31
Un ochean neprevăzut şi gigantic
Cu părul băgat sub boneta de ofiţer de marină, cu partea de jos a feţei acoperită cu o eşarfă şi purtînd o haină de pînză aspră şi pantaloni negri de uniformă băgaţi în bocancii de aviator, Vera a văzut sclipind în zorii zilei flăcările albastre fioroase ale motoarelor turate ale avioanelor Hellcat; acestea erau parcate la capătul unei străzi înguste, ale cărei case terasate erau despărţite de baza aeriană a marinei printr-un gard de sîrmă. Patru dintre Hellcat-urile americane Lend-Lease şi-au oprit motoarele. Alte două s-au deplasat de la marginea acestei mahalele din Liverpool către o pistă de decolare improvizată, orientată către vasele de transport pentru următorul convoi din Atlantic. Dar cele două Hellcat-uri nu erau pe post de însoţitori. Se îndreptau spre Europa ocupată, dotate cu cele mai noi camere foto de spionaj.
Vera arăta ca orice alt pilot din armată. Fusese adusă aici de John Godley, viitorul lord Kilbracken, după o discuţie sinceră purtată într-un restaurant din Covent Garden, într-un separeu utilizat cu mult timp în urmă de regele Edward al VII-lea pentru a se întreţine cu amanta lui, Lillie Langtry. Restaurantul londonez avea drept clienţi aristocraţi de şcoală veche cărora le plăceau felurile principale în sînge şi în porţii zdravene. Godley nu mai era pasionat de friptură de vită. Avea acel Zvîcnet, smucirea unui braţ, zvîcnetul unei pleoape, după prea multe misiuni de cînd pilotase pentru prima oară în luptă biplane Swordfish învechite.
Au discutat despre nevoia Verei de rebeli locali. Agenţii ei erau imposibil de supravegheat în teritoriile în care regimul de la Vichy avea 15 agenţii de securitate şi nenumăraţi informatori. Pînă în 1943, diviziile armatei germane din Franţa crescuseră cu 50%, numărul lor ridicîndu-se la 38, din cauza activităţii Rezistenţei, în timp ce numai 12 divizii ţineau sub control Norvegia şi Danemarca. Hitler auzise cererile lui Stalin ca Occidentul să deschidă un al doilea front. Iar Franţa era teritoriul pentru acesta, evident. În interiorul ei, capcanele şi trădătorii îi ameninţau pe agenţi zi şi noapte.
„Stalin a interzis reţelelor comuniste să lucreze cu noi”, a spus Vera. „Apoi Germania a atacat Uniunea Sovietică. Acum avem o mulţime de reţele care se privesc cu neîncredere, deşi lucrează mai mult sau mai puţin cu membrii Forţelor Franceze Libere. Eu nu am timp să expun toate actualizările şi subtilităţile pentru agenţi, iar cei care se întorc operează într-un spaţiu limitat şi nu au o viziune de ansamblu.”
Godley înţelegea întotdeauna. Văzuse cum era chinuită Vera de rivalităţile dintre servicii. RAF se temea că va fi redusă la un rol de susţinere, fără să aibă un loc în capul mesei, alături de şefii din forţele terestre şi marină. Jocul cifrelor – numărul oraşelor distruse şi al civililor ucişi, numărul submarinelor germane scufundate – a ajuns să aibă o dinamică proprie. Oamenii de la Ministerul de Război îi tachinau pe directorii de sex masculin ai SOE: „Cîte divizii aveţi?”. Vera trebuia să se descurce cu resurse reduse, cel mult 3.000 de oameni pe listele ei secrete, inclusiv ajutoarele franceze.
Godley îi dispreţuia pe îngîmfaţii lipsiţi de imaginaţie. „Au născocit un avorton de avion nou”, bombănea el, „care să execute 27 de tipuri de misiuni. Ceea ce face el în principal e să-i omoare pe cei care îl pilotează”. Cînd ataca nave inamice în biplanul lui antic, Godley evalua deviaţia după nişte becuri înşirate de-a lungul aripilor. Ingeniozitatea umană compensa prostia de la vîrf. Godley a îndemnat-o pe Vera să se folosească de aviatorii doborîţi, care acopereau Franţa în lung şi în lat, şi aşa ajunsese ea să stea în bălţi de ploaie, în semiîntuneric, în timp ce piloţii îşi cronometrau reciproc ieşirile din carlingile celor patru Hellcat-uri tăcute, ca şi cum ar fi fost prinşi sub avionul răsturnat în mare. Repetau la nesfîrşit o rutină obositoare: desfă chingile care te ţin legat în carlingă, aruncă bocancii, scoate-ţi hainele, inspiră aerul prins sub cupolă, în timp ce aparatul se scufundă în groaza rece şi neagră. Fără panică. Mintea separată de trup. Vera s-a gîndit la iubitul ei dispărut, Stringbag. Pierderea unor astfel de oameni făcea ca succesorii lor să se instruiască reciproc în această procedură plictisitoare. O făceau să fie mai uşoară concurînd pentru a bate timpii de salvare ai celorlalţi.
