29

Cacealma şi contracacealma

Liderii Rezistenţei erau disperaţi să primească provizii adecvate pe calea aerului. Vera s-a întîlnit cu agenţi clandestini polonezi în ascunzătoarea lor din Kensington Palace Gardens nr. 18, una dintre vilele victoriene vechi şi impunătoare aflate încă în picioare printre ruinele bombardamentelor. Polonezii au confirmat rolul obstrucţionist jucat de Desmond Morton. Au afirmat că stilul lui de a culege informaţii data din alte vremuri, că era bătrîn şi obosit şi influenţat de adversarii Verei, precum şi că Churchill îl lăsa pe Morton să decidă cine şi ce ajungea la el din partea armatelor secrete.

Vera a aranjat ca Emmanuel d’Astier de La Vigerie să fie luat cu avionul din Franţa pentru a ajunge direct la Churchill, care îl cunoştea pe Astier ca poet. Acesta i-a spus prim-ministrului: „Doi germani sînt ucişi pentru un luptător din Rezistenţa Franceză”. Astier a scris mai tîrziu că pledoaria lui Churchill de a acorda ajutor „oamenilor bravi şi disperaţi” se pierduse în luptele lui continue cu cei care încă voiau să-l scoată din funcţia de prim-ministru. Nu putea să apere SOE în public în timp ce era acuzat că e „dictatorul războinic al terorismului organizat”¹.

Vera era frustrată pentru că, pe lîngă amiralul Canaris şi cîţiva generali nemulţumiţi, Hitler era tot mai detestat în Berlin. Dacă Führer-ul ar fi fost ucis de agenţi care se dădeau drept luptători din rezistenţa germană, atunci structura nazistă s-ar fi prăbuşit. Posturile de radio germane false, Kurzwellensender Atlantik şi Soldatensender Calais, răspîndeau relatări inventate de Unitatea pentru Război Politic despre acţiuni antinaziste germane. Resursele pentru această „propagandă neagră” au sporit cînd Bill Donovan l-a trimis pe Robert Sherwood, dramaturgul şi prietenul preşedintelui Roosevelt, să lucreze la „cercetarea de piaţă” şi să furnizeze radiotransmiţătoare americane noi şi puternice cu ajutorul secret al Comisiei Federale pentru Comunicaţii a Statelor Unite.

Ce se ştia de fapt despre Hitler ca om? Vera a zburat în Canada pentru a-l chestiona pe fostul prieten şi şef pentru presa externă al acestuia, „Putzi” Hanfstaengl, eliminat din al Treilea Reich de gelozia propagandistului nazist Joseph Goebbels. Putzi s-a întîlnit cu Vera într-un lagăr militar canadian în care se aflau prizonieri de război germani: unii erau păcăliţi să treacă în cealaltă tabără de către experţi din Lagărul X, STS 103 al SOE, aflat în apropiere. Americani cu origini europene se antrenau acolo, lîngă lacul Ontario, între statul New York şi Canada. Astfel, voluntarii americani evitau cu mai multă uşurinţă autorităţile de graniţă. În Oswego, New York, de partea americană, OSS-ul lui Donovan a construit o şcoală de spionaj. Era simplu să traversezi graniţa în secret. Vera a zburat cu Putzi de la Şcoala Militară de Instructaj Aviatic din apropiere, din Kingston, Ontario, pînă la Oswego, unde Donvoan i-a escortat pe cei doi pînă în altă zonă protejată, Fort Belvoir, lîngă capitala americană. Acolo, dramaturga Clare Boothe Luce, soţia editorului revistelor Time şi Life, a împărtăşit informaţiile pe care le adunase despre fiecare aspect al obiceiurilor lui Hitler şi a confirmat viziunea lui Putzi că Hitler avea căderi nervoase care luau sfîrşit atunci cînd prezida manifestaţii de masă sau cînd intimida personaje precum Neville Chamberlain. La întoarcerea Verei în Lagărul X, a adus un antropolog american proeminent, Carleton Coon, care a rămas să-l interogheze în continuare cu delicateţe pe Putzi. Împreună cu Coon a venit şi Aaron Bank, ulterior omagiat drept părinte al Forţelor Speciale americane. Vorbind fluent limbile germană şi franceză, Bank era locotenent în armata americană, care mai tîrziu a conceput un plan de capturare a lui Hitler.

