28

Complet ocupată

Vera l-a transformat pe Tommy Yeo-Thomas în François Yves Thierry, care avea documente falsificate potrivit cărora era în vîrstă de 40 de ani, fost membru al 34^e Bataillon de l’Air, acum revenit ca funcţionar la Paris, cu o carte d’identité emisă de Prefectura Poliţiei Parisului pe 16 aprilie 1941 şi o feuille de démobilisation din Marsilia datată 2 septembrie 1940. Avea un permis de conducere şi o cartelă curentă pentru raţii. Yeo-Thomas urma să investigheze împreună cu Passy potenţialul pentru rezistenţă din întreaga Franţă, să discute despre o viitoare comandă între Aliaţi împreună cu liderii mişcărilor antinaziste şi să aducă liste cu proviziile necesare: arme, explozibili, echipamente de comunicaţii.

Vera a cerut BBC-ului să transmită prin postul francez un mesaj unei învăţătoare pe care Tommy o cunoştea, José Dupuis. „Tommy à José: nous reboirons bientôt du bon vin de Chignin”. Avea să bea din nou vin de Chignin cu ea, curînd. Ea avea să înţeleagă.

În noaptea de 24 februarie 1943, Vera i-a dus pe Tommy şi pe Passy cu maşina la Tempsford, la 16 kilometri est de Bedford, nu departe de Woburn Abbey, şi la jumătate de oră de mers cu maşina de Bletchley. Pe un aerodrom camuflat aştepta Escadrila [Lumina Lunii] 138 pentru Misiuni Speciale a RAF. Vera avea veşti neplăcute. Echipa poloneză Enigma se afla la Château des Fouzes, între Montpellier şi Avignon. Pe 4 noiembrie 1942, aceştia auziseră un mesaj BBC prestabilit: „Recolta e bună”. Mesajul vestea invazia Aliaţilor din Africa de Nord, patru zile mai tîrziu. Aceasta ameninţa coasta mediteraneeană a Franţei, iar germanii au preluat controlul total asupra a ceea ce pînă atunci fusese o zonă neocupată. Spărgătorii de coduri au părăsit castelul cu trei zile înainte ca germanii să dea buzna înăuntru. Era mai important ca oricînd ca aceştia să fie scoşi din Franţa înainte de a se complica cu luptătorii din Rezistenţa Franceză, ale căror loialităţi oscilau între facţiunile politice.

Operaţiunea Seahorse, infiltrarea lui Passy şi a lui Yeo-Thomas, a fost sincronizată pentru a profita cît mai mult de lumina lunii, dar condiţiile atmosferice nu erau prielnice. Tommy a spus mai tîrziu: „Habar n-aveam unde putea să fie luna, plină sau goală”. Passy şi-a ascuns pastila lui „M-de-la-Mortală” în interiorul inelului său cu sigiliu, iar Tommy, mai puţin teatral, şi-a pus pastila în buzunarul de la vestă. Cei doi agenţi şi-au pus căşti de cauciuc şi protecţii pentru coloana vertebrală, au băgat în buzunare revolvere, busole şi cuţite, s-au chinuit să-şi pună chingile paraşutelor şi s-au îndreptat greoi spre un bombardier Handley-Page Halifax cu patru motoare care aştepta. Vera observase că numărul avioanelor disponibile crescuse lent de la cinci în vara anului 1941 la aproximativ 20 de aeronave, numărul şi tipul acestora variind în funcţie de priorităţile RAF. Avioanele erau răspîndite între Newmarket Racecourse şi un colţ al unei baze de avioane de vînătoare din Tangmere, lîngă Chichester, precum şi în baza din Tempsford. Vera a strîns mîinile bărbaţilor, a murmurat obişnuitul ei „Merde alors!” pentru noroc şi i-a ajutat să urce prin trapa îngustă.