„Aviatorii doborîţi devin spioni-soldaţi buni datorită acestei autopregătiri repetitive. Sînt instruiţi să acţioneze cu o detaşare completă”, i-a spus Vera lui Mary Stephenson, care şi-a amintit de autodisciplina folosită de Billy pentru a evada în Primul Război Mondial cu informaţii preţioase. Vera a mai scris – deşi Mary nu a îndrăznit niciodată să îi spună lui Bill – şi că ea adoptase filozofia lor a sexului ocazional. „Nu îmi pot permite emoţii pe termen lung”, a spus ea. „M-aş prăbuşi.”
Vera avea o întîlnire strict de afaceri într-o duminică, pe 27 iunie 1943, cu John Hartley Watlington, unul dintre cei doi aviatori despre ale căror operaţiuni din Europa voia să afle mai multe. Celălalt era Chuck Yeager, un american mîndru de originile lui de ţăran din West Virginia.
Hartley Watlington pilota în misiuni de cowboy singuratic. Abilităţile lui erau moştenite de la strămoşii săi englezi bătăuşi din Bermude. Cînd nu s-a prezentat la întîlnirea de duminică, Vera s-a gîndit că dispăruse.
„Eu lucrez la lumina lunii”, îi spusese Hartley. „Zbor foarte jos, urmez argintiul unui rîu, trec pe deasupra pîlcurilor de copaci dintre bisericile săteşti.” Avea ceva de pirat, în stilul elegant al primilor corsari ai reginei Elizabeta, autorizaţi să bîntuie mările învolburate şi să jefuiască vasele inamicilor monarhei. Hartley bîntuia cerul nocturn pentru a se năpusti asupra avioanelor care efectuau misiuni de tip „loveşte şi fugi” şi care se întorceau după ce bombardaseră ţinte din Anglia, atunci cînd acestea erau cel mai vulnerabile, în coborîre şi aproape fără combustibil. Pe 22 iunie, la ora 2.20, Hartley dădea ocol unui aeroport de lîngă Amiens. Nu a văzut balize aprinse. Avioanele plecate în incursiune nu erau încă aşteptate. A trecut la rolul lui secundar de „atacator de trenuri” şi a plutit pe deasupra unui tren al cărui mecanic a deschis camera de combustie „ca să-mi ilumineze ţinta”, a spus Hartley mai tîrziu. „Mecanicii francezi ştiau că noi nu atacăm decît trenuri cu trupe.” A trecut pe deasupra lui la mică înălţime, ca să studieze vagoanele, cînd gloanţe trasoare i-au ciuruit Mustang-ul şi i-au distrus radiatorul. A aruncat cupola carlingii ca să scape de fumul ce-l orbea şi a repetat la microfon o poezie fără sens, pentru a da posturilor din Anglia care ascultau timpul de a-i stabili poziţia:
Micul Willie, cu cea mai bună eşarfă a lui,
A căzut în foc şi s-a făcut scrum.
După o vreme, în cameră s-a lăsat frigul,
Nimeni nu voia să-l înţepe pe Willie cu vătraiul.
Posturile terestre au efectuat relevmente în cruce şi i-au dat un curs pe care să-l urmeze. Ultimele cuvinte pe care le-a auzit Hartley au fost „Păzeşte-ţi fundul, amice!”, de la un supraveghetor radio australian. Amîndoi ştiau că avionul e prea departe ca să mai ajungă în ţară sau să amerizeze în Canalul Mînecii.
Dacă piloţii săreau în lateral, Mustang-urile îi loveau adesea cu aripa sau coada. Hartley a ridicat automat în sus botul Mustang-ului său, a blocat manşa în faţă şi s-a catapultat în siguranţă. „Luna lumina o zonă rurală minunată. Am studiat-o cu mare interes de sub cupola paraşutei mele”, a scris el într-un raport ulterior pentru Vera.