Coon a spus ulterior despre Vera că nu mai întîlnise niciodată o femeie atît de extraordinară „şi nici nu am întîlnit un grup mai distins decît personalul ei din SOE – era o plăcere să mergi oriunde sau să-ţi asumi orice sarcină împreună cu ei. Din păcate, nu pot spune acelaşi lucru despre Secret Intelligence Service, care se ţine la distanţă de SOE. Întrebarea este dacă cel mai mare duşman al SOE este Germania sau SIS”.

Bank a înţeles că conflictul dintre SOE şi SIS prefigura eforturile lui de lansare a Beretelor Verzi. El a scris, după război: „Ne-am strecurat printre tradiţionaliştii armatei, iar CIA se temea că aveam să-i încălcăm statutul”. A înţeles de ce rolul de comandă al Verei Atkins nu a fost niciodată recunoscut direct. „Exista o neîncredere profundă faţă de femei, temeri că va interveni «intuiţia feminină» şi neîncrederea în capacitatea femeilor de a lupta şi ucide sau de a cîştiga încrederea bărbaţilor suficient cît să organizeze civilii pentru lupta de gherilă.”²

Vera avea nevoie de un succes spectaculos. Ar fi fost nevoie de mult mai mult timp şi documentare pentru a-l ucide pe Hitler – care, dacă supravieţuia, ar fi declarat, cum mai făcuse şi înainte, că era protejat de Providenţă. Putzi pretindea însă că Führer-ul s-ar fi prăbuşit dacă un locotenent important al lui ar fi fost ucis. Ea l-a ales pe Obergruppenführer-ul SS Reinhard Heydrich, ale cărui mişcări erau mult mai previzibile. Planul cu numele de cod Anthropoid a fost păstrat într-un cerc restrîns. Acesta putea fi considerat un act de terorism de către şefii de Stat-Major americani, care încercau să-l strunească pe Bill Donovan şi noul lui OSS – în aşa măsură încît, atunci cînd atunci Donovan a trimis mai mulţi ofiţeri la Londra, Biroul pentru Paşapoarte american a vrut să le pună pe paşapoarte ştampila „OSS”, cînd Donovan a intervenit. „Ar fi fost ca şi cum ne-ar fi ştampilat pe spate SÎNT SPION!”, a spus David Bruce, omul lui Donovan din Londra³.

Operaţiunea Anthropoid a fost ţinută secretă şi faţă de generalul George Veazey Strong, poreclit „Regele George” pentru controlul lui autocratic asupra spionajului militar american. Strong se temea că OSS-ul lui Donovan avea să-i consume din buget. Strong putea „să divulge secretul faţă de lordul Halifax, ambasadorul de la Washington”, i-a spus Vera lui Bill Stephenson, care nu uitase visele lui Halifax de a face pace cu Hitler. S-a căzut de acord: Vulpea Sfîntă şi-ar fi trîmbiţat din nou obiecţiile morale faţă de asasinat.

Vera a găsit doi voluntari cehi care să se paraşuteze în Cehoslovacia, unde Heydrich era „protector” şi urma o rută bine cunoscută prin Praga, spre biroul lui. Agenţii aveau pistoale, o puşcă-mitralieră, bombe Mills, grenade antitanc, explozibili, fitile, detonatoare, un aruncător de rachete antitanc şi o seringă hipodermică mortală. Vera simţea nevoia unei răzbunări personale. La celebra conferinţă „referitoare la distrugerea biologică a rasei evreieşti”, Heydrich rostise cuvintele pe care Hitler nu îndrăznise să le spună. Vera văzuse cum dividendele IG Farben se dublaseră în primul an în care filiala trimisese Zyklon-B pentru gazarea deţinuţilor din lagărele de exterminare.

Au trecut multe săptămîni fără ştiri despre Anthropoid. Apoi Vera a primit copiile „unui raport al unui spion german” către şeful spionajului german de pe Frontul de Est, generalul Reinhard Gehlen. Acesta îl cita pe Donovan ca afirmînd că ruşii aveau 360 de divizii pregătite pentru o nouă contraofensivă împotriva germanilor. Gehlen a văzut raportul pe 24 mai 1942.

