30

Iepurele Alb sare în bîrlogul
„Guvernatorului”

Iepurele Alb, Tommy Yeo-Thomas, a fost de acord, la revenirea în Baker Street după una dintre cursele lui în Franţa, că Vera nu putea să-l ocolească pe Desmond Morton fără să creeze speculaţii politice riscante. „Războiul civil merge mai departe...”, i-a răspuns ea.

„Nu trebuie să ştie nimeni dacă sari în bîrlogul Guvernatorului”, a sugerat criptograful-şef al SOE, Leo Marks. El credea că Tommy putea să evite măsurile de siguranţă impuse la Whitehall, după toate pericolele din care scăpase pînă atunci.

Tommy fugise în grabă din Franţa în puterea nopţii, pe 15 noiembrie 1943, împreună cu două agente franţuzoaice ascunse într-un dric. Înmormîntarea a fost organizată de Berthe Fraser, arestată în septembrie 1941 în timp ce ajuta prizonieri britanici să se salveze. Aceasta supravieţuise unui interogatoriu de cincisprezece luni scăpînd informaţii eronate şi inutile, după care a fost eliberată ca fiind „o povară pentru resurse” de oamenii amiralului Canaris din Paris, care „nu îşi luau niciodată slujbele în serios”, i-a spus Verei aghiotantul lui Canaris Inga Haag. Inga, o berlineză, îl ajuta pe Canaris să-şi folosească poziţia din spionajul extern pentru a slăbi controlul lui Hitler asupra puterii. Soţul ei diplomat era la post în România, unde Inga îi ajuta pe evreii fugari¹.

Iepurele Alb a spus că războiul interdepartamental de la Whitehall reflecta prăpastia dintre Gestapo şi oamenii lui Canaris. Agenţii erau mai puţin expuşi riscului dacă erau interogaţi de aceştia din urmă, dar Whitehall-ul era surd la astfel de ponturi din partea bătrînilor din Franţa, les sédentaires. Tommy preţuia foarte mult experienţa lor. Împovăraţi de anii de trudă, aceştia formau sixaines, grupe de şase oameni conduse de un „sergent” ales, şi ascundeau steaguri cu Crucea de Lorena făcute în casă în aşteptarea „revoltei”. Scriau informaţii în franceză cu caractere minuscule pe pătrăţele de hîrtie pe care Tommy să le ducă la Londra, unde ei îşi imaginau că zumzăie o maşinărie bine unsă.

Berthe îl acoperise pe Iepurele Alb cu flori funerare, remarcînd că „germanii cred că e tradiţional să transporţi cadavrul noaptea”. Antreprenorul de pompe funebre din partea locului a furnizat carne friptă şi vin pentru cortegiul care a şerpuit pe drumuri de ţară întunecoase. Un grup de întîmpinare format din fermieri francezi înarmaţi a păzit terenul de aterizare improvizat. Comandourile germane antisubversiune patrulau regiunea. Zece luptători ai Rezistenţei escortau trioul, cînd un Lysander a aterizat în surdină pe pajişte. Liderii lor şi-au cerut scuze pentru capitularea Franţei: un mic discurs formal din partea unui bătrîn demn. „Este o mare onoare pentru noi să păzim un ofiţer englez”, a spus el. Francezii au înghesuit în Lysander mici trataţii care se temeau că nu sînt disponibile în Anglia: rachiu, vin, şampanie, parfumuri şi brînzeturi de toate tipurile. Şi o listă cu lucrurile de care aveau disperată nevoie: benzedrină, pumnale, grenade, pistoale cu amortizor...

Iepurele Alb făcea comparaţie între această situaţie şi lupta de birou a lui Leo Marks împotriva sistemelor de codare demodate ale SIS. „Leo bănuieşte”, a spus Vera, „că unii agenţi SOE sînt capturaţi şi trimit înapoi mesaje înşelătoare dictate de germanii care-i prinseseră. Cînd Leo încearcă să avertizeze Bletchley-ul, el trebuie să treacă prin terţe persoane care nu ascultă. Dacă mesajele primite nu conţin nici o greşeală, intuieşte că există o problemă. Încă nu s-a născut agentul care să nu facă greşeli”.