Înainte de zorii zilei agenţii s-au întors înfriguraţi, epuizaţi şi nervoşi. Pilotul nu reuşise să localizeze luminile grupului de întîmpinare. Passy şi Yeo-Thomas erau nevoiţi să stea în nişte camere descurajant de neîngrijite, neputînd nici măcar să fugă pînă la crîşma din colţ. Pe 26 februarie, într-o vineri, au fost scoşi din nou. Încă o noapte rece de iarnă, dar acum cu o lună în declin. Trei ore mai tîrziu, cu crampe din cauză că fuseseră înghesuiţi între nişte pachete imense şi cu dureri în urechi din cauza zgomotului motoarelor şi a depresurizării, cei doi erau disperaţi să sară, cînd dispecerul le-a spus să se agaţe de liniile statice din dreapta. S-au aşezat pe marginea ieşirii şi au văzut luminile de dedesubt. Dispecerul a făcut semn şi Passy a sărit. Yeo-Thomas l-a urmat. După deschiderea paraşutei existau întotdeauna cîteva momente de euforie. Apoi pămîntul începea să se apropie rapid.

— C’est vous, Shelley?

O mînă mare şi aspră de bărbat l-a apucat pe Tommy, care nu avea idee cine era Shelley. A confirmat că era Shelley, pentru a evita pălăvrăgelile inutile. Pachetele au coborît plutind cu paraşuta. Umbrele i-au escortat pe Tommy şi Passy într-o pădurice.

— Cine e Shelley? a întrebat Passy.

— Credeam că tu ştii, a răspuns Yeo-Thomas.

După ce a revenit în Londra, Vera a descoperit că cineva din Duke Street informase grupul de întîmpinare francez că „Frances Yves Thierry” avea numele de cod Shelley, dar nu se deranjase să-i spună lui Yeo-Thomas, care stătea în biroul Secţiunii F a Verei.

Gafele erau ceva obişnuit. Un psihiatru aflat la dispoziţia SOE repeta: „Stresul nu este ceva căruia să-i faci faţă ca o cercetaşă mică şi curajoasă, Vera. Te expui unei presiuni prea mari”.

Gubbins conducea operaţiunile care acum se extindeau din Europa de Est pînă în Orientul Îndepărtat. Din India se făceau paraşutări din avioane Liberator care zburau pe distanţe enorme pînă în teritoriile controlate de japonezi, ducînd în calele imense agenţi din Force 136 a SOE, piloţii nereuşind uneori să găsească zonele de desant din junglă şi fiind nevoiţi să se întoarcă din aceste misiuni ratate, iar agenţii fiind epuizaţi după cel puţin 16 ore de zbor neîntrerupt. Un agent tînăr din Force 136 provenea din familia regală thailandeză. Ca student în Anglia, fusese categorisit străin inamic cînd guvernul din Bangkok, în absenţa regelui thailandez de vîrstă şcolară care era la Lausanne, coalizase cu japonezii. „Consideram că Vera Atkins ar trebui băgată la închisoare ca străină inamică, pînă cînd ea mi-a spus cum să evit această etichetă”, mi-a zis prinţul Bisadej în 1992. „Îi cunoscuse pe ambii mei veri. Unul a fost ucis. Celălalt a devenit al nouălea Rama.

Mi-a spus să mă înrolez în Pioneer Corps. Atunci aş deveni un noncombatant. I-am zis: «Nu vreau să fiu noncombatant». Voiam să fac ceea ce făcea un alt prinţ siamez, să zbor pentru RAF. «El s-a născut aici», mi-a spus ea. «Dacă te înrolezi în Pioneer Corps, putem să amestecăm documentele.» Aşa au intrat toţi siamezii în Force 136. Instructorii credeau că sîntem nişte tipi mici, scunzi şi cafenii, fără condiţie fizică. Dar noi crescuserăm cu antrenamente dure, iar după ce am culcat la pămînt un sergent, am fost luat mai în serios. Am fost paraşutat în Myanmar şi am mers pe jos în China, la Kunming, unde aveam un reprezentant antijaponez de la Bangkok. Primeam sarcini, intram pe jos în Laos şi apoi în nordul Thailandei. Era mai distractiv decît să cari cartofi. Dar m-a făcut un inamic al guvernului meu în funcţie. Vera era singura persoană care părea să înţeleagă. Şi ea trebuise să facă anumite alegeri.”¹

 

Prioritatea Verei era să construiască reţele franceze. Secţiile pentru coduri şi telexuri au fost instalate în nişte grajduri lîngă Baker Street. Leo Marks le-a botezat „Danseyland”, după Unchiul Claude de la SIS. „Era complet paraonic în legătură cu SOE”, spunea Leo. „Sergentul de armată care m-a îndrumat prima oară în SOE mi-a spus «Îi zice SOD sau aşa ceva – vreo costumaţie excentrică pentru neadaptaţi».”