Trei zile mai tîrziu, îndelungata tăcere a echipei ceheşti a fost întreruptă de ştirea că Heydrich fusese asasinat. Doi bărbaţi curajoşi slab înarmaţi demonstraseră că puteau străpunge blindajul lui Hitler. Dar Führer-ul a conchis că el însuşi scăpase de conspiratorii asasini şi, cînd a rostit necrologul la înmormîntarea lui Heydrich, s-a lăudat din nou că era de neatins. A respins teoria lui Gehlen că Occidentul încerca să submineze moralul german prin false breşe de securitate sau alte induceri în eroare. Hitler a emis, în schimb, un aşa-numit Ordin de Comando: „Toate trupele de teroare şi sabotaj ale britanicilor şi complicilor lor care nu acţionează ca soldaţi, ci ca bandiţi, vor fi tratate ca atare”⁴.

Ucigaşii lui Heydrich fuseseră paraşutaţi din unul dintre puţinele bombardiere ale RAF disponibile pentru toate operaţiunile clandestine. În operaţiune nu s-a pierdut nici un avion. Şi totuşi, Vera se confrunta cu o opoziţie îndîrjită. „Războiul trebuie să fie cîştigat în mod corect”, i-a spus sir Arhur Harris, comandantul bombardierelor RAF. SOE, a declarat Harris oficial, „este plin de amatori, e ignorant, iresponsabil şi nesincer”⁵.

Pentru Anthropoid s-a plătit un preţ greu. Represaliile germane au provocat 5.000-10.000 de victime civile. Echipa cehească, împreună cu alţi agenţi trimişi din Anglia, a murit în lupte armate. Hitler a dat un ordin direct: toţi bărbaţii din valea minieră Lidice din Cehia trebuiau ucişi, femeile băgate la închisoare, iar copiii luaţi de acolo. În octombrie 1942, a ordonat executarea tuturor paraşutiştilor capturaţi, chiar dacă aceştia serveau în unităţi militare regulate.

Vera a susţinut că tactica neconvenţională a lui Donovan de a planta o scurgere aparentă unui „spion german” încălca regulile, dar servea cauzei. Ea s-a folosit de acelaşi „spion german” pentru a raporta o invazie iminentă a Aliaţilor. Înaltul Comandament german s-a întrebat dacă aceasta era autentică sau încă o cacealma. Preţul represaliilor declanşate în urma Operaţiunii Anthropoid nu fusese mare, în comparaţie cu numărul victimelor civile cauzate de folosirea puterii de foc copleşitoare. Vera a cîştigat sprijinul american: agenţii SOE puteau fi paraşutaţi dintr-o aeronavă cu nume de cod Carpetbagger, extrasă din 801^st/42^nd US Bomb Group staţionat în Harrington, în Northamptonshire. Acest fapt a contracarat reticenţa RAF de a elibera avioane pentru Vera şi a întărit şi mai mult alianţa ei cu Donovan.

Cel mai bun agent american al acestuia, Allen Dulles din Elveţia, a raportat ceea ce putea fi o cacealma din partea germană. General-colonelul Rudolf Schmidt dispăruse de la comanda Panzerelor germane. Însemna oare asta că fratele lui, Hans-Thilo, care vînduse mai întîi secrete Enigma, era arestat? Amiralul Canaris, şeful Abwehr-ului, serviciul de spionaj al Înaltului Comandament al Forţelor Armate, transmitea deja informaţii prin Elveţia. El a relatat că Hans-Thilo era deţinut de Gestapo încă de la începutul lunii aprilie 1943. Biroul pentru Cifruri din Berlin credea că noua Enigma era sigură, deoarece activităţile lui Hans-Thilo fuseseră „dezvăluite” de şeful lui de spionaj iniţial, Rodolphe Lemoine, prins în Paris în cursul lunii anterioare. Într-adevăr, Lemoine a păcălit Berlinul spunînd că Hans-Thilo vînduse doar, cu mult timp în urmă, primele versiuni ale Enigmei, considerate de serviciile franceze şi britanice maşini comerciale demodate.

Allen Welsh Dulles conspira împreună cu Stephenson împotriva controlului exercitat de SIS şi a „puturoşilor” de americani. Născut în 1893 şi avînd acum 49 de ani, Dulles era un veteran al The Room din New York, avocat şi diplomat pe timp de pace, care avusese un singur scop cînd preluase funcţia de coordonator al serviciilor secrete din New York, evacuînd Ghilda Organiştilor şi corporaţiile Rough Diamond şi Van Dam din birourile lor aflate cu un etaj deasupra celor ale lui Stephenson, care operau sub numele de „United Kindgom Commercial Corporation”, la etajul 24 din Rockefeller Plaza nr. 30. Apropierea dintre cei doi însemna un schimb facil şi nevăzut de informaţii.