A aterizat în vîrful unui deal împădurit şi a urmat procedura, fără să facă speculaţii pline de teamă. Şi-a smuls însemnele de pe uniformă şi a tăiat vîrfurile bocancilor lui de aviator, ca să arate ca pantofii de stradă. Şi-a verificat trusa de salvare: hărţile de mătase, banii în moneda locală şi cupoanele, tabletele de hrană, pastilele de purificat apa, benzedrina, laptele concentrat, guma de mestecat şi o buiotă de cauciuc. Şi-a îngropat cu grijă trusa în iarba văratică şi „s-a culcat”.
Un băiat francez de la ţară l-a găsit în zori şi l-a dus acasă la el. Hartley a spus familiei: „Sînt aviator englez”. În ciuda sărăciei sale evidente, ţăranul i-a dat costumul lui de duminică, ca să-l îmbrace în locul uniformei. „M-am gîndit că e mai bine să nu le creez necazuri acestor oameni buni rămînînd acolo”, a scris Hartley. „Aşa că am luat-o spre Gibraltar, aflat la 1.600 de kilometri distanţă.” A ajuns la calea ferată Dieppe-Paris şi a fost înconjurat de poliţiştii din partea locului, cu pistoalele scoase. „Je suis Anglais”, a spus el. În cîteva secunde, poliţiştii au început să-i dea indicaţii cum să ajungă la Paris. „Este”, a spus şeful lor, „cea mai bună cale spre Spania, chiar dacă e indirectă”, şi l-a dus pe Hartley la o gară mică. Pînă la miezul nopţii, obţinuse deja cu „Je suis Anglais” o cameră pentru acea noapte, în Paris, împreună cu un cuplu francez prietenos. Şi-a petrecut ziua următoare amestecîndu-se cu germanii, făcîndu-se remarcat printre uniforme, aşa cum fusese instruit. „M-am oprit la un bistrou, însetat şi obosit, şi am trîntit prosteşte un «Bière, please». Proprietarul mi-a şoptit în engleză «Three francs». Mi-a dat un pat pentru noaptea aia, m-a hrănit, mi-a umplut o sacoşă cu mîncare pentru mai multe zile şi m-a dus, împreună cu soţia şi copiii lui, la gara din Étampes, ca şi cum am fi fost la o ieşire cu familia.”
Hartley a sărit dintr-un tren, pentru a merge de-a lungul rîului Cher. Duminică deja şchiopăta pe drumuri lăturalnice, dorindu-şi melancolic să fi putut merge la întîlnirea cu Vera, şi s-a întîlnit cu un băiat care dădea la schimb cu cartofi receptoare radio cu cristal meşterite de el. A negociat pentru o bucată din guma de mestecat a lui Hartley. „Băiatul pur şi simplu a presupus că eram american”, a spus acesta. „I-am dat buiota mea. Receptorul radio era de felul celor pe care le făceam în copilărie, sîrmă înfăşurată în jurul unui tub de la un sul de hîrtie igienică. Frecai cristalul cu o bucată de sîrmă pînă cînd auzeai BBC-ul. Băiatul m-a dus într-un sat unde un băcan m-a pasat unei filiere de salvare.”
Hartley a memorat distribuţia rolurilor dintr-un lanţ de civili: „Măcelari, brutari, avocaţi, dentişti, muncitori sau şcolari. Cînd actele mele de identitate vechi s-au murdărit ori s-au rupt, altele noi au fost fabricate. Cînd trebuia să plec dintr-un adăpost, cineva mă ducea altundeva ca «trup» ce urma să fie colectat de un curier din alt circuit, fiecare fiind necunoscut următorului, de obicei o fată pe bicicletă, o verigă din lanţ. Puteam să decid în cine să am încredere la fiecare haltă. Era ca mersul unui pelerin”.
