32
Rolande
— Park! Arată-i vizitatoarei noastre calea spre staţia autobuzului 53.
— Da, doamnă.
Portarul a condus-o pe fată la o scară din spate. Fata ajunsese la Camera Şase cu ajutorul unui lift antic: o frînghie era trasă, pentru a face nişte troliuri nevăzute să ridice sau să coboare pasagerii. A ieşit pe uşa furnizorilor. O precauţie, s-a gîndit ea crispată, pentru a nu întîlni vreun nou recrut care se ducea să fie terorizat de domnişoara Atkins. Park studia faţa fetei. Aceasta avea impresia că e fotografiată prin lentilele ochilor lui neutri1.
Era Rolande Colas, revenită la Londra în mijlocul discuţiilor despre invadarea Europei la o dată nespecificată a debarcării în Normandia, poate la sfîrşitul primăverii sau la începutul verii anului 1944. Fusese concediată de Vera cu răceală, pentru a menţine ficţiunea că nu se mai întîlniseră pînă atunci. Rolande făcea asta fără nici un efort. La urma urmei, viaţa ei atîrnase de fire subţiri de falsitate încă de la prima lor întîlnire de la Paris. Rolande îi descrisese pe oficialii mărunţi din sectoarele ei care încercau să-i cîştige pe votanţii locali ca şi cum Revoluţia din 1789 şi Bastilia ar fi fost ceva recent. Scurgerile către inamic erau un rezultat secundar al ciorovăielilor de la nivelurile provinciale. Guvernatorii germani căutau adesea să sporească atracţia în faţa votanţilor a primarilor docili ajutîndu-i cu problemele cotidiene ale canalizării şi instalaţiilor municipale, dar în alte departamente ofiţerii germani luptau cu preoţi şi enoriaşi. Complicaţiile erau greu de înţeles de la distanţă. Fata care în 1940 fusese o studentă inocentă de 17 ani era atît de încercată în operaţiunile subversive încît capta întotdeauna atenţia Verei.
Rolande raportase deja că numele lui Park şi această adresă de lîngă Regent’s Park fuseseră plantate în interogatoriile Gestapo-ului. Agenţilor capturaţi li se spunea: „Cooperează, nu suferi, noi ştim totul”. Vera era mai familiarizată cu centrele de interogare inamice decît inamicii ei cu aceste sedii. Ea a continuat să folosească adresa pentru „menaj”, pentru a evita să informeze inamicul că viclenia lui era cunoscută. Rolande spunea că interogatorii obţinuseră cumva informaţii pentru a vorbi despre „Park, majordomul” şi a pomeni de „Orchard Court” pentru a da impresia de omniscienţă a Gestapo-ului. Adresa avea o sonoritate elegantă. Vera îi lăsa pe adversarii ei să-şi imagineze că aceasta se află în centrul unei întreprinderi finanţate generos. În realitate, era suficient de departe de Whitehall pentru ca ea să aibă servitori loiali atît de reverenţioşi precum Park, care erau departe de a fi majordomi. Printre ei se număra un căpitan de husari care se pricepea să „cîştige” stocuri militare şi să improvizeze modalităţi ingenioase de a le folosi. Cînd inevitabilul Ofiţer Superior Cu Faţă Stacojie se năpustea asupra sfioasei domnişoare Atkins, aceasta zîmbea serafic şi spunea: „Dar acum e prea tîrziu ca să mai dăm lucrurile înapoi, nu-i aşa?”.
Vera era în gardă în privinţa agenţilor „întorşi” de inamic şi trimişi înapoi în Anglia. Ea le cerea bon viveur-ilor de la contraspionaj să atragă orice astfel de suspecţi într-o orgie alcoolică. Beat pînă în zori, suspectului putea să-i scape o dezvăluire incriminatoare. Băutura era pe sponci, dar SOE nu ducea niciodată lipsă de whisky Haig. Vera era sigură de loialitatea lui Rolande. Verei i-a fost trimisă pe cap o Comisie de Evaluare a Studenţilor, alcătuită din ceea ce ea numea dispreţuitor „biciclişti şmecheri”: psihiatri. A trebuit să lase comisia să o examineze pe Rolande. Preşedintele i-a spus acesteia: „Nu e nimic în neregulă cu tine, în afară de faptul că nimeni întreg la minte nu s-ar oferi voluntar pentru slujba ta”.
Domeniul de acţiune al lui Rolande fusese limitat la nordul Franţei. Vera a repetat avertismentul lui Hartley: „Pe Coasta de Azur şi în jurul oraşului Cannes, luptătorii din Rezistenţă ies să bea un pastis şi sînt prinşi de Gestapo. Bordelurile îi ispitesc pe proprii noştri agenţi să le dea tîrcoale”.