Stephenson aranjase ca Dulles să o consulte pe Vera înainte să meargă la Berna, ca agent principal al lui Donovan în Europa. Dulles a aflat că spărgătorii de coduri Bletchley şi ULTRA se limitau la semnale germane transmise radiotelegrafic. Inamicul utiliza şi linii terestre şi curieri. Dulles a conceput noi modalităţi de a culege bîrfe, inclusiv interceptînd convorbiri telefonice şi telegrame internaţionale, care continuau să fie transmise chiar şi din Europa ocupată. S-a întîlnit cu vizitatori de noapte de peste graniţa germană, în apartamentul lui dintr-o grădină întunecoasă din Herrengasse nr. 23, în Berna. În acest mod, el pregătea încă o filieră germană antinazistă. Avea cuvîntul Verei că amiralul Canaris se număra printre germanii de nivel înalt care sperau într-o victorie a Aliaţilor. Canaris trebuia să discute acest lucru cu un american de nivel înalt, într-un loc izolat – nu Elveţia, unde putea fi identificat uşor. Vera s-a gîndit la prietenul ei Gardyne de Chastelain, a cărui soţie, Marion, lucra acum pentru Stephenson în New York. Gardyne era la Istanbul, unde cunoştea un alt german dezamăgit, Paul Leverkuehn, şef al filialei din Istanbul a „subdepartamentului pentru Organizarea Războiului” german. Leverkuehn îl văzuse de curînd pe Canaris şi propusese o întîlnire secretă cu ataşatul marinei americane din Turcia, comandantul George H. Earle, fost guvernator de Pennsylvania şi bun prieten al preşedintelui Roosevelt. În ianuarie 1943, Canaris îl întrebase pe comandantul Earle dacă Roosevelt i-ar ajuta pe antinazişti să-l răstoarne pe Hitler. Propunerile lui Canaris erau lungi şi cu detalii relevante, dar în cele din urmă Roosevelt le-a respins. Sperînd la un armistiţiu care ar fi permis Germaniei să încheie războiul împotriva Rusiei, Canaris i-a trimis informaţii lui Dulles prin intermediul Agenţiei de Informaţii Secrete Elveţiene. Elveţienii – descoperise Vera cu mult timp în urmă – conduceau unul dintre cele mai eficiente servicii secrete din lume. „Nu aveau încotro. Nimic altceva nu le-ar fi protejat neutralitatea”, i-a spus ea lui Marion. Iar cei mai buni oameni ai lor erau antinazişti, în ciuda cantoanelor elveţiano-germane. Dulles acumula tot mai multe informaţii. Îi detesta pe „generalii care mi se uită peste umăr” şi a preferat să discute cu Vera, şi nu cu Whitehall. El credea că amiralul Canaris nu considera, într-adevăr, că sistemul de codare din Berlin fusese spart. Hans-Thilo se afla într-o închisoare a Gestapo-ului şi deocamdată nu fusese judecat. Mai multă importanţă părea să i se acorde fratelui său, Rudolf, arestat ca unul dintre generalii favoriţi ai Führer-ului. La urma urmei, asasinarea lui Heydrich îl tulburase pe Führer. Acesta spunea că Rudolf era „vinovat de neloialitate ingrată”⁶.

Oare acest lucru era menit să-i inducă în eroare pe inamicii lui Hitler? Cacealmaua şi dubla cacealma creaseră o incertitudine incomensurabilă. Dacă în mesajele codate prin Enigma erau plantate dezinformări care să inducă în eroare Bletchley-ul? Pînă acum, spărgătorii de coduri din Bletchley, inclusiv americani, nu recuperaseră din traficul inamicului informaţii care să nu fie coroborate cu alte surse. Vera s-a îngrijorat cînd „jocurile radio” dintre inamic şi SOE s-au înmulţit. Mai mulţi agenţi au căzut în mîinile inamicului şi au fost forţaţi să transmită ca şi cum s-ar aflat încă în libertate. Ea intuia acest lucru şi făcea deja deducţii, pe lîngă faptul că îşi instruia agenţii cum să-i avertizeze pe experţii în semnale din Anglia dacă transmiteau sub controlul inamicului. Cînd se întîmpla astfel, mesajele din Anglia către agenţii capturaţi ofereau informaţii false pentru a păcăli cealaltă tabără. Dar adesea avertizările din partea agenţilor SOE capturaţi erau descoperite doar cînd era prea tîrziu pentru a-i salva.