Planurile de trecere în Spania au mers prost, aşa că s-a întors în Paris. Oraşul aglomerat oferea mijloace mai bune de a evita atenţia. Germanii se bazau în principal pe informatori şi păreau stingheri pe străzile ostile. Şeful unui circuit francez i-a spus să se îndrepte spre coasta Bretaniei, unde se strîngea un grup de civili. Hartley a fost îngrozit de lipsa lor de precauţie. Un vas de pescuit breton a sosit. Pe Hartley l-a cuprins teama. „Înainte să trecem de recifuri, apa ajungea deja la copastie. S-a dus la fund. M-am căţărat pe stînci şi am luat-o spre ţărm, singur.” Ceilalţi au mers prin apă, în grup, şi au fost prinşi. Hartley a rătăcit prin Franţa, punînd la păstrare banii contrafăcuţi din trusa lui de salvare, observînd febril. A descoperit că „te puteai baza pe serviciile trenurilor electrice. Soldaţii germani nu se suiau în ele decît cînd plecau în permisie din cazarme”. El prefera să meargă pe jos. „Am văzut ofiţeri ai serviciilor secrete franceze, olandezi care se îndreptau spre Anglia, norvegieni, scoţieni, soţii englezoaice ale unor francezi, dar nu doream companie.” În Lyon, Virginia Hall era una dintre opririle de pe o rută de salvare. De asemenea, ea pregătea forţe ale Rezistenţei Franceze. Hartley a spus că partizanii ei aveau nevoie de mai multă disciplină. Anticipîndu-i oferta, ea a răspuns că el ar fi fost executat ca spion dacă ar fi fost prins instruindu-i.
„A trebuit adesea să mă întorc din drum, surprinzîndu-i pe cei care credeau că eram în Anglia, în siguranţă. Au făcut rost de haine cu care să-mi înlocuiască zdrenţele şi de o haină mare de blană lăsată de un ministru care se alăturase Forţelor Franceze Libere.”
Hartley a petrecut zece luni căutînd portiţe de scăpare. „E mai sigur să fii singuratic. Nu am mai făcut niciodată o greşeală ca aceea de a spune «Bière, please!». Fiecare încercare de a trece graniţele necesită atenţie. Nu ai cum să te păzeşti împotriva unei rute de salvare care se prăbuşeşte. Cînd o ieşire e blocată, cauţi alta.”
Hartley era un descurcăreţ şiret şi ingenios în 1944, cînd drumul lui s-a încrucişat cu cel al lui Chuck Yeager. La momentul acela, germanii deja îi împuşcau pe fugari.
Mustang-ul lui Yeager a fost spulberat de tunurile de 20 mm ale unui Focke-Wulfe 190 pe 5 martie 1944, într-o duminică. Pilotul de 21 de ani s-a prăbuşit brusc într-o zonă agricolă. Şi-a scos pistolul din teacă. În copilărie împuşcase veveriţe pentru a le găti şi a le mînca. Ştia să pună capcane şi să vîneze. Un lucru îl deranja: reglementările americane aveau să-l împiedice să mai zboare în alte misiuni. Germanii ţineau liste cu aviatorii Aliaţi. Dacă era doborît din nou, ar fi fost torturat pentru a i se smulge informaţii despre luptătorii din Rezistenţă. Bucăţile de metal din braţe şi picioare au început să-i dea dureri. A mîncat un baton de ciocolată, s-a înfăşurat cu paraşuta şi a dormit.
Un tăietor de lemne mai în vîrstă l-a găsit în zori. Chuck a fluturat pistolul şi a spus: „Eu american. Nevoie ajutor. Găsit Rezistenţa”. Francezul i-a făcut semn lui Chuck să rămînă ascuns, apoi a plecat în fugă. Chuch s-a retras printre copaci, aşteptîndu-se să fie trădat. O oră mai tîrziu îşi îndrepta pistolul de calibru 45 către doi bărbaţi. Unul a şoptit: „Ascultă, americanule. Un prieten e aici”. Prietenul era o femeie de vîrstă mijlocie care stătea în pat. „Eşti doar un băiat!”, a strigat ea într-o engleză perfectă atunci cînd Chuck a fost condus în căsuţa ei de ţară. „A rămas deja America fără bărbaţi?”
Femeia l-a ascuns într-un pod. Un doctor din partea locului l-a pansat şi l-a sfătuit să se odihnească. După cîteva zile, Chuck a devenit agitat, a ieşit afară să stea sub un copac şi a îngheţat cînd germani înarmaţi pînă-n dinţi au defilat pe lîngă el, suficient de aproape ca să poată scuipa pe dînsul. După aceea şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului dormind, pînă cînd a sosit un grup de bărbaţi cu berete negre şi cartuşiere. Aceştia au spus că era prea devreme să treacă în Spania. Rutele montane erau blocate de zăpada persistentă. Putea să mai rămînă în preajmă, în timp ce ei aruncau chestii în aer. „Apoi”, a spus comandantul maquis-ului, un avocat pe timp de pace, „te ducem în Spania”.