SOE avea acum un comitet executiv care ezita să-l trimită pe Tommy înapoi pe teren, deoarece ştia prea multe. Între timp, Tommy s-a dus împreună cu Vera să le ţină prelegeri fetelor care transformau semnalele Morse din teren în mesaje lizibile de transmis apoi prin telex unei reţele de specialişti răspîndite de-a lungul unei zone rurale întinse din jurul Bletchley-ului. Tommy a lăudat insistenţa lor în a dezlega „indescifrabile” şi le-a ajutat să înţeleagă că în spatele acestora se aflau patrioţi francezi care îşi asumau riscuri teribile. El a descris o bunică franţuzoaică răguşită care a strigat în faţa unei închisori a Gestapo-ului numele unui agent capturat pînă cînd a obţinut un răspuns care identifica celula din care putea fi organizată evadarea lui. A vorbit despre o agentă franţuzoaică ce fusese capturată şi care aştepta printre deportaţi să fie urcată în vagoane, într-o gară pariziană; aceasta a văzut o colegă în camionul cu alimente al Crucii Roşii, a înşfăcat o salopetă şi a distribuit sendvişuri pînă cînd au putut să plece amîndouă cu maşina. Tommy le-a spus fetelor: „Canalul Mînecii te imunizează în faţa unei lumi în care casele sînt distruse de oameni care poartă ecusoane cu capete de mort, în căutarea agenţilor noştri. Însă prietenii noştri francezi urmează regula: «Salvează agentul cu orice preţ»”.

Prăpastia dintre cele două lumi l-a izbit pe Tommy cînd a purtat uniforma RAF pentru a primi din partea generalului de Gaulle Croix de Guerre cu lauri, iar ministrul Aviaţiei i-a spus că nu o putea purta, deoarece de Gaulle nu avea nici o autoritate. Tommy a primit Military Cross din partea armatei britanice şi i s-a ordonat să o înapoieze. „O medalie a armatei nu poate fi purtată pe uniforma ta de aviaţie!”, i-a spus un comandor de aviaţie în scaun cu rotile, întrebîndu-l de ce nu citise ultimul Ordin al Ministerului Aviaţiei (OMA) referitor la acest important aspect al etichetei.

— Eram în Franţa, iar acolo nu primesc OMA-uri, a spus Tommy.

— Ei bine, să nu se mai repete, s-a răstit comandorul de aviaţie.

Un vecin i-a pus în cutia poştală o pană albă prinsă de o foaie de hîrtie purtînd un singur cuvînt: LAŞULE. Misiunile lui secrete îi impuneau tăcere soţiei lui, Barbara, a cărei unică legătură cu el era unidirecţională. Asigurările ei laconice erau transmise prin BBC şi prefaţate prin „du moineau au lapin” – din partea vrabiei pentru iepure.

În Anglia, Tommy vorbea cu americani neliniştiţi ţinuţi în carantină în case de ţară. Printre ei se numărau doi viitori directori ai CIA, iar cei care îl ascultau simţeau politica din spatele amînării paraşutării lor în Franţa. Tommy i-a făcut să sară în picioare strigînd: „Mare om e de Gaulle al francezilor!”. Le-a spus echipajelor aeriene din Operaţiunea Carpetbagger şi piloţilor RAF pentru misiuni speciale să nu părăsească prea în grabă zonele de întîmpinare dacă luminile de semnalizare întîrziau. Luptătorii din Rezistenţă mergeau cu bicicleta kilometri întregi, pe orice vreme, către punctele de întîlnire şi era posibil ca bateriile de calitate proastă să nu funcţioneze, aşa că plecau din nou pe biciclete în căutarea unor lanterne de schimb. Aceşti franctirori neregulaţi aveau nevoie de slujbe de zi ca să supravieţuiască şi se fereau de miliţia progermană, forţele paramilitare franceze ale regimului de la Vichy care contribuiseră deja la deportarea în Germania a 80.000 de suspecţi de activitate de rezistenţă. Pentru regimul de la Vichy, Rezistenţa era echivalentă cu „dezordinea”.