Vera a trebuit să rămînă la Londra, în timp ce Gubbins zbura la SOE Cairo, unde contesa Krystyna Skarbek, acum Christina Granville, făcea lobby pentru încă o misiune. I s-a spus să întrerupă contactul cu organizaţiile poloneze aflate în legătură cu SOE în Balcani. O facţiune poloneză hotărîse că o altă facţiune era infiltrată fie de fascişti, fie de comunişti. SOE Cairo părea „un cuib de vipere”, a afirmat mai tîrziu Bickham Sweet-Escott de la SOE. „Nimeni nu şi-ar fi putut imagina atmosfera de invidie, suspiciune şi intrigă dintre departamentele secrete şi semisecrete. Christina Granville era curajoasă ca o leoaică şi a fost tratată abominabil de inferiori.”²

Locotenent-colonelul Tony Simmonds avea probleme din cauză că scosese din Grecia aproximativ 65 de evrei în caice vechi, fără să spună la nimeni. Simmonds fusese în Palestina împreună cu Orde Wingate, expertul în lupte neregulate. Curajul şi iniţiativa lui Simmonds nu au făcut decît să smulgă lamentaţiile birocraţilor referitoare la agenţii care acţionau pe cont propriu. Gubby a trebuit să rezolve ceea ce începea să devină un scandal şi s-a gîndit să o trimită pe Krystyna în Ungaria, pentru a reface vechile ei rute spre Polonia. Acest lucru a stîrnit protestele unei facţiuni poloneze de la Londra, care spunea despre ea că era agent Gestapo. În cele din urmă, Krystyna a fost trimisă în Franţa, unde a devenit o legendă şi mai mare. Dar mai întîi trebuia eliberată din Cairo.

„SOE din Cairo lucrează pe lîngă, dacă nu împotriva efortului de război”, a relatat prietena Verei, Hermione, contesă de Ranfurly, ce avea o voinţă de fier. Aceasta călătorise la Cairo singură, după soţul ei, lordul Ranfurly. A relatat ulterior ceea ce spusese majordomul atunci cînd excelenţa sa a primit ordine să se prezinte la datorie din partea regimentului Sherwood Foresters.

— Vii şi tu? l-a întrebat lordul Ranfurly pe majordomul lui, Whitaker.

— La război, excelenţă? a întrebat majordomul.

— Da.

— Foarte bine, excelenţă.

Excelenţa sa a fost dat dispărut în deşert atunci cînd contesa de Ranfurly a fost expulzată din Cairo de un general de brigadă răzbunător care avea un singur ochi şi care, spunea ea, „zăpăcea complet finanţele SOE”. I-a spus lui Anthony Eden că „orice sumă de bani este irosită de această organizaţie confidenţială aflată în haos”. A sărit de pe vapor în Cape Town. A avut noroc: vaporul a fost torpilat după plecarea ei. A spus reprezentantului de acolo al agenţiei turistice, Thomas Cook, că era într-o misiune secretă şi a primit un loc preţios într-un zbor comercial spre Cairo. Acolo, cu ajutorul frumuseţii şi al conexiunilor sale sociale, l-a evitat pe generalul de brigadă cu un singur ochi şi s-a infiltrat la nivelurile superioare. „Era de ajutor dacă ştiai să scrii cum se cuvine o invitaţie şi să aranjezi o vază cu flori”, îşi amintea ea. Se spunea că ştie mai multe secrete decît oricine altcineva şi că îl învăţase pe generalul George Patton să danseze Boomps-a-Daisy³.

De la SOE Cairo, sabotorii ajungeau mai uşor în ţări precum România, din sud-estul Europei, sursa de unde Germania se aproviziona cu jumătate din cantitatea de cereale şi din şeptel, cu cositor şi minereu de aluminiu, plumb şi cupru. Dar existau certuri între cei care afirmau că partizanii comunişti ai lui Tito omorau germani şi cei care afirmau că el omora gherilele de extremă dreaptă. Fiul lui Churchill, Randolph, s-a paraşutat în Iugoslavia. Secretara şi traducătoarea lui croată, Mrdjn Lenka, mi-a spus peste ani că se îndrăgostise de el atunci cînd a aranjat ca RAF să-i paraşuteze un dicţionar englezo-sîrbo-croat. Tatăl lui, Winston, a început să-i spună lui Tito „Mareşale”, dar cînd contesa s-a întîlnit ea însăşi cu Tito, l-a respins imediat ca fiind „scund, îndesat şi îmbrăcat epatant”⁴.