Chuck obişnuia să-l ajute pe tatăl său să sape puţuri de gaz cu explozivi. Aşa că, atunci cînd RAF a paraşutat containere de 700 de litri ticsite cu echipament, inclusiv fitile şi explozibili plastici, i-a spus comandantului de gherilă: „Vă pot ajuta să rezolvaţi chestiile astea”. Containerele conţineau teancuri de bani, pistoale-mitralieră Sten şi amortizoare detaşabile, pistoale Llama calibrul 38, muniţie, perforatoare de cauciuc, cutii cu praf de carbură de calciu abrazivă pentru sabotarea maşinilor, declanşatoare mobile de prins în lemn sau cărămidă pentru lansarea de mici bombe. Apoi au fost paraşutate aparate de emisie-recepţie cu baterii care să înlocuiască greoaiele aparate radio de 20 de kilograme montate în valize; acestea aveau indicatori de poziţie Eureka şi telefoane S prin care liderii Rezistenţei puteau vorbi direct cu avioanele SOE, numite „şoriceii punctuali” datorită zborului lor circular şi regulat. Un pilot care nu reuşea să-şi găsească clienţii putea fi acum redirecţionat prin Eureka către un „teren-gară” unde o forjă de fierărie portabilă era acţionată prin pedalare pentru a genera curent electric pentru aparatul de emisie-recepţie. Şoriceii punctuali aduceau şi ceea ce semăna cu nişte cataloage de magazin. Chuck şi-a adus aminte cum stătea în copilărie pe veceu, cu cataloage de vînzări înşirate alături pe post de hîrtie igienică, dorindu-şi să aibă bani ca să cumpere jucării de Crăciun. Acum jucăriile erau oferite gratuit. Cele mai fanteziste erau aparatele de recepţie miniaturale, care trebuiau montate în obiecte uzuale ce veneau odată cu ele: Biblii germane, ceasuri vechi, flacoane de brandy – toate false. Existau ilustraţii cu chei de uşă, inele şi butoni pentru guler conţinînd texte în miniatură şi articole de toaletă proiectate cu abilitate pentru a ascunde mesaje de hîrtie mototolite. Lucrurile puteau fi comandate pe numere, transmise prin radio. De fiecare dată cînd se făcea o livrare, uriaşele containere trebuiau îngropate, iar conţinutul lor ascuns în căruţe cu cai sau înghesuit în pivniţe şi în căpiţe de fîn.
Mare parte din această tehnologie le era necunoscută clienţilor. Chuck s-a ocupat de explozibili şi de dispozitivele de detonare şi a demonstrat cum puteau fi reglate pentru timpi diferiţi. A explicat pistolul-mitralieră Sten: imprecis la o distanţă mai mare de cîţiva metri, predispus să tragă dacă era smucit, făcut din piese metalice de bicicletă şi bun doar pentru ambuscade.
„Am devenit un terorist”, îşi amintea Chuck. „Aveam nevoie de oamenii aceia, aşa că împărtăşeam existenţa lor. Un Fiesler Storch german trecea din cînd în cînd pe deasupra, capabil să aterizeze pe o grămadă de bălegar dacă pilotul ne depista. Camarazii mei vorbeau puţin, erau foarte uniţi şi prietenoşi. Cunoşteau pădurile alea cum cunoşteam eu pădurile de acasă. Nu ne opream niciodată prea mult într-un loc, ne ascundeam ziua şi loveam noaptea.”
Erau zeci de astfel de grupuri în păduri şi în munţi. Spionii lor din staţiile de triaj şi din gări raportau despre mişcările trupelor şi despre ţinte. Pledoaria Iepurelui Alb către Churchill făcea, în sfîrşit, ca peisajul să fie presărat cu stînci false care să echilibreze emiţătoarele radio în zonele accidentate, snopuri de vreascuri menite să se potrivească cu flora forestieră locală, dar împănate cu explozibili, „butuci” care semănau cu cei utilizaţi în şemineurile artificiale şi amorsaţi să explodeze dacă erau băgaţi în priză, stilouri din care ţîşnea moartea, sticle de lapte cu însemne corecte în franceză care explodau dacă dopul era deşurubat, franzele de plastic care explodau dacă erau rupte, pachete de „ţigări” mortale. Piuliţe şi bolţuri de fier erau scobite astfel încît înăuntru să fie inserate dispozitive incendiare cînd erau lăsate în depouri sau în fabrici. Instrucţiunile care veneau împreună cu aceste jucării trebuiau explicate. Chuck avea dificultăţi cu cutiile de Zambuk. Ingredientele erau trecute ca ulei de eucalipt, parafină moale şi tare, răşină deschisă la culoare sub formă de pulbere şi clorofilă. Apoi a recunoscut amestecul ca fiind o alifie de pe cînd era copil, cu excepţia faptului că Zambuk era englezesc, iar versiunea lui americană includea „un ulei indian vindecător bine cunoscut”, foarte bun pentru curăţarea rănilor care supurau. Hartley savura atît viaţa lui de terorist, cît şi pe cea de vindecător, dar continua totuşi să întrebe cînd avea să fie condus peste Pirinei.