„Dezordine pare să fie şi interpretarea RAF-ului”, a spus Tommy cînd Vera i-a dezvăluit că numărul aeronavelor alocate lor se diminuase brusc. Iepurele Alb a părut deprimat.

Vera l-a îndemnat: „Întîlneşte-te cu omul pe care d’Astier îl numeşte «guvernatorul»”.

Tommy a făcut întocmai. A operat prin intermediul inventatorului tancului, generalul-maior sir Ernest Swinton, prieten cu Churchill. Pe 1 februarie 1944, într-o zi vîntoasă, Iepurele Alb s-a întîlnit cu Churchill şi i-a descris elocvent legiunile de luptători din Rezistenţa Franceză care duceau o mare lipsă de arme, reamintindu-i prim-ministrului de viziunea lui de a transforma Franţa într-o „gherilă gigantică” cu ordinul: „Daţi foc Europei!”. Flăcările erau pe cale să se stingă pe filierele oficiale.

„Ai scurtcircuitat filierele oficiale”, l-a admonestat Churchill. „Asta ar putea să-ţi creeze probleme.” Apoi i-a zîmbit în felul său angelic. „Dar mă voi asigura... ăă... că aşa ceva nu se va putea întîmpla.”

Churchill l-a întrebat pe Desmond Morton de ce nu îi retransmisese rapoartele pe care Tommy spunea că le scrisese pe aceste chestiuni. Morton s-a bîlbîit în răspunsurile sale: se îndoia de afirmaţia că sabotorii provocau pagube sistematice căilor ferate vitale cu un cost mult mai mic decît bombardamentele aeriene; că raidurile aeriene de „aruncare în aer a trenurilor” pe căile ferate iroseau resurse enorme şi erau mult mai puţin eficiente decît cîţiva agenţi pregătiţi să oprească traficul inamic cu dinamită; că bombardamentele RAF distrugeau cel mai adesea zone civile.

Churchill l-a chemat din nou pe Tommy şi l-a întrebat de cîte avioane avea nevoie. Răspunsul: „Cel puţin o sută, pentru a efectua 250 de misiuni în fiecare fază a lunii”. 48 de ore mai tîrziu, Vera a primit vestea că 70 de bombardiere RAF cu patru motoare erau disponibile pentru praşutări, cu avioane uşoare suplimentare pentru recuperări. După toată zgîrcenia din trecut, aceasta părea o armadă.

„Îl cred în stare de aproape orice pe Tommy al nostru, dacă asta ar ajuta Forţele Franceze Libere”, i-a spus Verei Nick Nicholls, directorul de informaţii secrete sub formă de semnale al SOE. „Dar să fi mers pînă la prim-ministru din proprie iniţiativă e de necrezut. Întregul SOE îi este îndatorat.” Totuşi, Nick se cutremura la gîndul că armatele de gherilă erau salvate pentru că un bărbat îndrăzneţ avea o intrare specială la Churchill. Acest fapt sublinia handicapul Verei ca femeie. Deşteaptă şi eficientă, ea nu putea niciodată să vorbească deschis în faţa unui serviciu de spionaj profesionist dominat de bărbaţi, în care ea era o nonentitate². Nici măcar cooperarea ei de dinaintea războiului cu Morton nu mai conta.