Vera îşi îmbunătăţea relaţiile cu SIS, care aveau un post important în Turcia, unde vechiul ei mentor Gardyne de Chastelain conducea operaţiunile speciale şi îl folosea pe soţul Krystynei, Jerzy, ca spion. De Chastelain cunoştea dificultăţile Verei de a-i coordona pe civilii care trebuiau să ia decizii în spatele frontului, dar care aveau probleme pentru că nu urmau filierele adecvate.

Gardyne de Chastelain plănuia să se paraşuteze în România pentru SOE, ca să saboteze puţurile petroliere şi traficul fluvial. Pentru sprijinul logistic şi de alt tip de care avea nevoie, el a apelat la Vera, nu la Cairo, dispreţuit drept „cuib de spioni, toţi trădîndu-se între ei”.

Revoltele din Cairo s-au agravat. Liderii progermani ai Egiptului voiau să scape de britanici, care luptaseră acolo încă de la victoria lui Nelson de pe Nil, în 1798. În cazul în care Cairo cădea, Churchill trebuia să demisioneze. Succesorii lui ar fi făcut pace cu naziştii. Churchill, care stătea la White House, a primit ştirea devastatoare că Tobrukul fusese predat de trupele britanice germanilor pe 21 iunie 1942: „Din cîte îmi amintesc, una dintre cele mai grele lovituri din timpul războiului”⁵.

Tobruk era o garnizoană de 35.000 de soldaţi britanici. Predarea ei a subminat eforturile lui Churchill de a convinge Statele Unite că evenimentele aveau să-şi schimbe cursul în Europa şi să nu-şi concentreze atenţia Pacificului. Deşertul de Vest furnizase singurele victorii terestre britanice în 32 de luni de război. Ziarele americane au relatat căderea Tobrukului ca prevestind căderea lui Churchill. Pe 28 iunie, în Camera Comunelor a fost introdusă o moţiune de „neîncredere”. Churchill a supravieţuit. Dar aceasta era doar una dintre crizele numeroase care demonstrau fragilitatea conducerii democratice şi pericolul că un alt guvern putea să facă pace sau să desfiinţeze SOE.

Prietenii Verei de la Agenţia pentru Evrei erau realişti. Evreii nu mai erau introduşi ilegal în Palestina prin porturile româneşti, pentru a pune Marea Britanie într-o poziţie stînjenitoare. România pierduse Basarabia şi Bucovina în faţa Uniunii Sovietice şi evreii erau învinovăţiţi. Soldaţii evrei din armata română au fost masacraţi. Un tren al morţii încărcat cu aproximativ 2.500 de evrei fusese păzit de trupe româneşti şi germane; deshidratarea a ucis 1.400 de prizonieri în vagoanele pentru vite, în timpul unei călătorii de cinci zile spre lagăre. Aproximativ 100.000 de evrei dintr-un număr de trei ori mai mare de evrei care trăiseră în Basarabia şi Bucovina au fost luaţi de autorităţile sovietice, fără a mai fi văzuţi vreodată. În locurile unde Vera mersese cîndva cu limuzina ambasadorului german pe bulevarde largi, trupuri de evrei măcelăriţi atîrnau acum de crengile minunaţilor copaci bătrîni care ţinuseră umbră cafenelelor şic ale Bucureştiului.

Vera se confrunta cu o opoziţie copleşitoare faţă de ideea ei de a se folosi de înseşi principalele victime ale terorii, evreii, şi de a-i implica în luptă. Rabinul-şef al Londrei era îngrijorat că, pînă s-ar fi constituit o brigadă armată regulată a evreilor, soldaţii ei se vor înfuria din cauză că Marea Britanie va închide uşile Palestinei şi va abandona promisiunile implicate de Declaraţia Balfour. Vera avea sprijin din partea lordului Louis Mountbatten de la Combined Operations pentru recrutarea celor care aveau cea mai mare tendinţă de a se răzbuna. Conform afirmaţiilor acestuia, calculele erau în mod categoric în favoarea acţiunii secrete. Un pachet de expozibil plastic aplicat într-un punct strategic al unui transformator electric provoca mai mult rău într-o zonă industrială decît raidurile costisitoare ale bombardierelor Aliaţilor. Atunci cînd RAF a lansat o campanie împotriva sistemelor de transport ale inamicului, locomotivele au fost vizate pentru atacurile de la mică înălţime, pentru a reduce materialul rulant şi a suprasolicita depourile de reparaţii. „Pentru a realiza acest lucru, 78 de lucrători de la căile ferate au fost ucişi, iar 378 răniţi”, a raportat agentul Verei din Franţa, care era inginer de căi ferate de rang înalt. „În schimb sabotajul a avariat de opt ori mai multe locomotive, fără nici o victimă în rîndul civililor.” Confirmarea a venit din partea piloţilor implicaţi în operaţiunile de distrugere a trenurilor care au fost doborîţi şi care au servit în Rezistenţă⁶.