Într-o seară umedă a fost dus la un camion. S-a urcat în spate, o prelată a fost coborîtă, iar Hartley şi-a dat seama că acolo se aflau şi alte trupuri, în timp ce camionul şerpuia pe străduţe înguste şi întortocheate. Cînd camionul a oprit, lumina unei lanterne a scos din întuneric un francez care stătea ghemuit pe podea, între două bănci pline de bărbaţi. Acesta a distribuit hărţi desenate de mînă şi a spus într-o engleză exactă: „Vă veţi îndrepta către o culme centrală din Pirinei, de la linia de graniţă dintre Franţa şi Spania. Am schiţat cea mai bună rută de traversare. Sudul e mai sigur. În nord, spaniolii o să vă vîndă pe cîţiva franci. O să vă ia cinci zile să traversaţi dacă nu daţi de viscole. Sînteţi la punctul de pornire. E acea stînă de la o sută de metri de aici. Staţi pînă la noapte – fără foc, fără discuţii”.
Erau 30 de oameni îngrămădiţi într-o colibă. Nimeni nu a spus un cuvînt.
Hartley Watlington fusese condus pe jos la colibă de „un olandez care lucra cu serviciile secrete britanice şi care mi-a înfăşurat picioarele şi gleznele în bandaje elastice, o mană cerească avînd în vedere chinul care ne aştepta”, i-a spus el Verei. „I-am văzut pe ceilalţi fugari cum ies afară, înfofoliţi pînă la sprîncene ca să se apere de frigul groaznic.” Erau doi maquisarzi, 15 americani, 12 olandezi, trei francezi şi un pilot belgian care evadase după mai bine de trei ani într-un lagăr de prizonieri. „Am urcat în timpul nopţii. Zăpada era groasă şi dacă crusta se spărgea ne scufundam pînă la şold. Am ajuns pe vîrful unui munte exact cînd soarele m-a lovit în ochi, orbindu-mă. Am coborît pe fundul unei văi ca să ne odihnim şi am ocolit un sătuc pentru a începe urcuşul cu adevărat mare.”
Unul cîte unul, oamenii se prăbuşeau istoviţi. Alţii s-au rătăcit în perechi – Chuck Yeager cu un navigator de B-24 pe care îl cunoştea doar drept Pat. Tîrziu, în ziua a patra, Chuck a văzut o cabană goală, unde cei doi bărbaţi s-au prăbuşit într-un somn de oameni epuizaţi. Dintr-odată, soldaţi germani trăgeau prin uşa cabanei. Chuck şi Pat s-au aruncat pe o fereastră din spate, pe un jgheab pentru buşteni. „Am coborît rostogolindu-ne haotic”, îşi amintea Chuck. Au alunecat cîţiva kilometri şi au ajuns într-un pîrîu rece ca gheaţa. Pat fusese lovit în genunchi de un glonte cu vîrf de plumb. Gamba lui mai era prinsă de partea de sus a piciorului doar printr-un tendon. Chuck a tăiat tendonul şi a legat în jurul ciotului un garou făcut dintr-o cămaşă ruptă. Pat era inconştient, cu faţa înfiorător de cenuşie. Chuck s-a hotărît „să-l care pe tipul de la bombardament peste ultima culme muntoasă şi să-l coboare cu sania în Spania”.