Au urmat veşti proaste. Pierre Brossolette, care rămăsese în Franţa cu Jean Moulin pentru a coordona operaţiunile de gherilă, fusese capturat şi era ţinut într-o închisoare din Rennes, în apropiere de coasta Bretaniei. Vopseaua de pe şuviţa lui distinctivă de păr alb avea să se şteargă în cele din urmă. Moulin era deja mort. Unificarea numeroaselor elemente diferite ale Rezistenţei era din nou pusă la îndoială. Micuţa Kay Moore, o englezoaică tînără vorbitoare de franceză care făcea legătura dintre SOE şi Forţele Franceze Libere, i-a spus Verei: „Iepurele Alb simte că l-a abandonat pe Brossolette şi vrea să-l salveze înainte ca vopseaua să se şteargă!”.

Verei i s-a pus un nod în gît. Avea nevoie de optimismul debordant al lui Tommy şi de sprijinul moral al unui bărbat care, departe de a desconsidera femeile, le considera, cînd era pe teren, superioare în multe privinţe. Dar trebuia să se detaşeze de situaţie. Vocea lui era singura capabilă să-i asigure pe luptătorii francezi din Rezistenţă că nu fuseseră uitaţi. Gubbins a obiectat că Tommy ştia prea multe; nimeni nu putea să reziste la nesfîrşit în faţa unor torţionari abili. Tommy l-a sfidat: „Dacă poţi să treci de primele cîteva minute, atunci ai reuşit. Cele mai rele lucruri vin la început... mici inconveniente, trasul de păr... umilinţe mărunte”.

Iepurele Alb s-a dus să se întîlnească cu comandantul de escadrilă Kenneth Dodkin, considerat pilot operaţional al RAF de către germani, care păreau să nu ştie că Dodkin nu mai putea să zboare. Iepurele Alb a petrecut ore întregi în casa de ţară a lui Dodkin, adoptîndu-i manierismele şi trecutul. A pus să-i fie gravat pe plăcuţe de identitate numărul de identificare RAF al lui Dodkin, pe care să-l arate dacă era arestat. Atunci şi-ar fi revendicat statutul de prizonier de război în calitate de comandant de escadrilă Dodkin.

Tommy era primul agent englez care avea să fie trimis într-o operaţiune pentru Forţele Franceze Libere fără ca unul dintre ofiţerii lor să-l supravegheze. El putea să le vorbească pe faţă atît francezilor, cît şi celor de la SOE fără să se compromită, acesta fiind motivul pentru care numele lui de cod era Asimptota – o linie care se apropie de o curbă, fără să o atingă vreodată. Ordinele Operaţionale ale Verei nu trădau nici o emoţie: „Îţi solicităm să ne raportezi unde se prevăd acţiuni... «Lousey» este codul care indică faptul că ţinta este pregătită... Ne vei comunica necesităţile tale financiare ulterioare după ce vei pleca pe teren cu suma de 500.000 de franci”.

Tommy a stat o noapte împreună cu Vera în biroul mic şi dezordonat din Baker Street al lui Leo Marks pentru a învăţa despre „mătăsuri”, care ofereau unui agent modalitatea de a coda mesaje pornind de la coduri imprimate pe carnete cu pagini de unică folosinţă din mătase. Iepurele Alb a propus să folosească mătăsuri pentru mesajele lungi şi importante şi un cod-poem de modă veche ca variantă de rezervă. Leo era neliniştit că agenţii SOE din Olanda erau sub control german. Şefii cei mari respingeau probele lui circumstanţiale. Tommy a spus că avea să-i dea pe cîţiva cap în cap – dacă se întorcea. Leo a aruncat o privire inelului cu sigiliu al Iepurelui Alb în care era ascunsă pastila otrăvitoare şi a petrecut restul nopţii compunînd codul-poem pe care să-l poată folosi prietenul lui:

 

Ei nu pot şti

Ce te face aşa cum eşti

Şi nici nu pot auzi

Acele voci din depărtare

Ce îţi şoptesc

Că nu eşti singur...

Ei nu pot ajunge

La miezul tău ascuns

În trecutul tău îndepărtat

La copilul din tine

Adînc de tot în tine

Ceea ce-l face pe om mîndru...