Lucrătorii căilor ferate erau în favoarea operaţiunilor clandestine, ca şi lucrătorii din fabricile care deserveau industria de armament şi forţele armate germane, toţi aceştia cerînd indicaţii şi provizii din afară. Acest fapt a fost confirmat după ce echipa Verei a fost entuziasmată de un mesaj. „Micul iepure alb s-a întors în cuşca lui”, a anunţat BBC pentru ascultătorii francezi pe 17 aprilie 1943.

Tommy Yeo-Thomas se afla într-un avion Lysander împreună cu Passy, comandantul Pierre Brossolette şi un aviator american numit Jim Ryan, al cărui Flying Fortress fusese doborît. Tommy se plimbase fără grijă prin Paris, printre oamenii de la SS cu uniformele lor negre cu cranii şi oase. O găsise pe prietena lui José Dupuis, care încă preda la aceeaşi şcoală de fete, iar ea îi construise o reţea. Înainte să fie ucis, Jean Moulin stabilise forţa unei armate secrete la 50.000 de oameni, cu o rezervă de 100.000. Yeo-Thomas ridicase moralul fiind văzut ca ofiţer al serviciilor secrete britanice şi s-a întors cu noi observaţii: „Gazogène, un tractor utilitar pentru vreme de război, şi remorqueur, un tractor de tractare, sînt bune pentru a transporta arme ascunse. Există un digestif de război făcut din pieliţa boabelor de struguri, de culoare albă, care se numeşte marc. Uleiul de fasole este folosit acum ca emulsificator pentru păr. Fiţi atenţi să faceţi diferenţa între anciens combattants şi echivalentul francez al Tineretului Hitlerist, Les Compagnons de France, şi fiţi atenţi la propaganda regimului de la Vichy potrivit căruia lumea e condusă de Bătrîna Doamnă din rue Threadneedle – ceea ce înseamnă City of London, familia Rothschild şi Imperial Chemicals”.

La Paris, Tommy îşi vizitase tatăl, care l-a salutat zgomotos în franceză ca pe un străin şi care, odată uşa apartamentului închisă, a întrebat: „Ce naiba ai făcut în ultimii doi ani?”. Bărbatul mai în vîrstă săvîrşise mici acte de terorism pe cont propriu.

Brossolette, care zbura în acelaşi Lysander, avea o şuviţă albă distinctivă în părul său des şi negru, care a trebuit vopsită pentru ca acesta să nu fie identificat. Vopseaua aproape că se ştersese de la paraşutarea lui în Franţa, în aceeaşi fază a lunii ca şi Iepurele Alb şi Passy. Vera îl cunoştea pe Pierre Brossolette ca realizator radio al comentariilor pe marginea ştirilor externe de dinainte de război, concediat din slujba sa atunci cînd se pronunţase împotriva „capitulării” de la München. După căderea Parisului, se ocupase de o mică librărie de lîngă Licée Janson de Sailly, ai cărui elevi veneau să şoptească despre activităţi împotriva germanilor, şi nu să cumpere cărţi. Fugise în Anglia în 1942 şi se dusese la Passy, care a spus că Brossolette fusese „[cel care] a produs cea mai puternică impresie dintre toţi oamenii pe care i-am întîlnit în viaţa mea”.