Hartley, acum departe deja, a ajuns pînă acolo încît „înaintam în patru labe şi înghiţeam pastile energizante de benzedrină ca pe bomboane”, a spus el. „Erau în trusa mea de salvare, cu un avertisment tipărit: «Luaţi la intervale între trei şi şase ore, dar numai în caz de urgenţă». M-am gîndit că era o urgenţă. Eram la 3.500 de metri înălţime cînd, la 6.30 pe 28 martie, într-o marţi, exact cînd răsărea soarele, ghidul ne-a spus că eram la graniţa spaniolă. M-am aşezat jos, împreună cu ceilalţi, şi am plîns cu toţii în hohote.”
Hartley şi Chuck aveau mult de coborît, pe căi diferite. Chuck l-a lăsat pe Pat să alunece pe o pantă, apoi l-a urmat şi el, stînd ghemuit cu o creangă între genunchii îndoiţi, „aşa cum mă dădeam cu sania pe deal în spatele casei în copilărie, cu un băţ de mătură pe post de frînă”. Hartley „a alunecat cu o creangă între genunchi şi a rupt în bucăţi haina de blană a fostului ministru”.
Chuck a tras trupul lui Pat spre un cîmp de zăpadă îngheţat. Pat arăta ca şi cum ar fi fost mort. Nu era nimic altceva de făcut decît să-l lase la marginea drumului, la aproape un kilometru de unde se oprise Hartley.
Hartley păstrase cu grijă în toate aceste peregrinări pipa fugarului: în tubul pipei era prinsă o busolă minusculă, iar căuşul conţinea o hartă de mătase împăturită cu grijă. Hartley s-a gîndit că era deasupra unui afluent al fluviului Garrone. Dacă o lua la dreapta, ar fi ajuns în comuna spaniolă Viella. Alţi fugari se deplasau în grupuri mici. Hartley „a ales să meargă singur”. A dat de trupul abandonat al lui Pat şi nu a văzut nici un semn de viaţă. A continuat să meargă şi a fost ridicat de o maşină a poliţiei spaniole, apoi dus pentru interogatoriu la secţia de poliţie din Viella.
„Un ofiţer german din Wehrmacht a venit şi a început o conversaţie detaliată cu şeful spaniol de poliţie”, a spus Hartley. „Cînd s-au despărţit, au schimbat saluturi naziste. Spania ar fi trebuit să fie neutră. Mi s-a părut foarte ciudat. Personalul militar al unui stat beligerant nu ar fi trebuit să intre pe un teritoriu neutru în uniforme militare. Germanul şi şoferul lui aveau pistoale la şold. E bine să ţii minte asta despre neutri – nu eşti sigur niciodată de partea cui vor fi.”
Cînd a fost interogat de poliţia spaniolă, a spus el, „am inventat cel mai mare pachet de miciuni. Am spus că am fost capturat de germani. Am fost clasat drept prizonier de război evadat – nu invadator, lucru pentru care aş fi fost băgat la închisoare pentru tot restul războiului”.
L-a determinat pe şeful poliţiei să îl recupereze pe Pat, care pînă la urmă s-a dovedit a fi în viaţă. Şase săptămîni mai tîrziu, un consul din Barcelona l-a trimis pe Pat acasă, mai puţin piciorul său. Chuck a fost ridicat şi băgat într-o celulă, dar a folosit o pînză de bomfaier din trusa lui de salvare. „Era făcută din oţel american bun, care a trecut prin zăbrelele de alamă ale ferestrei ca prin unt.” S-a ascuns într-o mică pensiune spaniolă de lîngă secţia de poliţie, iar pe 30 martie 1944 acelaşi consul american a sosit pentru a aranja călătoria înapoi în Anglia atît pentru Chuck, cît şi pentru Hartley.