Ceea ce eşti

Ei nu pot fi niciodată

Iar ceea ce sînt ei

Va fi în curînd istorie.

 

O zi mai tîrziu, Leo a fost interogat dur de Nick Nicholls, acum director pentru informaţii secrete sub formă de semnale al SOE. Exista o regulă împotriva trimiterii pe teren a unui ofiţer SOE care avea cunoştinţe despre secţiunile, codurile agenţilor, mecanismele de verificare de siguranţă şi despre alte convenţii dintr-o altă ţară. Nick i-a ordonat lui Leo să pună pe hîrtie „absolut tot conţinutul” a ceea ce îi spusese lui Tommy. Leo s-a întors cu o foaie de hîrtie pe care era scris numai numele lui Yeo-Thomas. Nick a urlat: „Oricine are o limită a torturii pe care o poate îndura. Dumnezeu ştie cîţi agenţi o să pierdem dacă Tommy cedează”.

Leo era sfidător. Toţi îi erau îndatoraţi lui Tommy pentru că îl apostrofase pe Churchill. Era oare corect să-l împiedice să-i salveze pe francezii care îl salvaseră de atîtea ori? Nick a ezitat, apoi a scris o declaraţie formală către directorul SOE: „Yeo-Thomas nu cunoaşte decît lucruri depăşite de evenimente”.

După 23 de zile de la şedinţa cu Churchill, Tommy era pe drum spre baza din Tempsford, împreună cu Vera. El a ales să se paraşuteze orbeşte, în loc să aştepte o noapte cu lună, şi să aterizeze la Clermont-Ferrand, aflat la aproximativ 400 de kilometri sud de Paris. Acolo avea să reia legătura cu agenţii care ar fi putut şti dacă Brossolette fusese mutat, iar apoi avea să încerce să-l salveze.

La mijlocul lunii martie, la Vera au ajuns rapoarte că Brossolette fusese transferat la cartierul general al Gestapo, pe bulevardul Foch din Paris. Acesta preferase să se arunce pe o fereastră şi să moară, şi nu să rişte să cedeze sub tortură. Pe 21 martie 1944, Iepurele Alb a fost ridicat de Gestapo. Churchill a cerut să fie ţinut la curent.

Vera nu a exclus întoarcerea în siguranţă a Iepurelui Alb. Auzise lucruri şi mai stranii de la aviatorii care evadaseră după ce fuseseră doborîţi. Aceştia descoperiseră căi noi către libertate învăţînd de la localnici cum să facă breşe în Linia Siegfried, construită pentru a izola milioane de oameni în Fortăreaţa Europa. Militarii aliaţi care se salvaseră furnizaseră observaţii şi intuiţii personale care erau imposibil de reprodus de la distanţă, indiferent cît de sîrguincios ar fi analizat Vera rapoartele din teren. Evadaţii erau martori oculari de un tip special. Îi arătau Verei cum să ajungă la o combinaţie aparent imposibilă. Ea avea nevoie de iniţiativa personală a agenţilor ei, rebeli descucăreţi care sfidau instinctiv autoritatea, în timp ce şi ea trebuia să insiste asupra respectării regulilor care salvau viaţa. Agenţii erau colaboratori independenţi, neinstruiţi să răspundă în faţa autorităţii de zi cu zi a unor ofiţeri vigilenţi din forţele armate regulate. Odată ce un agent ieşea de sub supravegherea ei, Vera nu mai avea nici un control asupra lui. Cei mai buni evadaţi erau aviatorii doborîţi, educaţi în spiritul autoconservării. Erau rebeli înnăscuţi, foarte individualişti, dar profesia lor le impunea să fie în mod constant atenţi, complet detaşaţi în aşteptarea neprevăzutului, cu abilităţi tehnice care le ascuţeau capacitatea de a evalua orice vedeau şi trăiau după ce erau doborîţi la pămînt.

Dar Iepurele Alb se afla într-o scobură strîmtă, iar Vera era îngrijorată de modul cum s-ar fi putut salva acesta.