Întoarcerea Iepurelui Alb a oferit lordului Selborne, vocea politică a SOE, noutăţi concrete pe care să le raporteze şefilor de Stat-Major, în campania lui pentru a obţine mai mult sprijin pentru SOE: „Sabotajul este larg răspîndit... un sprijin de un tip foarte eficient poate fi acordat operaţiunilor militare regulate”. Dar Vera se temea că Selborne se epuizează luptînd împotriva celor care spuneau că SOE iroseşte arme şi provizii. Cea mai mare speranţă a ei era ca personalul de nivel înalt din Londra al lui Donovan să aprobe automat o directivă oficială potrivit căreia SOE era singura autoritate pentru coordonarea acţiunii secrete şi a muncii „forţelor patriotice”. Un agent, maiorul Ben Cowburn, s-a întors cu ştiri despre Virginia Hall. Fata de la The New York Post îl salvase după ce el fusese paraşutat departe de ţintă; pierduse contactul cu grupul de întîmpinare, iar ea a trebuit să-i găsească în grabă un telegrafist. Vera a hotărît că Virginia trebuia chemată pentru a fi instruită ca telegrafistă şi dotată cu unul dintre noile radiotransmiţătoare. Probabil că ea avea să devină membră a noului OSS al lui Donovan. Vera avea să se afle în situaţia de a fi nevoită să-i aleagă pe americani în defavoarea SIS-ului în ţară. Cowburn, inginer petrolist în vreme de pace, efectuase patru misiuni secrete împotriva unor ţinte petroliere, iar mai tîrziu a scris usturător despre legenda potrivit căreia „Secret Intelligence Service era omniscient”. Membrii SIS, a scris el, erau „văzuţi doar la petreceri elegante din Mayfair, cu expresii tîmpe pe chip şi vorbind doar despre călărie, vînătoarea de cocoşi de munte şi amintiri din vremea studenţiei de la Oxford sau Cambridge”⁷.

Ofiţerii americani ai lui Donovan erau nerăbdători să înveţe şi împărtăşeau cu Vera convingerea că forţele speciale neconvenţionale erau calea pentru viitor. Cowburn şi alţi englezi asemenea lui, care proveneau din lumea reală şi dură, spuneau că inamicii SOE erau ofiţeri de Stat-Major care intrau pe nesimţite în serviciul guvernamental din izolarea aceloraşi vechi cercuri conducătoare – Eton, Harrow, Winchester, Oxford, Cambridge –, fără să fi fost vreodată expuşi tumultului vieţii de pe stradă.

După ce rapoartele Iepurelui Alb au oferit SOE o voce mai puternică, Vera a cerut guvernului polonez în exil să facă apel la toţi polonezii să-i ascundă pe evrei. Uniunea Sovietică executase ofiţeri polonezi şi ocupase mai mult de jumătate din Polonia. La Varşovia, lichidarea germană finală a ghetoului începuse pe 19 aprilie 1943, în ajunul Paştelui evreiesc. Atacul german fusese anticipat de cei 30.000 de evrei din ghetoul central, iar cînd lichidatorii au dat buzna, au descoperit că oamenii se ascunseseră sub pămînt. În tuneluri s-a pompat gaz, în cadrul unei Grossaktion germane. General-maiorul Jürgen Stroop a raportat „56.065 de evrei prinşi, 7.000 de morţi. După deportare, 6.929 au fost exterminaţi, însemnînd în total 13.929 de evrei nimiciţi”.

Józef Cyrankiewicz, viitor lider comunist din Polonia, conducea la acel moment forţele clandestine ale Partidului Socialist, iar mai tîrziu a afirmat: „După ce am văzut vagoanele de vite încărcate pentru lagărele de exterminare, am simţit că trebuie să mobilizăm comunităţile evreilor supravieţuitori, de la Marea Baltică pînă în Balcani. Mă aflam la Auschwitz cînd am trimis curieri la Londra. Prizonierii le-au cerut Aliaţilor să bombardeze Auschwitzul, astfel încît naziştii să oprească enormul trafic transeuropean către lagărele de exterminare”⁸.

Vera a discutat cu Consiliul Naţional Polonez din Londra despre apelurile din Auschwitz. Samuel Zygielbojm, membru al consiliului şi al Uniunii Generale a Muncitorilor Evrei, i-a trimis o telegramă preşedintelui Roosevelt la care nu a primit răspuns, nu a reuşit să-şi susţină pledoaria la Londra şi în cele din urmă s-a sinucis de disperare. În timp ce făcea comentarii despre război pentru BBC, George Orwell a remarcat că în interiorul British Civil Service existau oameni care pur şi simplu nu dădeau crezare relatărilor despre atrocităţi. Un ofiţer colonial, J.S. Bennett, a scris un memoriu: „Ceea ce deranjează e aparenta disponibilitate a noului ministru pentru Colonii de a lua de bune «poveştile melodramatice» ale Agenţiei pentru Evrei. Ca manevră politică, acest lucru va institui un precedent de care Agenţia [pentru Evrei] fără îndoială va profita”⁹. Dubiile lui Orwell au dat naştere Fratelui cel Mare ficţional şi golurilor de memorie prin care faptele neplăcute dispar pentru totdeauna.