Lui Chuck i s-a spus: „Gata cu lupta”. El a urcat, certîndu-se, lanţul ierarhic pînă a ajuns în faţa generalului Dwight D. Eisenhower, căruia i-a spus că ziarele din Londra relatau acum despre o Rezistenţă care lupta împotriva germanilor. „Deci maquisarzii sînt la lumina zilei”, a spus Chuck. „Nu-i pot deconspira Gestapo-ului dacă sînt doborît iar, domnule general.” Eisenhower a aranjat personal ca Chuck să zboare iar, după ce imensa recoltă de detalii unice a pilotului a fost depusă la picioarele Verei. Hartley a venit cu întîrziere la întîlnirea cu ea, amintirile lui precise deschizînd o fereastră extraordinar de largă asupra unei lumi altminteri întrevăzute doar prin fante înguste. Agenţia secretă MI9 care se ocupa de „salvare şi recuperare”, căreia i se alăturase acum un nou serviciu american de „salvare şi recuperare”, MIS-X, a extins culegerea de informaţii. Militarii aliaţi salvaţi din captivitate echivalau cu trei divizii, aproximativ 35.190 de oameni, un ansamblu de observatori pe care Chuck l-a numit ulterior „colegiul vieţii şi al morţii”. Ca maquisard, pregătirea lui neprogramată în operaţiunile subversive a dat autoritate argumentaţiei sale în favoarea mai multor ofiţeri anglo-americano-francezi care să ridice moralul Rezistenţei şi să furnizeze o instrucţie de care era mare nevoie. „Echipele Jedburgh” de trei oameni au intrat în acţiune. Comunicaţiile erau compactate în interiorul unei „staţii Jedburgh”: o cască echipată cu difuzoare de impedanţă redusă şi un aparat radio minuscul. Americanii din echipele Jedburgh ţinuţi la Milton Hall, o casă de ţară din Fens, la 130 de kilometri nord de Londra, nu mai trebuiau să aştepte. Instrucţiuni ale BBC-ului erau memorate, pentru a fi folosite în jurul Zilei Debarcării din Normandia: „Plan Vert” însemna „atacaţi căile ferate”; „Plan Tortue”, atacaţi întăririle germane venind de-a lungul drumurilor; „Plan Violet”, dezorganizaţi telecomunicaţiile; „Plan Jaune”, atacaţi depozitele de muniţii; „Plan Rouge”, atacaţi stocurile de combustibil; „Plan Noir”, atacaţi cartierele generale ale inamicului; „Plan Grenouille”, sabotaţi staţiile de triaj.
Hartley a descris mai tîrziu primirea rezervată Verei de unii recruţi Jedburgh atunci cînd au ascultat pentru prima oară prelegeri despre coduri. Modul în care ea îi utiliza pe evadaţi i-a fascinat pe viitorii şefi CIA Bill Colby şi Bill Casey, pe atunci tineri Jedburgh. „Casey a întrebat despre agenţii dificili. Alţii i-au dat de furcă lui Leo Marks atunci cînd el a pomenit de FANY. «Funduri!»1* Leo a spus că la început FANY avea sensul de First Aid Nursing Yeomanry2*. Fetele de acolo sperau să poată pretinde că erau prizoniere de război, în loc să fie executate dacă erau prinse. Asta i-a adus pe americani cu picioarele pe pămînt.”1
Reprezentantul lui de Gaulle, colonelul Passy, insistase întotdeauna că „reţelele de trimişi nu trebuie decît să colecteze informaţii şi să organizeze comunicaţiile între grupuri mici pentru ca acestea să se agrege într-o imensă Rezistenţă”. Cuvîntul „agregare” i-a alertat pe agenţii sovietici din SIS în privinţa unui posibil plan de a-l aduce pe generalul de Gaulle la putere după război, iar sub această influenţă, opoziţia de la Whitehall a continuat să împiedice această acumulare tăcută. Evadaţii însă au descris „grămada de reţele” a Verei ca pe nişte simple grupuri antinaziste a căror lipsă de legătură permitea suspiciunea şi neînţelegerea reciprocă. Văzînd situaţia prin ochii unor observatori obiectivi, chiar dacă neplanificaţi, Vera a găsit un loc atît pentru acţiunile mici şi necoordonate, cît şi pentru visul lui Passy al „gherilei gigantice” invocate de Churchill în discursurile sale energice din 1940.
Nimeni nu prevăzuse crearea accidentală a reţelelor de spioni ale căror observaţii acumulate acopereau falia dintre forţele de gherilă locale şi experţii în acţiuni înşelătoare trimişi din Anglia pentru a îndeplini sarcini specifice în cadrul unor regiuni separate, provinciale şi, prin urmare, restrînse. Politica de izolare totală a activităţilor SOE era menită să menţină securitatea, dar ea limita libertatea Verei de a instrui şi a interoga agenţii în chestiuni mai cuprinzătoare. Suferinţele evadaţilor ofereau cîştigul neaşteptat al unui nepreţuit ochean gigantic, îndreptat către curtea interioară a inamicului. Acesta era cu atît mai eficient cu cît Vera învăţase cu 12 ani în urmă cum să privească prin ocheanul ei din Bucureşti spre ţinta minusculă a Berlinului şi cum să îmbine fragmentele de observaţii profesionale transmise de ambasador, Bătrînul Fritz.