit în Duke Street nr. 10, lîngă Selfridge, avînd o filială luxoasă în spatele Palatului Kensington. Comunicaţiile s-au îmbunătăţit cu ajutorul porumbeilor călători după ce Duclos a sosit de Cărciun din Lisabona, urmat două săptămîni mai tîrziu de Mansion, care se salvase prin Spania. Ambii fuseseră ajutaţi de baronul Rüdiger von Etzdorf.

Pentru a depista şi alte puncte de ieşire din Peninsula Iberică, Passy alesese un tînăr regizor, Gilbert Renault, care îşi făcuse prieteni în Spania datorită filmului său despre Cristofor Columb. Renault a făcut o recunoaştere rapidă, s-a întors în Anglia şi a urmat un curs intensiv de coduri noi, înainte de a fi transportat cu avionul la Lisabona. În curînd, Passy primea cereri de echipament pentru radiotransmisiuni de la agentul său regizor. Lui Renault nu îi făcea nici o plăcere să lege mesaje de picioarele porumbeilor.

Passy se temea că numărul mare al serviciilor secrete din Franţa putea crea confuzie. L-a rugat pe Yeo-Thomas să-l ajute să construiască un front unit. Vera s-a cutremurat. Yeo-Thomas putea să nu se mai întoarcă şi devenea indispensabil în confruntarea cu inamicii ei interni. Era, de asemenea, singurul englez pe care îl cunoştea şi care putea să se înţeleagă cu Forţele Franceze Libere fără să provoace accese de furie naţionale, obţinînd informaţii în schimb.
O criză timpurie s-a produs din cauză că lui de Gaulle i s-a spus că amiralul marinei Forţelor Franceze Libere, Émile Muselier, urma să fie arestat. Agenţii de contraspionaj ai MI5 descoperiseră ceea ce păreau a fi scrisori care sugerau că Muselier coaliza cu regimul de la Vichy. Dar scrisorile erau falsuri. Filiala B a MI5 părea hotărîtă să discrediteze Forţele Franceze Libere. De Gaulle şi-a pierdut încrederea în toate serviciile secrete, pînă cînd Churchill şi-a cerut scuze pentru că MI5 îi interogase pe refugiaţii francezi. Era o insultă, a spus Passy, faptul că englezii căutau agenţi pronazişti ai regimului de la Vichy în timp ce alte servicii secrete derulau propriile lor verificări.

Yeo-Thomas îşi dorea nespus să se îndepărteze de toate aceste ciorovăieli. Vera ar fi plecat bucuroasă împreună cu el, însă era singura persoană capabilă să reapropie în mod regulat taberele. Britanicii voiau să cîştige războiul; Vera voia să menţină presiunea acţiunii sub acoperire; Forţele Franceze Libere voiau să cîştige pacea şi să aştepte pînă cînd luptătorii din Rezistenţă aveau să se unească în spatele lui de Gaulle, ca lider pe timp de pace.

Passy avea tendinţa să interpreteze greşit incidentele. Un recrut francez, Francis Basin, a terminat cursurile SOE de microfotografie şi cerneluri simpatice. Trebuia să călătorească pe cont propriu prin Anglia şi să memoreze detaliile unui aerodrom din sălbăticia Ţării Galilor. A trecut testul şi i s-a spus să meargă la o întîlnire clandestină în barul hotelului Dorchester. Tocmai consuma prudent o bere irlandeză caldă, pe care o detesta, cînd un necunoscut şi-a făcut loc prin mulţimea zgomotoasă şi a urlat cît îl ţinea gura: „Basin, eşti german! Eşti arestat!”. Nici unul dintre clienţii barului nu a manifestat vreun interes. Necunoscutul i-a şoptit lui Basin ceva la ureche. Atunci toate capetele s-au întors. „Vezi”, a spus necunoscutul. „Dacă te porţi ca un conspirator, toată lumea te suspectează.” Acest fapt era gîndit ca o lecţie jovială de psihologie a SOE. Passy considera că era încă o încercare a MI5 de a-i distruge oamenii.

Yeo-Thomas era unul dintre puţinii care îl puteau convinge să continue planurile Operaţiunii Seahorse, care trebuia să demonstreze încrederea reciprocă anglo-franceză. Vera s-a folosit de ocazie pentru a-l înscrie pe Passy la un curs intensiv de pregătire al SOE şi l-a dus la Wanborough Manor, „şcoala” din secolul al XVI-lea din Hog’s Back. Passy a văzut cum resursele sînt exploatate la maximum pentru a face faţă unui mare număr de recruţi, dintre care mulţi nu aveau să absolve niciodată. I s-a spus, ca şi celorlalţi, să uite tot ceea ce i se spusese pînă atunci despre armele de foc. „Trage două focuri iute ca fulgerul”, i-a spus Vera. „Arma ideală pentru ucis este silencieux-ul, cu dispozitiv de ochire luminos. Există mai multe puncte de atac pe trup decît ai crede. Grenadele cu fosfor îi incendiază pe germani, dar trupul tău are arme care atrag mai puţin atenţia – foloseşte-ţi picioarele, unghiile pentru a scoate ochii, degetele pentru a strangula artere carotide sau pentru a tăia un gît.”

Passy a întrebat dacă americanii erau capabili de astfel de lucruri. Auzise că aceştia se alăturaseră „liniei roşii şi subţiri de eroi”. De asemenea, Passy îl cunoştea pe Varian Fry şi învăţase multe de la american. „Cel mai mare pericol este trădarea”, spusese Fry. „Evită să stîrneşti gelozie, aşa că nu îţi face de lucru cu femeile. Lăcomia pune stăpînire pînă şi pe contacte aparent de încredere. Evită orice discuţii, religioase, politice sau de orice alt fel. Mulţi agenţi au origini străine şi trebuie să fie atenţi dacă dau peste cineva din ţara lor. Există ucraineni şi cazaci folosiţi ca rezerve la contraspionajul german. Avantajul pe care îl avem noi faţă de germani este lipsa lor de flexibilitate. Gestapo-ul utilizează doar Citroën-uri negre, de exemplu.”

Un număr surprinzător de americani cu multă experienţă în afaceri în Europa înaintea războiului, precum şi diplomaţi precum William Russell, fostul corespondent AP la Berlin, au fost reuniţi la Londra de Donovan. Treptat, neghiobia fricţiunilor departamentale şi naţionale a făcut locul acelei mîini de bărbaţi şi femei devotaţi din toate colţurile lumii şi de la toate nivelurile societăţii al căror unic obiectiv era să opereze în spatele liniilor inamice, o linie invizibilă, roşie şi subţire pentru subminarea inamicului prin revolta împotriva doctrinei şi a regulilor învechite.

Mai tîrziu, Passy şi-a amintit că singura lui contribuţie ca nou-venit la jocul spionajului fusese să-i spună Verei să nu mai fumeze ca un turc. Descoperise că acest lucru încetinea viteza de reacţie.

„Asta mă ajută să merg mai departe ”, a glumit ea, confirmîndu-i că adevărata ei salvare era simţul umorului, chiar şi în cele mai grele perioade.