Vera a dus-o pe Rolande la un teren de instrucţie de comando al Special Air Service. Ţintele ţîşneau din toate unghiurile. „Mai repede, mai repede – două gloanţe în fiecare om, încă două ca să fiţi siguri. Schimbaţi încărcătoarele pînă cînd puteţi s-o faceţi şi în somn”, comanda Vera, prezentîndu-i fetei amortizorul îmbunătăţit, arma asasinului. SAS perfecţionase tehnici de asasinare nezgomotoasă şi găsise noi întrebuinţări pentru PE, explozibilul plastic de culoare galbenă din hexogen amestecat cu o substanţă plastifiantă.
La Atelier, la 27 de kilometri sud-est de centrul Londrei, producţia de noi dispozitive atinsese cele mai înalte cote. Atelierul era lîngă ancorajul din „golful verde”, grene wic în engleza veche, care dăduse nume Greenwich-ului, în a cărui capelă zăcuse trupul amiralului Nelson după bătălia de la Trafalgar. Vera voia ca fata să simtă greutatea secolelor de rezistenţă încă din epoca romană. Sub Tudori, îndelungata asociere cu marina începuse aici. De aici îşi trimisese regina Elizabeta flota împotriva Armadei spaniole. Amintindu-şi cît de mult timp îi trebuise ca să înţeleagă cu adevărat Anglia, Vera voia ca fata să aibă senzaţia amintirii istorice care respingea înfrîngerea. Una dintre sarcinile viitoare ale lui Rolande era să-i convingă pe ezitanţii din Franţa că ziua eliberării care se apropia avea să ducă la victoria Aliaţilor. Polonezii operau acum în Franţa, iar abandonarea Poloniei era o bîrfă obişnuită.
„O săritură din balon şi o paraşutare dintr-un bombardier Whitley vor fi de ajuns”, a spus Vera, trimiţînd-o pe fată la un curs de perfecţionare la Ringway, unde un canadian care avea trei sute de salturi cu paraşuta a ghidat-o de-a lungul pregătirii. „Cînd domnişoara Atkins zice: «Ai întîrziat!», mă sperie de moarte”, a spus el. Rolande a sărit, dar şi-a spart un dinte. Vera l-a pipăit şi a exlamat: „Dumnezeule! Ar fi trebuit să ştiu că ţi-ai pus plombe aici. Refă-le în stilul francez. Du-te la dentista asta de pe Maddox Street. Pare sadică, dar o s-o rog să nu-ţi facă rău. Va fi totuşi ceva infernal, dar un bun antrenament pentru – ei bine, pentru oricînd”.
Rolande urma să lucreze cu echipament vechi, un transmiţător-emiţător B Mark II de 13 kilograme, care intra într-o valiză de 65 de centrimetri lungime. Acesta avea nevoie de o antenă de 20 de metri care trebuia să fie atîrnată prin copaci. Frecvenţa era stabilită de nişte cristale detaşabile, unul ziua, unul noaptea, iar cîteva de rezervă. Vera trebuia să consume în întregime articolele de inventar vechi, ca să justifice trimiterea de noi gadget-uri pentru armatele clandestine care se formau în mod spontan, chiar dacă erau puţin cunoscute în străinătate. Rolande învăţase să folosească la maximum lucrurile. Bateriile pentru B Mark II se consumau rapid şi erau reîncărcate cu o „huruitoare” acţionată cu manivela. Ştia că nu trebuie să folosească un emiţător radio alimentat de la reţeaua electrică. Germanii erau acum eficienţi în a localiza un operator oprind electricitatea în subdistricte, unul după altul. Printr-un proces de eliminare, camionetele cu echipament gonio se apropiau încet de „pianist”, operatorul radio. Acum puteau să facă asta chiar dacă bateriile erau uzate, dar Rolande le prefera oricum pentru că îi ofereau o flexibilitate mai mare. Nu transmitea niciodată de două ori din acelaşi loc.
Primise noul carnet cu pagini de unică folosinţă de „mătăsuri”, fiecare foiţă fiind tipărită cu coloane de litere sau cifre aleatoare. Pentru codarea fiecărui mesaj, Rolande trebuia să folosească foiţa de deasupra, apoi să o rupă şi să o ardă. Baza de la centru avea acelaşi carnet. Fiecare mesaj trebuia să aibă mecanisme de securitate duble: un mecanism fals şi un mecanism real, specifice fiecărui operator. O formă timpurie de transmisie prin microunde cu ajutorul sistemului de telefonie S fusese testată în timpul primei ei misiuni din urmă cu patru ani. Era în sfîrşit funcţională, avînd o rază de acţiune de 80 de kilometri în aer şi 24 de kilometri pe mare. Un ofiţer de Stat-Major aflat într-un avion din Escadrila Lunii Pline putea vorbi cu solul în caz de urgenţă.