Vera se mai desprindea de intensitatea psihică epuizantă a monitorizării şoaptelor care apăreau din eter cînd se ocupa de echipajele aeriene care fuseseră doborîte şi cînd lucra cu grupurile din Rezistenţă înainte de a se salva, care aduceau rapoarte concrete şi de necontestat ale realităţilor. Disciplina piloţilor în aer era foarte strictă. La sol, ei sfidau uniformitatea: nasturele din stînga sus de la vestonul uniformei de luptă descheiat, bonetele mototolite şi ochelarii strîmbi, beţiile de la crîşmă pentru a-şi îneca emoţiile cauzate de moartea unui camarad. Stilul lor degajat îi supăra pe comandanţii ţîfnoşi de rang superior, dar reflecta un tip foarte special de iniţiativă personală. Secretul de dragul secretului îi exaspera pe piloţii care aveau de-a face cu ofiţerii SIS. SIS construise o structură departamentală în India, care scăpa controlului Verei. Prietenul ei australian Terence O’Brien, un pilot încercat, spunea că secretomania SIS-ului îi supunea unui stres inutil pe piloţii care transportau agenţi SOE la ordinele noului Inter-Services Liaison Department (ISLD), pe care el îl numea „un titlu deosebit de înşelător pentru SIS ca organizaţie renumită pentru lipsa ei de legătură cu oricine sau cu orice departament”. Neînţelegeri periculoase au apărut cînd birocraţii SIS au decis că piloţii nu trebuiau să dezvăluie detalii ale misiunii agenţilor pe care îi transportau⁷.

Vera a învăţat aceste lecţii. În Europa, zborurile SOE urmau instrucţiuni raţionale. În vara anului 1943, locotenent-colonelul de aviaţie Verity a lăudat creşterea numărului operaţiunilor europene printr-o însemnare: MINUNATE NOPŢI CU LUNĂ PENTRU AVIOANELE LYSANDER! Pilotul de vînătoare desfigurat Bill Simpson admira modul cum imaginea Verei de ofiţer de aviaţie cu ţinută impecabilă ascundea autoritatea secretă care îndepărta SIS-ul.

Vera a discutat despre îngrijorările ei referitoare la limita fragilă dintre terorismul de stat şi jocurile inducerii în eroare cu Charlie Dunne, pilotul canadian care supravieţuise perioadei în care pilotase biplane de vînătoare Gloster Gladiator vechi de pe nave mici la începutul războiului, pentru a pilota avioane Liberator în zboruri lungi deasupra golfului Bengal, paraşutînd agenţi ai Force 136 a SOE. „Trăim într-o nouă lume a terorii”, a spus el. „Trebuie să ne descurcăm mai bine decît inamicul.” Această idee a fost repetată într-un apel mişcător către Churchill scris de prinţul Svasti, descendent al monarhului siamez care a fost modelul muzicalului Eu şi regele şi văr al regelui copil aflat încă la Lausanne. Prinţul a scris: „Budiştii detestă să curme o viaţă. Dar noi ucidem răul mai mare”. După misiuni în teritoriile ocupate de japonezi, acesta a exprimat nevoia unei mai bune coordonări între serviciile regulate ale armatei britanice şi „verii lor săraci din SOE”⁸.

Coordonarea s-a îmbunătăţit pentru Operaţiunea Foxley, numele de cod pentru uciderea lui Hitler, deoarece complotul presupunea ca experţii militari să desfăşoare cercetări privind măsurile curente de protecţie a Führer-ului, despre detaliile ascunzătorilor lui şi despre armele, uniformele şi rutina forţelor speciale foarte bine pregătite care îl păzeau. Din Berlin, amiralul Canaris a transmis un plan pentru uciderea lui Hitler de către generali antinazişti, susţinînd că un demers care părea să aibă origini interne ar fi atras sprijinul civililor germani pentru un nou regim.

La Whitehall, armatele clandestine erau considerate în continuare o gloată dezorganizată. Recunoscînd această realitate inevitabilă, poetul Francezilor Liberi Emmanuel d’Astier i-a scris Verei: „Churchill este un erou din Iliada, guvernatorul singur şi gelos. Nu are nici un rost să cauţi ajutorul altcuiva”.

Vera cunoştea un rebel care îl putea face pe Churchill să asculte, indiferent de interferenţa gestionată de Desmond Morton, consilierul pentru informaţii secrete considerat de Nowak „vocea elementelor anti-SOE”.