Vera a cartografiat rutele pe care agenţii SOE le puteau urma spre Polonia, folosind informaţii furnizate de „muncitorii oaspeţi” francezi din fabricile germane. Aceştia erau mituiţi pentru a-şi împrumuta paşapoartele, de pe care agenţii polonezi puteau copia detaliile. Astfel, Jan Karski a ieşit din Polonia ducînd un mesaj lordului Selborne de la SOE: „Distrugerea fără precedent a întregii populaţii evreieşti nu este motivată de necesităţile militare ale Germaniei”. Dar Alexander Cadogan s-a plîns: „Aceşti oameni cu iniţiale şi numere ciudate mă nedumeresc mai tare decît inamicul”. Agenţiile evreieşti aveau obiective care îl deranjau pe şeful său, ministrul de Externe Anthony Eden. Unde aveau să meargă evreii dacă li se dădeau mijloacele de a se elibera?

Curierul polonez Jan Nowak şi-a croit drum spre Stockholm şi a fost dus de RAF cu avionul în Scoţia, pentru a-i raporta lui Churchill despre polonezi, inclusiv evrei, pricepuţi la operaţiuni clandestine, dar care aveau nevoie să li se paraşuteze provizii. Nowak a trebuit să treacă de Desmond Morton, pe care l-a descris drept „vocea elementelor anti-SOE”. Nowak a pretins că Morton a denaturat raportul iniţial şi l-a obligat să aştepte trei luni pînă cînd Churchill l-a primit, în martie 1944. Curierul polonez i-a înmînat cu mîndrie o broşură a Home Army pe care un caligraf dintr-o tipografie secretă din Varşovia îi scrisese ceva lui Churchill. Dacă aceasta ar fi căzut în mîinile Gestapo-ului, a scris Nowak mai tîrziu, el ar fi fost spînzurat. Churchill a aruncat o privire peste broşură şi l-a întrebat pe Nowak dacă putea să scrie „tot ceea ce vrei să-mi spui într-o singură pagină”.

— O să-ncerc, a bîiguit Nowak.

— Dacă scrii mai mult, secretarul meu o să-ţi arunce foile direct la coşul de gunoi, i-a spus Churchill.

Mintea curierului era ticsită cu suficiente informaţii pentru a umple cîteva sute de pagini. Nowak îl venera pe Churchill, dar „întrevederea a durat doar şapte din cele zece minute programate”, i-a spus el Verei. A scris mai tîrziu cu amărăciune în memoriile sale: „Întregul efort al Poloniei clandestine, realizat cu sacrificii enorme, fusese complet disproporţionat faţă de locul şi importanţa ocupate în planificarea strategică britanică şi americană. Aliaţii păreau să se teamă să nu îl ofenseze pe Stalin, care interzisese avioanelor RAF să realimenteze la baze sovietice. Doar 600 de tone de armament au fost livrate Poloniei, în comparaţie cu 10.000 de tone Franţei în acea perioadă”. Însă Nowak a lăudat organizaţia Verei drept „cel mai loial şi mai important aliat al nostru. Ea şi SOE au luptat întotdeauna pentru a oferi ajutor cauzei noastre”¹⁰.

Vera considera tratamentul pe care îl primea Nowak ca pe o confirmare tulburătoare că Whitehall era acum la dispoziţia celor care nu acordau nici o valoare polonezilor şi evreilor tineri şi bine înarmaţi care îndeplineau operaţiuni subversive, chiar dacă aceştia erau cel mai puternic motivate victime ale tiraniei. Se făcea o alegere: războiul avea să fie cîştigat lansîndu-se mai întîi bombe asupra oraşelor germane. Părea să fi trecut mult timp de cînd Churchill scrisese, în urma Marelui Război: „Tortura şi canibalismul erau singurele două soluţii la care statele creştine civilizate şi ştiinţifice reuşiseră să nu recurgă”.