În timpul acestor pregătiri, un operator a fost dat dispărut. Acesta era detaşat la reţeaua Anvil din jurul localităţii Falaise. Lui Rolande i s-a cerut să intervină. S-a refugiat într-o cameră sinistră dintr-un subsol din Bayswater în perioada de restricţie în care agenţilor li se interzicea să meargă în localuri populare precum Clubul Francezilor Liberi din Cavendish Square, unde era prea multă vorbărie.
— Ţi-am făcut rost de un post în Womens Auxiliary Air Force, a spus Vera. O să primeşti salariu de ofiţer aviator. Tot nu ai familie aici?
— N-am pe nimeni.
— Bun. De obicei le scriu familiilor o dată pe lună.
— De ce?
— Tipului care m-a întrebat ultima oară asta a trebuit să-i spun: „Pentru că tu nu poţi să trimiţi scrisori acasă de pe teren”. Tîmpitul trebuia să înţeleagă de ce nimeni nu trebuia să ştie unde se află. I-am zis că scrisoarea mea avea să le spună că el e bine sănătos. „Sau mort!”, a zis el plîngăreţ. I-am spus să nu se străduiască prea tare în sensul ăsta!
În baraca Escadrilei Lunii Pline, Rolande a fost percheziţionată de un bărbat de la Scotland Yard, care apoi i-a dat o paraşută, o perniţă Sorbo pentru coloana vertebrală, un Browning calibrul 38, un cuţit cu buton şi un teanc de 50.000 de franci francezi. Toţi banii englezeşti pe care îi mai avea, efectele personale ultime şi un bilet rătăcit pentru autobuzul 25 au fost puse într-un plic cu numele ei real pe el. Vera a numărat nişte pastile, pe litania familiară. „Asta e dacă ai stat mult timp trează şi trebuie să continui. Asta ca să dobori un german care te supără. Cum îl faci s-o înghită depinde de tine. Pastilele astea sînt pentru dormit. Iar asta te adoarme definitiv.” Apoi i-a strîns mîna. Rolande a avut pentru o clipă impresia că Vera chiar voia să o pupe pe obraz.
Deasupra zonei de paraşutare, cu chingile petrecute printre picioare, Rolande stătea lîngă uşa deschisă a bimotorului Whitley. Legase valiza cu aparatul radio la capătul unei corzi lungi, pe care avea să o desfăşoare în timpul liniştii care urmează saltului paralizant. Coarda avea să se înmoaie atunci cînd lucrurile ei atingeau pămîntul, dîndu-i suficient timp să se pregătească pentru un şoc asemănător săriturii de pe un zid înalt. A văzut cum echipajul avionului aruncă mai întîi containerele şi s-a gîndit: „Au inversat secvenţa”.
Un şir de gloanţe trasoare roşii s-a înălţat leneş, apoi a părut să accelereze brusc, pentru a dansa de-a lungul aripii din dreapta. Un motor a tuşit. Avionul s-a înclinat puternic pentru un viraj strîns şi a gonit spre casă.
A doua zi, Vera i-a spus:
— Ar fi trebuit să te paraşuteze pe tine înaintea containerelor. Dar dacă erai tu prima noaptea trecută...
Vera a ezitat.
— Eşti sigură că vrei să încerci din nou?
— Mais naturellement.
Vera i-a examinat degetele pătate de nicotină.
— Reţeaua Anvil e deconspirată. Încă nu ştim cum s-a întîmplat. Te trimitem pe mare în Bretania. O să-ţi croieşti drum de-a lungul unei linii prestabilite către o altă réseau. E mare.
Vera i-a dat ultimul nume de cod al Virginiei Hall.
— Singurul ei pianist a fost omorît într-o ambuscadă.
Rolande era obişnuită să abandoneze misiuni. Uneori agenţii preferau să se paraşuteze orbeşte decît să mai suporte suspansul. O călătorie pe mare avea să fie o schimbare plăcută.
„Calvados est une liqueur très forte.” Rolande a auzit mesajul BBC-ului seara următoare, într-un adăpost din Falaise, în regiunea Calvados din Normandia, la o distanţă de trei ore de mers foarte încet cu tractorul de la ţărm. BBC-ul era firul ei subţire către Vera. Senzaţia de contact era reconfortantă. În mansarda unui străin de deasupra unei mori de apă, într-un pat îngust de sub o fereastră deschisă pentru cîntecul dinaintea zorilor al privighetorilor, Rolande s-a întors pe cealaltă parte şi a dormit ca un prunc. Mai tîrziu i-a spus toate acestea lui Aaron Bank, creatorul Beretelor Verzi americane. „Era ca o casă departe de casă”, a spus ea.